Selectii de PASTORALE la NASTEREA DOMNULUI (2015) ale ierarhilor români, din care RAZBATE DUH DE INGRIJORARE si se transmit cu gravitate AVERTISMENTE DUHOVNICESTI FATA DE INCERCARILE CARE SE PREGATESC BISERICII SI ROMÂNIEI: “Mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea – cea dintâi faptă care ne va apăra în anul următor de ÎNTUNERICUL CE SE ABATE PESTE LUME DIN TOATE PĂRŢILE, INCLUSIV PESTE ŢARA NOASTRĂ”, “Doamne, nu lăsa pe nimeni să sfârtece sfântul antimis al ţării!”

24-12-2015 Sublinieri

“Iubiților, azi ne-au ajuns din urmă proorociile, ne-a ajuns din urmă veșnicia…”

NATIVITY-w

“Unirea în cuget, frăția în Duhul este una din cele mai mari puteri ale unui neam. Să ținem unul la altul și fiecare la neamul nostru, făcând împreună un zid pe care să nu-l poată dărâma nicio meșteșugire a dușmanilor care caută să ne învrăjbească. Să fim cu luare aminte asupra primejdiilor ce pot să vină asupra noastră, de nu ne vom ține strâns unul lângă altul în unirea duhului românesc la Sânul Sfintei Maici Biserica.

***

“Iubiți părinți, aduceți-vă azi pruncii să-L întâmpine pe Pruncul Hristos. Lăsați-i să vină la El și nu-i încredințați celor care cred că fiii acestui neam sunt o simplă proprietate a statului. Ei sunt, prin Hristos, cetățeni ai veșniciei, cetățeni ai Cerului. Nimeni nu poate fi aici, pe pământ, proprietarul vieții, ci numai Dumnezeu, Care este Dătătorul ei”.

***

“Acum trăim timpuri de nefirească dezordine și lipsă de sens a vieții, adevărul este negat, minciuna este glorificată, lumina este trăită ca întuneric, bunătatea și facerea de bine sunt abuzate, răutatea și viclenia au atins apogeul, grija pentru suflet și mântuirea lui sunt uitate definitiv. Când vreodată în istoria noastră s-au auzit voci purtate de ură și violență fără precedent ca acum, când s-au ridicat împotriva Sfintei Biserici?

***

Cititi si importantele Pastorale din acest an ale IPS TEOFAN si PS SEBASTIAN:

ierarhi intronizare Andrei Fagarasanul

***

† DR. IRINEU

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU

ARHIEPISCOPUL CRAIOVEI ŞI

MITROPOLITUL OLTENIEI,

[…]

„Hristos Se naşte, slăviţi-L,

Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L,

Hristos pe pământ, înălţaţi-vă!”

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Dreptmăritori creştini,

Crăciunul este, cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, „arătarea bunătăţii şi iubirii de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu (Tit 3, 4). Dumnezeu iese din taina Sa, vine în lume şi Îşi arată cu putere prezenţa Sa printre oameni. El este Împăratul Care a păşit în ţinutul nostru sărăcăcios, „în latura şi umbra morţii”, cum ne spune profetul, dovedindu-ne că n-a părăsit niciodată lumea, nu S-a retras din ea şi nu ne-a lăsat singuri. Chiar dacă nu-L putem vedea, din cauza păcatelor noastre, sau atinge, El este aici şi vine în multe feluri către noi şi întru noi. Dacă Paştile reprezintă centrul anului bisericesc, Naşterea Domnului este cea mai umană sărbătoare a credinţei noastre ortodoxe, pentru că ne face să simţim cel mai profund umanitatea Fiului lui Dumnezeu. Nicăieri altundeva nu se simte, precum în peştera din Betleem, ceea ce înseamnă că Dumnezeu a vrut să fie cu noi, un Dumnezeu Căruia să-I spunem Tu, pentru că Îl întâlnim ca Prunc în ieslea cea sfântă. Tocmai pentru aceasta Crăciunul este o sărbătoare a familiei, a iubirii dintre oameni şi a armoniei în viaţa de zi cu zi. Este o sărbătoare care cheamă la meditaţie şi reculegere, la reflecţie şi gând curat faţă de toată creaţia lui Dumnezeu.

[…] Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Toată istoria despre venirea Fiului lui Dumnezeu în lume a intrat din timpurile apostolice în Tradiţia Bisericii şi s-a păstrat până astăzi intactă. Potrivit acestor datini sfinte, noi aşteptăm Crăciunul cu multă bucurie, de la mic şi până la mare. Auzim colindele, le primim cu bucurie, postim şi ne rugăm, pregătindu-ne să întâmpinăm pe Domnul sfânt cu inimile curate şi cu sufletele luminate. Fiindcă am amintit de Tradiţia acestei sfinte sărbători a Naşterii Domnului, v-aş propune să facem o analiză asupra vieţii noastre personale şi asupra viitorului nostru.

Cum ştim, orice lucru se începe cu un plan sau cu un proiect, în care trebuie să iei în seamă ce doreşti să construieşti. Uneori acest plan se realizează la nivelul imaginaţiei şi apoi urmează conceptul. Negreşit, la alcătuirea viitorului nostru presupunem în primul rând realizarea acestei imagini şi a acestui proiect. Din nefericire, după cum constatăm, una din problemele vieţii noastre este lipsa unei astfel de imagini a viitorului. Oamenii îşi exprimă cu uşurinţă nemulţumirea faţă de ziua de azi, dar le este greu să gândească unde ar dori să ajungă, pornind de la starea actuală de lucruri.

Desigur, mulţi au obiective şi probleme concrete legate de nivelul de trai, în genere să dezvolte un trai mai bun. Însă astăzi problema cea mai arzătoare nu este despre bunăstarea noastră exterioară, ci despre felul cum trebuie să ne construim sufletele şi viitorul nostru. O cugetare înţeleaptă ne spune că a înţelege încotro trebuie să mergem, trebuie să aibă în vedere cunoaşterea de unde am venit. Doar aşa calea noastră şi a neamului nostru ar dobândi o şansă de a fi un dreptar, nu o linie curbă întortocheată. Cu siguranţă, un viitor al nostru nu poate fi creat decât numai pe un fundament evanghelic stabil în care istoria nu poate fi doar ştiinţa despre trecut. În acest context, Ortodoxia este ceva mult mai important, deoarece fără cunoaşterea originilor noastre creştine, fără conştientizarea faptului care este fundamentul istoric al existenţei noastre, nu este posibil a continua procesul de reînnoire a vieţii noastre spirituale.

Toate acestea formează, fără îndoială, temelia tradiţiei noastre ortodoxe şi culturale româneşti. Este adevărat că la auzul cuvântului „tradiţie” unii oameni îşi exprimă nedumerirea şi chiar scepticismul, considerând că  „tradiţie”, „tradiţionalist”, „tradiţional” au legătură cu ceva demult trecut, inutil, care încurcă. De fapt, trebuie să subliniem faptul că tradiţia nu este amintirea despre trecut, nu ne aducem aminte de Crăciun pentru că auzim colindele şi că avem parte de bucate pregătite de această sărbătoare. Fireşte, Tradiţia este altceva, este modalitatea transmiterii valorilor strămoşeşti din generaţie în generaţie. De pildă, chiar în şcoală elevul şi studentul folosesc manualul, scris nu de o persoană de vârsta lor, ci de cineva care poate nu mai este în viaţă. Astfel, şcolarul creşte şi învaţă din cunoştinţele şi experienţele cuiva care uneori nu mai este în viaţă. Întrebarea este firească: cum ne-au fost transmise aceste cunoştinţe, experienţe, gânduri şi idei dacă nu prin tradiţie? Prin urmare, Tradiţia noastră ortodoxă este modalitatea păstrării şi transmiterii valorilor din generaţie în generaţie, fără ca aceasta să însemne că tradiţia este chemată să păstreze tot ce aparţine trecutului. Se înţelege de la sine că numai valoarea adevărată se transmite prin tradiţie, drept pentru care noi o numim Sfântă Tradiţie.

Din nefericire, încercarea unora de a distruge totul până la temelii, inclusiv tradiţia, iar apoi pe aceste dărâmături de a construi o lume nouă, nu duce la nimic bun, ci ne aduce multă pagubă sufletească nouă şi patriei noastre până la limita catastrofei duhovniceşti şi naţionale. De aceea este atât de important ca astăzi noi să ne îndreptăm privirea către Sfânta Ortodoxie şi Ţara noastră ortodoxă. Prin urmare, dacă fundamentul civilizaţiei noastre se întemeiază pe Sfânta Evanghelie a Mântuitorului Hristos, rezultă că sinteza creativă a acestei realităţi are la bază Sfânta Tradiţie creştină a Sfinţilor Părinţi, care îmbinau cunoştinţele filozofice cu viziunea teologică, bazată pe revelaţia divină. În această gândire, noi, ortodocşii, ne-am păstrat originalitatea care uneşte astăzi armonios moştenirea învăţăturii Domnului şi cultura europeană. De bună seamă, oricine ştie că imitarea sau copierea cedează întotdeauna originalului, deoarece lipseşte principiul original şi caracterul autentic.

De aceea, a construi o civilizaţie pe baza imitării semnifică a determina dezvoltarea în aşa fel ca ea să rămână întotdeauna în urmă faţă de cei care au generat şi generează originalul. Deci, este important a înţelege că o cale cu adevărat europeană presupune nu imitarea modelului străin, ci conştientizarea propriilor rădăcini europene şi revenirea la ele, ţinând cont de condiţiile concrete culturale şi istorice.

Astăzi, Tradiţia noastră strămoşească este de multe ori încălcată, iar necredinţa încearcă deseori să îndepărteze pe om de la principiul moral, promovând permisivitatea nelimitată în deşertăciune şi păcat. Negarea dreptului la viaţă pentru pruncul în pântecele mamei, uciderea bătrânilor şi bolnavilor care, după opinia unora, „sunt datori să moară”, ca să nu folosească rezervele societăţii, încercările de a submina instituţia fundamentală a firii omeneşti – căsătoria – sunt câteva din provocările care arată o mutare profundă în conceperea lumii şi a omului, o mutare pe care Biserica o consideră distrugătoare şi periculoasă. Ceea ce ar trebui să se considere de la sine înţeles, cum e, de pildă, studierea religiei în şcoli şi multe altele, în special cu referire la manifestarea culturii religioase, intră cu greu în viaţa noastră şi de multe ori cu scrâşnetul dinţilor celor care îşi imaginează „statul laic” care exclude prezenţa religiei în procesele sociale. În faţa acestor provocări suntem chemaţi să ne conducem, în îndeplinirea datoriilor noastre bisericeşti şi civile, de conştiinţa creştină ortodoxă. Aceasta se referă atât la credincioşii de rând, cât şi la cei care ocupă funcţii responsabile în Ţara noastră. Este de reţinut că Biserica modelează sufletele oamenilor chemaţi la slujirea frăţească unii altora şi binelui comun. Ea susţine caracterul nepieritor al legii morale, doar pe baza ei putând fi făurită o viaţă personală evlavioasă şi o societate dreaptă. Ea mărturiseşte despre Împărăţia Duhului, fiind veşnică şi tinzând spre infinit.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Acum, la această sărbătoare a Crăciunului, Dumnezeu ne cheamă la El, ne scoate dincolo de grijile noastre. Dacă luăm o zi obişnuită constatăm că avem puţin timp pentru Dumnezeu şi puţin timp pentru noi înşine. Suntem foarte prinşi cu treburile noastre de dimineaţa şi până seara şi ne ocolim chiar pe noi înşine, pentru că nu facem nimic pentru sufletul nostru.

Profesia ne acaparează, societatea ne are, distracţia ne are, dar noi nu ne avem pe noi înşine. Treptat ne dăm seama că ne depărtăm de Dumnezeu şi interiorul nostru devine din ce în ce mai sărac şi mai gol de sentimente umane. Lucrurile ne mână de la spate şi noi suntem doar nişte funcţii în marele lor mecanism. Ce trebuie să facem, deci? Trebuie să-L ascultăm pe Mântuitorul Hristos şi să fim tăcuţi. Trebuie să ne concentrăm puţin asupra noastră şi să ne deschidem singurătatea, pentru a-I arăta lui Dumnezeu durerea noastră şi să ne acceptăm pe noi înşine. Dacă îngădui ca El să mă vindece de alergarea mea deşartă, voi fi mai bogat decât dacă aş fi câştigat lumea întreagă. Vizita Domnului în sufletele noastre este foarte importantă, este clipa prezenţei Lui în viaţa noastră. Evident că Domnul pe Care-L cinstim de Crăciun nu este un prunc oarecare, ci Însuşi Mântuitorul Hristos. Noi ştim că în pântecele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a venit chiar Fiul lui Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului. El este Cuvântul Tatălui prin Care toate s-au făcut „şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3). De aceea propovăduim şi credem că Mântuitorul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Iată de ce nu a putut să-L ucidă Irod, pentru că a fost permanent păzit de Dumnezeu.

Aşadar, să păstrăm legătura cu Sfânta noastră Biserică şi să trăim în Lumina Tatălui Ceresc Care a venit să ne aducă în lume pacea şi bucuria veşnică. Să ne împărtăşim cu Sfintele Taine, cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, ca să purtăm în sufletele noastre Lumina dumnezeirii. De asemenea, de sărbătoarea Naşterii Sale, să fim stăruitori în lucrarea pe care Mântuitorul Hristos ne-a încredinţat-o prin Taina Sfântului Botez. Astfel, pecetluiţi cu numele Său, să trăim încă de aici bucuria slavei lui Dumnezeu printr-o împărtăşire permanentă de ea, fără să ne săturăm vreodată. Cel care nu se împărtăşeşte din Dumnezeu este mort înainte de moarte, trăieşte într-o nefericire care n-are margini şi într-o deznădejde de nedescris.

Sărbători fericite!

La mulţi ani!

Al vostru rugător şi permanent mijlocitor

în Duhul Sfânt pentru voi către Domnul,

† DR. IRINEU

Arhiepiscopul Craiovei & Mitropolitul Olteniei

Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, întru oameni bunăvoire! (Luca 2, 14). Aceasta a fost vestea pe care au adus-o îngerii din ceruri oamenilor, în noaptea cea sfântă a nașterii Domnului Hristos. Ea cuprinde darul pe care Tatăl cel din Ceruri l-a trimis în lume „Să se nască și să crească/ Să ne mântuiască”.

Niciodată nu a răsunat pe pământ o cântare atât de minunată ca aceea care s-a auzit în văzduhul ce împrejmuia ieslea din Betleem, în noaptea în care Fiul lui Dumnezeu S-a sălășluit printre oameni. Dacă Tatăl Ceresc a găsit că, cel mai bun cuvânt care ni-l poate spune în clipa atât de însemnată a nașterii Fiului Său, este cel despre Pace, atunci putem fi încredințați că nu este ceva mai înalt, mai frumos și mai dulce pentru sufletul omenesc decât pacea duhovnicească. Cei ce au fost învredniciți în acea noapte plină de taină să audă vestea îngerilor: „Și în ținutul acela erau păstori, stând pe câmp și făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor” (Luca 2, 8), au trebuit să fie adânc mișcați în inimile lor și să se simtă pătrunși de-o fericire cum nu se poate descrie în cuvinte omenești.

Poporul iubitor de Dumnezeu își dă seama că în noaptea Betleemului nu putea coborî din cer o cântare și o veste mai minunată decât aceea, niciodată nu a răsunat o astfel de cântare în lumea atât de învrăjbită.

Omenirea, prinsă în zbuciumul complet al secularizării, își dă acum seama ce mare binefacere este pacea pe care o cântă din nou îngerii în noaptea Crăciunului. Și cu cât pătrunde mai adânc această pace a lui Hristos Domnul în suflete, cu atât se trezește în oameni mai puternic dorul după pace. Acest dor îl face pe fiecare să simtă că Dumnezeu nu i-a zidit pe oameni ca să-și facă rău unul altuia și să-și facă viața un chin, ci să trăiască în bucuria păcii și a bunei înțelegeri, cultivând virtuțile sufletului până la asemănarea cu Tatăl Ceresc. Poporul nostru românesc Îl roagă pe Dumnezeu să aducă o pace dreaptă.

Noi Românii am fost un popor al păcii în toate timpurile, un popor făcător de pace pentru că am avut în inimă pacea lui Hristos. Pentru a ajunge la această pace trebuie să ne ajutăm unii pe alții în purtarea poverilor acestor timpuri grele, când este probată dragostea dinte frați. Prin iubirea ce ne-o arătăm cu fapta unul altuia, dovedim că avem în noi pacea lui Hristos și suntem un neam închegat. Neamul îl întărim ajutându-ne unul pe altul. Oricât de mari ar fi greutățile vieții, să nu ne pierdem curajul. Sărbătoarea Nașterii Domnului este un îndemn la încredere în ajutorul lui Dumnezeu.

Vestea Crăciunului „pe pământ pace” stă în încrederea față de iubirea lui Dumnezeu, în dragostea față de aproapele, în așteptarea plină de nădejde a păcii celei drepte între oameni. Dumnezeu ne aduce în fiecare clipă înainte frați lipsiți și înlăcrimați ca să ne încerce și să ne întărească iubirea creștinească.

Să ajutăm și să mângâiem pe cei împovărați și îndurerați. Să vedem în fiecare din aproapele pe Hristos Mântuitorul, Care ne cere iubirea pentru aproapele și pentru neam, întru care datori suntem să jertfim din bunurile personale ca să putem trăi prin ele în viitor.

Pecetea creştină în suflete

Trecutul să protejeze prezentul pentru a putea avea un viitor”. ps-andrei-fagarasanul-episcop-al-covasnei-si-harghiteiDacă ne însușim, dragii mei, virtuțile sufletești, Nașterea Domnului Hristos ne va fi de folos, iar neamul nostru va trece cu bine prin încercările timpurilor de față. În toată vremea noi, românii, I-am cântat Domnului Iisus cu Îngerii „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu” și L-am căutat cu magii călăuzindu-ne după stea. De la obârșia noastră ca popor român am stat sub ocrotirea Lui și în toate veacurile grele ce le-am străbătut în istorie El ne-a însoțit și ne-a povățuit cu Evanghelia Sa, păzindu-ne sufletele curate și ființa neștirbită. Nicicând strămoșii noștri nu s-au închinat altcuiva și n-au dat ascultarea credinței decât lui Hristos, singurul Domn și Stăpân adevărat, Atotputernic și Mântuitor al vieții.

Credința creștină și-a pus pecetea adânc pe ființa noastră, sufletul a crescut după chipul virtuților, bun ca pâinea și curat ca ceara albinelor.

Înaintașii noștri au avut cu toții un singur Domn, pe Iisus Hristos, o singură credință și un singur Botez întru iertarea păcatelor, de aceea s-a format în ei același suflet românesc, pe care ni l-au predat nouă ca să-l păstrăm neschimbat și nepătat, de aceea avem cu toții aceeași nădejde a chemării noastre. Cel dintâi lucru ce se cere de la noi este: „să păzim unirea Duhului întru legătura păcii”, cum spune Apostolul neamurilor (Efeseni 4, 3).

Unirea în cuget, frăția în Duhul este una din cele mai mari puteri ale unui neam. Să ținem unul la altul și fiecare la neamul nostru, făcând împreună un zid pe care să nu-l poată dărâma nicio meșteșugire a dușmanilor care caută să ne învrăjbească.

Sunt astăzi mulți apostoli mincinoși care propovăduiesc prin cuvinte dulci, ademenitoare, tot felul de „raiuri” în care ar curge miere și lapte pe pământ. Nu vă luați după cuvintele lor, că nu țin la Biserica lui Hristos, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească.

Ca părinte sufletesc, cu grijă de poporul iubitor de Dumnezeu, de Neam și de Țară, vă îndemn cu iubire în Domnul Hristos să fim cu luare aminte asupra primejdiilor ce pot să vină asupra noastră, de nu ne vom ține strâns unul lângă altul în unirea duhului românesc la Sânul Sfintei Maici Biserica. Iubirea de neam să vă fie, așadar, cea mai înaltă datorie după credința în Dumnezeu.

Gândul la Nașterea Domnului trebuie să ne smerească, să ne facă mai buni, mai răbdători, mai iertători, mai milostivi, înălțându-ne întru umilință, ca să ne apropiem de pilda ce ne-a dat-o Fiul lui Dumnezeu, Care și-a arătat dragostea față de neamul omenesc născându-se într-o iesle ca cel mai smerit Prunc.

Iubiți credincioși și credincioase, Cu aceste gânduri și povețe rog pe Domnul și Mântuitorul Iisus Hristos, Care s-a pogorât între oameni și S-a sălășluit la acest praznic al Nașterii Sale celei după trup în peștera din Betleem și în sufletele frățiilor voastre, să vă dăruiască putere pentru a petrece aceste zile întru bucurie curată în „unirea Duhului” și „în legătura păcii”.

† IOAN,

Din mila lui Dumnezeu,

Arhiepiscop al Timișoarei și

Mitropolit al Banatului

Iubitului nostru cler, cinului monahal

şi drept-credincioşilor creştini, har, milă şi pace

de la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi,

părintească binecuvântare.

Iată, vestesc vouă bucurie mare, care

va fi pentru tot poporul; că vi S-a născut

azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul,

în cetatea lui David.“ (Luca 2, 10-11)

Iubiţii mei fii duhovnicești,

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Care ne-a chemat azi să ne bucurăm, împreună cu îngerii, de venirea în lume a Fiului Său, Hristos Domnul!

Este momentul cel mai așteptat de Adam și de tot neamul omenesc. Cât de nerăbdători suntem noi să vedem în fiecare dimineață lumina soarelui, dar cât de lungă a fost așteptarea lui Adam, până să vadă, nu doar razele luminii, ci chiar Lumina luminii, pe Hristos Mesia!

Lumina și întunericul, două lumi: una a iubirii și alta a păcatului.

Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu începe Era iubirii în care a binevoit Dumnezeu să ne naștem și noi. „Răsăritul cel de Sus“ a adus în lume „Lumina cunoștinței (Troparul Nașterii Domnului Iisus Hristos) și lacrima iubirii Sale, pentru cea mai iubită și fascinantă creație a Sa, omul. Omul este o culme a unității dintre materie și suflarea de viață a lui Dumnezeu.

Întruparea este un act ce a marcat pentru veșnicie creația lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu Se îmbracă într-o mantie de țărână, ca să ne ridice pe noi din umbra morții.

La Botez, Hristos ne lasă să ne afundăm în El, așa cum S-a lăsat afundat și El de Sfântul Ioan Botezătorul, în apele Iordanului. El Se afundă, însă, mai întâi în țărâna Fecioarei, ca să sfințească tot ce a făcut Dumnezeu din țărână. Țărâna nu este o materie moartă, ci este umplută de har.

Cain a frânt pentru prima dată această țărână vie, atunci când și-a ucis fratele, pe Abel. Acela a fost primul atentat asupra vieții. Atunci a apărut în univers moartea, ca sabie a timpului, dar nu a veșniciei și a vieții.

Iubiți frați și surori în Domnul,

Hristos este vița din rodul căreia îl va hrăni pe om, ca să nu mai rămână în robia morții, ci să aibă parte de bucuria Cerului.

Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om asemenea nouă, afară de păcat, ca, pe noi, să ne facă asemenea Lui. Hristos Domnul a venit în lume și a luat „chip de rob“ (cf. Filipeni 2, 7), ca să ne slobozească din robia morții. Întruparea este primul act al Jertfei Fiului lui Dumnezeu pentru noi, pentru mântuirea noastră.

Văzând viața lui Hristos pe pământ, ne dăm seama că drumul Golgotei începe de fapt de la Betleemul Iudeii, trece prin Egipt și apoi ajunge pe Crucea Golgotei.

Crucea a fost condeiul cu care Hristos a pus punct Jertfei Sale sângeroase. Însă Hristos este și azi în stare de jertfă, pe Sfintele noastre Altare, de unde, de două mii de ani, ne hrănește pe toți cu pâinea nemuririi, cu Sfântul Său Trup și Sfântul Său Sânge.

Hristos, în Cer, în stare de slavă, iar aici, pe pământ, în stare de Jertfă. Și va rămâne în această stare până îi va trece la Tatăl pe toți cei ce cred în Întruparea Sa din Fecioara Maria, Fiica ascultării desăvârșite. Ea ascultă și împlinește vestea Arhanghelului Gavriil, deschizând porțile pământului ca să-L nască pe Fiul lui Dumnezeu.

Prin Fecioara Maria, Fiul lui Dumnezeu coboară printre noi, Se face frate cu noi și leagă astfel, prin Întruparea Sa, o frăție pentru veșnicie. Ne spune: Eu sunt și rămân Fratele vostru, vă iubesc și Mă voi jertfi pentru voi, ca să vă scap din robia morții.

O, ce Frate Sfânt și iubitor! Vine să rupă sabia morții, să ne elibereze de sub povara timpului și să ne deschidă poarta veșniciei. Sfințește timpul și-l afundă în veșnicie.

Nu fiți triști azi, iubiți credincioși, căci îngerii se bucură văzând pe Creatorul lor că vine să ridice pe om la starea de bucurie și lumină, în care îl așezase Dumnezeu la început. Raiul este Patria îngerilor și a omului răscumpărat de Hristos. Aici este plinătatea bucuriei și a iubirii lui Dumnezeu. Aici Se odihnește Dumnezeu, revărsându-Și iubirea peste făpturile Sale.

Dacă întrebi azi un pământean unde își dorește să meargă cel mai mult, îți va spune despre cele mai exotice locuri de pe pământ. Însă puțini îți vor spune că doresc să ajungă în Rai, în Patria Iubirii.

Rostul omului nu este de a defila prin istorie, așa cum cred cei ce încearcă o desubstanțializare a Cărții Cărților.

Omul, aici, pe pământ, este cuprins de flacăra unui rug ce nu se mistuie, acest rug fiind iubirea lui Dumnezeu care îl înconjoară tot timpul pe om. Aici, el este răcorit, din când în când, tot de lacrima iubirii lui Dumnezeu.

Iubiți credincioși,

Întruparea Fiului lui Dumnezeu este o temă imposibilă pentru cei ce nu cred în Hristos. Dar, pentru noi și pentru îngeri, este bucuria cea de Sus.

Și Țara, pentru unii, este o temă imposibilă, însă le spunem că nu suntem țara lui „unu“, ci țara unui neam binecuvântat de Dumnezeu. Țara o încredințăm doar Unui singur Dumnezeu în Treime lăudat, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Țara este icoana neamului nostru, pe care o încredințăm lui Dumnezeu pentru a o sfinți, căci în ea au trăit și vor trăi sfinții Săi. Icoana este o evadare din logos. Gândurile sunt culorile prin care noi zugrăvim lumea în conștiința noastră.

Țara este un antimis plin cu sfinte moaște, pe care Se jertfește, la fiecare Liturghie, „Întrupatul“ Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Doamne, nu lăsa pe nimeni să sfârtece acest sfânt antimis!

Aici au trăit mamele noastre sfinte, care au fost țărâna răsăririi fiilor acestui neam.

Aici a venit azi Hristos, să mă caute pe mine și pe tine, cei ce suntem căzuți la umbra păcatelor noastre.

Doamne, suntem aici la o margine de lume, precum odinioară leproșii la marginea cetăților!

Doamne, așa cum Ți-ai făcut milă atunci de ei, fie-Ți milă și de noi!

Iubiți părinți, aduceți-vă azi pruncii să-L întâmpine pe Pruncul Hristos. Lăsați-i să vină la El și nu-i încredințați celor care cred că fiii acestui neam sunt o simplă proprietate a statului. Ei sunt, prin Hristos, cetățeni ai veșniciei, cetățeni ai Cerului. Nimeni nu poate fi aici, pe pământ, proprietarul vieții, ci numai Dumnezeu, Care este Dătătorul ei.

O sabie poate tăia capul unui om, dar nu poate să-i taie viața. Sabia lui Irod mai varsă încă sânge în lume, dar nu va putea opri niciodată curgerea izvorului vieții. Și azi, lacrimile multor mame se prefac în stele pe bolta cerului.

Prin Întruparea lui Hristos, omul primește dreptul nașterii de Sus (cf. Ioan 3, 3). Omul își recapătă vocația fericirii și scapă de frica de a iubi.

Cerul din noi nu mai este trist, căci pe bolta lui strălucesc razele Luminii, razele Răsăritului celui de Sus.

Iubiților, azi ne-au ajuns din urmă proorociile, ne-a ajuns din urmă veșnicia.

Doamne, Te-am fi așteptat chiar și două veșnicii, căci am crezut în graiul profeților, că nu ne-ai părăsit și că o să vii la noi.

Doamne, chiar dacă Te-am așteptat la umbra păcatelor mele, niciodată nu mi-am vândut veșnicia pe o clipă.

Iubiții mei fii duhovnicești,

Am știut că ateismul este o cădere din realitate, însă fiii acestui neam au rămas în realitatea sfinților, iar sfinții au fost și vor rămâne candele ale Bisericii.

Candela neamului nostru românesc nu se va stinge niciodată, căci în ea s-au adunat lacrimile unui neam care mult a suferit.

Sunt atâtea popoare care au naufragiat în istorie. Noi, nu, pentru că am călătorit și vrem să călătorim și acum după semnul stelei care i-a condus pe magi. Dacă pe ei i-a condus până la Betleem, pentru noi, Domnul dă poruncă stelei să ne conducă la limanul cel de Sus, cel al bucuriei cerești.

Să tragem clopotele să se trezească istoria, căci nu putem dormi cu capul pe istorie.

Istoria nu înseamnă Cartea morții unui neam, ci ea este ogorul unde crește pomul vieții unui neam.

Să ne trezim din somnul rațiunii naționale, căci viața unui popor nu este umbră și vis, ci o ctitorie a lui Dumnezeu.

Doamne, dăltuiește în a noastră minte cuvintele Evangheliei Tale și iubirea de neam și de țară!

Drept-credincioși creștini,

Buna rânduială a vieții, întru ascultare zace. Ascultarea și împlinirea Cuvântului Evangheliei ne aduc pace și multă mângâiere în sufletele noastre și în neamul nostru românesc.

Să iertăm și să mângâiem pe cei din nevoi.

Să izgonim ura și să semănăm iubirea în inimile noastre.

Iubiți frați și surori în Domnul,

Acum, când dangătele clopotelor bisericilor noastre ne vestesc Nașterea Pruncului, mă alătur și eu lor, dorindu-vă să petreceți Sfintele Sărbători în pace, cu sănătate și bucurii, împreună cu toți cei dragi.

Doamne, varsă o lacrimă de iubire și de mângâiere și peste cei ce sunt în spitale și în închisori!

Doamne, nu părăsi corabia neamului nostru!

Al vostru, al tuturor,

de tot binele voitor,

† Ioan

al Banatului

Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoştinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ție”.

iustinian chira (FP)Acum, în aceste zile zbuciumate, Neamul nostru – Neam Creştin – s-a pregătit pentru Sfintele sărbători ale Naşterii Domnului. Acestea sunt sărbătorile bucuriei şi speranţei, sărbătorile în care noi, creştinii, preamărim Naşterea Fiului lui Dumnezeu. Copiii noştri se pregătesc şi în acest an să-L preamărească pe Iisus Hristos prin colindele străbune, pe care le-am moştenit de la tata, de la mama noastră, de la moşii şi strămoşii noştri.

Prin aceste colinde, creştinii alungă pustiul din casa noastră, din satul şi oraşele noastre, din ţara noastră şi din toată lumea. Colindele alungă pustiul de pe acest pământ sfânt, creat de Dumnezeu, peste care Dumnezeu este Stăpân. Şi în anul acesta, noi, creştinii, ne-am îmbrăcat în haină nouă, curăţindu-ne sufletul, inima, gândurile şi conştiinţa, de toate păcatele care aduc răul în lume. Ne adunăm toţi, cei care credem în Iisus Hristos, în faţa sfintelor altare, de unde primim dumnezeiesc Har şi Dar: Însuşi Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos. Mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos este cea dintâi faptă care ne va apăra în anul următor de întunericul ce se abate peste lume din toate părţile, inclusiv peste ţara noastră. Avem o ţară care a fost până acum curată, cu bătrâni înţelepţi şi evlavioşi, cu bărbaţi drepţi şi cu suflete frumoase, cu tineri sănătoşi la suflet şi la trup.

Speranţă într-un viitor bun

Acum, în ziua Marelui Praznic al Naşterii Domnului, să ne reculegem şi să ne pregătim să fim tari în credinţă, puternici în dragoste de Dumnezeu şi cu mare speranţă într-un viitor bun. Pe acestea trebuie să le căutăm şi să le cerem mereu de la Dumnezeu! Crucea lui Iisus Hristos să ne apere de cel viclean!

Noi, credincioşii, nu încercăm să ne răzvrătim nici împotriva autorităţilor statului, nici împotriva Bisericii lui Hristos, nici împotriva fraţilor noştri de alt neam sau de altă lege. Naşterea Domnului este sărbătoarea omeniei şi a bucuriei.

[…]

Bucuria Maicii Domnului, pe care a trăit-o când S-a născut Iisus, s-a transmis la toate neamurile şi la toate mamele de pe pământ, care nasc copii şi care, prin Botez, devin fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai Raiului, pe care l-au pierdut Adam şi Eva. Fiecare mamă care naşte un copil, naşte un moştenitor al Împărăţiei lui Dumnezeu, de aceea Naşterea Domnului este sărbătoarea tuturor mamelor din lume. Este sărbătoarea cea mai mare a familiei, pe care Dumnezeu a întemeiat-o în Rai. Fiecare familie este un colţ de rai, mai minunat şi mai luminat decât Raiul pe care Adam şi Eva l-au pierdut.

Tata şi mama, bărbatul şi femeia care zămislesc şi cresc copii, realizează cea mai sacră lucrare a lui Dumnezeu. Pentru că familia nu lasă să se pustiască pământul prin zămislirea şi creşterea de copii. Toţi copiii şi toţi tinerii sunt ca nişte îngeri miraculoşi. Copiii şi tinerii sunt o speranţă, o sfântă speranţă de care se bucură şi Dumnezeu.

Naşterea Domnului este şi praznicul speranţelor frumoase şi al iubirilor curate, care se realizează numai în familie, când un tânăr împlinit, un bărbat, un om realizat se căsătoreşte din dragoste şi trăieşte împreună cu soţia lui, păstrând iubirea deplină până la bătrâneţe. Este ca un pom frumos fecioara, care acum devine femeie şi mamă, bună cu cei bătrâni. Cu bătrânii, familia se desăvârşeşte şi este foarte iubită de Dumnezeu. Acum, copiii buni şi frumoşi sunt bucuria părinţilor, tinerii sunt mângâierea bătrânilor, iar bunicul şi bunica sunt cea mai frumoasă podoabă în casa în care luminează sărbătoarea Crăciunului. De asemenea, bătrânii sunt şi mândria casei care încălzeşte familia, atunci când, din cauza greutăţilor, atmosfera din familie se mai răceşte.

O casă cu copii, cu tineri, cu tată şi mamă credincioşi şi sănătoşi, cu părinţi evlavioşi şi iubitori de biserică şi de sărbători, este o casă fericită, este o familie respectată şi iubită de toată comunitatea. Asemenea familii fericite există şi acum în ţara noastră, atât la sate cât şi la oraşe. Avem familii frumoase şi realizate în toate păturile sociale, din cele mai înalte şi până la cele mai modeste. Toate aceste familii se realizează dacă au o credinţă sănătoasă, cu o bază bună religioasă, dacă este cunoscut şi ascultat Iisus Hristos – Cel mai bun şi folositor Mentor, Dascăl şi Îndrumător al nostru, al tuturor. Cea mai bună şcoală este Biserica. De şcoală şi de Biserică este nevoie, în familiile şi în timpurile actuale. O familie care dispreţuieşte şcoala şi Biserica este o familie nefericită, dezorientată şi neîmplinită. (…)

Naşterea lui Iisus Hristos este sărbătorită cu bucurie de tot pământul, cu dragoste şi cu încredere, iar oamenii Îl întâmpină ca pe un Stăpân, viu, puternic şi dătător de noi şi nemuritoare speranţe şi bucurii.

Colindele sunt un dar pentru noi, pentru creştinii din ţara aceasta, care nu pot fi umbrite de nimic. Copiii şi tinerii, bărbaţii şi femeile, credincioşi şi mai puţin credincioşi, cu toţii au aşteptat Crăciunul, pentru că Naşterea Domnului împrospătează şi întinereşte viaţa tuturor. Taina şi frumuseţea acestei sărbători izvorăşte din dumnezeirea lui Iisus Hristos, în Care credem şi pe care Îl mărturisim cu credinţă, că este Fiul lui Dumnezeu, Care dă un sens şi un scop vieţii noastre omeneşti.

Sărbătoarea Nașterii Domnului ne-a chemat și în acest an în sfintele biserici pentru a întâmpina cu inima și sufletele noastre pe Cel veșnic, Care Se naște din Fecioară în Betleem, din Iudeea, pentru ca pe noi oamenii să ne ridice din tragedia suferințelor păcatului și morții.

Astăzi, cerul se deschide și Dumnezeu coboară în mijlocul nostru. Astăzi, cele de secole așteptate și proorocirile Legii vechi se împlinesc prin venirea în lumea noastră a Mântuitorului Iisus Hristos, blestemul neascultării primilor oameni se sfârșește, „îngerii aduc lumii cântarea de pace și bucurie că un Izbăvitor S-a născut; al cărui început este în zilele veșniciei“ (Miheia 5,1).

[…]

„Ce piedică te face să nu vii la biserică?”

La acest mare eveniment, istoria omenirii se schimbă profund, taina credinței noastre se descoperă prin aceea că „Dumnezeu S-a arătat în trup“ (1 Timotei 3,16) și ne-a chemat pe toți cei osteniți și împovărați cu grijile acestei vieți, să găsim sub brațele Sale pline de mângâiere și binecuvântare, sub ochii Lui plini de milă și bunătate, pacea și bucuria, pe care nimeni nu le mai poate lua de la noi.

În fiecare an, trăim această mare taină a credinței, întâmpinându-o cu sufletele noastre deschise, ca El, Cel veșnic, să vină în viața noastră, să rămână cu noi, căci seara și noaptea în singurătate, sunt greu de trecut și depășit. Fără Mine nu puteți face nimic“ (Ioan 15,5), așa ne-a arătat Domnul și Împăratul nostru, El este izvorul vieții noastre; primindu-L pe El cu trupul și sângele Său care ni se oferă spre iertarea păcatelor și spre viața cea veșnică, devenim asemeni celor care L-au primit, mărturisindu-L cu propria viață în această lume marcată de suferințe și moarte.

Husi pc vorneliuRealitățile pe care le trăim sunt marcate de puterea răului prezent peste tot, necredința este cauza care duce la pierzare, toți suntem chemați astăzi să privim și să judecăm cum s-a schimbat în rău neamul nostru. Trecutul lui a fost mereu plin de încercări, dar nu și-a trădat niciodată credința, ci prin ea și cu ajutorul Celui veșnic a biruit. Acum trăim timpuri de nefirească dezordine și lipsă de sens a vieții, adevărul este negat, minciuna este glorificată, lumina este trăită ca întuneric, bunătatea și facerea de bine sunt abuzate, răutatea și viclenia au atins apogeul, grija pentru suflet și mântuirea lui sunt uitate definitiv. Când vreodată în istoria noastră s-au auzit voci purtate de ură și violență fără precedent ca acum, când s-au ridicat împotriva Sfintei Biserici? De multe ori am uitat cine suntem, am devenit prin faptele noastre fiii întunericului și a minciunii. De câte ori glasul clopotului sfânt ne cheamă la reculegere, la întâlnire cu Dumnezeu în sfintele biserici, și totuși cea mai mare parte a acestei națiuni rămâne împietrită în necredință, coborând pe calea morții.

Ce piedică te face să nu vii la biserică? Săptămâna are șapte zile, pe acestea Dumnezeu le-a împărțit cu noi, El nu a luat decât una, pe celelalte șase ni le-a dat nouă. Nici în această zi nu vrei să te desparți de cele trecătoare și înșelătoare ale acestei lumi? Și această zi a Domnului o petreci departe de El, furându-o? Dar ce vorbesc de o zi întreagă? Fă și tu cu ceasurile acestei zile așa cum a făcut săraca văduvă cu cei doi bani. Fă și tu ca ea! Dăruiește-I lui Dumnezeu două ceasuri din această zi, vino în biserică, ascultă cuvântul Lui, care te sfințește, iartă, îți dă putere, te face nemuritor și vei aduna în casa ta câștigul a mii de zile“ (Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Botezul Domnului, Patrologia G. 49, col. 364).

Este nevoie să ne și întoarcem cu credință în Sfânta Biserică

Aici, în biserică, descoperim sensul vieții, în ascultare, răbdare și rugăciune necontenită. Zidim biserici pentru că „acolo unde este biserică, acolo este Hristos Domnul cu noi până la sfârșitul veacurilor (Matei 28,20). Ne îngrijim de cei săraci, dar mai presus de toate, misiunea noastră este de a salva sufletele, de aceea sărbătorim Crăciunul, ca să ne schimbăm prin înnoirea minții, prin viață bineplăcută lui Dumnezeu, încununată cu fapte bune spre câștigarea Impărăției Cerurilor. Și anul acesta a fost o secetă cumplită, dar atunci când am cerut, în rugăciune, cu stăruință și credință, Dumnezeu ne-a dăruit ploaie, deci să nu uităm să ne rugăm neîncetat! (1 Tesaloniceni 5,17). Nu de mult timp s-au întâmplat grele și nenumărate necazuri prin morți năpraznice, prin teroare, teamă, foc, toate acestea fiind un avertisment prin care suntem chemați să ne schimbăm viața, prin părăsirea căii morții și prin întoarcere la Dumnezeu, prin credință și fapte bune. Biserica nu va înceta de a mărturisi taina dreptei credințe cu prețul suprem, pentru că „ea este stâlp și temelie a adevărului (1 Timotei 3,15), iar Cel ce o conduce ne va da puterea biruinței asupra celui rău. În lume, totul este relativ, trecător, supus schimbării, suferinței, morții, uitării, părăsirii, numai Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu ne uită, căci „darurile și chemarea Lui nu se pot lua înapoi (Romani 11,29).

Toți suntem chemați la viață, aproape este de tine cuvântul credinței, de vei crede și vei mărturisi că Iisus este Domnul și Mântuitorul nostru te vei mântui“ (Romani 10,9).

Timpul trece mai repede ca odinioară. Zilele s-au scurtat, lunile zboară, anii se duc și toți ne îndreptăm spre marea trecere, spre călătoria în lumea veșniciei, spre patria cerească unde ne așteaptă îngerii, sfinții și bucurii de negrăit.

De aceea este nevoie să ne și întoarcem cu credință în Sfânta Biserică, prin pocăință și prin iertare și îndurare de la Dumnezeu, izvorul a toată bunătatea și binele.

Anul ce a trecut trebuie să fie prilej de mulțumire cu recunoștință cerescului Părinte pentru că ne-a dat bucuria trecerii și urcării pe o nouă treaptă în viața noastră. Anul ce vine îl așezăm sub binecuvântarea Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, Treimea cea de o ființă și veșnică, izvorul vieții noastre și a nemuririi.

Vă doresc ca pacea Domnului să vă însoțească, binecuvântarea Lui să vă ferească de orice rău, având curajul dreptei credințe mărturisitoare să vestim tuturor că: „Astăzi S-a născut Cel fără început, Dumnezeu este cu noi!“.

(intertitlurile aparțin redacției)

† G U R I E ,

prin harul lui Dumnezeu,

Episcop al Devei şi al Hunedoarei,

Preacucernicului cler,

Preacuviosului cin monahal şi

Dreptmăritorilor creştini:

caldă îmbrăţişare cu prilejul Nașterii Domnului,

și sfântă urare de bucurie, pace, calm și liniște sufletească în casele tuturor! De la biblica „așteptare radioasă” la nerăbdarea de astăzi

Iubiţi credincioşi,

Venirea Mântuitorului în lume s-a realizat după milenii de așteptare. Omenirea s-a exersat mult întru răbdare, așteptând coborârea în timp, în istorie și în materie a lui Dumnezeu. Într-o lume grăbită, în care se dorește totul imediat, instantaneu, mai știm noi oare pune preț pe răbdare? Ne mai poate oare sfinți răbdarea? Biserica, de mii de ani, proclamă răbdarea drept o mare virtute; dar o mai avem noi, oare, astăzi?

Aș vrea să privim împreună la un bătrân despre care ne vorbește Biblia și care s-a exersat şi s-a călit pe sine zeci de ani întru aşteptarea împlinirii unei promisiuni individuale, promisiune având însă repercusiuni colective: aceea că – mai înainte de a muri – va vedea pe Trimisul Cerului, pe Mesia, pe Izbăvitorul; e vorba de bătrânul Simeon. Așa că bătrânul nu a mai putut muri până ce a văzut profeția împlinită.

Este impresionantă puterea acestui om de a aştepta cu entuziasm împlinirea acestei promisiuni, bineştiindu-se că un mare folos personal de pe urma împlinirii acestei promisiuni nu a avut: Trimisul Cerului era un copil, la o vârstă la care nici nu se putea exprima, iar promisiunea colectivă pe care o aducea cu El – o ştim cu toţii: „deschiderea porţilor raiului” – se împlinea doar după moartea pe Cruce, după Răstignire, când a coborât în adâncul iadului şi i-a eliberat pe cei „ţinuţi prizonieri” acolo[1].

Deci, bătrânul Simeon a aşteptat cu răbdare şi entuziasm împlinirea unei promisiuni care aducea garanţia că Dumnezeu Îşi împlineşte o promisiune făcută cu milenii înainte, de pe urma căreia vor profita „toate neamurile”. Bătrânul era o conştiinţă publică vie, un reper în istoria neamului evreiesc, semnalul unei noi confirmări a faptului că Dumnezeu Se ţine de cuvânt în toate promisiunile făcute omenirii.

În plus, de aici mai învățăm că niciun bătrân nu este fără un rost, nu trăiește fără ca Dumnezeu să știe de el: Dumnezeu îl ține în viață pentru ca noi să ne îmbogățim sufletește de pe urma lui.

,,Maica Sfântă s-o pornit / Să meargă-n câmp înflorit. / La fereastra lui Crăciun. // Măi Crăciune, măi bătrâne, / Fă-mi o țâr de foc în casă”[2].

Bătrânul Crăciun constituie în colind senectutea gândită proniator drept gazdă pentru Fiul Cerului.

,,Moș Crăciun cu barba albă / Moș Crăciun cu traista plină / Vechi stăpân atât de darnic / Al copilăriei mele… // Să cobori și-n seara asta / Sol bătrân de gânduri bune / Toți te-așteaptă-n sat la mine/ Du-te, du-te, Moș Crăciune!”.

Iată cum colindul vede senectutea drept izvorâtoare de daruri, cu tolba plină, generatoare de bucurii, resursă de echilibru[3].

Dreptmăritorilor creştini,

P1030634Cunoscând mentalitatea şi nerăbdarea lumii noastre, ne putem întreba: Cum a putut un bătrân să nu își piardă speranța, așteptând atâta amar de vreme împlinirea unei promisiuni? Noi trăim într-o epocă agitată, nerăbdătoare, în care orice „aşteptare” scoate din răbdări. Pe omul contemporan o simplă aşteptare la uşa unui dispensar îl enervează, îl macină la culme; iar dacă la un ghişeu coada este prea mare, se nevrotizează; perspectiva aşteptării îl revoltă. Se plictiseşte aproape instantaneu, de îndată ce începe ceva. Aşteptarea a ajuns să însemne astăzi pentru mulți o „pierdere de vreme”.

Într-o civilizaţie a vitezei, a repezelii, a agitaţiei continue, aşteptarea pare o plagă. Şi, în ciuda acestui fapt, viaţa noastră se consumă printre multe aşteptări. Aceeaşi atitudine nerăbdătoare îl defineşte pe omul contemporan şi în raport cu Dumnezeu. Există în popor formula: „Dă, Doamne, da’ imediat!”. Oamenii au dorinţe, le mărturisesc lui Dumnezeu în gând cu viteza fulgerului, dar lor le lipsește răbdarea să aştepte împlinirea acestora. Deci, pentru noi, oamenii secolului al XXI-lea, aşteptarea a devenit o povară. Este o povară pentru că noi nu mai ştim – un lucru pe care-l ştiau înaintaşii noştri! – că aşteptarea îşi are regulile ei: în primul rând ea trebuie făcută cu răbdare, în al doilea rând, ea trebuie făcută cu speranţă.

Trebuie făcută cu răbdare pentru că Dumnezeu nici nu întârzie, nici nu Se grăbeşte în împlinirea promisiunilor Lui, în lucrarea Sa în raport cu noi. Cu alte cuvinte, cunoaşte mult mai bine decât noi momentul oportun. Noi nu avem puterea să intuim acest moment. Şi, precum nişte copii capricioşi, devenim ţâfnoşi, dacă intervenţia Lui nu este imediată. Dumnezeu, în schimb, stăpâneşte timpul, nu Se lasă stăpânit de el, cum păţim noi, în lipsa noastră de duhovnicie. Tocmai de aceea, intervenţiile Lui în istorie sunt controlate, bine calibrate, riguros temporizate. Toate la momentul optim! Nu intervine atunci când oamenii răi îl somează, precum au făcut-o contemporanii Mântuitorului, cerându-I să Se coboare de pe cruce, dar nici nu întârzie excesiv, cum ne demonstrează istoria vieții lui Iov din Vechiul Testament.

În al doilea rând, aşteptarea trebuie făcută cu speranţă. Spune Psalmul 39, 1: Aşteptând, am aşteptat pe Domnul… şi S-a plecat spre mine!”. Exprimarea psalmistului pare pleonastică, tautologică, dar nu este. Aşteptarea cu speranţă, oricât de îndelungată ar fi, are rezultat: Domnul „Se pleacă” spre noi. Condiţia principală, care trebuie îndeplinită pentru ca Dumnezeu să ne îndeplinească o rugăciune, este speranţa în împlinirea ei, o anumită certitudine a inimii că Dumnezeu, în iubirea Lui, vrea ceea ce noi dorim. Spune Mântuitorul: Toate câte le cereţi, atunci când vă rugaţi, să credeţi că le-aţi şi primit, şi {realmente} le veţi primi! (Marcu 11, 24). În colinde așteptarea radioasă transpare cu prisosință:

,,La toată casa-i lumină, / La tot omu-i masa plină. // Cine șade-n astă casă? / Șade-o nevastă frumoasă, / La ferești cu flori domnești, / La obloace busuioace!”[4].

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Ţinând cont de faptul că multe sunt dorinţele şi aspiraţiile unui om de-a lungul unei vieţi, ne întrebăm: Ce merită cu adevărat să primim? Multe dintre cererile pe care I le-am făcut lui Dumnezeu le-am uitat, unele înainte de a fi îndeplinite, altele după. Alţii s-au îndepărtat de Dumnezeu că nu le-a îndeplinit o anumită dorinţă. Timpul a trecut, şi-au păstrat răceala faţă de Dumnezeu, dar au uitat dorinţa! Există atât de multe dorinţe artificiale şi superficiale, care nici măcar nu merită să fie luate în considerare sau să jaloneze, să influențeze raportul nostru cu Dumnezeu. Traseul apropierii de Dumnezeu trebuie făcut prin aspiraţii profunde, importante, de reper, nu prin simple capricii.

Aşteptarea care nu respectă regulile vieţuirii duhovniceşti poate fi disperată, erozivă, tulburătoare, corozivă. O astfel de situaţie surprinde poetul Grigore Alexandrescu în poezia Aşteptare, în care un tânăr, la începutul unei idile de dragoste, îşi aşteaptă înfrigurat iubita la o întâlnire:

,,Acesta este ceasul… sau cel puţin soseşte, / Dar ea unde să fie? De ce nu se iveşte? Minuturi fericite sunt oare de pierdut? / Foarte puţine omul, în viaţa lui are!… Se auzi un sunet… Să ascult… Mi se pare… / Nu e nimic; o frunză în vale a căzut.

Noaptea, în aste locuri, n-are deloc tăcere; / Totul se mişcă, umblă, dar toate sunt părere; Vântul, umbra mă-nşală, când crez a o vedea. / Luna aci s-arată, aci iar se ascunde: Abia câteodată, întunecul pătrunde, / Şi norii, înainte-i, se pun ca o perdea[5].

Dar nu, văz o fiinţă… Spre mine-naintează… / Să m-arăt… de vederea-mi ea nu se spăimântează; Un strein pe aicea sfială ar avea. / Ea păşeşte, ia seama… o auz că şopteşte. Negreşit e femeie… Ce zice? Mă numeşte! / Pieptul, inima-mi bate: aceasta este ea”.

Bătrânul Simeon îi opune aşteptării nevrotice – specifice contemporaneităţii şi în care a derapat lumea noastră – aşteptarea radioasă, transfiguratoare, ziditoare de suflet, împlinitoare, paşnică, fundamentată pe o certitudine a inimii, născută dintr-o inteligenţă blajină. Noi, oamenii mileniului al III-lea, am pierdut sensul biblic, pozitiv al aşteptării, ca stare de umplere cu energie sfântă, de încărcare cu un dinamism mistic; există o mare bucurie în a aştepta cu dragoste. Astfel îşi aşteaptă o mamă fiul care a lipsit mult de acasă; la fel aşteaptă doi tineri momentul căsătoriei, dacă nu au consumat „cele ale căsătoriei” înainte de Taina Nunţii. Aşteptarea întru dragoste este, deci, una transfiguratoare.

Dragi fii întru Domnul,

Aşteptarea fără dragoste şi fără o „constelaţie creştină deasupra capului” poate fi un prilej de mare rătăcire interioară. Iată un astfel de caz, în meditaţia Viaţa pe un peron a lui Octavian Paler, ilustrul om de cultură român, plecat la Domnul, care a mărturisit în repetate rânduri că îşi „invidiază” mama pentru credinţa simplă ce o avea. Iată o parte din reflecţia lui:

Viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte… un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren… Eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră… Altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar… alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren… Şi fiecare uită, poate, un singur lucru… că trenurile astea nu duc nicăieri…[6]. Dar vine o zi când descoperi ceea ce ştiai de la început, că aşteptarea are valoare câtă vreme aştepţi să se întâmple ceva. Altfel, aşteptarea devine un timp gol. A aştepta aşteptarea? Ar fi absurd. Aşa ceva nu există. A aştepta aşteptarea e moarte”.

Gândirea creștină spune: Da, a aştepta aşteptarea e moarte! Dar a aştepta creşterea în iubire, devenirea din rai, este viaţă! Şi acest proces al creşterii întru iubire începe de pe acum, din această viaţă. Creştinul adevărat este un om puternic în iubire; el nu trebuie să fie un academician, nici o fiinţă însetată doar de exersarea întru raţionalitate, ci o fiinţă preocupată de exersarea în iubire. Statura noastră creştină ne este dată nu de înălţimea gândirii, ci de forţa puterii de a iubi. Zice colindul popular:

Care om îi păcătos, / Cade de pe punte jos / Cade-n iadu-ntunecat // Care om nu-i păcătos, / Trece pe punte frumos, / Trece-n raiu luminos”[7].

Reflecţia lui Octavian Paler ne mai dezvăluie ceva: faptul că stările emoţionale controlează direcţiile gândului. Pesimismul care emană din text ne demonstrează că niciodată emoţionalul nu este complet independent de raţional, iar gândirea este adeseori târâtă în jos de o simţire nedisciplinată spiritual. Dar, mai presus de toate, rămâne (pre-)dispoziţia noastră ontologică de a iubi, care trebuie pre-lucrată în Biserică, prin rugăciune. Steaua – din colindul popular – ne invită la o reflecție de mare adâncime filosofică; ea personificată, grăiește:

O, preaînțelepți crai, / Primiți acest grai: / Eu sunt proorocită / De Varlaam vestită, / după mine urmați, / Împărat aflați! // Iar craii grăiesc / Grai filozofesc: / O stea luminoasă, / Mult ești minunată! / Văzâdu-te pe tine / Foarte ne e bine / Că mult am așteptat / Pe noul Împărat, / Ca Lui să ne-nchinăm / Și să-L lăudăm!”[8].

Dragii mei creştini hunedoreni,

Știm noi oare ce se merită să ne dorim? Bătrânul Simeon a aşteptat singurul lucru vrednic de a fi dorit, singurul lucru cu adevărat preţios, pe care un muritor îl poate aştepta: întâlnirea cu Dumnezeu. I s-a dăruit întâlnirea cu un Dumnezeu făcut Prunc, mic, aparent neînsemnat, dar un Dumnezeu în care se ascundea Dumnezeirea în toată integralitatea Sa. În acest Prunc s-au concentrat toate aşteptărilor patriarhilor, ale proorocilor, ale drepţilor Vechiului Testament[9]. Pentru că acest bătrân a ştiut ce să-şi dorească, a primit tot ceea ce se putea primi. Iată-l pe acest bătrân neputincios în postura de reprezentant al întregii omeniri, a întregii creaţii, a întregului cosmos, în dialog cu Dumnezeirea.

Irod însă este un alt bătrân, situat la polul opus:

Iar Irod, tiranul, craiul și dușmanul, / Oastea și-o trimite, / Pe prunci de-i ucide, / De doi ani în jos, / Să taie pe Hristos. / Intră prin odaie, toți copiii taie./ Vai, în greaua noapte, câtă crudă moarte! / Sânge preacurat / Cât s-o mai vărsat! / Mamelor, nu plângeți! / Pieptul nu vi-l frângeți. / Pruncii n-or muri, / Ci s-or preamări. / A lor suflețele se vor face stele, / Luminând frumos calea lui Hristos!”[10].

Acum slobozește pe robul Tău, în pace!” – spune exclamaţia plină de conţinut a Bătrânului Simeon. Această eliberare o cere Simeon nu pentru că este obosit sau plictisit de multa-i aşteptare, ci pentru că era împlinit! Sensul aşteptării lui s-a împlinit, bucuria a primit-o. Aşteptarea bine făcută, conform exigenţelor duhovniceşti, l-a făcut pe bătrânul Simeon să dobândească o putere supranaturală: să vadă viitorul! El vede dincolo de chipul Pruncului, o „lumină spre luminarea neamurilor. Spune colindul:

Pe-a Lui umerele / Străluceau lucefărele. / Pe degetul cel mai mic, / Inelaș mândru de-argint. / Pe degetul cel mare, / Inelaș de soare / Şi pe frunte, / Luna-i plină, / Plină de Lumină! // Și luna cu stelele / Luminează nopțile. / Soarele cu razele / Luminează zilele!”[11].

Nu toți cei prezenți erau capabili să vadă în privirea Pruncului lumina de dincolo de lume, să intuiască statura Lui gigantică, de Împărat al Lumii de dincolo.

Mai vede faptul că acesta este „pus spre căderea şi spre ridicarea multora”. Un mare adevăr este proclamat prin aceste cuvinte: Omul cade sau se ridică dacă Îl refuză sau Îl acceptă pe Dumnezeu. Căderea şi ridicarea lui se fac în funcţie de acceptarea sau de refuzarea lui Dumnezeu. Tocmai de aceea va fi „un semn care va stârni împotriviri”, lămurind „gândurile din inimile multora”.

Scoală-te, Doamne, te scoală, / Că, de când Doamne-ai dormit, / Iarba verde s-o mlăgit, / Florile s-or cotropit, / Lumea rău s-o pângărit: / Suduie ficior pe tată / Şi maica face păcate. / De-atunci nu-i mai rod în țară, / Nici în grâu, nici în secară, / Numai neghioară goală”[12].

Fraţi creştini dreptmăritori,

Se cuvine să ne mai punem la inimă un alt mare adevăr, în contextul celor enunţate până acum: aşteptarea este o verificare a fidelităţii. Bătrânul Simeon era dăruit lui Dumnezeu. Beletristica ne prezintă multe situaţii în care soţul plecat pe front era aşteptat cu dragoste şi în curăţie de o soţie dăruită, chiar atunci când existau dubii că acesta va mai reveni. Puterea de a aştepta este o verificare a loialității noastre.

În plus, se cuvine să mai spunem că nu orice aşteptare aduce mântuirea, ci doar cea „cu pregătire”. De aceea, Sfânta noastră Biserică, înaintea marilor praznice, propune o perioadă de pregătire. Doar atunci când întâlnirea este pregătită ea aduce pace interioară, bucurie, împlinire. Toţi vor beneficia de o întâlnire cu Dumnezeu, după moarte, dar nu pentru toţi această întâlnire va aduce „tihnă”, nici „confort psihic”, tocmai pentru că nu a fost pregătită. Perspectiva Judecăţii îngrijorează şi îl tulbură lăuntric tocmai pe omul care nu s-a pregătit pe pământ pentru ea.

Dreptul Simeon, în templu, a ieşit în întâmpinarea lui Dumnezeu. Noi înşine putem ieşi fiecare, individual, în întâmpinarea lui Dumnezeu, bineştiind că El însuşi ne caută, dar are nevoie de acordul nostru pentru a ne găsi. Formula folosită de Sfinţii Părinţi este foarte frumoasă: „Fă un pas spre Dumnezeu şi El va face mii de paşi spre tine!”.

Cea mai „nobilă” formă de aşteptare este aceea prin care Îl aştepţi pe Dumnezeu să coboare în viaţa ta. El poate face acest lucru doar dacă omul îi îngăduie. Şi – nu trebuie uitat – Dumnezeu este cel care ne aşteaptă, primul. Aşteaptă venirea fiecăruia dintre noi „întru sine”, deşteptarea interioară, luminarea, focalizarea atenţiei pe unicul lucru care ne interesează cu adevărat: mântuirea sufletului.

În final, îndemnul meu de arhipăstor, pentru Dumneavoastră, pentru toți, este să nu-L lăsați pe Dumnezeu să aștepte! Este un Oaspete ceresc prea mare pentru a-i amâna intrarea în viața noastră. Bucuria Crăciunului să umple inimile tuturor! Harul Lui Dumnezeu să vă cerceteze inimile și belșugul să nu lipsească din nicio casă în aceste zile sfinte de Sărbători!

Dă-ne, la toți, bucurie, / Amin! Doamne, slavă Ție! / La mulți ani, s-aveți folos, / De Nașterea lui Hristos!”[13].

Sărbători fericite! şi „La mulţi ani!

Vă zice al vostru arhipăstor, de tot-binele doritor,

† G u r i e ,

Episcopul Devei şi al Hunedoarei

[1] Se cuvine aici să menţionăm că învăţătura evreiască veche, preluată şi de creştinism, era că orice om care a murit înainte de Învierea Mântuitorului a ajuns în iad, pentru că acolo erau ţinute încuiate sufletele oamenilor înainte de Răscumpărarea realizată de Mântuitorul. De aceea, Mântuitorul spune cu referire la profetul Ioan Botezătorul că „cel mai mic din Împărăţia Cerurilor este mai mare decât acesta”. Este adevărat, iadul – „şeolul” în accepţiunea iudaică – cunoştea diferite „trepte”, să le spunem aşa, de „inconfort” lăuntric, în funcţie de statura morală de pe pământ a fiecărui om. Dar între acesta şi rai nu exista confuzie.

[2] Maica Sfântă (colind din Regiunea Soroca – Basarabia), în vol. Colinde și cântece de stea I. Colinde pentru cor cu voci egale (transcriere de Ion Simionescu), Editura Aperta, Cluj-Napoca, 1994, p. 60.

[3] Moș Crăciun, în vol. Colinde și cântece de stea…, p. 64.

[4] La tătă casa-i lumină, în vol. Colindăm, noi colindăm. Colinde și cântece de stea, pițărăi, orații și inteludii instrumentale, jocul caprei, urări de Anul Nou (culese de Dumitru Jompan) Editura Eurostampa, Timișoara, 2002, p. 104.

[5] ,,Nu ştiu, dar la atâtea rele nesuferite, / Ce asupră-mi adesea se par a fi unite, // Singur amorul este izvorul fericit, / Ce fără încetare m-adapă cu uitare, // Ca undele vestite fântânei de mirare, / Prin care morţii uită că-n lume au trăit (…). // Sătul de mari nimicuri ce nu dau fericirea, / Cătând în viaţă pacea, şi-n pace mulţumirea, // Ca râul fără nume, aş trece neştiut. / Oricât de mic e templul, dar tot îl locuieşte // Acela ce pământul şi cerul stăpâneşte: / Numai pentru-a lui slavă şi omul s-a născut! // Nădăjduiesc într-însul; el poate să-mi arate / Un drum fără primejdii, cărări nesemănate // De asupriri nedrepte, de curse vicleneşti. / Din frunza-ntunecată a pădurii vecine, // Se întinde o umbră… cineva parcă vine… / Părere-nşelătoare, ş-acum mă amăgeşti?”.

[6] „Cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren… În cele din urmă se vor întâlni toţi undeva, într-un deşert, unde chiar şinele se transformă în nisip… În loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi… Destinul nu ne sileşte să ne zbatem, ne lasă să ne instalăm în starea de tranzit şi s-o trăim cât mai liniştiţi, ştiind că ea e totul… Destinul nu ne sileşte să ne zbatem, ne lasă să ne instalăm în starea de tranzit şi s-o trăim cât mai liniştiţi, ştiind că ea e totul…”. Biserica ne invită să optăm pentru „aşezarea în eternitate”, cea care este – cu adevărat – „totul”.

[7] Colo-n susu, mai în susu’, în vol. Colindăm, noi colindăm…, p. 67.

[8] Steaua, în vol. Colindăm, noi colindăm…, p. 53.

[9] Textele liturgice spun frumos: „Poartă pe braţe ceea ce poorocii au văzut de departe!”. „L-a văzut cu ochii trupeşti pe Dumnezeu cel nevăzut!”. „Ţine pe braţe pe Cel ce ţine pe braţe întreg universul”. „Cel neîncăput încape în braţele bătrânului”.

[10] O, ce nebunie!, în vol. Colindăm, noi colindăm…, p. 150.

[11] Umblă Maica după Fiu, în vol. Colindăm, noi colindăm…, p. 43.

[12] Acolo-n sus, la Răsărit, în vol. Colindăm, noi colindăm…, p. 56.

[13] Toată Legea Creștinească (colind de stea din Ocna Sibiului), în vol. Colinde și cântece de stea…, p. 46.

30_Inchinarea_magilor

Legaturi:

***

***

***


Categorii

Biserica la ceas de cumpana, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Cuvantul ierarhilor, IPS Justinian Chira, Nasterea Domnului (Craciunul), Pastorale, Portile Iadului, Prigoana impotriva crestinilor, Spovedanie si Impartasanie (Sfintele Taine), Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

14 Commentarii la “Selectii de PASTORALE la NASTEREA DOMNULUI (2015) ale ierarhilor români, din care RAZBATE DUH DE INGRIJORARE si se transmit cu gravitate AVERTISMENTE DUHOVNICESTI FATA DE INCERCARILE CARE SE PREGATESC BISERICII SI ROMÂNIEI: “Mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea – cea dintâi faptă care ne va apăra în anul următor de ÎNTUNERICUL CE SE ABATE PESTE LUME DIN TOATE PĂRŢILE, INCLUSIV PESTE ŢARA NOASTRĂ”, “Doamne, nu lăsa pe nimeni să sfârtece sfântul antimis al ţării!”

  1. fratilor, mii de scuze ca deviez de la subiect, cu stupoare aflam ca in prag de MAREA SARBATOARE A NASTERII DOMNULUI asistam la legiferarea sodomiei in prima tara ortodoxa grecia, parlamentul elen a votat cu o majoritate covarsitoare aceasta blestematie, si asta impofida opozitiei Biserici Ortodoxe Elene, si la ei ca si la noi Biserica este supusa la presiuni inimaginabile, nu ne ramine decat sa ne rugam pt. acest popor care sa se trezeasca la realitate si pt Biserica Otodoxa de acolo care duce o munca asidua si care este supusa la tot felul de presiuni, acum ramane sa vedem ce se va intampla la MUNTELE ATHOS, care probabil se pune si acolo presiuni

  2. Pingback: Icoana zilei, 25 decembrie 2015 | UN DRAM DE BUCURIE GENUINA
  3. Pingback: Sarbatoarea Craciunului, 25 decembrie | NUMAIORTODOX-Cred in Dumnezeu si icoana in fata careia ma inchin este neamul romanesc! Ma misc intre traditie si credinta!
  4. Pingback: ”IROD TRAIESTE PRINTRE NOI”. Stapanitorii acestei lumi Il doresc pe Dumnezeu AFARA nu numai din scolile publice, ci si din mintea si din inima copiilor”, cauta sa distruga chiar Biserica. LUCIFER SI IROD – cele doua profiluri ale celor
  5. Pingback: Pentru UN NOU INCEPUT BUN IN VREMURI FOARTE RELE pentru Biserica si pentru tara. GANDURI LA RASCRUCE DE ANI SI DE ISTORIE despre cele ce au fost si cele ce vor veni asupra noastra… | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: Parintele Octavian Moşin (Chişinău): CRESTINUL IN FATA PROVOCARILOR LUMII DE AZI, intre REVOLTA care inraieste si RUGACIUNEA facatoare de pace: “Este un veritabil act eroic să trăiești cu adevărat creștinește…” | Cuvântul Ortod
  7. Pingback: ”IROD TRAIESTE PRINTRE NOI”. “Stapanitorii acestei lumi Il doresc pe Dumnezeu AFARA nu numai din scolile publice, ci si din mintea si din inima copiilor”, cauta sa distruga chiar Biserica. LUCIFER SI IROD – cele doua profiluri al
  8. Pingback: PĂSTORUL MARAMUREȘULUI CREȘTIN. Astăzi, 28 mai, Parintele Arhiepiscop IUSTINIAN CHIRA implineste 95 de ani! “Două modele am avut în viaţă: Pe Iisus Hristos şi pe ţăranul muncitor cu palmele bătătorite” | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: Cuvant marturisitor al PS MACARIE la hramul Manastirii DOBRIC (audio + text): “VREMURILE SUNT FOARTE GRELE şi devin din ce în ce mai grele, însă în aceste vremuri trebuie să mărturisim. BISERICA ESTE UNA, NU POT FI MAI MULTE! În Biserica Ort
  10. Pingback: VLADICA JUSTINIAN despre RUGACIUNILE IMPREUNA CU ERETICII si ECUMENISM, cu fermitate, dar si cu grija de a “A NU FACE BREȘĂ ÎN INTERIORUL BISERICII”: “Noi nu avem voie să ne exprimăm cu multă uşurinţă despre orice problemă şi
  11. Pingback: “Dumnezeule, dar eu nu vreau sa ma duc in Rai singur, eu vreau sa ma duc cu poporul!” – VESNICA POMENIRE INALTPREASFINTITULUI JUSTINIAN, “voievodul” duhovnicesc al Maramuresului. CUVINTE DUHOVNICESTI, MARTURII SI EVOCARI (vid
  12. Pingback: VLADICA JUSTINIAN CHIRA, vrednicul arhiepiscop al Maramuresului, A TRECUT LA DOMNUL in aceasta dimineata, LA 95 DE ANI | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: Cuvant puternic al Preasfintitului Ignatie Muresanul la Nicula despre ATACURILE SI MANIPULARILE LA ADRESA BISERICII in numele fals al “tolerantei”: “EUROPA ESTE MURIBUNDĂ, n-are nevoie de Biserică, de familie, de Dumnezeu. AVEȚI GRIJ
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate