PLÂNGÂNDU-NE CĂDEREA, LA PORŢILE RAIULUI… Ce înseamnă PĂCATUL și care este POCĂINŢA ADEVĂRATĂ? “Este nevoie să-şi tragă sufletul pentru început, să-şi revină din zilnica alergătură, să se strămute de la observarea continuă a celorlalţi la observarea de sine, de la bârfirea a tot şi a toate la convorbirea cu sinele său…”

2-03-2017 Sublinieri

“Strigat-am cu toata inima mea catre induratul Dumnezeu si m-a auzit din iadul cel mai de jos; si a scos din stricaciune viata mea…”

Va mai recomandam:

***

 

***

Monahul Moise Aghioritul:

 POCĂINŢA ADEVĂRATĂ

(fragment)

[…]

Înainte de cădere, Adam se bucura de firescul convorbirii neîntrerupte cu Dumnezeu. Era plin de curăţie, lumină, simplitate, smerenie. După cădere, această legătură minunată s-a tulburat. Mintea lui s-a întunecat, s-a înceţoşat, s-a înnegurat. Mintea întinată nu poate să primească Harul dumnezeiesc.

Păcatul constituie o mişcare împotriva firii, care nu numai că îl lipseşte pe Adam de comuniunea cu Dumnezeu, dar nici energia dumnezeiască nu mai poate fi de acum înainte curăţitoare, luminătoare şi îndumnezeitoare. Amăgirea lui Adam de către Eva şi a Evei de către diavol a dus la lipsirea de dumnezeiescul Har. Cum se vor întoarce la frumuseţea de la începutul zidirii? Numai prin pocăinţă. Pocăinţa adevărată are putere să tămăduiască, să cureţe, să readucă la starea anterioară căderii. Pocăinţa de Dumnezeu dăruită şi care se dăruieşte pe sine lui Dumnezeu este capabilă să lumineze întunericul minţii, să cureţe inima şi vederea duhovnicească. Sfântul Ioan Scărarul subliniază că pocăinţa poate să-l întoarcă pe cel ce se pocăieşte chiar la o curăţie mai mare decât cea din starea dinainte de păcat.

Ascultând de glasul diavolului, Adam, aşa cum arată Sfântul Macarie Egipteanul, s-a slăbănogit, dar nu a pierit cu desăvârşire. Centrul lui devine acum propriul său sine, şi nu Dumnezeu. Esenţa păcatului, spune Fericitul Părinte Iustin Popovici, este de a ne face dumnezei fără Dumnezeu, noi singuri. Această autoîndumnezeire este potrivnică lui Dumnezeu, antihristică, demonică. Adam s-a vândut pe sine diavolului, întrebuinţându-şi rău libertatea, şi diavolul îl are acum la cheremul său. Dumnezeu n-a mai scos-o la capăt cu omul, spune undeva Sfântul Atanasie cel Mare, nu Se aştepta să ne dovedim a fi atât de răi. Sfântul Macarie continuă: În ziua în care a căzut Adam, Dumnezeu a venit în Rai şi a plâns pentru starea în care ajunsese, căci a ales în locul binelui răul, în locul slavei ruşinea şi în locul luminii întunericul. Adam a tras tot neamul omenesc la răutate.

Întâlnirea sufletului cu păcatul naşte patimile. Această întorsătură n-a fost impusă din afară, ci atârnă în totalitate de Voia omului, este consecinţa unei depline libertăţi. Răul este străin de firea sufletului. Păcatul a erodat, a slăbănogit sufletul omenesc. Obiceiul păcatului este, după Avva Macarie cel Mare, precum curvia cu duhul necurat. Patimile, după Sfântul Grigorie Palama, sunt puse în mişcare de către demoni. Rămânerea în păcat orbeşte sufletul, îl întunecă, îl îmbolnăveşte, îl răneşte, îl omoară. În această stare, se face pradă diavolilor urători de oameni. Omul păcătos, după Sfântul Grigorie Palama, este, într-un anume sens, demonizat. Cu toate acestea, sufletul nu se identifică cu păcatul şi nu devine niciodată una cu el. Greşeala lui Adam i-a dat diavolului dreptul de a vătăma şi de a întuneca mintea omului, care este partea conducătoare a sufletului, mintea stăpânitoare care Îl vede pe Dumnezeu, după Sfinţii Părinţi.

Astfel, mintea devine roabă păcatului, fiind stăpânită de gânduri necuviincioase, întinate, viclene. Se îndeletniceşte numai cu cele lumeşti, pământeşti, stricăcioase. Uită să se roage, nu simte nevoia. Uneori, aducerea-aminte de Dumnezeu sau prezenţa Lui îl mustră pe omul păcătos. Biserica îl sminteşte, mai dragă îi este lumea. Răul îl ţine captiv. Atunci îşi închipuie că trăieşte, în timp ce de fapt umblă mort, mort sufleteşte.

Păcatul este voit, ales şi săvârşit de către om de bunăvoie. Voinţa omului este cea dintâi responsabilă pentru orice păcat. Este nevinovată de rău dumnezeiasca Bunătate absolută, spune Marele Vasile. Nu există niciun rău în afara alegerii omului, arată şi Avva Isaac. Adam este principalul responsabil de greşeală, ca unul ce avea stăpânire peste sine şi libertate desăvârşită. Căderea l-a întinat pe Adam. Hristos spune să ne lepădăm de voia noastră, să o supunem, să o mortificăm, şi astfel sporim în virtute.

Păcatul este iraţional, nefiresc, potrivnic lui Dumnezeu, ducând la dezorganizarea personalităţii umane şi despărţirea omului de Dumnezeu. Păcatul este, am putea spune, logica demonului, care este deosebit de suspicios, perfid, viclean, şiret, dibaci, înşelător, isteţ, experimentat şi un mare impostor.

Prin cădere, Adam a primit în firea sa stricăciunea şi caracterul muritor. Întruparea lui Hristos a îndumnezeit firea omenească. Prin Cruce şi Înviere a biruit moartea. Sfintele Taine, şi mai ales Dumnezeiasca Euharistie, ne dăruiesc nemurire.

Din cele spuse până aici credem că s-a întrezărit deja că pocăinţa nu este o hotărâre de moment, o schimbare fugitivă, de probă, o transformare psihologică, un simplu act juridic, o corijare moralistă şi o experienţă de suprafaţă, ci act de curaj al vieţii, urmarea unui ethos şi a unui mod de vieţuire drept, a unei vieţi bisericeşti sănătoase, autentice, nefalsificate, sfinte şi frumoase, pline de sens. Greşeala lui Adam are un caracter pedagogic. Adevărata cale a pocăinţei se întemeiază pe trei stadii necesare: curăţirea, luminarea şi îndumnezeirea.

Pocăinţa adevărată nu înseamnă doar îndepărtare de păcat, ci ură faţă de acesta şi îmbrăţişarea cu dragoste a virtuţilor îndumnezeitoare. Omul, de unul singur, este neputincios să o izbutească. Atunci îi vine în ajutor, în mod real, însuşi Dumnezeu-Omul, Hristos. Cu cât Îl iubim mai mult pe Hristos, cu atât vom fi ajutaţi să urâm păcatul. Comuniunea omului cu Hristos pricinuieşte renaşterea persoanei, izbăvire de rădăcina răului, care este sataniceasca mândrie, şi împodobirea sufletului cu smerenia cea dătătoare de înălţare. Cel ce se pocăieşte crede, iubeşte şi nădăjduieşte.

Pocăinţa este o virtute de temelie, primordială, pe care se clădeşte întreaga viaţă duhovnicească a omului credincios. Numai cel ce s-a pocăit poate avea comuniune cu Dumnezeu. Este un mare dar dat omului de Dumnezeu, Care nu încetează niciodată să-l iubească, să-l insufle, să nu Se mânie pe păcătosul nerecunoscător. Este încă o mărturie vădită a iubirii de oameni negrăite a Preabunului Părinte şi Ziditor. Omului nu-i rămâne decât să primească de bunăvoie îndemnul şi chemarea de a se desfăta de multele binefaceri ale pocăinţei.

Roadele vrednice ale pocăinţei sunt, după Sfântul Grigorie Palama, mărturisirea, milostivirea, dreptatea, dragostea, smerenia. Lucrarea virtuţilor constituie fără doar şi poate o latură importantă a vieţii în Hristos şi contribuie la mântuirea omului. Fără pocăinţă nimeni nu poate să se mântuiască. Cuviosul Ioan Scărarul spune că începutul pocăinţei este înfrânarea de la păcat şi că tot el este şi începutul mântuirii noastre. Sfântul Grigorie Palama arată, de asemenea, că pocăinţa începe cu prihănirea, Spovedania şi depărtarea de la răutăţi. Nimeni nu va putea vreodată, spune Sfântul, să sporească duhovniceşte şi să înainteze la cele înalte şi desăvârşite, dacă nu ajunge la începutul virtuţilor: pocăinţa.

După Întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu şi după dumnezeiescul Botez, credinciosul este singur răspunzător dacă urmează lui Hristos sau diavolului. Adam a fost poftit, rugat de Dumnezeu cu stăruinţă să se pocăiască şi să rămână locuitor al minunatei grădini din Eden. Dar n-a voit sub niciun chip să spună „am greşit”, arată Sfântul Simeon Noul Teolog. Cel ce se pocăieşte cu sinceritate vădeşte aşadar o aşezare şi o raportare cu totul opuse nepocăitului şi în final nefericitului Adam. Cel ce se pocăieşte trebuie să creadă în Dumnezeu, să aibă frică de Dumnezeu, să se lepede de bunăvoie de tot ceea ce-l desparte de Dumnezeu şi să se întristeze pentru starea sa de mai-nainte, care şi pe Dumnezeu L-a întristat. Celui ce se pocăieşte îi pare rău în chipul cel mai sincer, aşadar. Nu se îngrijorează, nu se teme, nu este terorizat, tulburat, mânios pe sine însuşi, nu are complexe de culpabilitate, nu îl vânează Furiile [În mitologia greacă, Furiile erau cele trei zeităţi ale infernului care pedepseau nedreptatea, şi mai ales crimele împotriva rudelor apropiate; prin metonimie, simbolizează mustrările de conştiinţă care survin ca urmare a comiterii unei nedreptăţi, (n. trad.)]. Dacă se întâmplă aşa, pocăinţa lui nu este corectă. Arată că a fost atins în egoismul său, compromis, terfelit, făcut ireparabil de ruşine. în realitate, cel ce se pocăieşte cu adevărat nu se simte deloc astfel.

Pocăinţa este botez după Botez, har după Har. Pocăinţa este indisolubil legată de Spovedanie şi îl slobozeşte pe cel ce se mărturiseşte de povara chinuitoare a păcatelor. Pocăinţa stăruitoare încălzeşte credinţa şi sporeşte smerenia, după Sfântul Simeon Noul Teolog. Atunci, spune Sfântul, suntem cu adevărat fericiţi, devenind duhovniceşti, plini de Har. Suntem cu Dumnezeu, precum era Adam în Raiul desfătării, pregustăm bucuria negrăită a Împărăţiei Cereşti, păstrând o autentică smerită cugetare, umilinţă, tânguire după Dumnezeu şi inimă curată, şi lucrând cu râvnă faptele pocăinţei, bineplăcute lui Dumnezeu.

Am spus că pocăinţa este o lucrare neîncetată. Sfântul Simeon spune că şi o mie de ani dacă am trăi pe pământ, nu o vom putea cuprinde în chip desăvârşit niciodată, ci doar să-i punem început în fiecare zi şi să luptăm. Cuviosul Ioan Scărarul o consideră împrospătare a Botezului, o nouă învoială cu Dumnezeu, întărire împotriva deznădejdii, gând al judecării şi al osândirii de sine, încredere în Dumnezeu şi nădejde desăvârşită, împăcare cu Domnul şi lucrare a faptelor bune, cuget curat, răbdare în necazuri, tărie în postiri, moarte a omului celui vechi. Pocăinţa, spune Sfântul Grigorie Palama, nu se opreşte la ura faţă de păcat, ci înaintează şi la iubirea virtuţii.

Cum se va pocăi cineva? Cu ce va începe? Este nevoie să-şi tragă sufletul pentru început, să-şi revină din zilnica alergătură, din goana neîntreruptă în căutarea plăcerii, şi să se întoarcă spre cele lăuntrice ale sale; să se strămute de la observarea continuă a celorlalţi la observarea de sine, de la bârfirea a tot şi a toate la convorbirea cu sinele său necunoscut. Să se aplece un pic înlăuntru, să sondeze în sine, să-şi vadă forţele, putinţele, limitele, rezistentele, talanţii care i-au fost daţi. Se cere adunare în sine, mustrare neînduplecată de sine, blândeţe şi înţelegere faţă de ceilalţi. Să ne vedem partea noastră de responsabilitate. Să nu o mai aruncăm, cu uşurinţă şi grăbire, mereu numai asupra celorlalţi. Cu simplitate şi sinceritate, onest şi imparţial, se cere şi se cade ca sinele nostru, căruia îi stă în obicei să se strecoare cu dibăcie, să fie adus la recunoaşterea păcătoşeniei sale; să dorească curajos, eroic, bărbăteşte, să se îndepărteze fără întoarcere de la păcat. Să nu mai clocească aduceri-aminte şi gânduri de întoarcere la cele dintâi, la faptele de necinste, păcătoase şi lipsite de bucurie ale vieţii de mai-nainte.

Toate acestea, fireşte, se săvârşesc liber şi voluntar, orice fel de constrângere în această privinţă fiind lipsită de sens. Nu este permis în niciun caz să silim pe cineva să se spovedească. Spovedania vine din insuflare lăuntrică şi constituie o Sfântă Taină şi un act de libertate. Pocăinţei îi precede cunoaşterea păcatului, conştientizarea stării de păcătoşenie, după care vine întristarea, părerea de rău pentru păcat. Urmează apoi Spovedania, cu inimă înfrântă şi duh umilit, rugăciunea pentru lăsarea şi iertarea păcatelor şi hotărârea responsabilă a îndepărtării definitive de la păcat. Păcătosul alege liber şi de bunăvoie pocăinţa şi se îndestulează de bunătăţile păcii. Intotdeauna mă preocupă în mod deosebit cuvântul unui înţelept şi îmbunătăţit părinte aghiorit din vremea noastră: „Mulţi se spovedesc, puţini se pocăiesc!”.

Pocăinţa are fără doar şi poate un caracter strict personal. Fiecare se pocăieşte pentru sine însuşi. Cel ce vine la scaunul de Spovedanie îşi mărturiseşte propria sa răspundere. Nu analizează cât de răi sunt ceilalţi, care nu-l înţeleg, sau cât de frivolă e lumea, care îl oboseşte. Pocăinţa nu are de-a face cu suprafaţa, ci cu ceea ce se află în profunzime. Nu se bazează atât pe cuvinte, cât pe fapte. Evlavia noastră, spune Sfântul Grigorie Teologul, nu stă în vorbe, ci în fapte. Pocăinţa îl eliberează, nu-l înrobeşte pe om. Cu cât credinciosul se adânceşte în pocăinţă, cu atât simte mai mult dragostea lui Dumnezeu şi experiază libertatea.

Creştinul se pocăieşte întrucât nădăjduieşte că va primi iertare de la Dumnezeu, cum se şi întâmplă de fapt. Recunoscându-şi sincer starea de păcat, omul îşi recunoaşte şi îşi mărturiseşte totodată neputinţa. Cunoaşterea neputinţei este putere. Recunoaşterea înfrângerii este biruinţă. Conştiinţa lipsită de îndreptăţiri a fărădelegii, a neascultării şi a folosirii abuzive a libertăţii duce la pocăinţă. Izgonirea lui Adam din Rai a fost urmarea nepocăinţei sale. Sfinţii Părinţi merg până la a spune că Adam a pierdut Raiul nu datorită păcatului concret, ci a îndreptăţirilor sale. Dacă şi-ar fi recunoscut deschis greşeala, fără a aduce pretexte, Dumnezeu l-ar fi iertat şi el ar fi rămas în Rai. În sensul acesta, Fericitul Părinte Paisie Aghioritul ajunge să spună acel înfricoşător cuvânt: „Cel ce se îndreptăţeşte neîncetat îl are drept stareţ pe diavolul“!

Nădăjduind în dragostea lui Dumnezeu şi crezând în iertare, credinciosul mărturiseşte că Atotputernicul Dumnezeu poate să-l miluiască şi să-l primească şi pe el precum pe fiul risipi­tor din parabolă. Dar pocăinţa trebuie să aibă loc aici, în viaţa aceasta. Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii. Tărăgănarea este unul dintre cele mai perfide jocuri ale diavolu­lui. Stareţul aghiorit Tihon Rusul spunea foarte inspirat:Iadul este bine pardosit cu «am să»14“! Este populat cu oameni plini de intenţii bune şi de frumoase proiecte îndepărtate. Pocăinţa reaşază, îndreaptă, restaurează. Dacă este îngăduit să spunem aşa, toate sunt îngăduite, cu excepţia deznădejdii. Diavolul lucrează cu multă purtare de grijă să ne ducă la deznădejde. Odată ce tot cădem în aceleaşi şi aceleaşi, ce rost mai are să continuăm să ne luptăm? Sfântul Maxim Mărtu­risitorul, purtătorul de Dumnezeu, spune: „Pă­catul înnegreşte, pocăinţa albeşte”. Niciun păcat nu covârşeşte dragostea lui Dumnezeu. Toate se iartă, este destul ca omul să se pocăiască sincer şi la vreme. Păcătosul care se pocăieşte este mereu plăcut, pe când nepocăitul îndărătnic şi voluntar depărtează de la sine Harul dumnezeiesc şi se găseşte într-o postură dificilă.

Părinţii niptici leagă întotdeauna pocăinţa de străpungere, pe care o consideră la fel de necesară ca şi oxigenul. Sfântul Simeon asociază străpun­gerea cu lacrimile fierbinţi şi cu lucrarea faptelor bune, ca mijloace prin care omul se curăţeşte. Ru­găciunea umilincioasă (plină de străpungere) este însoţită de lacrimi, care sunt dulci, fierbinţi, fără silire. Nu sunt consecinţa unor stări emoţionale sau a fanteziilor bolnăvicioase ale unui egoism şifonat şi ale unui sentiment mizerabil al pseudo-păcătoşeniei şi falsei nimicnicii. Cu cât păcătuieş­te cineva, cu atât se împietreşte, se învârtoşează şi nu poate să verse lacrimi cu uşurinţă. Când omul se pocăieşte, varsă lacrimi şi gheaţa se sparge, şi se iveşte cercetarea Harului dumnezeiesc. În cele din urmă, lăcrimează amintindu-şi de dragostea lui Dumnezeu, de mijlocirile sfinţilor, şi mai cu seamă ale Născătoarei de Dumnezeu. Lacrimile Harului n-au nicio legătură cu cele fireşti, spune Cuviosul Efrem Sirul, cel pururea umilit la inimă. Sfântul Simeon Noul Teolog arată că prin lacrimi se înmoaie învârtoşarea inimii, prin lacrimi inima se smereşte, prin lacrimi se săvârşeşte unirea cu Dumnezeu, iar fără lacrimi cunoaşterea lui Dum­nezeu este cu neputinţă.

Întâiul Adam, învaţă Avva Dorotei, l-a dez­golit pe om de puterile duhovniceşti ale fiinţă­rii sale „după chipul” lui Dumnezeu, deoarece a ales mândria în locul pocăinţei. Cel de-al doi­lea Adam, Hristos, Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit, a acoperit goliciunea lui şi i-a dat puterea de a se împotrivi păcatului şi de a iubi virtutea. Pocăinţa ne oferă un important ajutor în cunoaşterea adevăratului nostru sine, prin tot ceea ce înseamnă lucrare a trezviei, ferindu-ne să credem sau să ne închipuim altceva decât ceea ce suntem în realitate. Pocăinţa chezăşuieşte auten­ticitatea virtuţilor persoanei, pe care le leagă, le uneşte şi le păzeşte smerenia adevărată, de care avem întotdeauna o neapărată trebuinţă.

[…]

[va urma]

(din: Monahul Moise Aghioritul, “Cuviosul vameș și sfântul risipitor”, Editura Egumenita, 2016)

***

Pr. Ioan Istrati:

“Gunoiul palat și rănile mărgăritar”

În aceste zile sfinte de început de post, Biserica se află în priveghere adâncă, în ajunare a minții cu rugăciunea stăruitoare și în atentă luare aminte la învățăturile lui Dumnezeu. După Duminica căderii lui Adam din rai, întreaga Biserică trăiește drama înstrăinării de Dumnezeu și calea cea anevoioasă a întoarcerii la Părintele iubitor de oameni. Sunt zile de ajunare, adică de post negru sau aspru, fiecare după putință, în care oamenii învață să vorbească mai puțin între ei și mai mult cu Dumnezeu.

De asemenea, în zilele de luni, marți, miercuri și joi, în toate Bisericile ortodoxe se citește Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, un imn de pocăință adâncă și de lăcrimare a sufletului, prin care omul credincios, dar căzut în păcat retrăiește în sine istoria umanității în chip unic, asumă vocațiile neamului omenesc în sine și le îndreaptă prin pocăință și concentrează în clipa întoarcerii tot dorul și toată dorirea omului de Dumnezeu.

Canonul cel Mare este așadar un ecran liturgic pe care oameni din Vechiul și Noul Testament vin să își arate istoria lor, o istorie a căderii sau a ridicării, a pocăinței sau a păcatului până la moarte și osândă veșnică. E o lecție a istoriei pe care Scriptura ne-o pune înainte, arătându-ne slăbiciunea omenească pentru materie, dar și puterea omului de-a se ridica, de-a deveni sfânt prin pocăință, de-a se uni cu Dumnezeu prin rugăciune și prin mărturisirea păcatelor.

Canonul este așadar un maraton al veșniciei și o recapitulare a moștenirii noastre din veac, în care omul este purtat pe aripi de înger către Tronul slavei lui Dumnezeu pentru a-și mărturisi păcatele în fața Mântuitorului. El nu este o simplă evocare de personalități biblice, ci o intrare a sufletului omenesc în realitatea căderii și a ridicării. Așadar, toate stihirile Canonului se referă la mine, la tine și la fiecare dintre noi.

Apoi, prin cererea stăruitoare Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă“, omul devine întreg plângere a firii pentru căderea noastră și a strămoșilor noștri. Este durerea din fața porților închise ale raiului, suferința fiului plecat în pribegie a ființei, pe tărâmuri născătoare de moarte. În demersul pocăinței, omul postitor și rugător înțelege adevăratele valori ale umanității, care nu constau în avere, materie stricăcioasă prețuită de comun acord (bani), slavă pământească (carieră), părere de sine. Acestea sunt valorile trecătoare ale umanității înstrăinate de Dumnezeu. Însă în plângerea firii la porțile raiului, omul înțelege că adevăratele valori nemuritoare ale vieții sunt locuirea cu Dumnezeu, iubirea cea infinită a Stăpânului, preumblarea cu Hristos prin răcoarea serii, hrănirea din pomii raiului care sunt – după Sfântul Maxim Mărturisitorul – ideile lui Dumnezeu, podoabele cele strălucitoare ale jertfei lui Hristos pentru umanitate.

În acel moment, omul, dezbrăcat de iluziile pământului, nu se mai rușinează de sărăcie, de durere sau de plângere, și înțelege taina acestei lumi înscrisă în istorie: iubirea răstignită și înviată a lui Hristos pentru lume.

Astfel, unul dintre troparele Canonului celui Mare spune: Cel ce era mai înainte pe tron, (Iov n.n.) acum se vede gol în gunoi, cu răni; cel cu mulți fii și mărit, de năprasnă fără de fii și de casă lipsit; că socotea gunoiul palat și rănile mărgăritar“.

În aceste cuvinte, vedem împreună cu Iov, cu ochii limpeziți de lacrimile pocăinței, adevărul acestei lumi, în care toată slava este trecătoare, sfârșind în moarte, dar în care smerenia, pocăința și umilința sunt căile către tronul iubirii lui Dumnezeu.

Legaturi:

***

 

***

 


Categorii

Ce este pacatul?, Duminica izgonirii lui Adam din Rai (a Iertarii, Lasatului sec de branza), Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Ioan Valentin Istrati, Parintele Moise Aghioritul, Pocainta, Triodul si Postul cel Mare

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

10 Commentarii la “PLÂNGÂNDU-NE CĂDEREA, LA PORŢILE RAIULUI… Ce înseamnă PĂCATUL și care este POCĂINŢA ADEVĂRATĂ? “Este nevoie să-şi tragă sufletul pentru început, să-şi revină din zilnica alergătură, să se strămute de la observarea continuă a celorlalţi la observarea de sine, de la bârfirea a tot şi a toate la convorbirea cu sinele său…”

  1. Foarte adanc este Canonul cel Mare al Sf. Andrei Criteanul si deosebit de actual pentru vremea noastra. “Mintea s-a ranit, trupul s-a trandavit, duhul boleste, cuvantul a slabit, viata s-a omorat, sfarsitul este langa usi…Legea s-a facut neputincioasa, Evanghelia nu lucreaza si toata Scriptura intru tine nu este bagata in seama…”(cantarea a noua). In zilele noastre, totul pare sumbru, totul pare instrainat de Dumnezeu,totul pare iad.
    “Tine-ti mintea ta in iad si nu deznadajdui!” Asta este cuvantul spus de Dumnezeu Sf. Siluan si transmis lumii de parintele Sofronie. Finalul “si nu deznadajdui” e o mare mangaiere pentru oamenii de astazi. Pare incredibila lucrarea de mantuire in zilele noastre, si totusi ea se face. “Cele ce sunt cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu”(Luca 18,27). In acelasi duh trebuie inteleasa si afirmatia parintelui Sofronie ca dupa un al treilea razboi mondial, mantuirea va fi cu neputinta. Aceeasi “deznadejde nadajduitoare” in marea mila a lui Dumnezeu, Care “dragoste este”(I Ioan 4,8) si “voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina” (I Timotei 4,4).
    Ce trebuie sa facem noi? In primul rand,sa nu ne incredem atat de mult in noi si in mintea noastra limitata, cat in Dumnezeu si in trimisul lui in viata noastra,parintele nostru duhovnic. “Ceea ce lucreaza acum mantuirea este dragostea cea indelung rabdatoare, delicatetea si gingasia vietuirii…calcarea peste mandria proprie…Deznadejdea este de la diavoli, nadajduirea pana la moarte este a Domnului.” (pr Selafiil din Siberia).

  2. Trei locuri din Sf Scriptura ne arata ca nu trebuie sa ne incredem in gandul nostru. Cand Maica Domnului a auzit de la Arhanghelul Gavriil ca va naste Prunc, s-a mirat,dar nu s-a indoit de cuvintele lui, ci a zis: “Iata roaba Domnului! Fie mie dupa cuvantul tau!”(Luca 1,38). Cand Petru a primit cuvant de la Domnul sa aruce mrejele, desi se straduise toata noaptea si nu prinsese nimic, a ascultat si a prins multime de pesti( Luca 5, 1-11). De asemenea, femeile au mers la mormant, desi se intrebau “Cine ne va pravali piatra de la usa mormantului?” Si au gasit piatra rasturnata de Inger.(Marcu 16). Si sunt multe alte exemple.

  3. “omul, dezbrăcat de iluziile pământului, nu se mai rușinează de sărăcie, de durere sau de plângere, și înțelege taina acestei lumi”

    Cat de frica ne este sa nu fim “in rand cu lumea” si sa ne dezbracam de iluziile pământului! Numai constientizarea apropierii sfarsitului nostru ne da oarece curaj sa renuntam a fi “in rand cu lumea”, iar sfarsitul poate fi mult mai aproape decat ne imaginam …

  4. Pingback: OMUL – ICOANA LUI DUMNEZEU: “Aceasta este valoarea pe care El ţi-o dă ție!”. De la Adam cel vechi la Noul Adam, Hristos sau DE LA RUSINEA GOLICIUNII LA RE-IMBRACAREA IN VESMANTUL DE HAR AL NEMURIRII | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: Cuviosul Moise Aghioritul despre ADEVARATA POCAINTA, TAINA SPOVEDANIEI, DUHOVNIC, ROSTUL CANOANELOR SI NEVOIA DE DISCERNAMANT IN CALAUZIRE. “Spovedania nu se face ca sa ne mearga bine, pentru ca asa e obiceiul, de frica sa nu ne pedep­seasca Dumnez
  6. Pingback: SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI, NOUL HRISOSTOM, “Rugaciuni pe malul lacului”: “Sculati-va, o, pacatosilor si incepeti a suspina dinaintea Lui, fiindca doar mana Sa nu arunca cu pietre in voi” | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: PUTEREA SFINTEI CRUCI. “Dumnezeu ne-a arătat pe faţă cât de mult ne iubeşte, nu prin simple vorbe frumoase, ci îmbrăţişându-ne cu mâinile Sale însângerate” | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă! | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: SMERENIA – CONDITIA ABSOLUTA A MANTUIRII si cea mai desconsiderata virtute in lumea de astazi. CAND AJUNGE SA NU NE FIE DE FOLOS FAPTUL DE A FI ORTODOCSI? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate