Schiarhimandritul Ioachim Parr despre AROGANTA CREDINCIOSILOR CARE SI-AU LUAT IN “PROPRIETATE” ORTODOXIA: “Ne pur­tam ca si cum Evanghelia ne-ar apartine noua. Luam sfintenia si socotim ca ea este a noastra. Aceasta este tragedia Bisericii”. CUM II PUTEM AJUTA PE TINERII RATACITI?

Vedeti si:

***

“– Venind din America, vedeti vreo deosebire intre rusi si americani? In ce consta ea?

– Oamenii sunt oameni peste tot. Din punct de vedere cultural si social ne deosebim. Dar, ome­neste, suntem complet la fel. Printre particularitatile caracterului rus se afla si faptul ca, datorita influentei indelungate a culturii ortodoxe asupra poporului, voi aveti un avantaj in intelegerea vietii duhovnicesti. Foarte multe din cultura voastra ajuta la dezvoltarea vietii duhovnicesti. Dar asta nu are nicio importanta daca voi nu aveti credinta, si nu este de niciun folos daca nu va osteniti.

In Rusia vad foarte des lucruri care ma intristeaza foarte tare. Cand in tara mea vad cum oamenii, care niciodata nu au auzit despre Biserica, fac felurite necuviinte, imi pare rau, pentru ca ei nu stiu. Cand vad cum fac lucruri necuviincioase ortodocsii, aceasta imi provoaca o tristete mult mai mare. Deseori intalnesc aici aroganta fata de Dumnezeu. Ne pur­tam ca si cum Evanghelia ne-ar apartine noua.

Trebuie sa va povestesc o intamplare hazlie. Odata, am slujit in Rusia cu un diacon foarte chi­pes, elegant, absolvent al feluritelor academii duhovnicesti si asa mai departe. La un moment dat, eu intind mana sa iau cadelnita, iar el, dandu-mi-o, face un anumit gest care trebuie sa insemne ca imi saruta mana in timp ce el saruta aerul. Eu ma gandesc in sinea mea: „Ce ciudatenie mai e si asta?” Asa ca am luat eu mana lui si am sarutat-o. Diaco­nul s-a cutremurat tot:

– Ce faceti? a exclamat el.

– Pai, raspund eu, daca tu nu recunosti prezenta harului dumnezeiesc, eu o recunosc. Tu esti hirotonit in cinul preotesc si eu sunt hirotonit in cinul preotesc. De aceea iti si sarut mana.

Acum, in situatie asemanatoare, imi saruta mana.

Noi luam sfintenia si socotim ca ea este a noastra. Aceasta este tragedia Bisericii. Problema nu consta in faptul ca cineva este slab – toti suntem slabi. Dar sa nu recunoastem ceea ce a facut Domnul pentru noi, sa credem ca toate acestea sunt proprietatea noastra… Pentru multe va trebui sa raspundem noi inaintea lui Dumnezeu.

La voi in Rusia sunt atatia sfinti. Ei ne pot aju­ta, dar noi nici macar nu ii rugam acest lucru. Aveti atatea exemple de rusi care L-au gasit pe Dumne­zeu si au devenit icoane vii ale lui Hristos… Ce s-a intamplat cu voi?

– Cum sa vorbim cu cei care socotesc ca nu au nevoie de ajutorul nostru? Vorbesc despre acei tineri care traiesc pur si simplu in clu­burile de noapte, cu droguri, cu bani, despre oameni, care sunt cu totul afundati in cele lumesti? Cum si unde sa gasim punctele de con­tact cu ei? De unde sa incepem?

– Inainte de toate sa incepeti cu rugaciunea. Ti­nerii lumii contemporane sunt goi. Ei nu stiu ce este dragostea. Si, mai mult decat atat, nici macar nu se gandesc la aceasta. Singurul lucru pe care il stiu este iubirea de sine. Din multe puncte de vede­re putem vedea poporul rus ca pe un popor neimbisericit. Trebuie sa incepeti purtandu-va ca si cum acesti oameni nu au auzit niciodata despre faptul ca exista Evanghelia. Ca sa faceti aceasta, trebuie sa incepeti voi insiva sa traiti dupa Evanghelie, pentru ca, daca ei va vor intalni si vor vedea altce­va, vor spune: „Despre ce vorbesti tu? Tu traiesti la fel ca si mine“. Si se vor intoarce si vor pleca, pentru ca nu veti avea ce sa le spuneti. Dar daca viata voastra se va schimba si veti incepe sa traiti dupa Evanghelie la vedere, ei vor fi obligati sa ob­serve asta.

La Valaam am intalnit un tanar care avea vreo 25 – 30 de ani. Se tragea dintr-o familie instarita. De la 18 ani gonea prin Petersburg cu un BMW, colindase toate cluburile de noapte, incercase dro­gurile si toate cele legate de ele. Si mi-a spus:

“Acesta era iadul, dar eu nu stiam nimic alt­ceva. Aveam prieteni care si-au sfarsit viata prin sinucidere. Aveam prieteni care luau special supradoze de narcotice. Cand beam si luam droguri, credeam ca am prieteni. Dar, cand m-am imbolna­vit, toti m-au parasit, pentru ca, prin boala mea, ii impiedicam sa se ocupe cu ceea ce ei voiau.”

El avea un singur prieten, un coleg de clasa care era credincios. Si acest prieten i-a spus:

“Tu ai nevoie de Hristos!”

Bunica lui fusese credincioasa si il botezase in copilarie. Cand el era inca un copil, ea il lua cu ea la biserica. Ea a murit cand el avea opt ani. Parintii nu erau interesati de Biserica si de aceea el nu a mai trecut pragul bisericii.

Prietenul i-a spus:

– Mergi la Valaam!

– Ce sa fac acolo? s-a mirat el.

– Ramai acolo pana cand te vei regasi, a ras­puns prietenul lui, iar apoi il vei gasi si pe Dum­nezeu.

Si, iata, acest tanar a venit sa stea de vorba cu mine. Si a spus:

– Prietenul meu mi-a spus ca trebuie sa imi gasesc un parinte duhovnic. Nu ati putea fi dumneavoastra?

Eu am raspuns:

– Eu nu pot… Eu traiesc in New York, iar tu tra­iesti aici. Dar stiu un preot caruia i te poti adresa.

I-am spus numele preotului si am vazut ca ta­narul se uita la mine cu ochii holbati. Si am intrebat:

– De ce te uiti asa la mine?

– Este acelasi preot pe care mi l-a recomandat prietenul meu.

Si l-am trimis atunci la acest preot. Iar mai tar­ziu, cand i-am impartasit unele planuri ale mele cu privire la sederea in Rusia, el a spus:

– Vreau sa fiu primul dumneavoastra ajutor voluntar in infaptuirea acestor planuri.

Totul incepe de la faptul ca trebuie sa mergeti la acei oameni, care poarta in ei insisi o durere si sa le spuneti ca vreti sa ii ajutati sa invinga aceas­ta durere. Pe masura ce veti stabili cu ei legaturi reciproce, bazate pe incredere, le veti putea poves­ti despre propria voastra viata pacatoasa, despre acea pustietate care [a] exista[t] si in voi si despre faptul ca Hristos este raspunsul. Iar apoi, il duceti pe om la biserica.

Dragostea nu are nevoie de limba. Credinta nu are nevoie de limba. Slujirea nu are nevoie de limba. Trebuie sa incepeti cu faptul ca va insusiti aceste lucruri.

Nu stiu cum putem sa traim si sa nu vedem responsabilitatea pe care o avem in a ne purta cu dragoste fata de toti. In New York exista o femeie, o monahie catolica. Candva a fost presedinta cole­giului catolic. Odata, a venit la autogara din oras ca sa mearga intr-o calatorie prin toata tara. Apropiindu-se de autobuz, a vazut niste femei sarmane, fara adapost, dintre care uneia i-a dat milostenie. Femeia i-a multumit, iar ea s-a intors ca sa-si con­tinue drumul cand, deodata, s-a apropiat de ea o alta femeie sarmana si i-a cerut si ea bani. Si atunci s-a gandit: „Mda, acum, pesemne, toate vor veni la mine pe rand!” Si, ca sa evite acest lucru, a sarit repede in autobuz. Autobuzul a plecat. Si tot dru­mul, dupa cum a povestit ea, s-a gandit la aceste femei sarmane, fara adapost, de care fugise. Mer­gea si se gandea: „Merg la o conferinta a profesori­lor colegiilor catolice si pentru ce, daca nu pot trai ca o crestina? Intre ceea ce spun eu si felul in care traiesc, este o foarte mare prapastie…“

In cele din urma, s-a intors in New York, a povestit in colegiul ei despre acest caz, si apoi, in semestrul urmator, a renuntat la mandatul de pre­sedinte al colegiului. Mai departe, ea si alte cateva monahii au cumparat o casa in fata acelei autogari si au numit-o „Resedinta”^[*]. Acum are aproape 85 de ani, si in fiecare dimineata deschide usa casei sale si primeste sub acoperisul ei una dintre acele femei fara adapost. Ii da posibilitatea sa se spele, sa-si spele hainele, sa manance si sa se odihneasca. Si un om a intrebat-o:

– Dar ce le povestiti despre Hristos?

Drept raspuns, ea a izbucnit in ras. Intelegeti? A izbucnit in ras si a spus:

– Daca asta nu le invata Cine este Hristos, nicio cateheza nu le va invata niciodata, nicio cruce de pe perete nu le va invata.

Si a povestit ca au mai intrebat-o:

– Dar ati botezat pe cineva?

Iar ea a raspuns:

– Nu. Aceasta a facut-o Hristos.

Tot ceea ce trebuie sa facem noi este ceea ce ne spune El, si atunci El va rezolva greutatile noastre. El Se va ingriji de toate barierele in ceea ce priveste limba, de absolut tot, pentru ca El ne va folosi pe noi ca unelte in lucrarea Sa. El este mult mai in­telept decat noi. El vorbeste intr-o multime mult mai mare de limbi decat noi. El poate face orice minune. Si El boteaza atunci cand socoteste ca este posibil.

—————————————————————————–

^[*] „The Dwelling Place” – adica locul in care locuieste Dumnezeu.

(Schiarhimandrit Ioachim Parr, Convorbiri pe pământ rusesc, Editura Egumenita, 2015)

Legaturi:

***