CUTREMURATOAREA INTALNIRE DECISIVA

14-02-2015 Sublinieri

Judecata-de-apoi-4

“Duminica. Infricosata Judecata. Eu as fi vazut Predica din aceasta Duminica, pecetluita de Sfintii Parinti cu numele parca de foc: Infricosata Judecata, conceputa intr-un stil cu totul deosebit de celelalte predici din timpul anului, as fi vazut-o conceputa ca sa cutremure chiar si pe cel mai insensibil dintre ascultatori. Infricosata, inevitabila, cutremuratoarea intalnire decisiva, pentru totdeauna, intalnire cu Judecatorul Suprem, intalnirea care decide vesnica deplinatate si bucurie sau vesnica scrasnire a dorintelor [a dintilor], vesnica imbratisare si dragoste sau vesnica despartire si lepadare. Momentul unic cand nu mai e posibil niciun compromis, nicio aproximatie, niciun apel. Dupa o vreme de tergiversari, de ingaduinte, de reparatii, de intoarceri, iata clipa cea mai solemna, ireversibila, de o solemnitate unica, teribila, total absoluta, mai plina de orice cuvant din vocabularul omenesc: Infricosata Judecata.

Cine n-a cunoscut, macar odata in viata lui, emotiile, emotia sugrumata, ingrijorarea, agitatia, tulburarea la un Proces, in fata unui tribunal omenesc, chemat sa hotarasca intr-o chestiune mai mult sau mai putin importanta pentru el? infricosatoarea-judecataIn putine cuvinte as fi evocat aceasta emotie si as fi asezat-o in contextul catorva pasagii din Apocalipsa ca puterea ei sa se ridice la patrat, la cub, ca puterea gramezilor de boabe de grau in patratelele esicherului, inmultite pana la mai mult decat intreaga recolta a pamantului. Cu orice pe lumea asta si in viata aceasta se poate, eventual, glumi, dar va veni o clipa in care fiinta fiecaruia, in mijlocul unui spectacol de o grandoare cosmica abia inchipuibila si confruntata cu o rusine de proportii incomensurabile, se va zgudui de un cutremur, nu cel care ar darama un oras sau ar sparge un continut, ci de un cutremur care ar sfarama in tandari o galaxie! Unde sa mai fugi, unde sa te mai ascunzi, in ce sa mai nadajduiesti, cand toate acestea au luat sfarsit?… Cam asa as fi vazut prima parte.

La partea a doua as fi plecat de la intrebarea: ce putem face sa prevenim aceasta cumplita, strivitoare deznadejde realizata intr-o clipa de constiinta a situatiei in care, in fond, nu trebuie sa uitam, ne vom gasi efectiv candva? Aici as fi reamintit cuvintele lui Hristos:

am insetat si nu Mi-ati dat sa beau, am fost gol si nu M-ati imbracat, am fost bolnav si nu M-ati cercetat” (Matei 25, 42-43).

Eu cred ca suferinta, in intelesul cel mai simplu, la saraci, la cersetori, la nevoiasi si in general, la oameni lipsiti de necesar, dupa o conceptie care parca s-a instaurat mai demult, nu epuizeaza intelesul pericopei evanghelice. Eu vad aceasta pericopa neactivata, considerata in mijlocul si la coordonatele lumii moderne. Pr. Cleopa ne-a spus odata:

”Sa va sfatuiti unul pe altul, sa va fie mila unul de altul”.

Altadata a fost o lume, care, grosso modo, putea fi impartita in bogati si saraci, in drepti si incurcati in nevoi lumesti, dupa criterii evidente si, intr-un fel, elementare. Aceste granite sunt cu mult mai complexe acum si au devenit mai subtile. Dupa o veche conceptie, cei care au cat de cat ceva mijloace materiale pot ramane oarecum linistiti facand, sa zicem, clasicile acte de milostenie. Aceste acte de milostenie, despre care de zeci si sute de ani s-a vorbit, insemneaza, desigur, ceva, dar mie mi se pare ca problema s-a complicat. In orice caz, felul acesta de a vedea lasa o buna parte a de lume intr-o chietitudine incarcata de cele mai grozave primejdii, in raport cu Infricosata Judecata, caci, in realitate, numarul saracilor a crescut, in lumea noastra, enorm, si nu s-a diminuat, cum s-ar crede intr-o falsa aparenta.

Intr-adevar, azi, mai ales azi si mai ales de acum inainte, in inima unui sarac lipsit de mijloace materiale, Hristos poate fi o realitate care sa aseze un astfel de om in categoria vamesului, daca nu chiar a fericitilor din Predica de pe Munte, iar pe un sarac cu masina si economii la CEC, de partea caprelor. Ma intreb, atunci, care e saracul? Care sunt saracii? Eu vad in lumea asta contemporana o gramada de oameni care au nevoie de paharul cu apa, oameni goi care ar trebui imbracati in hainele mantuirii, oameni bolnavi cu sufletul care nu sunt cercetati. Asa ca vad problema extrem si din ce in ce mai complexa, cu responsabilitati augmentate unul fata de celalalt.

Prin niste conditii de viata exceptionale, pe toate planurile, s-a ajuns de fapt la situatia ca toti am ajuns saraci, saraci de grade, masuri diferite, dar saraci care murim cu mamaliga sau cu tortul, daca vreti, la nas. Constiinta solidaritatii se cere sporita astfel ca acei care o au mai puternica si mai luminoasa sa imprumute, sa dea de pomana si celorlalti, iar paharul cu apa mai multa sau mai putina, dupa trebuinta, sa ni-l trecem unul altuia, iar cu haina cuvintelor duhovnicesti sa ne miluim unii pe altii, cat putem, cum putem.

Infricosata Judecata! Nu o realizez in fiecare zi, caci sunt un om obisnuit, om netrebnic, dar din cand in cand ma cutremur si simt o strangere ca de o spaima infioratoare, care se atenueaza numai la gandul ca sunt in Biserica, in vazduhul rugaciunilor ei, la gandul ca am prieteni cu putere in rugaciune, si pentru ca cred si am constatat ca ca eficienta rugaciunilor este o realitate prin care am iesit din multe stramtorari si situatii foarte dificile, din unele situatii care pareau fara iesire. In orice caz, nici delasarea, nici inconstienta, nici deznadejdea nu sunt instrumente de afirmare a puterii si imaginatiei creatoare. Ar fi o catastrofala prostie sa alunece, sa scape vigilentei noastre ceea ce s-ar putea sa fie – cine stie? – problema problemelor: Infricosata Judecata!“.

(Din: Alexandru Mironescu, Admirabila tacere. Jurnal (2 iulie 1967-29 septembrie 1968), Ed. Eikon, 2014, pp. 217-219).

mironescu-alexandru-admirabila-tacere-jurnal-2-iulie-1967-29-septembrie-1968-11908

***

“Ceea ce m-a frapat mai mult decât o dată, atunci când citeam sau predicam despre anumite pasaje din Evanghelie, este faptul că noi propovăduim Judecata ca fiind Vestea cea bună.

Și veți auzi de războaie și de zvonuri de războaie; luați seama să nu vă speriați (Mt. 24, 6), „ridicați capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie (Lc. 21, 28).

Chiar și ultimele cuvinte din Cartea Apocalipsei:

Vino repede, Doamne Iisuse (Cf. Apoc. 22,20),

care au fost scrise cu o atât de mistuitoare nădejde și tânjire de Biserica primară, sună amenințător pentru unii: ei le răspund cu o rugăciune ce-i aparține Fericitului Augustin:

O, Doamne, facă-se voia Ta după cum voiești… dar nu încă.”

Pentru majoritatea creștinilor chiar și numai gândul la Judecata lui Dumnezeu este înfricoșător; ei se gândesc la posibila osândă, nu la biruința ce va să fie a drepților (Mt. 12, 20) și a lui Dumnezeu. Foarte puțini și-ar însuși ca rugăciune cuvintele rostite cândva de un tânăr:

„Te iubesc, Doamne! Dacă biruința Ta înseamnă nimicirea mea, lasă-mă să pier, dar fie ca biruința Ta să se împlinească!”.

Uităm prea ușor făgăduința lui Hristos:

Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață (In 5, 24).

Aceste cuvinte nu ne dau sentimentul victoriei fiindcă nu suntem suficient de dedicați nici în tânjirea noastră după biruința lui Dumnezeu – indiferent de costul pe care îl plătim noi –, nici în credința noastră: chiar și binecunoscutele cuvinte: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele(Mc. 9, 24), ne depășesc uneori pe mulți dintre noi.

Și totuși judecata este veste, veste bună. Ea cuprinde promisiunea că Dumnezeu va veni și-Și va aduna copiii și că nu va mai fi nici o suferință și nici un rău nu va mai exista. Dar este o veste bună și într-alt sens, mai surprinzător: din Biblie reiese limpede faptul că nu vom fi judecați după standarde omenești; măsura după care vom fi măsurați este afirmația severă și absolută a lui Dumnezeu că numai iubirea contează și, mai mult, iubirea neprihănită și deplin manifestată în chipul viețuirii noastre (Iac. 2). Adesea această afirmație ni se pare prea grea ca s-o putem răbda:

Doamne, cine se va mântui?”,

întreabă Petru.

La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință.” (Mt. 19, 25-6)

Scara de valori a lui Dumnezeu – oricât de supraomenească ar fi – reprezintă o mărturie a faptului că vocația noastră este să fim după asemănarea lui Dumnezeu și că tot ceea ce este mai mic decât aceasta nu este vrednic de om. Aceeași convingere transpare, într-un mod surprinzător, în episodul pe care Matei îl relatează în Evanghelia sa (Mt. 22, 15-22) despre tributul către Cezar:

Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?.

Aceasta pare a fi o întrebare despre cetățenie și responsabilitatea socială a ucenicilor lui Hristos. Dar este mai mult decât aceasta, după cum tâlcuiește în chip dumnezeiesc unul dintre contemporanii noștri:

Ce Mă ispitiți, fățarnicilor? Arătați-Mi banul de dajdie,

răspunde Hristos, și apoi:

Al cui e chipul acesta și inscripția de pe el? Răspuns-au ei: Ale Cezarului. Atunci a zis lor: Dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”.

Ceea ce poartă chipul Cezarului este a acestuia, ceea ce poartă chipul lui Dumnezeu Îi aparține Lui: dă fiecăruia ce este al lui – banii celui care a bătut moneda și și-a imprimat chipul pe ea, iar întregul tău sine dă-I-l Celui al cărui chip este imprimat înlăuntrul tău; suntem ai lui Dumnezeu la fel de deplin pe cât banii de dajdie sunt ai Cezarului.

Trebuie să ne lărgim foarte mult viziunea pentru a putea înțelege întreaga gamă a pildelor lui Hristos despre judecată. Ele nu se referă prea mult la a face, cât la a fi. În centrul judecății se află credința: oare nu Domnul Însuși spune: Cel ce va crede se va mântui? (Cf. Mt. 16, 16) Dar aici e vorba de o credință mult, mult mai mare decât cea cu care suntem obișnuiți:

Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, șerpi vor lua în mână și chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi își vor pune mâinile și se vor face sănătoși (Mc. 16, 17-18).

Însă cine mai poate sta înaintea judecății lui Dumnezeu, dacă de la acest criteriu nu există excepție? Nimeni, într-adevăr, dacă dreptatea trebuie împlinită conform regulilor omenești ale răsplătirii după faptă, dar

avem mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos Cel drept. El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre (1 In 2, 1-2); Cel care spune „n-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea” (In 12, 47).

Înaintea cui va trebui să ne înfățișăm? Cine ne va osândi? Doi martori vor sta împotriva noastră în Ziua Domnului – conștiința noastră și Cuvântul lui Dumnezeu. Evanghelia spune:

Împacă-te cu pârâșul tău degrabă, până ce ești cu el pe cale, ca nu cumva pârâșul să te dea judecătorului, și judecătorul slujitorului și să fii aruncat în temniță. Adevărat grăiesc ție: Nu vei ieși de acolo, până ce nu vei fi dat cel de pe urmă ban(Mt. 5, 25-26).

Scriitorii duhovnicești adesea au identificat pe acest pârâș ca fiind conștiința noastră, cunoașterea sădită în fire a binelui și a răului și de Dumnezeu dăruită, despre care vorbește Pavel în Epistola sa către Romani:

Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceștia, neavând lege, își sunt loruși lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor și prin judecățile lor, care îi învinovățesc sau îi și apără, în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hrisos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor (Rom. 2, 14-16).

Un alt pârâș va fi chiar cuvântul lui Dumnezeu, nu Eu vă judec, ci cuvântul pe care l-am grăit (Cf. In 12, 47-48), acest cuvânt care este adevăr și viață, la care întreaga noastră ființă răspunde, care ne poate însufleți, dar pe care noi încă îl respingem cu atât de multă nepăsare.

Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale? (Lc. 24, 32),

au spus pelerinii întorcându-se de la Emaus. Și totuși, atât de adesea Hristos este nevoit să constate cu tristețe:

Eu am venit să fiu Lumină pentru lume, dar oamenii au preferat întunericul, fiindcă faptele lor erau întunecate. (Cf. In. 3, 19)”

(Din: Mitropolitul Antonie de Suroj, Reflecții – O călătorie duhovnicească, Editura Doxologia, 2014)

q_antonie_mitropolit_de_suroj_reflectii_cop_1

Legaturi:

***


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Alexandru Mironescu, Duminica Infricosatoarei Judecati, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mitropolitul Antonie Bloom de Suroj

Etichete (taguri)

, , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la “CUTREMURATOAREA INTALNIRE DECISIVA

  1. Pingback: PREDICI AUDIO la Duminica tuturor sfintilor: TRAIREA CUVANTULUI LUI DUMNEZEU IN ADEVAR SI IUBIRE in fata vuietului de minciuni ale Amagitorului: “A zis Dumnezeu sa nu curvesti? Dar oare nu vezi ca toata lumea face aceasta?”. DE CE ALEGEM TULBU
  2. Pingback: INFRICOSATOAREA JUDECATA. Ce “carti” se vor deschide in ceasul CELUI MAI MARE EVENIMENT AL ISTORIEI si cum se impaca IUBIREA LUI DUMNEZEU cu “FLUVIUL DE FOC” al iadului, zugravit si in frescele manastirilor noastre? | Cuvântul Ort
  3. Pingback: PREDICĂ DE LA MĂNĂSTIREA OPTINA DESPRE ÎNFRICOŞATA JUDECATĂ: “Trăim ca şi cum niciodată nu vom muri. Ca într-o hipnoză, parcă suntem ameţiţi” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate