IZGONIREA LUI ADAM DIN RAI. Omilia Arhim. Varnava Iankos despre LUPTA DUHOVNICEASCA A POSTULUI MARE. “Lumea nu se schimba, noi insine nu ne schimbam, nu se schimba copiii nostri, pentru ca nu vad pe fata noastra prezenta lui Dumnezeu”

25-02-2017 Sublinieri

e79e92b8fce42056efd087680bd9767b

Va mai recomandam:

***

98606045_0_6f408_eba6309a_l

Arhim. Varnava Iankos:

Să devină Hristos văzut in viața noastră

Biserica noastră pomeneşte astăzi evenimentul alungării lui Adam din Rai. Scopul acestei pomeniri este acela de a ne ajuta astfel încât simţirea ieşirii omului din Rai să devină trăirea noastră personală ca să avem motiv pentru pocăinţă şi pentru întoarcere, dar şi motiv pentru lupta duhovnicească.

„Călătoria virtuţilor s-a deschis; cei ce voiţi să vă nevoiţi intraţi”, cântă imnograful astăzi, în ultima duminică dinainte de Postul Mare, care este perioada prin excelenţă a pocăinţei şi a postirii. În acest interval de timp – care va determina restul anului bisericesc, dar şi restul timpului vieţii noastre – Biserica noastră oferă prin intermediul citirilor motivele pentru o luptă duhovnicească mai intensă şi esenţială. Un astfel de motiv este şi pomenirea alungării lui Adam din Rai.

421971a736a967f9314184fff4d8ee6aPentru ca omul să poată să înţeleagă raţiunea, dar şi ethosul pocăinţei sale, trebuie ca mai întâi să-şi însuşească trăirea plânsului şi a exilului lui Adam din Rai. Iar aceasta pentru că dacă omul se află departe de harul lui Dumnezeu şi este despărţit de Hristos cel înviat, trăieşte în stricăciune, în osteneală, în moarte.

Perioada postului nu este [doar] o perioadă a schimbării hranei, nu este o strădanie de înălţare a omului pe un alt nivel moral mai bun printr-o îmbunătăţire a vieţii sale morale, ci această perioadă a Postului Mare este strădania omului de a avea o relaţie revelatoare personală cu Dumnezeu. Întreaga noastră luptă duhovnicească, întreaga noastră „silire” lăuntrică, este strădania ca Dumnezeu să devină văzut (vizibil) în viaţa noastră. Iar dacă Dumnezeu devine văzut în viaţa noastră, să ne încredem în dragostea Lui şi să I ne predăm Lui.

Ceea ce nu-l biruieşte pe marele nostru duşman este exact ignorarea adevărului, este indiferenţa faţă de raţiunea pentru care am venit la existentă. Raţiunea nu este alta decât aceea de a deveni Dumnezeu văzut în viaţa noastră.

Lupta noastră nu este ca să fim recunoscuţi noi înşine, ca să ne simţim realizaţi, ca să simţim că am izbutit să realizăm ceva, ca să simţim – să zicem – că am dominat cu cea mai mare lejeritate peste instinctele şi peste dorinţele noastre bolnave. Nu, lupta noastră nu este ca să ne regăsim pe noi înşine, ci pe Dumnezeu.

Lupta noastră este – iar acesta este izvorul vieţii şi al slobozirii noastre – ca să devină Dumnezeu văzut în viaţa noastră, în modul pe care-l ştie El, în modul în care de fiecare dată noi putem să-l înţelegem. Dacă Dumnezeu nu a devenit încă văzut în viaţa noastră, nu putem să vorbim despre Înviere. Lupta noastră este exact aceea de a ieşi din aceste stereotipuri.

De multe ori spunem că în Biserică este rău formalismul, sunt rele stereotipurile, şi aceasta deoarece contribuie la o „denaturare duhovnicească”, adică la o înstrăinare de trăirea dinamică întru duhul. Dasă suntem izolaţi în formă, de obicei nu ne luptăm ca să căutăm relaţia personală cu Dumnezeu, nu ne luptăm ca să aflăm modul în care Îl vom „sili” pe Dumnezeu să se facă văzut în viaţa noastră.

Această nevoinţă duhovnicească este depăşirea oricărui hotar şi a oricărei legi. Însă acest lucru ni se pare utopic, paradoxal, ne îndoim de posibilitatea lui, şi din această cauză ne căutăm odihna în legile omeneşti, în legile bisericeşti, ca să simţim într-acestea o anumită siguranţă, adică un sentiment de dreptate.

Dreptatea noastră poate să fie sau adevărată sau mincinoasă. Dreptatea mincinoasă este să ne spunem nouă înşine şi în principal să ne spună alţii că suntem buni, morali, virtuoşi. Însă acest lucru nu ne îndreptăţeşte. Poate să ne aducă o subţire simţire de bucurie, însă aceasta ascunde slava noastră deşartă. Aceasta nu este viaţă. Acest artificiu nu poate să biruiască moartea. Adevărata dreptate este să devină Hristos văzut în viaţa noastră. Iar aceasta reclamă sinceritate, onestitate.

Nu pot să mă făţămicesc că sunt credincios, că adică Îl cunosc pe Dumnezeu sau Îl iubesc pe Dumnezeu, când eu nu L-am văzut pe Dumnezeu în modul pe care El îl ştie.

Deoarece noi socotim că experierea lui Dumnezeu este o stare de neatins pentru noi, noi ne limităm la a face doar ascultare de Biserică, să fim ai Bisericii, şi astfel pur şi simplu să ne fie comod în formele Bisericii, fie că acestea se numesc postiri, fie Dumnezeiasca Împărtăşanie. Tot acest cadru dintr-o anumită perspectivă limitează pornirea pentru căutarea duhovnicească. Acum suntem buni. Ne-am simţit excelent. Câţi dintre oameni nu-şi doresc o emoţie şi o euforie lăuntrică în Biserică? Iar pe aceasta o numim duhovnicie şi spunem că acum „am simţit” Dumnezeiasca Împărtăşanie.

Faptul că am simţit Dumnezeiasca Împărtăşanie înseamnă că sunt pregătit pentru moarte şi nu mă înspăimântă moartea. Am simţit Dumnezeiasca Liturghie – înseamnă că Dumnezeu a devenit vizibil (văzut) în viaţa mea. Însă a devenit Dumnezeu vizibil în viaţa mea? Dacă nu a devenit, avem multă nevointă duhovnicească de făcut. Acesta este modul de a fi, acesta este ethosul Postului Mare. Dacă Dumnezeu se face văzut în viaţa mea, atunci sunt purtător al harului.

Oamenii însă vor modele, vor predici, vor învăţături. Acestea capătă valoare dacă sunt plasate în perspectiva „transmutării” lor pe tronul cel ceresc al Împărăţiei slavei. Dacă ochii mei L-au văzut pe Dumnezeu, atunci fiecare om care mă vede Îl vede pe Dumnezeu. Lumea nu se schimbă, noi înşine nu ne schimbăm, nu se schimbă copiii noştri, pentru că nu văd pe faţa noastră prezenţa lui Dumnezeu. Ochii noştri încă nu au văzut nimic.

Aşadar, atunci când ochii mei lăuntrici, când întreaga mea existenţă devine un ochi, şi Dumnezeu se face văzut în viaţa mea, atunci fiecare om care mă vede pe mine, care L-am văzut pe Dumnezeu, îl vede pe Dumnezeu. Aşa se poate schimba omul, nu prin argumente şi cuvinte exterioare. Atunci este vie Biserica, atunci suntem noi mădulare vii ale Bisericii.

Biserica nu are nevoie de legi morale, de oameni buni, de oameni harismatici sau inteligenţi. Are nevoie – şi avem şi noi nevoie – de această cerinţă: să fie viaţa noastră un Post Mare, o plângere necontenită, îndârjită, până când se va pleca Dumnezeu spre smerita si ticăloasa noastră viaţă şi va arăta mila Lui în viaţa noastră.

Acest om este theologul, acesta poate să theologhisească, acesta pătimeşte cele dumnezeieşti, participă la harul lui Dumnezeu.

(din: Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016)

00757-c_hires

Legaturi:

***

 

***

 

***

 


Categorii

Duminica izgonirii lui Adam din Rai (a Iertarii, Lasatului sec de branza), Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Preot Varnava Iankos

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “IZGONIREA LUI ADAM DIN RAI. Omilia Arhim. Varnava Iankos despre LUPTA DUHOVNICEASCA A POSTULUI MARE. “Lumea nu se schimba, noi insine nu ne schimbam, nu se schimba copiii nostri, pentru ca nu vad pe fata noastra prezenta lui Dumnezeu”

  1. Pingback: “Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta…”– PREDICI ale CUVIOSULUI IOAN KRESTIANKIN la INTRAREA IN POSTUL MARE trecand prin DUMINICA IERTARII: “Nu are nevoie Dumnezeu de făţărnicia noastră… Nu va primi Domnul numero
  2. Pingback: VECERNIA IERTĂRII. Lupta pentru deschiderea, înmuierea și lărgirea inimii | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: PREDICI LA DUMINICA IERTĂRII și INTRAREA ÎN NOUL MOD DE VIAȚĂ AL POSTULUI MARE. “Fraţilor, acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape” (AUDIO, VIDEO) | Cuvântul Ort
  4. Pingback: INTRAND PE POARTA CEA STRAMTA A POSTULUI… “Alege creştine, alege tu, omenire, vrei să fii al lui Dumnezeu sau al satanei?”/ “DUPĂ CUM ȚI-E PLÂNSUL, AȘA ȚI-E ȘI POSTUL”/ Vecernia iertării – început al unui timp nou
  5. Pingback: NEASCULTAREA ȘI ASCUNDEREA DE DUMNEZEU – CAUZA EXILULUI PE CARE ÎL AVEM DE ASUMAT. Preasfintiții Ignatie, Damaschin și Sofian despre semnificația și PROVOCĂRILE POSTULUI PENTRU OMUL CONTEMPORAN (video)/ “În post, oricine observă o în
  6. „După căderea lui Adam din Rai, cugetele omului s-au făcut pământeşti şi tind în jos, iar cugetul omului care în Rai era simplu şi bun s-a amestecat cu cugetul trupesc al păcatului. De atunci în jurul inimii omului roteşte acoperământul întunericului adică focul duhului lumesc, care nu lasă mintea să creadă sau să iubească pe Dumnezeu şi nici să împlinească Voia Lui cea Sfântă”.

    „Stapânitorul lumii acesteia le este celor prunci cu duhul toiag de povatuire si bici care bate. Prin aceasta, precum s-a mai spus si înainte, lor le pricinuieste slava mare si cinste tot mai multa prin necazuri si ispite, caci din acestea iau prilejul de a se face desavârsiti, iar siesi îsi gateste o mai mare si mai grea osânda. Peste tot, prin el se împlineste o mare iconomie. Cum s-a zis undeva, raul ajuta binelui printr-o intentie care nu vrea binele. Caci sufletelor bune si cu o vointa buna si cele ce par de întristare li se sfârsesc în bine, precum zice Apostolul: „Celor ce iubesc pe Dumnezeu, toate li se lucreaza spre bine.”

    „Domnul Insusi zice: “Imparatia cerurilor inlauntrul vostru este”(Luca 17,21). Dar ca imparatia este inlauntru, ce ar arata altceva, decat veselia cereasca a Duhului se intipareste limpede in sufletele vrednice. Caci sufletele vrednice primesc inca de aici, impartasirea lucratoare de Duh, de care vor avea parte sfintii in Imparatia lui Hristos intru lumina vesnica”

    „Sufletul care s-a învrednicit sa primeasca în sine salasluirea puterii de sus si care este amestecat în madularele sale focul acela dumnezeiesc si dragostea cereasca a Duhului cel bun, se desface fara greutate de toata dragostea lumeasca. Caci precum fierul sau plumbul, aurul si argintul, predându-se focului se topesc si îsi leapada duritatea firii si se fac moi si cu cât stau mai mult în atingere ca focul, cu atât se înmoaie si se desfac mai mult lepadând soliditatea naturala din pricina puterii focului, asa si sufletul, primind focul ceresc al dragostei Duhului, se desface din împatimirea duhului lumesc si din lanturile pacatului si se preschimba din învârtosarea fireasca a pacatului, socotindu-le si dispretuindu-le pe toate ca neînsemnate. Chiar daca ar avea niscai frati cât se poate de iubiti, dar care l-ar împiedica de la aceasta dragoste, s-ar întoarce si de catre ei sufletul care este mistuit de o astfel de iubire. Caci daca dragostea casatoriei trupesti desface pe cineva de tata, de mama si de frati si chiar daca iubeste pe careva dintre acestia, îl iubeste asa de deasupra si toata simtirea si tot dorul si le îndreapta spre sotia sa, daca deci dragostea trupeasca desface orice alta dragoste a lumii, cât nu s-ar amarî cei cuprinsi de dorul acesta nepatimitor, daca ar fi împiedicati în ea de dragostea fata de ceva din cele ale lumii?”

    „Pe cât se deosebeste pastorul cuvântator de dobitoacele necuvântatoare, pe atât se deosebeste un om în întelegere, în cunostinta si în puterea de a deosebi, de ceilalti oameni. Caci el se împartaseste de alt Duh, de alta minte, de alta întelegere si de alta întelepciune decât întelepciunea lumii acesteia. „Graim, zice, întelepciunea întru cei desavârsiti, dar nu întelepciunea veacului acestuia, nici a stapânitorilor pieritori ai veacului acestuia, ci întelepciunea lui Dumnezeu în taina”. De aceea unul ca aceasta se deosebeste, cum s-a zis, în toate de toti oamenii care au duhul lumii, fie chibzuiti, fie întelepti. Si pe toti oamenii îi judeca, dupa cum s-a scris. Unul ca acesta cunoaste pe fiecare de unde graieste, unde sta si ce ape înoata. Dar pe el nu-l poate cunoaste si judeca nici unul dintre cei ce au duhul lumii, decât acela care are acelasi duh al dumnezeirii, asemanând, cum zice dumnezeiescul Apostol: „cele duhovnicesti cu cele duhovnicesti”. „Iar omul sufletesc nu primeste cele ale lui Dumnezeu, caci nebunie îi sunt lui. Dar cel duhovnicesc toate le judeca, el însa nu e judecat de nimeni”.”

    „Sa ne luam crucea si sa-I urmam Lui, ceea ce înseamna sa fim aplecati si pregatiti sa murim. Daca vom avea aceasta stare de suflet, vom rabda, cum s-a zis, tot necazul vazut si nevazut, cu multa usurinta. Caci cel ce doreste chiar sa si moara pentru Hristos, cu greu se va teme de dureri si de necazuri.”

    Sfantul Simeon Metafrastul

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate