INFRICOSATOAREA JUDECATA. Ce “carti” se vor deschide in ceasul CELUI MAI MARE EVENIMENT AL ISTORIEI si cum se impaca IUBIREA LUI DUMNEZEU cu “FLUVIUL DE FOC” al iadului, zugravit si in frescele manastirilor noastre?

6-03-2016 Sublinieri

The Last Judgement, Monastery of St. Stephen, Meteora, Greece

Va mai recomandam pentru aceasta Duminica:

***

judecata_de_apoi

PARINTELE PETRONIU de la Prodromu:

Cuvânt de învăţătura la Duminica Înfricoşatei Judecăţi

(10 MARTIE 2002)

Evenimentul cel mai mare din istoria omenirii o să fie Judecata cea de pe urmă. Aşa a orânduit Dumnezeu, să fie pentru oameni această judecată. Va fi de faţă toată făptura… Oamenii, de la începutul lumii, sfinţii toţi şi Dreptul Judecă­tor. Se vor judeca, cu dreptate şi cu dragoste dumnezeiască, toţi cei care au trăit pe pământ de la începutul lumii şi până atunci. Fiecare îşi va primi locul cu dreaptă judecată, dovedind cu faptele pentru el. In legătură cu lucrul acesta, multe lucruri s-au scris. Este lucrul cel mai de seamă, cel mai important din istoria omenirii, pentru că pecetluieşte viaţa întregii omeniri de pe Pământ. Am auzit în cântările care s-or citit, cum se vor deschide cărţile. Şi, la fel, Sfânta Evanghelie care s-a citit tot cu deschiderea cărţilor a început. Despre deschiderea aceasta a cărţilor este mult de vor­bit… Poporul simplu crede că e o credinţă, aşa. Dar, ne spune o învăţătură a Bisericii că de-a lungul întregii vieţi fiecare om are un înger păzitor. Mai sunt şi diavolii care ne înconjoară permanent. Şi fiecare scrie tot ceea ce face omul, tot ce gândeş­te, tot ceea ce vorbeşte… Scrie într-o carte, cartea vieţii omului. Scrie îngerul păzitor toate cele bune şi scriu şi vrăşma­şii toate relele pe care le facem. Şi, la sfârşit, la Judecata înfricoşată, se vor deschide cărţile şi se va citi tot ceea ce a făcut fiecare om în viaţa lui. Se spune aşa pentru că, omeneşte vorbind, însemnările se trec în cărţi, în scris, şi, atuncea, şi ţinerea de minte a tuturor acestor lucruri trebuie să fie scrisă undeva.

Practic, însă, aceste cărţi, cum vă spuneam şi altădată, suntem noi înşine. Omul, la tot ceea ce gândeşte el, la tot ceea ce face el, la tot ceea ce vorbeşte, participă cu toată fiinţa lui, cu simţirea lui, cu gândirea lui. E normal să fie aşa. Şi, atunci, această trăire a fiecărei clipe de viaţă ne lasă nişte urme, potrivit cu felul trăirii pe care am avut-o. Omul se modelează, se prefa­ce în creşterea lui de la naştere până la moarte, se preface cu tot ceea ce a făcut şi ceea ce a gândit şi ceea ce a vorbit el în viaţa lui.

duminica_infricosatoarei_judecati_-_a_lasatului_sec_de_carne_1Lucrul ăsta e dovedit şi de ştiinţa asta, genetică. S-a consta­tat că fiecare om este o fiinţă unică. Oricâţi oameni au fost, sunt şi vor fi, niciodată nu or să fie doi oameni identici. Fieca­re om are elementul lui propriu, trăsăturile generale sunt aceleaşi, dar în amănunt fiecare om este o fiinţă unică, aşa a facut-o Dumnezeu. De unde se vede şi măreţia şi înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu, Care ştie să facă oameni unici, la nesfârşit. Aşadar, toate lucrurile pe care le făptuim contribuie la prefacerea, la modelarea omului. Lucrurile se observă, pe undeva, şi pe dinafară, căci la fiecare transpare pe chipul lui dacă face fapte bune, dacă are anumite virtuţi sau dacă e un om rău. Atunci capătă un chip înfricoşat, un chip urât, uneori de criminal. Un om bun are un chip frumos, dovedind o aşe­zare bună. Virtuţile şi păcatele se văd pe chip şi în comportare. Dar atunci, la sfârşitul vieţii, toată lumea va vedea ceea ce e scris în cărţi, adică fiecare va apărea în forma în care s-a confecţionat el prin tot ce a faptuit şi a gândit. Toate trăirile lui şi toată viaţa îi vor apărea pe înfăţişarea cu care se prezintă la înfricoşata Judecată.

Aţi văzut unele relatări despre înfricoşata Judecată. Şi Sfântul Nifon al Constanţianei care vorbeşte de înfricoşata Judecată. Este o vedenie, cea cu sârbul care nu cre­dea în Judecata de la urmă şi atunci i s-a arătat o vedenie cu înfricoşata Judecată. A văzut când au venit păcătoşii. Fiecare era strâmbat potrivit cu păcatele pe care le-a făcut. Care a înşe­lat, care a făcut păcate urâte, care jertfire la idoli… Fiecare apărea în înfăţişarea pe care şi-a facut-o prin faptele sale, cu tot ceea ce a gândit el. Şi va fi mare ruşine pentru fiecare păcătos să apară în felul acesta. Dacă nouă ne e ruşine să apărem cu lucrurile rupte în faţa unui om pe lumea aceasta… Dar atuncea toată lumea îl va vedea pe fiecare, ca într-o oglindă, cu tot ceea ce a făcut în cursul întregii sale vieţi. Simplu, aceasta va fi pe­cetluirea pentru vecie a fiecăruia. La înfricoşata Judecată. Noi citim multe despre cele veşnice, despre focul cel nestins… Bise­rica este o flacără imensă de foc făcută peste Tartarul celui îngheţat, cu viermii cei neadormiţi, cu sfârşirea vieţii.

Lucrul acesta a dat mult de gândit teologilor, Părinţilor Bisericii. Noi auzim în biserică, la Sfânta Evanghelie, că aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe unicul Său Fiu ca să moară pentru oameni. „Că bun şi iubitor de oameni eşti, Doamne!”, „Că milostiv şi iubitor de oameni eşti Dumnezeu­le!”… Peste tot vedem că Dumnezeu este dragoste, este bunătate, este iubire nesfârşită faţă de oameni şi pe toate Le-a făcut din dragoste, dusă până la a-L da spre jertfire pe Fiul Său. “Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea că până şi pe Fiul Său L-a dat întru răscumpărare pentru oameni”. Intruparea Domnu­lui Hristos s-a făcut pentru dragostea cea mare a lui Dumnezeu, întru răscumpărarea oamenilor. Lumea e creată, şi asta o zic Sfinţii Părinţi, într-un act de milostivire, de dragoste a lui Dumnezeu, ca să se bucure şi alte făpturi de minunăţiile pe care Le are. Şi, deodată, ne trezim la înfricoşata Judecată.

Dumnezeu este lumină şi dragoste, şi ne trezim cu viermi şi cu foc şi cu gheaţă şi cu scrâşniri de dinţi. Cum se potriveşte treaba asta? Au fost unii dintre Părinţi care au zis: nu se poate aşa ceva! Dumnezeu este milostiv. L-a făcut Dumnezeu pe om din bunătate şi din milostivire. Cum, ce fel de bunătate e aceea, că apoi Se bucură Dumnezeu să-i trăsnească şi să-i arunce în focul cel veşnic? Cum să pedepsească Dumnezeu nişte fiinţe nenoro­cite, amărâte? Toată lumea trăieşte din bunătatea şi dragostea Lui. Nici un om n-ar avea această plăcere, ca să-i chinuiască pe veci pe alţii! Cum se poate ca pentru un păcat pe care l-a făcut temporar, omul să fie chinuit în vecii vecilor, cu foc şi cu pu­cioasă şi cu celelalte? Au fost mulţi Părinţi care s-au întrebat în legătură cu aceasta. Nu este corectă această înţelegere, nu tre­buie înţeles ad litteram, nu trebuie înţeles omeneşte.

DSC_0306Sfântului Nifon al Constanţianei îi apare că, după ce s-au înfăţişat cele două tabere de oameni, unii la dreapta şi unii la stânga, Dumnezeu S-a arătat pe scaunul de judecată. Şi a apărut dinspre Răsărit spre Apus un fluviu imens de foc care curgea cu mare zgomot prin faţa tronului Judecăţii. Şi, înainte de a începe Judecata, Dumnezeu a pus să-i încerce pe toţi cu foc. Şi au trecut întâi drepţii. Ei au trecut prin fluviul de foc şi, în partea cealaltă, au ieşit şi mai străluciţi şi mai luminoşi. Şi când au intrat şi păcătoşii n-au putut să mai iasă dincolo. Toa­te lucrurile au ars, au fost mistuite de foc şi au rămas să fie chinuiţi de foc. Ce vrea să spună treaba asta? Fluviul acela de foc nu este altceva decât dragostea cea nesfârşită a lui Dumne­zeu, care înconjoară şi îmbracă toată făptura cu bunătatea şi cu milostivirea Sa. Această dragoste lucrează potrivit cu aşezarea pe care o are fiecare om. Deci este de foc. Aurul, dacă-1 pui în foc se topeşte şi se face mai strălucitor, adică se duce „rugina” aurului. Metalele preţioase se curăţă prin foc de „rugină” şi devin mai strălucitoare. Lemnul dacă-l pui în foc arde şi se mistuie. Dragostea lui Dumnezeu este aceeaşi şi pentru lemne, şi pentru aur, dar din cauza constituţiei specifice a fiecăruia dintre elemente, unele se comportă într-un fel şi altele în alt fel.

Sfântul Maxim spune la fel. Zice: „ Uite ceara dacă o pui în faţa soarelui se topeşte, se înmoaie. Lutul, pământul însă se face tare ca piatra. Soarele este acelaşi, dă aceeaşi lumină, are aceeaşi revărsare de căldură, dar materialele se comportă în chip diferit, după constituţia lor. Aşa şi faţă de dragostea lui Dumnezeu care se revarsă necontenit din vecii vecilor şi până în vecii vecilor. Ea este neschimbată atât pentru cei din iad, cât şi pentru cei din rai. Ea este aceeaşi, dar făptura lui Dumnezeu se comportă diferit potrivit cu aşezarea pe care o are. Cei care L-au iubit pe Dumne­zeu vor avea nemărginită bucurie, vor intra întru bucurie. Cei care au fost împotriva lui Dumnezeu, care L-au urât pe Dumne­zeu nu vor putea să se împărtăşească din această dragoste, ci vor fi chinuiţi de păcatele pe care le-au făcut.” Astea vor fi muncile iadului… De aceea, să fim cu băgare de seamă cu ce zidim, cu paie, cu lemn, cu fier, cu aur… Noi vom fi cercaţi ca prin foc. Faptele rele nu intră dincolo. Omul este o fiinţă dăruită de Dumnezeu cu multe daruri, ca să facă bine, şi se trezeşte la sfârşitul vieţii că n-a făcut nimic bun. Şi atunci se găseşte gol în faţa lui Dumnezeu, cu o conştiinţă care îl tiranizează, care-l chinuieşte. Il chinuiesc relele pe care le-a făcut. Pe cel care s-a desfrânat îl chinuieşte într-un fel, pe cel care a murit cu ură şi cu vrăjmăşie într-alt fel… Fiecare, după felul păcatului său, va fi chinuit ca prin foc. Aşa vor fi chinurile. Omul care a intrat în iad nu se poate împărtăşi de dragostea lui Dumnezeu, de bucuria ei şi de revărsarea de bunătate care să-l facă pe om fericit. Omul este chinuit de această stare, în care îşi vede păca­tele grele pe care le-a făcut. De aici, grija cea mare pe care o are Biserica faţă de „adâncul de păcate”, de păcatele dinlăuntru, nu numai de cele dinafară.

Păcatele pe care le face omul îl prefac, îl schimbă pentru viaţa de veci. Omul să fie foarte grijuliu la ce gândeşte, să nu nutrească sentimente negative şi rele în conştiinţa lui. Să se străduiască tot timpul să se cureţe de ele prin spovedanie, prin fapte bune. Şi, în felul acesta, ne pregătim pentru viaţa de din­colo. Dacă nutrim sentimente negative, rele, pătimaşe, stricăcioase astea vor fi muncile de veci care ne vor chinui. De aceea, zic, Biserica pune multă grijă pentru curăţirea sufletească. Şi, acum la începutul Postului, ne-aduce aminte de înfricoşata Judecată, pentru că o să vină o vreme când o să se pecetluiască tot ce-am făcut. Şi vine Sfântul şi Marele Post care este o ocazie deosebită să ne curăţim. Să ţinem drepte simţirile şi aşezarea noastră sufletească, ca să ajungem, la sfârşit, cu bine la Judecată, unde-om merge cu inimile.

Fragment din scena Judecata de Apoi SucevitaDespre înfricoşata Judecată, s-a citit aicea şi o să mai ci­tim, avem acea vedenie a Sfântului Nifon al Constanţianei. Şi, lucru foarte interesant, manuscrisul acesta cu vederea înfricoşa­tei Judecăţi s-a găsit la mănăstirea Dionisiu şi s-a tipărit. Şi, de la Dionisiu manuscrisul vechi o ajuns şi în Ţările Româneşti, de mult, cu sute de ani în urmă. Şi un cercetător mare de artă din ţară, a văzut că scena Judecăţii de la monumentele din Moldoviţa, Suceviţa, Voroneţ, pictate în exterior, au fost inspi­rate de cartea aceasta. Lucrul acesta este foarte interesant. El are foarte mare însemnătate pentru că arată că poporul româ­nesc, la vremea aceea, a avut un înalt nivel de viaţă duhovnicească. Aceste frumuseţi ale vieţii creştine, care sunt sfintele biserici, au fost făcute cu o înţelegere duhovnicească foarte înaltă, care face cinste poporului român. Şi la Voroneţ, şi peste tot, în toate ţările, pretutindeni este pictată înfricoşata Judecată ca fiind evenimentul cel mai de seamă al omenirii.

De aceea, să nu trecem cu vederea evenimentul acesta şi vreau să ne gândim cu multă seriozitate la viaţa noastră personală, la tot ceea ce facem. Să ne şlefuim, să ne pregătim cu nădejde că vom găsi hărnicia cea bună, ca să nu fim în partea cea de-a stânga la Judecată. Spune tot la Sfântul Nifon, că, atunci când a apărut Crucea pe cer şi înfricoşatul Judecător, erau mulţimi mari de lume acolo, miliardele de oameni. Unii au început să se lumi­neze şi să se înalţe întru întâmpinarea Domnului în văzduh. Dar cei mai mulţi au rămas jos, marea majoritate au rămas jos, nu s-au ridicat. Sunt puţini aceia care s-au ridicat, cei mântuiţi, adică. Este un lucru extrem de important pentru viaţa noastră sufletească şi trebuie să-i dăm, cu seriozitate, atenţie. De aceea Sfânta Biserică a pus să se ţină post acum, ca să atragă atenţia asupra evenimentului acesta mare al Judecăţii de Apoi.

[…]

(din: Parintele Petroniu de la Prodromu, Editura Bizantina, Bucuresti, 2015)

icoana Judecatii

***

Doxologia:

Iadul – neputinţa de a-L iubi pe Dumnezeu

Chinul iadului, constând în despărţirea de Dumnezeu cel iubitor şi iubit, nu poate consta şi într-o ură a Lui. Dar cei din iad nu trăiesc în simţirea iubirii lui Dumnezeu, ci mai degrabă într-o recunoaştere teoretică a faptului că El e iubitor şi merită să fie iubit, dar nu-L poţi iubi. Neputinţa de a-L iubi în mod real şi recunoaşterea că El ar merita să fie iubit şi că El e iubitor se unesc în mod paradoxal.

Neputinţa de a-L iubi pe Dumnezeu e cu atât mai chinuitoare cu cât e recunoscut mai demn de iubire. Iar osândirea unora la chinuri nu e un act al lipsei de iubire a lui Dumnezeu, ci constă tocmai în neputinţa lor de a simţi iubirea Lui, neputinţă pe care şi-au pricinuit-o prin lipsa de efort a voii lor de a răspunde cu fapta iubirii Lui. În judecata finală a lui Dumnezeu asupra oamenilor se arată totuşi respectul lui Dumnezeu pentru libertatea omului, a cărui iubire a aşteptat-o. Nu Dumnezeu pedepseşte pe oameni pentru că L-au jignit, ci se pedepsesc ei înşişi, făcându-se neputincioşi de a-L iubi.

Dar se pune întrebarea: cum Se împacă atunci Dumnezeu cu suferinţa lor? Dumnezeu acceptă această stare a lor, pentru că respectă libertatea lor. Avem aci marea taină a libertăţii omului unită la unii de la o vreme cu neputinţa lor. Omul adevărat se revelează prin tărie şi Dumnezeu îl vrea tare.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 39 la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri, partea a doua, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 25)

detaliu Judecata fresca ext. Sf. Gheorghe Nou Bucuresti pictura noua - ingeri, demoni, suflete robite, iad

***

Predică la Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi – a lăsatului sec de carne – IPS Irineu Pop-Bistriţeanul

“[…]

Prima dată, S-a arătat pe pământ Copil plăpând şi sărac, născut în Betleem. La a doua Sa venire, Se va arăta Împărat glorios şi atotputernic. Toate generaţiile de la Adam şi până la cel din urmă om se vor aduna în faţa Lui, cuprinse de o mare groază şi scufundate într-o adâncă tăcere, şi vor da seama de felul în care au împlinit Legea dumnezeiască. Atunci, fiecare va fi răsplătit cu dreptate, primind, după faptele săvârşite pe pământ, fericirea sau osânda pentru veşnicie.

Iubiţi credincioşi,

Sfântul Apostol Pavel scrie credincioşilor din Corint:

Noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de Judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Cor. 5, 10).

Dacă-i adevărat că toţi suntem muritori, tot aşa de adevărat este că toţi vom fi judecaţi (Evr. 9, 27).

Sfântul Apostol Petru afirmă:

Iar cerurile de acum şi pământul sunt ţinute prin acelaşi cuvânt şi păstrate pentru focul din ziua Judecăţii (II Pt. 3, 7).

Sfântul Apostol Iuda zice:

„Iată, a venit Domnul…, ca să facă judecată împotriva tuturor şi să mustre pe toţi nelegiuiţii” (Iuda 1, 14-15).

Ziua Judecăţii nu e ceva absurd. Ea este în perfect acord cu dreptatea lui Dumnezeu. Dreptatea cere răsplătirea binelui şi pedepsirea răului. Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre Judecata din urmă, zice că Dumnezeu o va face pentru două motive: să-Şi facă dreptate Lui Însuşi şi să facă dreptate aleşilor Săi. Gândire profundă şi cu totul adevărată!

Când spunem că cineva îşi face dreptate sieşi, înţelegem că-şi ia în mână propria cauză, îşi apără interesele care înainte n-au fost respectate. Scoală-Te, Dumnezeule!”, strigă psalmistul într-o situaţie ca aceasta.

Apără pricina Ta! Adu-Ţi aminte de ocara de fiecare zi, cu care Te necinsteşte cel fără de minte (Ps. 73, 23).

Dumnezeu Îşi va apăra pricina când va şedea pe scaunul de judecată, când Se va vădi în toată strălucirea Lui. Atunci El va dovedi tuturor, credincioşi şi necredincioşi, că există, că este viu şi puternic şi mai ales, drept!

Ziua Judecăţii este în concordanţă desăvârşită cu istoria. Trecutul arată că Dumnezeu în mai multe rânduri a judecat şi a pedepsit. A pedepsit lumea veche prin potop, a pedepsit Sodoma şi Gomora, a pedepsit Egiptul, a pedepsit Ierusalimul, a pedepsit Babilonul, a pedepsit Ninive, Tirul, Samaria. Ruinele lor sunt mărturii grăitoare până în ziua de astăzi.

Ziua Judecăţii este în deplin acord şi cu simţul nostru moral, care cere ca după faptă să fie răsplată. Azi, de multe ori, unele rele nu sunt pedepsite şi parcă te revoltă, văzând pe cei răi cum prosperă.

Poetul român Alexandru Vlahuţă spune:Este o dreptate şi trebuie să vină!”. Să fim siguri că va trebui să ne înfăţişăm la Judecată. Chiar dacă eşti ateu, chiar dacă tăgăduieşti cu toată tăria cele scrise în Biblie, să ştii că vei fi acolo. Vei fi acolo fără galoane, fără titluri, fără apărător. Regi şi preşedinţi de stat, generali şi înalţi demnitari vor fi acolo ca cel mai simplu muritor. N-are importanţă cine eşti astăzi.

În ziua aceea, vei fi adus în faţa Marelui Judecător spre a da socoteală. Poţi să nu crezi aceasta; nici unul din generalii lui Hitler nu a crezut că va ajunge să fie judecat, dar, într-o zi, despuiaţi de rangul lor, toţi se aflau pe banca acuzaţilor la tribunalul de la Nürnberg.

Sfânta Scriptură întreabă:

Socoteşti tu, oare, omule, că vei scăpa de Judecata lui Dumnezeu? (Rom. 2, 3).

Judecata din urmă va fi o descoperire totală şi supremă a planului divin în istorie şi a biruinţei Celui Ce l-a întocmit.

În faţa acestui Tribunal ceresc, se vor desfăşura, ca imaginile unui film, toate împrejurările vieţii noastre: greşelile copilăriei, pornirile năvalnice ale tinereţii, păcatele şi viciile vârstei mature. Nici o faptă, nici un cuvânt şi nici un gând nu se vor putea tăinui. Toate vor fi scoase la iveală: păcatele pe care le-am făcut personal şi cele ai căror autori indirecţi am fost cu sfatul nostru, cu nepăsarea, cu pilda noastră.

Binele pe care nu l-am făcut şi faptele bune pe care nu le-am împlinit, măcar că ne-a stat în putere, toate se vor vădi, că „cine ştie să facă ce e bine şi nu face, păcat are”, zice Sfântul Apostol Iacob (4, 17). Pe lângă istoria de afară a vieţii noastre, se vor judeca şi cele lăuntrice, ale conştiinţei, istoria tainică a inimii noastre, care s-a arătat în afară bună, cinstită, curată, dar, în realitate, de prea multe ori a fost plină de pofte necurate, de planuri urâte, pe care numai lipsa de prilej le-a oprit să nu devină crime sau păcate de moarte.

Totul va fi dat pe faţă, gândurile vor fi descoperite complet, atât în faţa oamenilor cât şi a îngerilor. Ziua Judecăţii va da la o parte toate măştile cu care sunt acoperiţi oamenii şi istoria ca întreg. Atunci vom fi demascaţi în faţa tuturor, a drepţilor, a păcătoşilor, a prietenilor şi a duşmanilor, a Sfinţilor, a Maicii Domnului şi a lui Hristos, nemitarnicul Judecător.

Acest adevăr ni-l face cunoscut Însuşi Mântuitorul când zice:

„Nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut” (Mt. 10, 26).

Este o mângâiere să ştii că nimic nu scapă ochiului lui Dumnezeu, să ştii că El va face toate lucrurile drepte. Tratamentul incorect şi suferinţele pe care nu le meriţi din partea lumii vor fi aduse într-o zi la lumină. Cei cărora li s-a făcut rău vor fi răzbunaţi, chiar dacă nu aici, cu siguranţă în cealaltă lume.

Uneori, simţim răni adânci în inimă pentru relele pe care ni le-au făcut alţii. Câteodată, cineva pe care-l iubim şi în care avem încredere ne-a trădat. Alteori, suferim o mare pierdere şi cel ce a dat lovitura a dispărut cu obiectul nostru de preţ.

Să ne gândim la poziţia celui ce-a săvârşit acest rău şi că atunci când Dumnezeu Cel drept va veni la Judecată noi vom fi într-o poziţie mai bună decât acei ticăloşi a căror goliciune va fi descoperită – cum zice profetul Iezechiel – şi toţi vor vedea toată ruşinea lor (Iez. 16, 37).

Pe bună dreptate, întreabă Sfântul Chiril al Ierusalimului:

Oare, nu se cade să ne cuprindă groaza chiar de acum?… Oare, n-am dori mai bine să murim decât să fim osândiţi de prieteni?”.

După ce se vor cântări faptele oamenilor, se va rosti sentinţa şi va urma despărţirea. Cei buni, care L-au urmat pe Hristos cu credincioşie, care au iubit şi au ajutat pe aproapele lor, vor auzi cuvintele: Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu şi moşteniţi Împărăţia veşnică!”. Celor răi, care au dispreţuit pe Dumnezeu şi au încălcat Legea Sa, care au iubit deşertăciunile lumeşti şi n-au ajutat pe semeni, Judecătorul le va spune:Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic!”. Această sentinţă a Judecăţii universale va fi definitivă şi fără drept de apel.

Ştiind acestea, să fim cu luare aminte la imensa noastră responsabilitate aici pe pământ, înainte de a sosi bilanţul Judecăţii înfricoşătoare. Noi trăim astăzi graţie unui împrumut de timp. De ce această amânare? Sfântul Apostol Petru ne dă motivarea:

Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungată răbdare pentru voi şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (II Pt. 3, 9).

Mulţi dintre cei pe care Domnul îi iubeşte şi pe care doreşte să-i mântuiască, încă nu sunt gata. Unii tot amână pregătirea, în timp ce alţii rămân indiferenţi. Acest timp împrumutat ne stimulează la credincioşie faţă de Dumnezeu. Trebuie să ajungem să ne simţim păcătoşenia şi să strigăm precum proorocul David:

Spală-mă întru totul de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte” (Ps. 50,3).

Iubiţii mei,

Datori suntem să lucrăm virtutea, cu convingerea că timpul pe care-l parcurgem acum în viaţa corporală nu e altceva decât pregătirea pentru odihna de dincolo de moarte. Cum ne va găsi moartea, aşa vom fi judecaţi! Noi suntem smochinul cel neroditor pe care Domnul, în mila Sa, nu îl taie, ci îl mai îngăduie un timp. El adaugă mai mulţi ani la vieţile noastre. El pune mai multe prilejuri de mântuire în calea noastră. El continuă să ne invite. El continuă să ne caute. El continuă să ne cheme înapoi la Sine spre a ne pocăi şi a aduce rod (cf. Mt. 3, 8).

Pocăinţa este singura cale de a scăpa de pedeapsa Dreptului Judecător, singurul mijloc care ne ajută să rămânem curaţi pentru a da răspuns bun atunci când stihiile lumii se vor schimba şi Fiul Omului va veni cu slavă, să judece viii şi morţii. Acum, cât mai avem vreme, să împlinim poruncile lui Dumnezeu, să ne îmbogăţim cu fapte bune şi să petrecem în vieţuire sfântă.

În felul acesta, Hristos ne va rândui în ceata aleşilor Săi şi ne va face părtaşi la bucuria Împărăţiei Sale. Amin”.

***

second-coming-icon-detail01sm

Pr. Petru Semen/ Ziarul Lumina:

„Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată”

(fragment)

[…]

De ce oare a dat Dumnezeu Fiului tot dreptul de a judeca?

În primul rând pentru că Fiul, ca Unul Care a fost supus ace­lorași slăbiciuni trupești ca toți oamenii, în sensul că a experimentat în propriul corp ce înseamnă încercările vieții precum: tristețea, durerea, foamea, setea, oboseala, deznădejdea abandonului, este Cel mai în măsură să pronunțe o judecată dreaptă, însoțită de multă îngăduință pentru slăbiciunea umană în general. De aceea Sfinții Evan­ghe­liști afirmă că Tatăl nu judecă pe nimeni și că toată judecata a dat‑o Fiului (Ioan 5, 22), deși va judeca în numele Tatălui. Conform Bibliei, va fi o judecată ce va cuprinde toate faptele omului săvârșite pe tot parcursul acestei călătorii a vieții, precum și de consecințele lor bune sau rele în posteritate. De asemenea, vor fi descoperite totodată și gândurile cărora omul nu le‑a dat vreodată glas și nici nu le‑a transformat în fapte, dar care și‑au pus amprenta pozitivă sau negativă pe inima și sufletul lui.

Abia la acea judecată se va face o delimitare dreaptă între valori și nonvalori, între adevăr și minciună, între bine și rău. Până atunci, mai toate faptele oamenilor par uniforme fiindcă multe dintre ele se fac în ascuns și sunt acoperite întocmai cum iarna câmpurile sunt acoperite de zăpadă și par uniforme. Fiind toate câmpurile acoperite de zăpadă, nu se mai deosebesc scaie­ții și mărăcinii de arbuștii folositori, după cum nici arborii verzi de cei uscați, ori cei fructiferi de cei sălbatici, și nici ogoarele lucrate și îngrijite de cele pline de buruieni și gunoaie. Dacă într‑u­na din operele sale poetul Shakespeare se întreba cu nedumerire „De ce rod viermii dalba floare; de ce broscoii strică apa din izvoare; de ce în cuib de vrăbii cucul ou‑și pune; de ce un rege legii lui nu se supune”? Evanghelia răspunde cu simplitate că în această lume toate sunt amestecate, după cum era odinioară grâul amestecat cu neghina. Acum în această lume toate par că se întrepătrund; evlavia cu fățărnicia, adevărul cu minciuna, frumosul cu urâtul, smerenia cu infatuarea, binele cu răul, cinstea cu viclenia etc. Chiar și Biserica, sublinia la vremea sa Fericitul Augustin, este un corpus permixtum, adică o societate mixtă, adică are și buni și mai puțin buni. Abia la finele istoriei se va face lumină adevărată și dreptate de necontestat. Atunci se va desluși în văzul tuturor adevărata noastră față și autentica valoare a faptelor omenești.

Oile sunt oi și lupii sunt lupi, numai oamenii pot fi amândouă în același timp

Judecata din urmă va fi și momentul marilor surprize, dar și al celei mai mari rușini pe care o poate suporta omul. Până atunci unora le dăm cinste mai mare decât li se cuvine, fiindcă nu‑i cunoaștem suficient, iar pe alții îi disprețuim fiindcă noi judecăm după cele ce țin de exteriorul omului. Despre surpriza care îi așteaptă pe oameni la marea și dreapta judecată a lui Dumnezeu ne‑a atenționat Domnul Hristos când a zis că cei care par în veacul de acum a fi cei dintâi vor fi cei de pe urmă în veacul viitor și, invers, cei care par lumii acum ca acei de pe urmă și neluați în seamă de către nimeni vor fi cei dintâi cinstiți de Dumnezeu după pronunțarea sentinței. Într‑adevăr, lumea de acum poate fi cea a păcălelilor în care pe unii îi ținem la mare cinste, grație aparentelor importante funcții pe care le dețin, fiindcă îi considerăm corecți și cinstiți, fără să cunoaștem câte compromisuri vor fi făcut ca să ajungă acolo. Ba mai mult, pe unii oameni îi credem și sfinți cu totul pe nedrept, după criteriile noastre subiective de evaluare, iar pe alții îi putem considera ca mari nemernici și păcătoși, ca pe unii care nu se încadrează în criteriile noastre de evaluare, care sunt mereu oscilante, după cum de altfel mereu nestatornic este și comportamentul uman. Așa cum zicea un gânditor creștin, în regnul animal, speciile nu se amestecă niciodată și nici nu se camuflează, după împrejurări, numai pentru a‑și salva viața, dar toate oile rămân oi, după cum toți lupii sunt lupi, numai anu­miți oameni par să fie oameni, doar după cele din afară, fiindcă în sufletul lor pot fi și lupi, și oi în același timp. Ne gândim iar la întrebarea retorică a poetului Shakespeare: `De ce nu‑s oamenii așa cum par? sau dacă nu, să nu mai pară oameni”.

Ca Unul Care a activat într‑o societate exclusiv agrară, în care la mare cinste erau păstoritul și agricultura, Hristos‑Domnul folosește din abundență în cuvântările și în pildele Sale motivul păstorului și al oilor, oaia fiind în Orientul antic simbolul blândeții și al lipsei de viclenie. Dovadă, soția unui mare patriarh s‑a numit Rahela, adică oaia, și era o cinste pentru ea. Ei bine, când Hristos folosește imaginea oii, are în vedere atât blândețea, cât și bunătatea celor care vor accede în Împărăția lui Dumnezeu concretizată prin roadele faptelor bune, adică ale iubirii practice față de aproapele cu care Hristos Însuși Se identifică.

Vom fi judecați pentru nepăsare și egoism

Foarte mult va conta atunci atitudinea față de semeni; dacă după vechea Lege a lui Moise criminalul era pasibil de judecata tribunalului omenesc, potrivit legii evanghelice, pentru mult mai puțin, omul este pasibil de Gheenă (Mat. 5, 21). La acea judecată, fiecare va trebui să dea seama nu numai de orice faptă gravă comisă împotriva aproapelui, ci și de orice calomnie (Mat. 12, 36), și chiar și de gândurile rele. Pe de altă parte, fiecare va fi judecat cu aceeași măsură pe care a folosit‑o față de aproapele său (Mat. 7, 1‑5). O foarte mare greutate pentru ba­lanța divină o va avea totuși iubirea ori indiferența dovedită prin fapte față de ceilalți oameni. Cei ce vor primi binecuvântarea lui Dumnezeu nu vor trebui să săvârșească lucruri imposibile și cu totul ieșite din comun, adică să facă să nu mai existe foamete pe pământ și nici să lupte pentru dispariția oricărei boli, sau să se ostenească pentru desființarea închisorilor, întrucât astfel de fapte nu sunt la îndemâna oricui, ci să facă lucruri mai simple, dar care să fie expresia iubirii, așa cum recomanda și Isaia; împarte‑ți pâinea cu cel flămând și adu‑i în casa ta pe nenorociții fără de adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă‑l!(cap. 58, 7). Tot așa învață și cartea Proverbelor: „Dacă este flămând vrăj­mașul tău, dă‑i pâine să mănânce! Dacă îi este sete, dă‑i să bea”! (cap. 25, 21). […] Hristos ca Judecător ne va întreba, nu cât am strâns în această viață, nici cât am muncit de mult, ori am citit sau am călătorit prin lume, nici ce funcții înalte am ocupat, ci doar câtă iubire față de semeni am pus în tot ceea ce am făcut. Desigur că nu ni se cere să facem minuni, că nu suntem dumnezei. Dar pentru că „Dumnezeu este iubire”, ca să ne putem apropia de El se cuvine să punem un dram, sau poate și mai mult de iubire în tot ceea ce facem. Faptele iubirii creștine și umane în general sunt foarte simple: a da cuiva înfometat un pic de hrană, sau un pahar cu apă, a fi dispus să‑l primești pe cel străin, să‑l îmbraci pe cel care nu are cu ce, să‑l vizitezi pe cel singur sau bolnav, iar dacă nu poți să‑l îngri­jești, măcar să‑l consolezi cu o vorbă bună. Așadar criteriul milei față de semenii noștri va atârna foarte greu în balanța drep­tății divine și va fi decisiv în favoarea noastră, sau dimpotrivă, nepăsarea și egoismul vor înclina balanța în dezavantajul nostru.

Mai înainte totuși de a ne face probleme pentru judecata universală, despre care nu putem ști chiar nimic când va fi, iar cea mai mare naivitate ar fi să credem că vom rămâne în această viață până la consumarea ei, se impune să ne gândim la ce răspuns vom da la judecata particulară, ca una care este mult mai aproape. Suntem siguri că, mai ales dacă am ajuns la o anumită vârstă, iar dăinuirea noastră aici este asemenea unei picături de apă pe marginea găleții, cum zice un profet, sau mai precis pe o margine de streașină, avem datoria să ne pregătim de ce răspuns vom da la judecata sufletu­lui nostru încât pentru noi prioritatea numărul unu ar fi ce vom face la finalul vieții noastre personale și mai puțin al lumii întregi. Cuvântul Domnului este categoric:

Privegheați deci, căci nu știți nici ziua și nici ora în care va veni Fiul Omului”.

JudecatadeApoiVoronet1

Alte legaturi:


Categorii

Cuvantul ierarhilor, Duminica Infricosatoarei Judecati, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Petroniu Tanase

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “INFRICOSATOAREA JUDECATA. Ce “carti” se vor deschide in ceasul CELUI MAI MARE EVENIMENT AL ISTORIEI si cum se impaca IUBIREA LUI DUMNEZEU cu “FLUVIUL DE FOC” al iadului, zugravit si in frescele manastirilor noastre?

  1. Pingback: PREDICĂ DE LA MĂNĂSTIREA OPTINA DESPRE ÎNFRICOŞATA JUDECATĂ: “Trăim ca şi cum niciodată nu vom muri. Ca într-o hipnoză, parcă suntem ameţiţi” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate