SFANTUL IOAN GURA DE AUR (13 nov.) – merinde necesare pe calea cea stramta, candele fierbinti pentru incalzirea si luminarea sufletelor: “Prin comoditate sa nu se astepte cineva sa vada cerul”

12-11-2012 Sublinieri

Candela cand primeste lumina, poate sa aprinda zeci de mii de alte candele

“Asculta-L pe Hristos Care spune ucenicilor Sai:

Drept aceea, mergand invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua, si iata Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului. Amin!” (Matei 28, 19-20)

Acestea nu au fost spuse doar pentru ei, ci si pentru noi. Faptul ca n-au fost fagaduite doar acelora sa face vadit din ceea ce a spus: “pana la sfarsitul veacului“. Deci le-a fagaduit si celor ce merg pe urmele ucenicilor. Asadar, ce spune catre invatatori? Fiecare dintre voi, daca voieste, poate sa devina invatator! Deci mai intai invata-te pe tine! Daca tu inveti toate cate ti s-au poruncit sa le tii, in acest fel vei avea multi ucenici. Pentru ca asa cum candela, cand a fost aprinsa, poate sa aprinda alte zeci de mii de candele, iar daca se stinge, nu va putea nici ea insasi sa dea lumina, nici sa aprinda alte candele, la fel si in situatia vietii curate, daca lumina care este inlauntrul nostru este stralucitoare, vom face mii de ucenici si invatatori, aratandu-ne drept pilda. Pentru ca n-ar putea folosi atat ascultatorilor cuvintele mele, cat viata mea! Deci sa presupunem ca exista un barbat iubitor de Dumnezeu, care straluceste prin virtutea lui, si are femeie. Pentru ca este cu putinta sa fie placut lui Dumnezeu si avand femeie, copii, slujitori si prieteni. Acesta, spune-mi nu ar putea sa fie de folos tuturor mai mult decat mine? Pentru ca pe mine ma vor asculta o data sau de doua ori pe luna sau niciodata. Si cei care vor auzi, probabil ca vor tine invatatura pana in pragul Bisericii si degraba o vor uita, in timp ce privind mereu viata aceluia, se vor bucura de mari castiguri. Pentru ca atunci cand este ocarat si nu raspunde ocarii, oare nu a batjocorit si nu a scrijelit el adanc rusinea in sufletul ocaratorului datorita blandetii lui? Si daca acela nu marturiseste degraba folosul, din pricina maniei sau din timiditate sau din rusine, totusi o simte degraba.

Sufletul nostru nu este din fire nici bun, nici rau

Nu va lasati inselati. Tovarasiile rele strica obiceiurile bune” (I Corinteni 15, 33). Asadar, graiurile bune ne sunt de folos si chiar cele infricosatoare ne inteleptesc. Pentru ca sufletul este precum lumanarea, adica daca porti discutii reci, l-ai impietrit si l-ai facut indiferent. Daca porti insa discutii fierbinti, l-ai inmuiat si l-ai plasmuit asa cum ai voit si i-ai pecetluit chip imparatesc. Deci sa ne inchidem urechile la discutii fara folos, caci paguba nu este mica si de aici ne vin toate relele. Mai intai sa gandim, dupa aceea sa vorbim si sa lucram. De multe ori, oamenii intelepti au fost condusi la fapte rusinoase de cuvinte urate. Pentru ca sufletul nostru nu este din fire nici bun, nici rau, ci devine rau sau bun din vointa noastra. Deci asa cum panza, cand sufla vantul, indreapta corabia in directia voita, sau mai bine zis, asa cum carma conduce corabia, daca vanturile sunt prielnice, la fel si cugetul, daca este condus de cuvintele  bune, prielnice, va pluti fara primejdie. Daca insa este invers, de multe ori cugetul se va si scufunda. Ceea ce sunt pentru corabii vanturile, aceea sunt pentru suflete cuvintele. Porti sufletul oriunde vrei si-l preschimbi. De aceea, un scriitor sfant, povatuindu-ne, spune: “Tot cuvantul tau sa fie despre legea Celui Preainalt” (Intelepciunea lui Isus Sirah 9, 15). De aceea va rog, luand copiii de la doica, sa nu-i obisnuim cu povestile spuse de batane, ci de la varsta cea cruda sa-i invatam ca exista Judecata, sa le insuflam in cuget ca exista pedeapsa. Daca aceasta frica prinde radacini in copii, aduce mari foloase. Pentru ca sufletul care a invatat de la varsta cea cruda sa se tulbure de aceasta asteptare, nu va lepada lesne aceasta frica, ci ca un animal ascultator de hamuri, avand pus deasupra lui gandul gheenei si mergand cu randuiala, va grai si va spune lucruri folositoare, avand astfel cugetul statornic si puternic sa rabde orice si nici tineretile, nici bogatiile, nici moartea parintilor, nici nimic altceva nu va putea sa-l vatame. Cu aceste cuvinte sa-i intarim si sa ne intarim si noi insine, si pe femeile noastre, si pe robii nostri, si pe copii, si pe prieteni, si, daca este cu putinta, char si pe vrajmasii nostri.

Viata de aici este largul necuprins al marii, cu multe furtuni

Va rog sa ne ingrijim de toate acestea, ca sa ne indreptam si sa pierdem patimile care apar la orice varsta, sa le preschimbam in cele contrare lor. Insa daca in orice perioada a vietii noastre ne abatem de la ostenelile virtutii si patimim in toata vremea naufragii, atunci cand vom ajunge la tarm fara incarcaturile duhovnicesti, vom suferi urmarile cele mai grele. Pentru ca viata de aici este largul intins al marilor, si asa cum stim, in mare exista intinderi diferite de ape, fiecare cu capriciile ei. Astfel, Marea Egee este primejdioasa din pricina vanturilor, portul tirinic din pricina stramtorii locului, Harivdis, care se gaseste in partile Libiei, prin mlastinile ei, Propontida, care este in afara Pontului Euxin, prin navala si involburarea ei, si alt ape, fiecare cu trasaturile ei. Asemenea este si propia noastra viata. Si primul larg al marii am putea sa-l consideram varsta copilariei, care arata multa nebunie din pricina lipsei de judecata, a nehotararii si a nestatorniciei. Dupa aceasta varsta vine largul apei tanarului adolescent, pe care plutesc vanturi puternice, ca si cele din Marea Egee, pentru ca si pofta noastra creste. Deci cand vanturile sufla mai cu putere, carmaciul corabiei este mai istovit si nu este nimeni sa-l ajute, iar el cugeta cat de mare se arata rautatea acelei vremi. Dupa aceasta urmeaza alta perioada a varstei, cea barbateasca, in care se iveste lipsa banilor. Atunci vine femeia si nunta si dobandirea copiilor, atunci apare iubirea de arginti si invidia. Prin urmare, de vreme ce in fiecare perioada de varsta trecem prin naufragii, cum sa ne multumim cu viata de aici? Cum vom scapa de Judecata viitoare? Prin toate loviturile acestea, am facut vasul sufletului mai neputincios, barcile lui de salvare sunt sfaramate, iar noi ne vom infatisa la tarm aducand multe scanduri in locul incarcaturii duhovnicesti si ii vom provoca diavolului rasete, iar noua insine tanguiri si vom atrage asupra noastra pedepse nesuferite. Deci pentru ca sa nu se intample toate acestea, dupa ce ne vom fi silit din toate partile si dupa ce vom fi stat impotriva tuturor patimilor, sa alungam pofta bogatiei, ca sa le dobandim pe cele viitoare.

Sufletul care este stapanit de manie nu poate primi cuvant duhovnicesc

Sa construim pentru noi insine corabii, adica ravna, zel, rugaciuni, ca sa strabatem largul marii in liniste, pentru ca aceasta apa daruieste viata. Caci asa cum, daca cineva are gura de foc, la fel si fericitul Pavel stie sa inchida gurile. Asa cum, daca cineva are cutit, la fel si Apostolul devine taios. Si ca sa inteleaga cineva cuvintele acestea ale Sfantului Apostol Pavel, are nevoie de viata curata. De aceea si spune:

caci voi, care de multa vreme s-ar fi cuvenit sa fiti invatatori, aveti iarasi trebuinta ca cineva sa va invete cele dintai inceputuri ale cuvintelor lui Dumnezeu si ati ajuns sa aveti nevoie de lapte, nu de hrana tare” (Evrei 5, 12).

Caci exista o slabiciune a simtirii. Asa cum un stomac bolnav nu poate sa primeasca mancaruri sanatoase si greu de digerat, la fel si sufletul care este stapanit de mandrie si tulburare, care este molau si neputincios de a se stapani, nu ar putea sa primeasca cuvantul duhovnicesc. Asadar, cunoscandu-le pe toate acestea, sa aratam sufletul nostru sanatos, sa devenim ravnitori Sfantului Apostol Pavel si sa urmam sufletul lui viteaz si neclintit, incat pasind pe urmele tuturor celor savarsite de el, sa putem pluti in largul vietii de aici, sa ajungem la limanul neinviforat si sa dobandim bunatoatile fagaduite celor care duc o viata vrednica de Hristos.

Firea ispitelor nu este pricina caderilor morale

Asadar, sa nu ne aratam nemultumiti de relele de fata, pentru ca daca ai pacate, ele se sterg si se ard cu usurinta prin suferinta. Daca ai virtute, prin suferinta devii stralucitor si puternic! Caci daca priveghezi necontenit si esti chibzuit, vei fi mai presus de orice vatamare. Caci nu firea ispitelor este pricina caderilor morale, ci nepasarea celor care sunt ispititi. Daca vrei sa vietuiesti in tihna si multumire, nu urmari aceasta, ci umple-ti sufletul de rabdare si de tarie. Pentru ca daca nu le ai pe aceasta, ispita nu numai ca te va mustra, dar si tihna mai mult te va pierde. Ca pricina pentru care pierdem mantuirea sufletului nostru este nepasarea, si nu atacul rautatilor, asculta ce spune Hristos:

De aceea, tot cel ce aude aceste cuvinte ale Mele şi le implineşte, se va asemăna bărbatului înţelept care şi-a clădit casa pe stâncă. Şi a căzut ploaia şi au venit puhoaiele şi au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. Dar cel ce aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le implineşte, i se va asemăna bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au venit puhoaiele şi au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea şi ea a căzut. Şi mare i-a fost căderea!“ (Matei 7, 24-27).

Deci sa nu credeti ca pildele acestea au fost spuse pentru case, ci este vorba de sufletul ce arata prin fapte ca asculta cuvantul dumnezeiesc sau il respinge.

Din pricina pacatelor apar tristeti, razboaie, boli si patimiri

Pricina tuturor relelor sunt pacatele. Din cauza pacatelor apar tristetile, tulburarile, din cauza pacatelor se ivesc razboaiele, bolile si toate acele patimiri greu de vindecat care vin peste noi. Deci asa cum medicii buni nu cerceteaza suferintele care apar, ci cauta sa afle cauza ce provoaca suferintele, la fel si Mantuitorul, voind sa arate ca pricina tuturor relelor ce se intampla oamenilor este pacatul, spune celui cu trupul slabanog: “iata ca te-ai facut sanatos. De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu-ti fie ceva mai rau (Ioan 5,14). Deci pacatul a fost pricina bolii de mai inainte, el a fost cauza vatamarii, pacatul a fost pricina tristetii, el se face pricina intregii suferinte. Tristetea a fost data din pricina pacatului, iar prin tristete se sterge pacatul. Te rog, aduna-ti toata atentia: Dumnezeu, amenintand-o pe Eva si adaugand pedeapsa din pricina calcarii poruncii, a grait catre femeie: “In dureri vei naste fii” (Facere 3, 16) si a aratat ca durerea este rodul pacatului. Dar cat de marinimos este Dumnezeu! Ceea ce i-a dat ca pedeapsa a preschimbat in mantuire. Pacatul a nascut durerea, durerea a sters pacatul. Si intocmai cum viermele care se naste din lemn, mananca lemnul, la fel si tristetea care a nascut pacatul, a sters pacatul prin pocainta. De aceea si Sfantul Apostol Pavel spune:

Caci intristarea cea dupa Dumnezeu aduce pocainta spre mantuire, fara parere de rau, iar intristarea lumii aduce moarte” (II Corinteni 7, 10).

Tristetea este buna pentru cei care se pocaiesc sincer, cei care pacatuiesc au nevoie de tanguire pentru ca au pacatuit, caci se spune: “Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia” (Matei 5, 4). Plangi pentru pacat, ca sa nu te tanguiesti pentru pedeapsa, impaca-te cu Judecatorul inainte sa mergi la judecata.

Calea ce duce spre viata este plina de greutati

Nu-i vedeti pe temniceri ca de multe ori, cand s-au lasat prada somnului pentru putina vreme, nu s-au folosit deloc de multa lor atentie? Pentru ca in acea mica perioada de timp s-a distins totul, de vreme ce le-au dat hotilor mare prilej sa fure. Caci asa cum noi nu-i privim pe hoti in felul in care ne pandesc ei, la fel si diavolul, mai mult decat toti, ia seama la noi si sta la panda si scrasneste din dinti. Deci sa nu ne lasam prada somnului, sa nu spunem despre unul sau altul ca nu sunt in stare de asa ceva, pentru ca de multe ori ne-au furat cei de la care nu ne asteptam. Asa se intampla si cu rautatea. De unde nu ne asteptam, de acolo ne vine pieirea. Sa ne ingrijim cu atentie de toate, sa nu ne imbatam si nu vom adormi, sa nu vietuim in dezmierdari si nu ne va rapi somnul. Sa nu poftim peste masura cele dinafara si vom fi cu luare-aminte. Sa fim atenti in tot locul si precum atunci cand mergem pe franghia intinsa, nu este cu putinta sa fim nepasatori catusi de putin, pentru ca putinul acela provoaca un mare rau si odata alunecand cineva, cade degraba si moare, la fel nici aici nu putem fi nepasatori. Mergem pe calea cea stramta, care este inconjurata de amandoua partile de prapastii si pe care nu putem sa tinem picioarele unul langa altul. Vezi cat de mare atentie trebuie sa avem? Nu privesti la cei care merg pe astfel de cai cum nu-si stapanesc doar picioarele, ci si ochii? Caci daca el se hotaraste sa priveasca in cealalta parte a prapastiei, chiar daca piciorul lui sta pe piatra, din pricina adancimii prapastiei, ochiul sufera o tulburare si tot corpul a fost aruncat in prapastie. Prin urmare, toata fiinta ta trebuie sa ia seama la mers. De aceea, si Sfanta Scriptura spune: “Nu te abate nici la dreapta, nici la stanga” (Pilda 4, 27).

*

Abisul rautatii este mare, multe sunt prapastiile. Adanc este intunericul de acolo, de jos. Sa luam aminte la calea cea stramta, sa pasim cu frica si cu cutremur! Nimeni, cand paseste pe o astfel de cale, nu poarta cu el ceva de prisos, pentru ca doar atunci cand este inchis usor poate strabate calea cea stramta. Nimeni nu leaga picioarele lui, ci le lasa usoare. Noi, legandu-ne din nefericire, cu nenumarate griji si purtand cu noi nenumaratele poveri ale vietii acesteia, razand si predandu-ne patimilor, cum ne asteptam sa mergem pe calea cea dreapta? N-am spus ca este doar stramta, ci si minunata. “Ce cale stramta!” Adica peste masura de stramta. Si pentru aceasta suntem de vina si noi prin cele pe care le admiram mult. Si “ingusta este calea care duce la viata“, ne spune Hristos (Matei 7, 14). Si bine a zis Hristos despre cale ca este ingusta. Caci de vreme ce suntem datori sa dam socoteala pentru faptele, gandurile, cuvintele noastre si pentru toate, este intr-adevar ingusta. Noi insa o facem mai ingusta, intinzandu-ne si largindu-ne si lungind picioarele noastre. Desigur, calea cea stramta este grea pentru fiecare, insa mai mult pentru cel gras, pentru ca cel care se subtiaza pe sine nu va simti stramtoarea locului. Deci cel care a trecut prin stramtorari nu va deznadajdui in suferinte. Asadar, prin comoditate, sa nu se astepte cineva sa vada cerul, pentru ca este cu neputinta. Prin dezmierdari, sa nu nadajduiasca cineva sa merga pe calea cea stramta, pentru ca acest lucru nu este posibil. Nimeni sa nu aiba nadejdi de la viata cand merge pe calea cea larga. Asadar, cand vezi pe cineva ca se bucura de mese bogate, de bai si de alte placeri, sa nu te nefericesti pe tine ca nu iei parte la acestea, ci tanguie-l pe acela, pentru ca merge pe calea pierzari. Este posibil ca multi dintre ei sa rada de cele spuse de noi. Eu insa pe acestia ii plang si ii tangui mai vartos pentru ca nu stiu de care lucruri trebuie sa rada. Caci rad de cele pentru care trebuie, in cele din urma, sa se tanguie. Deci pe toate le confunda si le rastoarna si creeaza dezordine. Pentru acestea ii tangui eu!

(Din: Sfantul Ioan Gura de Aur, Doua sute cincizeci de parabole, Ed. Egumenita)

 

Legaturi:


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Sfantul Ioan Gura de Aur

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

10 Commentarii la “SFANTUL IOAN GURA DE AUR (13 nov.) – merinde necesare pe calea cea stramta, candele fierbinti pentru incalzirea si luminarea sufletelor: “Prin comoditate sa nu se astepte cineva sa vada cerul”

  1. “De aceea va rog, luand copiii de la doica, sa nu-i obisnuim cu povestile spuse de batane, ci de la varsta cea cruda sa-i invatam ca exista Judecata, sa le insuflam in cuget ca exista pedeapsa. Daca aceasta frica prinde radacini in copii, aduce mari foloase. Pentru ca sufletul care a invatat de la varsta cea cruda sa se tulbure de aceasta asteptare, nu va lepada lesne aceasta frica, ci ca un animal ascultator de hamuri, avand pus deasupra lui gandul gheenei si mergand cu randuiala, va grai si va spune lucruri folositoare, avand astfel cugetul statornic si puternic sa rabde orice si nici tineretile, nici bogatiile, nici moartea parintilor, nici nimic altceva nu va putea sa-l vatame.”
    Amin. (Acesta ar fi un motto bun pentru manualele de religie).

  2. Pingback: SFANTUL IOAN GURA DE AUR, PASTORUL CEL BUN “CARE A FACUT DIN IUBIRE INSASI VIATA SI CRUCEA LUI”. Predica Parintelui Hrisostom de la Putna (audio) -
  3. NICHOLAS MICHAEL

    ÎN SFÂRSIT, ACASÃ

    (Interviu realizat de Pr. Toderitã Rusu la Aarhus, Danemarca, cu un convertit
    la Ortodoxie: Nicholas Michael)

    Pr. Toderitã Rusu: V-as ruga sã faceti o trecere în revistã a biografiei
    dumneavoastrã de pânã acum, pentru ca sã fiti mai bine cunoscut de cãtre
    credinciosii Bisericii noastre Ortodoxe…

    Nicholas Michael: Am 36 de ani, m-am nãscut si locuiesc în Regatul Danemarcei.

    Viata mea nu a urmat calea pe care ar fi dorit-o pãrintii mei, în iubirea lor fatã de mine. La 16 ani, am devenit narcoman si alcoolic.

    Viata mea s-a surpat chiar înainte de a începe. M-am înscris pe o cale a suferintei spirituale, emotionale si fizice, de care nu m-am putut desprinde timp de încã 16 ani. Pentru cei ce n-au strãbãtut un astfel de drum al patimilor, ororile si degradarea sunt inimaginabile.

    N-am fost educat într-o atmosferã crestinã, dar întotdeauna am cãutat “ceva”, un “ceva” oricum “nepãmântesc”. O vreme mi s-a pãrut cã acest “ceva” l-am gãsit în droguri si în alcool.

    Am avut înclinatii artistice si, vreme de câtiva ani, cu tot viciul meu, am fost chiar muzician.

    În mod inexplicabil, pe când eram tot mai asaltat de demonul betiei, a început sã mã fascineze povestea vietii împãratului Nicolae al II-lea al Rusiei.

    N-a fost doar un interes oarecare, în stãrile mele de mare narcozã, doream sã
    citesc si sã meditez asupra unor fotografii vechi, negre si arse, vroiam sã mã
    îmbãt si sã ascult vechea muzicã liturgicã ruseascã, îmi venea sã urlu!

    Simteam nevoia sã plâng pentru acest conducãtor imperial ortodox si pentru familia lui, pentru tragica soartã a acestei tãri mari. Zbuciumul a durat multi ani.

    La 31 de ani, eram extrem de bolnav, atât psihic cât si fizic; la un pas de
    moarte. Aveam nevoie de ajutor si, ca din întâmplare, am întâlnit o comunitate
    de oameni buni, salvati ei însisi de la alcoolism si narcomanie.

    Ei mi-au sugerat sã caut o solutie spiritualã, pentru cã, dupã spusa lor, cauza vietii mele mizerabile si a suferintei nu era alta decât o gravã crizã de ordin spiritual. Am întrerupt bãutura si drogurile brusc, într-o zi. Atunci m-au cuprins negurile spaimei si L-am rugat mult pe Dumnezeu sã-mi deschidã o altã cale, o cale a Lui.

    Am plecat spre Sankt Petersburg în vara anului 1995, dornic sã vãd unde locuise împãratul Rusiei cu familia lui. Am ajuns la Tsarskoe Selo, unde era resedinta imperialã. Am participat la Sfânta Liturghie, pentru prima datã în viata mea, în mica bisericã a palatului lui Alexandru, si am fost uimit de atmosfera spiritualã a slujbei.

    Dupã trei luni de luptã cu ispita de a bea, sufeream încã atât de teribil încât transpiram si tremuram întruna.

    Am simtit chemarea sã mã rog Sfântului Tar Martir Nicolae [sanctificat în anul 2001]. Deoarece acestuia nu i se zugrãvise încã o icoanã, m-am rugat dinaintea icoanei Sfântului Nicolae, Fãcãtorul de Minuni, si totdeodatã, cu rugãciune mutã, Tarului Martir. Nestiind rugãciuni, m-am rugat din inimã: pentru toate rubedeniile mele, pentru a mã întoarce cu bine acasã, pentru cersetorii din fata bisericii.

    Deodatã, ceva s-a petrecut în mine. Inima mea s-a umplut de o întelegere, nouã, si m-am putut convinge pe mine însumi sã încep o viatã altfel rânduitã, curatã si plinã de rugãciune. Am avut descoperirea cã Sfintii îngeri au plâns tot timpul zilelor mele de viciu si cã n-a fost niciodatã în voia lui Dumnezeu sã pãcãtuiesc, torturându-mã de moarte.

    Dupã Sfânta Liturghie, prietenii m-au întrebat ce se întâmplase. I-am privit straniu. Le-am spus cã nu stiu, dar cã m-am simtit bine. Din ziua aceea, ispita de a bea m-a pãrãsit si nu s-a mai întors. Aceasta s-a întâmplat cu patru ani în urmã…

    Ajuns acasã, am simtit o recunostintã fãrã margini, care îmi cerea sã rostesc neîncetat, în sinea mea, cuvântul “multumesc”. Dar nu venise încã vremea sã devin ortodox, în orasul meu, nu era bisericã ortodoxã. Cea mai apropiatã se afla la Copenhaga, la câteva sute de kilometri. I-am trimis o scrisoare preotului de acolo, însã n-am primit rãspuns…

    Mi-am amenajat un mic loc de rugãciune, în casã, si început sã mã rog lui Dumnezeu, de unul singur. Fãrã un îndrumãtor a fost foarte greu, cãci calea era plinã de capcane si ispite, în patru ani, viata mea lãuntricã a intrat încetîncet în declin, din cauza lipsei de comuniune cu alti ortodocsi. Atunci s-a întâmplat altã minune.

    La scoala localã de diaconie a venit un preot român ortodox, care a rãmas vreo cinci luni. Evlavia acestui preot mi-a întetit flacãra credintei, gata sã se stingã. Apoi, la biserica ortodoxã rusã din Copenhaga a fost numit un nou preot. L-am întâlnit… si Calea a început sã mi se deschidã iarãsi.

    Un preot deosebit din Statele Unite mi-a trimis atunci o multime de cãrti si materiale religioase, precum si un extraordinar dar în vederea apropiatului
    Botez – o aschie nepretuitã din Sfânta Cruce a Domnului.

    Preotul rus a hotãrât sã mã boteze, pe 16 iulie 1999, cu numele de Nicolae, dupã cel al Tarului Martir. Poate cã Dumnezeu m-a gãsit pregãtit acum, dupã patru ani de rugãciune si grele încercãri de tot felul. Acum, simt cã mã întorc, în sfârsit, Acasã!

    Pr. T. R.: Cum vedeti si apreciati dumneavoastrã credinta ortodoxã?

    N. M.: Credinta ortodoxã mi-a oferit o dragoste si o îngãduintã pe care niciodatã nu le-am gãsit altundeva, poate doar la iubita mea mamã si la pãrintii ei. Dar mama si bunicii îmbãtrânesc si mor. Credinta ortodoxã nu moare. Este întotdeauna viatã deplinã. Ortodoxia mi-a oferit mijloacele spirituale de folos în toate situatiile: întristare, bucurie, pãtimire, supãrare – orice.

    Mi-a oferit o lucrare zilnicã si un ciclu duhovnicesc de trãire adevãratã, cea
    mai profundã întoarcere cãtre mine însumi. Venirea la credinta lui Hristos,
    Domnul nostru, este un bine ce nu seacã, niciodatã.

    Multi crestini ai altor denominatiuni interpreteazã de unii singuri Sfânta Scripturã, fãrã a întelege în Duh Cuvântul lui Dumnezeu. Asa ceva este imposibil în Ortodoxie, datoritã comorii duhovnicesti care este învãtãtura Sfintilor Pãrinti ai Bisericii. Gãsim în scrierile filocalice referiri la toate situatiile fundamentale de viatã si solutii având totdeauna rãdãcini în Sfintele Scripturi. Cine sunt eu ca sã cred cã pot citi de unul singur Scriptura si ca sã interpretez de capul meu Cuvântul lui Dumnezeu?!

    Pr. T. R.: Sunt încântat cã ati înteles perfect spiritul Ortodoxiei în aceastã problemã a interpretãrii Scripturii, care, dacã ar fi priceputã de toti, multe schisme si dezbinãri s-ar evita.

    N. M.: Cred cã e aici o formã de megalomanie. Dacã am putea întelege singuri Biblia, fiecare ar putea deveni sfânt. Dar nu e asa. Eu am început sã studiez Filocalia cu un preot, apoi am înmultit rugãciunea în acord cu lecturile din scrierile Sfintilor Pãrinti. Am cumpãrat nu demult o Biblie organizatã dupã
    ciclul pascal, cu comentarii din Sfintii Pãrinti, în acest fel mã simt si în
    sigurantã, si cãlãuzit de învãtãturile Sfintei Traditii. A citi Biblia fãrã un
    îndrumãtor e ca si cum ai încerca sã întelegi o tezã de doctorat, de 1200 pagini, având doar… scoala primarã!

    Mai mult chiar, acele rânduri din Sfânta Scripturã întelese de un om obisnuit în literã, iar nu în Duh, îi vor exalta ego-ul în cel mai nesãnãtos mod, biruind smerenia necesarã si autenticã, fãrã de care nimeni nu poate sã se roage si sã mediteze la Adevãr. De altfel, rezultatele citirii Bibliei fãrã o îndrumare
    în dreapta credintã se pot vedea la tot pasul.

    Multi membri ai diferitelor denominatiuni pretind cã Duhul Sfânt îi ajutã sã interpreteze Scripturile, când, în realitate, pe ei îi ghideazã mândria devastatoare din propriul lor eu.

    Sfânta Ortodoxie are o retea de sigurantã spiritualã ce previne aceastã
    situatie. Nu înteleg nici mãcar cum functioneazã ceasul de mânã! Cum as
    putea eu interpreta cuvântul lui Dumnezeu dupã propria-mi minte?!

    Diavolul simuleazã cele ce vin de la Dumnezeu, dar poate face aceasta numai prin
    patimi si concupiscentã.

    Când experiazã progresul spiritual, omul învatã sã recunoascã amãgirile, care sunt senzuale, niciodatã spirituale. Cu cât cineva practicã mai mult rugãciunea, cu atât diavolul va încerca sã-i slãbeascã duhul credintei, manifestându-se, deghizat, în felurite chipuri. Libertatea sexualã, umanismul si ecumenismul contemporan sunt doar câteva dintre aceste deghizãri, slãvite de cãtre toate societãtile democratice, cãci diavolul se poate preface chiar în “înger de luminã”. Ele primesc laolaltã numele de “crestinãtate naturalã si modernã”, sub pretextul cã “Dumnezeu doreste o Bisericã Crestinã.

    Pentru a evita astfel de capcane, adevãratii crestini trebuie sã cunoascã
    învãtãtura dogmaticã a Bisericii Ortodoxe si pericolele descrise de sfintii
    apologeti ai Ortodoxiei.

    Pr. T. R.: Mi-a plãcut ideea potrivit cãreia Occidentul si-a confectionat
    propriul crestinism. Ideea vã apartine…

    N. M.: Crestinãtatea nu are nevoie sã fie “modernizatã” sau “reînviatã”
    de cãtre o societate modernã pentru a se “potrivi” timpurilor de azi. Mesajul
    spiritual deplin al crestinãtãtii este continut în Sfânta Traditie, Sfânta
    Scripturã, Sfânta Liturghie si Sfintele Taine.

    Aceste valori sunt nedegradabile în timp, fiind deasupra timpului, iar Hristos, Domnul nostru, a întemeiat doar o singurã Bisericã. Nu douã, trei sau patru! El a întemeiat ceea ce este astãzi Biserica Ortodoxã.

    Cred cã am fost cãlãuzit cãtre aceastã Bisericã-Una pentru rugãciunile Sfântului Martir Nicolae, Tarul Rusiei. El este pentru mine modelul ideal de tatã, sot si adevãrat credincios. Toate relatãrile demne de încredere ne spun cã a fost modest, iubitor, foarte loial si perseverent de-a lungul vietii sale. A fost conducãtorul celui din urmã imperiu crestin ortodox, cu adevãrat iubitor de Dumnezeu si plin de smerenie, îl cinstesc foarte mult pentru cã s-a încredintat lui Dumnezeu în toate si a purtat crucea grea a muceniciei cu rãbdare si nelimitatã îngãduintã. El a înteles în inima sa adevãrul cã omul nu poate trãi negându-si conditia de fãpturã a lui Dumnezeu.

    A fost cinstit si iubit de cãtre oamenii simpli si tãranii din Rusia. Cea mai mare grijã a sa a fost întotdeauna binele Rusiei si al oamenilor de rând. Familia imperialã a suferit grelele încercãri ale captivitãtii si mortii cu o credintã nemãrginitã. Cele din urmã cuvinte ale Tarului, când a fost executat de cãtre criminalii bolsevici, au fost: “Iartã-i, Tatã, cã nu stiu ce fac”. El si iubita sa familie martirizatã meritã prosternarea noastrã, a tuturor crestinilor ortodocsi, împreunã cu toti noii martiri ai Rusiei, ai României si ai altor tãri prigonite de vrãjmasii Ortodoxiei.

    În urma acestor dezastruoase pierderi din lumea ortodoxã, foarte multe suflete au cãzut victimã sectelor si ciudatelor denominatiuni asa-zis “crestine”.

    O, Doamne, primeste-ne pocãinta si iartã-ne! Doar preotii credinciosi si
    evlaviosi ai Bisericii Ortodoxe îi pot întoarce la Adevãr pe bietii oameni.
    Tineretul din Vest ar putea descoperi bogãtia Ortodoxiei, dacã ar cunoaste
    tãrile ortodoxe si istoria lor.

    Psihologia si filosofia nenutrite de dreapta credintã au fost absorbite de
    fenomenul New Age, îndepãrtând si mai mult constiintele confuze de la Cel ce
    este Calea, Adevãrul si Viata.

    Chiar si ortodocsii sunt ispititi sã opteze pentru “solutia terapeuticã sau psihologicã” în momentele de dificultate. Dar armele într-adevãr bune nu sunt altele decât Sfintele Taine ale Bisericii, viata liturgicã, neîncetata rugãciune, iubirea de semeni, lucrãrile de caritate, discrete, asa cum ne învatã Mântuitorul.
    A-l tine pe diavol la distantã presupune o luptã în care eu de multe ori simt sprijinul Patronului meu.

    Faptul cã-i port numele îmi impune respect si-mi dã puterea sã n-o apuc pe un drum nedemn de mãretia duhovnicitãtii lui imperiale, în acest fel, Sfântul Tar mã ajutã tainic, zi de zi. Pe mãsurã ce înaintez, mã simt tot mai pãcãtos, îl rog zilnic pe Hristos sã-mi dea smerenie si sã pot fi de ajutor celor robiti de narcomanie si alcoolism. Nu voi uita niciodatã iadul din care abia iesisem când Tarul m-a lãsat sã-i vãd mijlocirea pentru mine dinaintea lui Hristos, Dumnezeul nostru.

    Cei ce-si doresc sã creascã duhovniceste trebuie sã rãmânã în Biserica dreptmãritoare, sub binecuvântarea Episcopului si a Preotului, îndrumati de Duhovnic; sã se simtã mãdulare vii în Trupul tainic al lui Hristos, chiar si
    acolo unde nu existã biserici de zid. Sã se simtã persoane, în comuniune liberã
    cu Hristos si Biserica Lui, vãzutã si nevãzutã, luptãtoare pe pãmânt si
    biruitoare în cer.

    Noi însine, ca verigã în Sfânta Traditie, desi nedemni, suntem Biserica, suntem Traditia Ortodoxã vie, atâta vreme cât rãmânem nedespãrtiti de ea prin vointã si faptã.

    În încheiere, permiteti-mi sã citez rugãciunea alcãtuitã în captivitate de Tarina Martirã Olga Nicolaevna, fiica Tarului Martir:

    “Dã-ne, Doamne, rãbdarea Ta acum,
    în zilele durerii noastre,
    furia norodului s-o îndurãm,
    si chinul supliciului.

    Sfântul Mir al iertãrii Tale
    sã curete pãcatul nostru si al semenilor nostri,
    cu blândetea mielului jertfit
    sã purtãm, asemenea Tie,
    o cruce însângeratã.

    Si când omul de nimic are mai multã trecere,
    iar nebunii vin sã ne prade,
    sã suferim rusinea cu umilintã,
    o, Mântuitorule, ajutã-ne!

    Iar când ceasul trecerii pe cea din urmã poartã a-ngrozirii vine,
    insuflã-ne puterea sã ne rugãm zicând:
    Tatã, iartã-i pe ei!
    Domnul nostru sã ne mântuiascã
    si sã ne ocroteascã pe toti. Amin!”

    Pr. T. R.: Vã multumesc si vã felicit pentru autentica întelegere si trãire
    în spiritul ortodox. Nu mã îndoiesc cã veti fi un bun misionar printre danezi.
    (în româneste de Pr. Toderitã Rusu)

    (OCCIDENTALI CONVERTITI LA ORTODOXIE – sase ipostaze mãrturisitoare Editie îngrijitã de Rãzvan Codrescu)

  4. MARY MAGDALENE McCANN

    ASCULTÂND GLASUL “LUMII VECHI” CU URECHI CARE SÃ AUDÃ…

    (Tulburãtoarea confesiune a unei actrite americane convertite la Ortodoxie)

    Dacã cineva mi-ar fi spus acum cinci ani cã viata mea va fi în mod profund schimbatã de fiintele unui loc si ale unei culturi atât de îndepãrtate de sofisticatul, tehnologizatul si progresivistul mod de viatã american, fiinte
    dintr-un loc total nefamiliar mie, dar îmbrãtisând secole de istorie, as fi
    respins aceastã posibilitate, ca pe un non-sens. De altfel, eram foarte constientã de diferitele influente exercitate asupra vietii mele; ele erau, asa credeam eu, în special cele de aici si de acum, cu urmãri imediate si vizibile.

    Atunci, prin harul Domnului, un glas s-a auzit din înalt si, în marea tapiserie
    lucratã de Creator, firul meu s-a întretesut cu firul incandescent numit România.

    La vremea când miracolul a avut loc, nu am realizat imediat chemarea: la început, urechile mele n-au putut sã audã… Misterioase sunt cãile Domnului! Pânã în acel moment din viata mea, dupã lungi ani de frustrare spiritualã, fusesem sigurã cã eram, în cele din urmã, pe adevãratul meu drum.

    În pragul vârstei de 40 de ani, începusem sã cred cã, în aceste zile si în acest
    secol, nu mai este posibilã existenta unei traditii religioase pure. Am fost crescutã în traditia protestantã, ca prezbiterianã. Încercasem sincer în prima
    tinerete, dar si mai târziu, dupã 30 de ani, sã aflu întelesul real al învãtãturilor
    acestei biserici, dar nu reusisem sã-1 gãsesc. Asa cã am început sã-mi caut hrana spiritualã în altã parte. Totusi, credeam cã ar fi posibil, chiar si-ntr-o vreme “fãrã Dumnezeu” ca a noastrã, sã se facã o artã sacrã, iar sufletul umanitãtii sã strãluceascã, în ciuda întunecãrii orizontului, pentru sãrmanii
    descendenti ai lui Adam. M-am strãduit din rãsputeri sã-mi aduc modesta mea
    contributie la înãltarea sufletului omenesc.

    Ca artistã de teatru, am hotãrât sã ofer productii spirituale oamenilor frãmântati de întrebãri reale si însetati de adevãr. Am pus în scenã o piesã într-un act, mai putin cunoscutã, a poetului irlandez Yeats, intitulatã Învierea, în turneul cu acest spectacol, la festivalul de teatru din Edinburgh, Scotia, am vãzut, în interpretarea unei companii de teatru românesti, ceea ce eu cãutasem dintotdeauna: o sacralizare a artei teatrale.

    Talentatul regizor român Andrei Serban a conceput si-a realizat, cu trupa Teatrului National din Bucuresti, acea Trilogie anticã, dupã Medeea, Troienele si Electra. Experienta exceptionalã la care am putut lua parte, ca spectator la aceastã piesã, a însemnat o cotiturã în viata mea. Mi s-a deschis atunci o poartã necunoscutã mie; mã simteam deacum pregãtitã, parcã, sã întâlnesc ceva si mai mare, ceva si mai înalt decât teatrul sacru: Biserica.

    La întâlnirea pe care am avut-o, dupã spectacol, cu artistii români, am încercat cu insistentã sã aflu cum de a fost posibil ca ei sã realizeze o creatie teatralã atât de neobisnuitã; ce au ei – sau ce stiu ei – pe care noi, aici în Vest, nu-l avem si nu-l stim? Nimeni n-a dat un rãspuns întrebãrilor mele repetate.

    Unul dintre acesti strãluciti actori de teatru, Claudiu Bleont, a auzit întrebarea
    mea mai adâncã, întrebare pe care nici nu stiam mãcar cã mi-o puneam. M-a auzit întrebând: “Unde sã gãsesc oare Biserica cea adevãratã?”. Acea Bisericã pe care o cãutasem cu disperare dintotdeauna, de copil încã, aceea pe care inima mea o presimtea cã trebuie sã existe pe undeva, în vreun fel! Poate numai înlãuntrul nostru! Claudiu Bleont mi-a spus emfatic: “Oricât de multi oameni ai întreba, de oricât de multe ori ai întreba, nu vei primi un rãspuns în cuvinte”. Apoi a continuat, pe un ton categoric: “Trebuie sã vii în România! Atunci ai sã întelegi!”, îmi amintesc exact ce am gândit atunci: “Pãi sigur, ce sã zic, iatã-mã pe mine, o femeie fãrã bãrbat si cu doi copii mici, strãduindu-mã din rãsputeri sã supravietuiesc la New York, iar tu-mi spui mie sã vin în România!”…

    Incredibil, dar m-am urcat în avion! În primele douã zile petrecute la Bucuresti, am vãzut repetitiile la o minunatã punere în scenã a piesei Romeo si Julieta, la Teatrul National, în regia talentatei Beatrice Bleont, sotia lui Claudiu. Încã o datã, munca lor avea un nivel înalt, mai înalt decât tot ceea ce vãzusem în alte pãrti. Mi-am muscat limba din nou, dorind sã întreb si sã aflu cum de era posibilã o artã de acest calibru.

    A treia zi, m-am dus cu masina de la Bucuresti pânã la trecãtorile muntoase din Nord, strãbãtând orase cenusii, cu blocuri de locuit din beton, aproape ruinate, pe drumuri nepavate, alãturi de cãrute trase de cai, cu tãrani si cu familiile lor. În cele din urmã, am ajuns la locurile unde întrebãrile mele aveau sã primeascã rãspunsurile fãrã cuvinte… Eram în lumea mãnãstirilor crestine ortodoxe ale Moldovei si Bucovinei. Stând tãcutã în umbra adâncã a Mãnãstirii Vãratec, genunchii mei s-au îndoit instinctiv si m-am trezit îngenuncheatã pe acel pãmânt binecuvântat. Pe obraji îmi curgeau lacrimile.

    Dupã încã cinci zile, totul în mine a început sã se schimbe. Stând în fata
    icoanelor Maicii Domnului, vechi de secole, am vãrsat lacrimi care erau în
    mine de zeci de ani. Niciodatã nu mai plânsesem. Nici nu stiam cã pot plânge… Simteam cum mi se frânge cosul pieptului ori de câte ori cãutam sã pãtrund întelesul acelor mãnãstiri pictate; inima mea îsi depãsea limitele, revãrsându-se în afarã. Pricina era puterea învãtãturilor lui Hristos revelate în frescele care acopereau fiecare centimetru pãtrat din peretii bisericilor, atât în interior, cât si în exterior. Si mi-a fost dat sã înteleg! Nu teatrul era ceea ce cãutam, ci acel ceva din care arta sacrã nu-i decât o rãsfrângere: învãtãturile originare ale lui Hristos, ale Dumnezeului Cel Viu, intacte, chiar în epoca noastrã coruptã; acestea erau cele cãtre care fusesem adusã, în liniste si scãldatã de rugãciunile reverberate ale miilor si miilor de fiinte care îsi închinaserã – si continuau sã-si închine – vietile lor acestei înalte chemãri care este trãirea monasticã, am fost primitã înapoi, în turmã, cu prisos de bucurie.

    Cãlãtoria mea era totusi departe de a fi împlinitã. Fusesem doar pusã pe cale.
    A trebuit s-o iau ca pe un dar binecuvântat.

    M-am întors, de atunci, de douã ori în România: prima oarã, ca sã-mi botez ortodox fiica, avându-i ca nasi pe Beatrice si Claudiu; a doua oarã, mai recent, cu fiul meu, care si el a ales sã se converteascã si sã se boteze ortodox.

    Acum eu sunt ortodoxã si am fost binecuvântatã sã-mi gãsesc o bisericã adevãratã
    în New York – casã pentru familia mea – având un cãlugãr român de la Putna, preotul fiind el însusi de sânge românesc si cu multi enoriasi români, în recenta cãlãtorie a preotilor bisericii noastre în România, s-au legat frumoase prietenii cu numerosi monahi români. De asemenea, în vizita pe care eu si fiul meu am fãcut-o, am fost primiti cu multã cãldurã, generozitate si dragoste de cãtre cãlugãrii si cãlugãritele cu care am avut prilejul sã ne întâlnim.

    Sunt multe cãi prin care noi, americanii, am putea rãspunde dragostei lui
    Dumnezeu, cãi ce ne-au fost constant arãtate, prin intermediul celor care si-au
    dedicat lucrarea lor de o viatã auto-purificãrii si ajutorãrii altor fiinte umane.
    Desigur, le-ar fi si lor de ajutor dacã noi am deveni constienti si recunoscãtori
    fatã de neprecupetita lor strãdanie în slujba lui Dumnezeu si a semenilor, fiind
    noi însine inclusi în aceastã strãdanie. Monahii români au fost profund mpresionati auzind cum credinta ortodoxã devine cunoscutã multor neortodocsi din America. Ei au fost si mai surprinsi sã afle cã unii dintre noi doresc din toatã inima sã-i ajute în lucrarea duhovniceascã desfãsuratã în mãnãstirile din România. Desigur, rugãciunile noastre pentru ei le sunt folositoare. Avem si noi multe daruri spirituale, pe care le-am putea împãrtãsi cu aceastã “lume veche”, care are atâtea sã ne învete.

    Dumnezeul meu, dã-mi urechi ca sã-Ti ascult chemarea, de oriunde mã
    aflu si oriunde mã îndrept!

    (în româneste de Pr. Gheorghe Calciu)

    (OCCIDENTALI CONVERTITI LA ORTODOXIE – sase ipostaze mãrturisitoare Editie îngrijitã de Rãzvan Codrescu)

  5. Pingback: SFANTUL IOAN GURA DE AUR despre obscuritatea profetiilor (fragment) -
  6. Pingback: SFANTUL IOAN GURA DE AUR: “DEZNADEJDEA SI NEPASAREA SUNT DISTRUGATOARE. Nici o arma nu este mai eficienta in mana diavolului ca deznadejdea“. De ce ar trebui SA NE DOARA caderile fratilor nostri? -
  7. Pingback: SFANTUL IOAN GURA DE AUR: “DEZNADEJDEA SI NEPASAREA SUNT DISTRUGATOARE. Nici o arma nu este mai eficienta in mana diavolului ca deznadejdea“. De ce ar trebui SA NE DOARA caderile fratilor nostri? | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: SFANTUL IOAN GURA DE AUR (13 nov.) – MODEL DE RUGACIUNE: “Mulțumim ție, Doamne, pentru toate binefacerile Tale, pentru cele care le știm și care nu le știm, pentru cele arătate și cele nearătate…” | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: DUMNEZEIESCUL IOAN HRISOSTOM – MANGAIETORUL LUMII si INTRUPAREA IUBIRII “NAVALNICE” A LUI HRISTOS. Predica de exceptie a Parintelui Hrisostom de la Putna (AUDIO): “El este singurul care a văzut lumea prin ochii lui Dumnezeu şi de
  10. Sfântul Ioan Gură de Aur, Arcadius si Eudoxia

    Din porunca imparatului Arcadie, Ioan este hironit ca patriarh al Constantinopolului.
    Deoarece s-a certat cu imparateasa Eudoxia, care rapise via unei vaduve sarace, sfantul o mustra, cerandu-i sa nu tina un lucru strain cu sila. Aceasta deveni inversunata si il alunga pe Ioan de pe scaun intr-o prima faza iar mai apoi inca o data cu ajutorul episcopilor.
    https://www.stiripesurse.ro/mare-sarbatoare-pentru-romani-ce-e-pacat-sa-faci-azi-de-sfantul-ioan-gura-de-aur_1303577.html

    După moartea lui Teodosiu I (17 ianuarie 395), Imperiul Roman a fost divizat între cei doi fii ai săi: Arcadius, sub tutela lui Flavius Rufinus (d. 395), a primit partea orientală (Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la Constantinopol), iar Honorius (născut în 384), sub tutela generalului Stilicho, a primit partea occidentală (Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Roma).
    Arcadius s-a dovedit a avea un caracter slab, fiind foarte influențabil. Neavând înclinare spre activitățile militare, atât de importante pentru un împărat din acea perioadă, Arcadius a preferat să pozeze într-un împărat creștin pios; pentru aceasta s-a preocupat îndeosebi de combaterea ereziilor și a păgânismului. În acest scop el a decretat o serie de legi referitoare la închiderea forțată a templelor păgâne de pe teritoriul imperiului.
    În timp ce Rufinus spera să și-l apropie și mai mult pe Arcadius printr-o căsătorie cu fiica lui, împăratul avea alte idei. În aprilie 395, profitând de faptul că Rufinus era absent din capitală, Arcadius s-a căsătorit cu Aelia Eudoxia⁠(en) (d. 404), al cărei tutore era generalul Promotus, dușman declarat al lui Rufinus. După asasinarea lui Rufinus (27 noiembrie 395), noul prim sfetnic al împăratului, marele șambelan (praepositus sacri cubiculi) Eutropius a știut să întrețină bune relații cu împărătesa Aelia Eudoxia, dominându-l astfel și mai mult pe Arcadius. De asemenea, Eutropius a știut să câștige sprijinul clerului ortodox prin încurajarea Sfântului Ioan Gură de Aur pentru a accepta funcția de patriarh al Constantinopolului în anul 398.
    Cu toate acestea, eunucul Eutropius a căzut în dizgrație și, la îndemnul împărătesei Eudoxia, a fost demis de către Arcadius. Împărăteasa Eudoxia, având o puternică personalitate, a intrat în conflict cu patriarhul Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur, din cauza obiecțiilor acestuia cu privire la influența nefastă exercitată de către Eudoxia asupra lui Arcadius. Împărăteasa și-a folosit din plin influența ei la curtea imperială împotriva patriarhului. Folosindu-se de episcopul Teofil al Alexandriei, ea a reușit ca Sfântul Ioan Gură de Aur să fie detronat din demnitatea de patriarh al Constantinopolului și exilat în anul 403. A urmat o revoltă a cetățenilor capitalei și împăratul a fost nevoit să îl recheme pe Ioan, câteva zile mai târziu. Dușmănia de moarte a împărătesei față de patriarhul Ioan a continuat și, în anul 404, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost exilat din nou, de data aceasta definitiv.
    În ianuarie 400, Eudoxia a primit titlul de Augusta, o distincție acordată pentru doar trei femei în tot secolul IV.
    https://ro.wikipedia.org/wiki/Arcadius

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate