Jean-Claude Larchet: DELIRUL, LIPSA DE IUBIRE, FALSA IUBIRE SI BOLILE PSIHICE

5-09-2011 Sublinieri

Falsa reprezentare a realitatii

Toate bolile psihice au la baza o falsa reprezentare a realitatii, fie ca e vorba de sine, de ceilalti sau de lumea din jur.

Aceasta falsa reprezentare a realitatii isi afla formele extreme in delir, intalnit in psihoze. In aceste forme, cauzele organice joaca adesea un rol determinat (ca, de pilda, delirul produs de droguri sau de alcool); ele tin, asadar, de o terapeutica medicamentoasa. Totusi continutul delirului – ca si acela al viselor, de altfel – depinde in parte de viziunea despre lume pe care o are omul, de dorintele, de temerile si de starea sa afectiva. Una dintre problemele pe care le intampina terapeutul este ca deli­rul are o mare putere de stapanire asupra bolnavului, pe care-l face in cele mai multe dintre cazuri rezistent la orice rectificare prin reflectie sau discurs rational. Terapeutica medicamentoasa constituie atunci un adjuvant nu doar util, dar chiar indispensabil; reducand forta delirului, ea il face pe bolnav receptiv la discursul terapeutului si capabil de o reflectie personala, prin care sa-si rectifìce in mod progresiv viziunea despre lume si reprezentarea pe care o are despre realitate.

Putini sunt psihoterapeutii care sa tina seama, ca de un factor constitutiv al multor boli psihice, de aceasta falsa reprezentare a realitatii – conceputa ca o falsa Weltanschauung, ca o falsa viziune asupra lumii si existentei -, si care, asadar, sa priveasca rectificarea acestei reprezentari drept un element important al terapeuticii. Printre ei se detaseaza Viktor Frankl cu logoterapia sa, care plaseaza problema sensului (logos) existentei in centrul intelegerii bolilor psihice si al terapiei lor. Insa, chiar daca el considera in mod just ca relatia omului cu Dumnezeu este determinanta in ceea ce priveste sensul corect sau nu pe care omul il da existentei sale si in ceea ce priveste efectele pozitive sau negative care rezulta de aici pentru sanatatea sa mintala, conceptia sa ramane vaga si generala, lipsindu-i raportarea la o antropologie religioasa bine determinata.

Am aratat in alta parte ca, in cadrul crestinismului, Parintii au definit cu precizie cauzele si efectele pe carele are patologia cunoasterii si felul in care aceasta poatefi remediata.

Aceasta patologie a cunoasterii este destul de complexa. Pe de o parte, necunoasterea lui Dumnezeu apare ca izvor al tuturor relelor, mai ales al patimilor, avand in frunteiubirea de sine. Pe de alta parte, patimile falsifica cunoasterea pe care o are omul despre lume si viata, si numai prinvindecarea patimilor, care duce la apatheia sau nepatimire, omul poate redobandi o cunoastere cu adevarat justa.

In patologia psihica regasim aceste doua aspecte: pe de o parte, o reprezentare falsa a realitatii se afla la originea unui anumit numar de tulburari psihice; pe de alta parte, patologia psihica falsifica cunoasterea. Prin tera­pie trebuie intr-adevar sa se actioneze asupra reprezentarii pe care bolnavul o are despre realitate, dar nu poate fi vorba de un proces pur intelectual; terapia trebuie insotita de o actiune asupra diferitelor tulburari susceptibilede a influenta cunoasterea.

Aceasta inseamna ca, in masura in care putem legapatologia mentala de o patologie spirituala, terapeutica ce trebuie pusa in lucrare va trebui sa conste in ajutorul bolnavului ca sa-si regaseasca o cunoastere justa realitatii prin recentrarea reprezentarii sale despre lume in Dumnezeu. Aceasta permite o reducere a celor mai multi factori patogeni pe care i-am analizat mai inainte – falsa culpabilitate, frica fara rost, nelinistea nemotivata, absolutizarea relativului, agresivitatea perversa, gre­sita investire a dorintei, supraevaluarea si devalorizarea patologica a eului, perturbarea relatiei cu celalalt – atitudini care sunt toate strans legate de o falsa cunoastere a obiectului lor.

Dar nu e mai putin adevarat faptul ca diminuarea maladiilor spirituale care stau la baza tulburarilor men­tale permite rectificarea falsei cunoasteri si accesul la o cunoastere non deliranta.

Lipsa de iubire

Toate consideratiile precedente pot lasa sa se inteleaga ca terapeutica bolilor mintale legate de maladii spi­rituale tine numai de terapeutica maladiilor spirituale de care este atins bolnavul psihic. Aceasta ar insemna sa uitam ca, dupa cum am spus in primul capitol al acestei carti, multi oameni sufera de boli psihice din pricina faptului ca au avut de indurat, din cauza fragilitatii lor emotionale, efectele negative – mai ales in copilarie – ale bolilor spirituale de care sufera cei din jurul lor.

O cauza frecventa a tulburarilor psihice este lipsa de iubire din partea celor din jur, si mai ales a parintilor.

Nici terapeutica duhovniceasca, nici psihoterapiile nu pot sa-i redea bolnavului acea iubire anume de ca­re a fost lipsit, mai ales daca n-a avut parte de ea vreme indelungata. Lipsa de orice angajament afectiv al psihoterapeutului, care, asa cum am vazut, face parte dintre conditiile exercitarii meseriei sale, exclude fireste orice manifestare personala de iubire. Nu tot asa stau lucrurile cu terapeutul duhovnicesc care, daca este duhovnic, isi poate manifesta fata de cel pe care-l ingrijeste, care ii este fiu duhovnicesc, o iubire de parinte, care, chiar da­ca tine de o paternitate simbolica, de un alt ordin decat paternitatea biologica, nu are mai putina forta. Iubirea duhovniceasca, pe care o pune in lucrare aceasta relatie, face sa intervina o afectivitate epurata si transfìgurata atat din partea parintelui duhovnicesc, cat si din partea fiului, si de aceea poseda o forta reparatoare si reconstructiva superioara tuturor formelor de iubire psihologica, si noi am cunoscut cazuri in care s-a savarsit nu doar tamaduirea spirituala, ci si tamaduirea unor boli psihice grave printr-o asemenea relatie.

Iubirea unui adevarat parinte duhovnicesc pentru fiul sau duhovnicesc este nepatimasa, lipsita asadar de egoism si de orice duh de stapanire. Este o iubire eliberatoare, care nu-l inchide intr-o relatie sufocanta, ci il deschide spre celalalt si mai cu seama spre Dumnezeu. Iubirea parintelui duhovnicesc pentru fiul sau du­hovnicesc e in acelasi timp expresia si simbolul iubirii infinit mai mari si infinit mai profunde a lui Dumnezeu, de care se cuvine sa se lase intr-un sfarsit covarsita.

Cerand desavarsita cinstire a parintilor (cf. Mt. 15, 4-5; Mc. 7, 10; 10, 19; Lc. 10, 20), crestinismul cumpaneste totusi legatura cu ei prin legatura cu Dumnezeu (cf. Mt. 10, 37; 19, 29; Mc. 10, 29; Lc. 14, 26). Hristos Insusi spune:

Cel care iubeste pe tata ori pe mama mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine; cel care iubeste pe fiu ori pe fiica mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine (Mt. 10, 37); si chiar mai radical: Daca vine cineva la Mine si nu uraste pe tatal sau si pe mama […], nu poate sa fie ucenicul Meu (Lc. 14, 26).

Aceasta insa nu indreptateste in nici un fel lipsa de iubire, ci da o mai mare valoare si pondere iubirii de Dumnezeu in raport cu iubirea parintilor.

Oricine a lasat […] tata sau mama […] pentru numele Meu, insutit va lua (Mt. 19, 29; Mc. 10, 29-30).

Iubirea lui Dumnezeu, pe care iubirea parintelui duhovnicesc o descopera si o mijloceste, covarseste neimplinirile afective ale omului, oricat de vechi si profunde, daca isi gateste omul sufletul sa creada in iubirea Lui si s-o simta.

Omul se poate lecui de ranile pricinuite de lipsa de iubire si-si poate redobandi pretuirea de sine prin certitudinea, dobandita mai intai prin credinta, apoi prin simtirea sufletului, ca Dumnezeu il iubeste, pe el si pe toti oamenii, fie drepti, fie pacatosi, cu o iubire suprema, desavarsita, neconditionata, fara rezerve, vesnica si care, dumnezeiasca fiind, intrece infinit iubirea omeneasca.

Pentru a creste la masura barbatului duhovnicesc, omul trebuie sa urce, rand pe rand, treptele starii de parinte si fìu: cea biologica, cea spiritual-umana si cea spiritual-dumnezeiasca. Contrar celor afìrmate de Freud, nu Dumnezeu este un substitut al tatalui biologic pe o anumita treapta de dezvoltare, necesar pentru a face fata sentimentului de neajutorare (Hilflosigkeit), ci in­tai parintele trupesc tine locul parintelui duhovnicesc, apoi parintele duhovnicesc tine locul Parintelui dumnezeiesc, pana cand omul ajunge, sporind cu varsta, sa-si afle adevaratul Tata, de la Care isi are adevarata fire si adevarata si vesnica viata. Si aflandu-L dobandeste nu simpla adapostire – ca nu pentru aceasta L-a cautat pe El -, ci deplinul set al setei sale de a primi si a darui iu­bire, acea iubire care nu asteapta plata, pe care ne-a facut-o cunoscuta Dumnezeu, Cel care El ne-a iubit intai pe noi (I In 4, 10).

Iubirea care nu-i iubire

O alta cauza de natura spirituala a bolilor psihice – de care sunt raspunzatoare rudele apropiate ale bolnavului (tatal sau mama, sau amandoi parintii), si nu el, dar ale carei efecte imbolnavitoare le suporta -, este iubirea care nu-i iubire. Nu e vorba ca mai inainte de o lipsa de iubire, ci, dimpotriva, de o „iubire” dominatoare, sufocanta, care nu tine seama de libertatea celuilalt, care vrea sa-i faca bine cu sila.

O astfel de iubire a fost socotita, intr-un mod exagerat, cauza autismului si a schizofreniei[Mai ales de Bruno Bettelheim], culpabilizandu-se sistematic si adesea nefondat parintii [Cu atat mai mult cu cat este posibil ca autismul si schizofrenia sa aiba in multe cazuri cauze organice]. Putem totusi constata adesea prezenta ei la sursa diverselor psihoze si nevroze. Multe maladii psihice sunt, cum am aratat mai inainte, rezultatul unei carente afective, si pseudoiubirea este privita drept una dintre sursele carentelor afective, pentru ca intr-adevar il lipseste pe cel iubit in acest fel, de adevarata iubire, careia ii ia locul.

Iubirea care nu-i iubire este de fapt chip al unei boli spirituale de care am vorbit deja pe larg, anume al filautiei, iubirea egoista de sine. Intr-adevar, cel care iubes­te cu o astfel de iubire nu-l iubeste pe celalalt pentru ceea ce este, respectandu-i deplin personalitatea distincta si libertatea, ci iubeste iubindu-se pe sine, adica facand ceea ce-i este lui pe plac, ceea ce voieste si doreste de la celalalt. Si asa il sufoca, nu-l lasa sa fìe ceea ce este cu adevarat si sa actioneze de unul singur, asa cum doreste; il preschimba intr-un soi de obiect. Boala devine atunci pentru acela un refugiu (o „fortareata”, cum spune B. Bettelheim) sau o forma salbatica de exprimare de sine pe cai ocolite.

In acest caz e necesara o dubla terapeutica duhovni­ceasca: Pe de o parte, pe cat se poate, trebuie indreptata spre cei din jurul bolnavului, invatandu-i sa deosebeasca iubirea adevarata de cea care numai ia chipul iubirii si sa iubeasca cu adevarat – sa faca, adica, ucenicia iubi­rii milostive, iubire devotata a celuilalt, numai de dragul lui. Pe de alta parte, fireste, trebuie sa se indrepte catre cel bolnav, ajutandu-l sa recapete simtirea iubirii dupa care suspina.

Toate consideratiile din sectiunea precedenta ar putea fi reluate aici”.

(din: Jean Claude-Larchet, Inconstientul spiritual sau adancul nestiut al inimii, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)


Categorii

Ce este pacatul?, Egoismul, voia proprie, Jean-Claude Larchet, Psihologie si psihoterapie duhovniceasca

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

19 Commentarii la “Jean-Claude Larchet: DELIRUL, LIPSA DE IUBIRE, FALSA IUBIRE SI BOLILE PSIHICE

  1. Daca vine cineva la Mine si nu uraste pe tatal sau si pe mama […], nu poate sa fie ucenicul Meu (Lc. 14, 26).

    Imi poate cineva spune cum se poate talcui acest verset ?
    Sa ii urasca in ce sens?

    Doamne ajuta!
    Multumesc!

  2. @ Florin

    In traducerea Bibliei de catre Bartolomeu Anania, gasim urmatoarea explicatie pentru cuvantul “a urî”:

    Ebraism preluat de greaca veche şi, prin ea, de limbile moderne. Nu e vorba de a urî în înţelesul propriu al cuvântului, căci Iisus nu îndeamnă niciodată la ură, ci la capacitatea de a te despărţi imediat şi total de cei dragi spre a deveni adept apropiat al Domnului. Matei, care şi-a scris Evanghelia mai întâi în aramaică şi apoi în greacă, a fost conştient de riscul acestui cuvânt şi a formulat aceeaşi teză în termeni prioritari: „Cel ce-şi iubeşte pe tatăl său (…) mai mult decât pe Mine…“ (Mt 10, 37).

  3. Eu gandeam acest pasaj in contextul in care
    mama, tatal, cei dragi se opun (cuvantului) lui Hristos.

  4. Oare o mai fi fost vreodată în istoria omenirii atâta singurătate a copiilor? Părinții sunt plecați mereu, ba la serviciu, ba în fața televizoarelor, ba în străinătate… Copiii sunt și ei plecați departe pe un tărâm mirific și virtual, sau au urechile ocupate cu niște căști. Oriunde ai fi, în mașină, în magazin, în casă… pe oameni îi îngrozește liniștea. Dar nu distrug tăcerea aceasta prin comunicare, ci dau drumul unui aparat să le zbârnâie ceva în urechi – atunci, parcă le mai vine inima la loc… Ce fel de copii pot crește astfel de oameni pe care și liniștea îi angoasează? Se zice că stresul e dușmanul nostru nr. 1. Dar dacă și stresul acesta nu e decât o altă formă de delir și de fapt problema este tocmai în viziunea noastră aupra lumii? Mai putem percepe noi corect realitatea dacă totul trepidează în jurul nostru, dacă înainte de a închide ochii, în cel mai fericit caz, apăsăm întâi pe telecomandă, după ce am văzut ororile ororilor, sau discuțiile sterile și lipsite de orice lipsă de …bun simț omenesc …? Nu știu ce copii naște societatea de azi. Eu una, aș vrea un an concediu, să mă duc unde e mai liniște și mai liniște. Dar dacă nu-mi trece nici după un an? 🙂

  5. Eu gandeam acest pasaj in contextul in care mama, tatal, cei dragi se opun (cuvantului) lui Hristos.

    Da, dar nu inseamna ce s-ar justifica URA intr-un asemenea caz.

  6. Nu cred ca au mai fost vreodata copiii atat de singuri. Chiar si parinti care au pretentii de mari intelectuali, care au un anumit statut (ori care tind spre el), chiar si aceia prefera compania televizorului, in cele mai multe case existand cate unul in fiecare camera, inclusiv in bucatarie; nu mai spun de laptop-uri si tel mobile cu jocuri si tot felul de minuni. Ei bine chiar atunci cand se aduna toti intr-o camera vezi cu durere cum parintii sunt 3/4 absenti, concentrati in televizor, calculator, sau ultimul tip de joc pe mobil, copilul se joaca in legea lui, nimeni nu vorbeste cu nimeni, sau daca o fac raspunsurile sunt mai mult absente. Degeaba le dai carti, degeaba trimiti tot felul de materiale, e ca si cum le-ai trimite intr-o gaura neagra. Le citesc pe sarite, sunt de acord cu ce scrie acolo, si sub pretextul ca cel mic nu e interesat de ce ruleaza pe ecran, merg mai departe cu o nepasare inspaimantatoare. In schimb, le cumpara jucarii; munti de jucarii, de parca jucariile ar trebui sa tina locul parintilor. Nu pot sa spun decat ca ma bucur enorm ca nu sunt un copil al acestei perioade. Pe de alta parte ma doare sufletul pt astia mici, dar nimeni nu se poate substitui parintilor.

  7. @emanuela
    …nimeni nu se poate substitui părinților, nimeni… Să-mi intre odată-n C.A.P!

  8. @admin,

    Da, am omis sa detaliez ce era mai important. 🙂
    Sigur, nu e vorba de ura in sensul propriu-zis al cuvantului. Sunt multe exprimari metaforice in Evanghelii, la fel si aici. URA in sensul de nealipire, asa cum nu trebuie sa ne atasam de lume, de a nu-i pune inaintea lui Hristos, si ca iubire si ca ascultare. Hristos cred ca a dat exemplul mamei si tatalui pt ca pe ei ii iubim mult si ii ascultam in mod firesc. Sper sa fi fost mai clara acum.

  9. Nu ştiu câtă lume realizează faptul că unele dintre aşa zisele boli psihice sunt consecinţa modului în care femeia îşi duce sarcina. Lipsa sentimentului de siguranţă, de protecţie, stresul, agresiunile verbale şi fizice, cerinţa unor sau altora din familie ca femeia respectivă să avorteze, toate acestea şi multe altele pe care nu le-am numit, produc o stare de rău viitoarei mame, stare care se transmite fătului pe care îl poartă, aşa cum se transmite şi hrana pe care i-o dă. Cu cât starea de rău e mai mare, cu atât fătul este mai afectat. Rezultatele se văd când se naşte copilul: autism, nervozitate, neatenţie, sensibilitate exagerată, neadaptare, neajutorare, capacitate redusă de a învăţa, dependenţă exagerată de alte persoane şi handicapuri psihice şi chiar fizice de tot felul. Iată ce important este ca femeia gravidă să fie înconjurată de multă afecţiune, să se simtă în deplină siguranţă şi să aibă deplină încredere în cei de lângă ea. Mulţi se întreabă de ce au ieşit copiii lor cu diferite probleme, dar dacă ar „căuta” în trecut cauzele adevărate, care par la prima vedere neînsemnate, ar da peste tot felul de „surprize”.

  10. @antuza

    Parintele Arsenie Boca spune acelasi lucru in cartile sale.
    Cunosc o persoana care s-a nascut cu o nervozitate deosebita deoarece mama sa a trecut printr-un stres enorm dupa ce a ramas insarcinata,ajungand pana a hotarî sa se arunce sub rotile trenului,lucru care nu s-a intamplat deoarece in
    ultima clipa a fost ajutata de niste fiinte miloase.
    Prin milostivirea Lui Dumnezeu,raul cel mare nu s-a produs,totusi acea persoana plateste tribut, printr-o nervozitate exagerata, acelui stres al mamei sale din perioada sarcinii.

  11. @GeluS,

    da, complicat, complicat. Ţine de resorturile mai adânci ale oamenilor, pe care unii vor să le exploreze, iar alţii nu.

  12. Pingback: DE CE SUFERA COPIII? Despre pacatele parintilor si bolile copiilor
  13. Pingback: Parintele Serafim Rose: FORMAREA SUFLETELOR TINERE. “Daca nu vei deprinde simtaminte firesti, atunci toate scrierile ortodoxe nu-ti vor fi de niciun folos”. CUM E AFECTATA VIATA DUHOVNICEASCA DE NEVOILE PSIHOLOGICE SI DE IMATURITATEA EMOTIONAL
  14. Pingback: JEAN-CLAUDE LARCHET – interviu despre tipuri de boli si terapeutica ortodoxa, catolicism si “globalizare religioasa”, Har si asceza, Traditie si actualitate -
  15. Pingback: Dmitri Avdeev: PSIHOTERAPIA – ABORDAREA ORTODOXA -
  16. Pingback: “Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă”. RAZBOIUL SI PACEA OMULUI CU SINE INSUSI SI CU DUMNEZEU. Konstantin Zorin despre nevrozele omului contemporan, fuga de singuratate si mijloacele de inabusire a constiintei | Cuvântul Or
  17. Pingback: IUBIREA CARE INVESNICESTE si IUBIREA SENTIMENTALA, “CU TERMEN DE EXPIRARE”. Exclusivism vs. universalitate. Incotro sa ne directionam dragostea? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate