PREDICI DE ÎNTĂRIRE A CREDINȚEI ÎN VREMEA ISTERIEI CORONAVIRUSULUI: “Vă rog să nu vă lăsaţi intimidaţi! Şi, mai ales, SĂ NU VĂ LĂSAȚI ÎNDEPĂRTAȚI DE SFINTELE TAINE din pricina provocărilor evidente pe care unii şi alţii le aruncă! SĂ FIM CU DREAPTĂ SOCOTINȚĂ ȘI SĂ NU NE LĂSĂM MANIPULAȚI”

(Izgonirea lui Adam din Rai, de Gabriela Mihaita David)

Predica Parintelui Tudor Ciocan la Sfantul Maslu, joi, 27 februarie 2020 (Biserica Sfantul Ioan Rusul, Maternitatea Polizu, Bucuresti):

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Preacucernici părinţi, iubiţi fraţi creştini,

Vedem deasupra crucea de pe catapeteasmă, vedeţi că la baza ei este un craniu. Atunci când mergi la Ierusalim, mulţi dintre dvs probabil că aţi fost şi, de altfel, nădăjduim să ajungeţi fiecare, în Biserica Sfântului Mormânt se vede Golgota. Este acolo o prezenţă reală şi fizică; noi o înţelegem mai mult simbolic. E o prezenţă reală, pentru că a fost şi ştim din relatarea Evangheliei că a fost cutremur şi că s-au despicat pietrele. Ce nu ştim din relatarea Evangheliei, ci din alte tradiţii, nici măcar n-aş spune Sfânta Tradiţie, dar este o tradiţie, cum că Noe, când a fost Potopul, cumva l-a dezgropat pe Adam, care era strămoşul lui, şi i-a luat trupul, apoi l-a îngropat, după ce s-a terminat Potopul, chiar în acea zonă a Golgotei.

Dumnezeu le potriveşte foarte bine. Ne uităm şi la orice se întâmplă în lumea asta şi evident că e un acord fin între diverse componente, chiar dacă noi suntem păcătoşi, chiar dacă, de multe ori, conjuncturile în care ne aflăm par că nu ne vorbesc despre Dumnezeu sau vor să ne facă să uităm că există Dumnezeu. Evident, chiar şi iluminist cum era Voltaire şi, practic, anticreştin, spunea că nu poate să conceapă un ceas fără ceasornicar.

Deci Dumnezeu le potriveşte şi, atunci, crucea lui Hristos a fost, de fapt, înfiptă exact deasupra mormântului lui Adam. De ce e aşa de important? Pentru că, prin Adam, păcatul a intrat în lume şi fiecare dintre noi suntem moştenitori ai firii lui Adam. Fiecare dintre noi suntem oameni şi avem această fire omenească prin faptul că am moştenit-o de la Adam şi de la Eva, de la protopărinţi. Şi faptul că toţi oamenii avem aceeaşi fire unică, deşi există multe culori – alb, negru, roşu, galben – se pot interschimba şi apar mulatri, metişi şi alte combinaţii şi, totuşi, firea omenească este comună, indiferent de culoarea pielii. Deci toţi moştenim firea omenească a lui Adam, cu tarele ei şi cu partea ei frumoasă şi bună. Pentru că Adam şi Eva, păcătuind, s-au pus pe ei sub stăpânirea bolii, a morţii şi a diavolului. Toţi, însă, putem participa la firea omenească a lui Hristos Iisus, Domnul nostru. În momentul în care Hristos S-a răstignit pe cruce, în momentul acela, prin Jertfa Sa pe cruce – de fapt prin tot ce a făcut El pentru noi din momentul în care S-a întrupat, dar şi textele liturgice vorbesc aşa, şi Sfinţii Părinţi, prin Jertfa Sa pe cruce în mod special – firea omenească a fost din nou însănătoşită şi a fost din nou pusă în relaţie cu Dumnezeu. Încă o dată o spun, de fapt firea omenească a fost însănătoşită din momentul în care Hristos şi-a asumat-o din pântecele Sfintei Fecioare, în momentul Bunei Vestiri. Dar modul în care S-a jertfit în momentul respectiv a repus-o în relaţie cu Dumnezeu şi a scos-o din robia morţii şi a bolii şi a diavolului. A scos-o şi noi participăm la ea. Nu doar suntem moştenitori, că Adam a fost undeva, acum câteva mii de generaţii. La firea omenească a lui Hristos participă acum! În relaţia cu El putem să fim acum cu Hristos Cel viu.

Acum, relaţia cu Hristos ne este dată, dar putem să ne împărtăşim de ea sau putem s-o refuzăm. În momentul în care o refuzăm, ne întoarcem în starea omului celui vechi, la Adam cel vechi. În momentul în care o refuzăm rămânem în lipsa de nădejde pe care Adam cel vechi o avea. Omul cel vechi a devenit muritor şi nu mai avea nicio speranţă. Adam a plâns la porţile Edenului, de unde, de fapt, s-a autoexilat prin păcatul său şi nu s-a mai putut întoarce, nici nu ştiu dacă să spun că din cauza sau datorită heruvimului, sabiei de foc care era pusă acolo de Dumnezeu la poarta raiului. nu din răutatea lui Dumnezeu, ci din faptul că Adam nu era încă pregătit să se întoarcă în Rai. Şi dacă nu era pregătit încă să se întoarcă în Rai, atunci, dacă s-ar fi întors, mai mare rău şi-ar fi făcut sieşi. Nu lui Dumnezeu! Dumnezeu este prea sus şi prea cu totul Altcineva decât avem noi vreodată posibilitatea să vedem sau cei mai înalţi dintre heruvimi sau tronurile sau cei care sunt în legătură directă cu el, încât nu poţi să-I faci rău lui Dumnezeu. Poţi să-L faci „să plângă” într-o oarecare măsură, aşa cum îngerii din ceruri se bucură pentru un păcătos care se pocăieşte, la fel îngerii din ceruri, deci lumea nevăzută, şi Dumnezeu se întristează pentru păcatele noastre. Dar rău propriu-zis nu-I poţi face. Şi-ar fi făcut sie însuşi rău Adam, dacă s-ar fi întors în Rai, nepregătit pentru asta în Rai.

Pe toate acestea le spun pentru că lumea asta în care trăim vrea să ne facă să ne întoarcem la Adam cel vechi. Să ne facă să uităm de Hristos, să ne facă să-L transformăm pe Hristos într-o abstracţie. Adică e bine cu Hristos, e bine să fim credincioşi, dar hai să ne vedem noi de treaba noastră ca şi cum Hristos n-ar exista, ca şi cum puterea Lui n-ar fi vie în lumea aceasta, ca şi cum El ar fi doar Învierea, n-ar fi şi  Viaţa – dar spune Mântuitorul: Eu sunt Viaţa şi Învierea. Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.

Una dintre ispitele mari ale lumii în care trăim este să-L gândim pe Hristos numai ca Înviere şi nu ca Viaţă. Şi dacă-L gândim numai ca Înviere, Îl dăm afară, de fapt, din viaţa noastră şi atunci viaţa noastră se întoarce la viaţa lui Adam cel vechi. Şi atunci ajungem din nou în deznădejde pentru că raiul ni se închide iarăşi. Şi atunci suntem cuprinşi din nou de toate angoasele pe care Adam sunt convins că le-a avut în momentul în care s-a trezit gol, – mă rog, cu veşmintele alea făcute din piele de Dumnezeu – dar faţă de harul pe care l-a avut şi faţă de stăpânia pe care o avea înainte peste toată lumea aceasta văzută, gol şi supus tuturor stihiilor din lumea aceasta. Ca un sălbatic care se teme şi de umbra lui, pe care ploile îl udă, pe care soarele îl arde, pe care fiarele îl prigonesc, care cu greu dobândeşte mâncare. Ăsta era Adam dat afară din Rai. Aşa am ajunge noi în momentul în care Îl ignorăm pe Hristos. Nu din prima. Nu văzut. Tot hainele astea le avem, tot la supermarket ne ducem şi ne cumpărăm mâncarea, tot acelaşi program de viaţă putem să avem, dar, lipsiţi de Hristos Cel viu, ajungem încetul cu încetul, într-o nepăsare faţă de Dumnezeu şi apoi în zonele cele mai adânci ale sufletului nostru vom ajunge intr-o mare lipsă.

Dacă Hristos este viu pentru noi, atunci trebuie să avem această înţelepciune în fiecare clipă. Şi la boală! Şi la boala asta care este mult prea mult, exagerat de mult mediatizată. Trebuie să privim cu încredere: fac ce trebuie să fac acolo, de bun-simţ medical, mă spăl pe mâini, nu strănut către cei din faţa mea, am grijă, dacă cei din faţa mea strănută, să mă feresc, şi cam atât! Dacă încep să mă feresc ca şi cum ar fi ciumă, dacă încep să mă feresc ca şi cum ar fi ebola, atunci unde mai e Hristos în viaţa mea? A, e undeva sus… Nu mă fereşte Hristos de… De ce? De o gripă? Dacă încerc să mă apropii de Sfânta Împărtăşanie cu linguriţa proprie, ca nu cumva să iau de la cel de dinaintea mea sau cel de după mine să nu ia de la mine… Ce? Gripă? Poate dacă ar fi ciumă, Doamne fereşte, am înţelege, atunci avem nişte măsuri de igienă, dar e o gripă! Nu mai gravă decât gripa de anul trecut, nu mai gravă decât aia de acum trei ani, SARS-ul, şi vă spun sigur că gripa actuală din Statele Unite, nu coronavirus, a făcut mult mai mulţi morţi în Statele Unite decât gripa asta în toată lumea. Şi nimeni nu se agită! Şi de ce ne agităm aşa? Pentru că Hristos nu e pentru noi Dumnezeu Cel viu. E doar la Înviere. E în alt plan, altădată, şi în viaţa de aici trebuie să mă descurc cum pot. Să nu fie! Pentru că, dacă Hristos nu e viu pentru mine, nu va putea să fie nici Hristos al Învierii pentru mine. Şi atunci, când mă uit la cruce, asta pe care o văd pe catapeteasmă, ar trebui să mă opresc doar la căpăţâna pe care o văd acolo, stropită cu sângele lui Hristos şi răscumpărată, dacă crede, dacă nu crezi – atunci nu, să mă uit la căpăţâna aceea şi să mă gândesc că ăsta o să fiu eu şi nicicum să nu îndrăznesc să-mi ridic privirea către Hristos pe cruce! Pentru că nu am acces la El.

Nu ne cere nimeni să suportăm martiriu, nu vine nimeni acum să smulgă pielea de pe noi, dinţii din gură, unghiile, să ne taie mâinile pentru Hristos, să ne scoată ochii, nu. Să nu ne speriem aşa, să nu fim ca nişte pui de găină ca şi cum nu am avea o credinţă, ca şi cum credinţa noastră nu ar fi lucrătoare, ca şi cum Taina aceasta a Sfântului Maslu nu ar avea efect, ca şi cum o cruce pe care o fac acasă nu ar avea efect, ca şi cum o rugăciune pe care o fac acasă, <Doamne, ajută-mă să fiu bine să-mi fac şi eu treaba în ziua de astăzi ca să pot să mai trăiesc o zi pentru tine!>, toate astea n-ar avea niciun efect!

Deci vă rog să nu vă lăsaţi intimidaţi! Nu este cazul. O spun cu toată responsabilitatea din faţa Sfântului Altar. Şi, mai ales, să nu vă lăsaţi îndepărtaţi de Sfintele Taine din pricina provocărilor evidente pe care unii şi alţii le aruncă. Pentru că, dacă ne despărţim şi de Sfintele Taine, atunci acasă chiar nu mai suntem. Dacă doar de frica unei posibile boli uşoare, care nu e nici foarte contagioasă, nici foarte mortală, stau acasă şi mă uit la Trinitas TV la Liturghie sau o ascult la radio, pentru ca nu care cumva s-o iau de la ăla de lângă mine… Doamne fereşte, de-ar fi o boală grea, e o soluţie şi asta, transmiterea de la Catedrală, şi ne uităm şi ne închinăm şi aşteptăm să ne izbăvească Dumnezeu din boala respectivă. Dar nu e atât de grav. Deci, vă rog, nu vă lăsaţi intimidaţi, nu vă lăsaţi îndepărtaţi! Pentru că nu este atât de grav şi pentru că în felul ăsta, măcar puţin de tot, ne arătăm şi noi încrederea că Dumnezeu ne ajută şi în viaţa asta ca să ne pregătească pentru viaţa de veci. Amin”.

***

Predica aceluiasi Parinte la Biserica “Sf. Ier. Nicolae, Spiridon, Calinic si Nectarie”, 26 februarie 2020:

„Preacucernici părinţi şi iubiţi fraţi creştini, spune Mântuitorul la un moment dat: nu vă temeţi de cei care vă pot omorî trupul şi nu pot să se atingă de suflet, temeţi-vă de cei care omoară şi trupul  şi sufletul, de fapt de cei care omoară sufletul. Pentru că sufletul este cel care va suferi veşnic sau se va bucura veşnic şi, în funcţie de aşezarea sufletului, se va întâmpla şi trupului. Ştim că în starea de la început primii oameni erau într-o fericire deplină şi… dinamică. Dinamică în sensul că a fost schimbătoare. Putea să devină o fericire veşnică, desăvârşită şi statornică, crescândă, sau putea să devină nefericire. Prin alegerea oamenilor a devenit nefericire, prin călcarea Legământului pe care Dumnezeu l-a făcut prin oameni. Prin această încălcare de Legământ oamenii au devenit supuşi la trei stăpânitori: boala, moartea şi diavolul.

În momentul în care Hristos a venit, a venit ca să reaşeze legătura dintre Dumnezeu şi oameni; nu numai să reaşeze, dar să Se facă El Însuşi Legătură între Dumnezeu Tatăl şi noi. Făcându-Se om şi rămânând în acelaşi timp Dumnezeu, ne-a dăruit nouă din nou calea, ne-a deschis calea, ni S-a făcut Cale prin care să putem să dobândim Împărăţia Cerurilor. Deci ne-a scos din robia diavolului şi într-un fel ne-a scos şi din robia morţii. Într-un fel, pentru că, evident, şi după Hristos oamenii continuă să moară, dar alta era moartea înainte de Hristos şi alta e moartea după Hristos, pentru că într-un fel moare omul care nu are nicio nădejde că în viaţa de după moarte i se va mai putea întâmpla ceva bun şi altfel moare cel care moare cu nădejde că după moarte va trăi împreună cu Domnul.

Şi am spune noi că ne-a scos şi din robia bolii, dar iarăşi este evident că boala este pretutindeni, pentru că adevărata boală nu este cea trupească, ci este cea sufletească. De aceea din robia bolii sufleteşti putem spune că ne-a scos. Ne-a scos în măsura în care ne-a scos împreună cu El. Şi oamenii credincioşi şi sfinţii au suferit boală trupească. Și avem exemplu nu ştiu ce sfânt prin Rusia la un moment dat care toată viaţa lui a fost paralitic sau neputincios, dar, când se ruga el pentru cineva, atunci respectivul se vindeca, deşi pentru sine însuși nu se putea ruga. A primit înştiinţare de la Dumnezeu că atunci când se va ridica din pat şi va putea participa la slujbele Bisericii, imediat după ce va trece un astfel de ciclu de slujbe care durează 24 de ore, va ajunge la Judecată, deci va muri şi va intra în Împărăţia Cerurilor. Aşadar, când s-a sculat din pat, când s-a sculat cu adevărat, a ştiut că în următoarea vecernie avea să se mute la Domnul. A suferit aproape o viaţă întreagă. Îl avem pe dreptul Iov în Vechiul Testament, ştim şi neputinţa Sfântului Apostol Pavel din Noul Testament, ba ştim chiar şi suferinţa Mântuitorului, care nu a fost o boală, dar a fost o suferinţă şi o suferinţă groaznică. Deci credinţa nu ne dă [neapărat și] sănătatea trupească.

Dacă gândim în acest fel, gândim cam ca în Vechiul Testament unde avem impresia că dacă suntem credincioşi lui Dumnezeu trebuie să dobândim toate bunătăţile în lumea aceasta, bunăstarea în lumea aceasta. Binecuvântarea Lui Dumnezeu, spuneau adesea iudeii şi mulţi dintre protestanţi, şi dintre protestanţii mai vechi şi dintre neoprotestanţi, se vede în lumea aceasta prin faptul că o ducem bine, că suntem binecuvântaţi material în această lume. Și nu este adevărat!

Şi ştiţi prea bine, şi o să auziţi că spune Hristos să căutăm mai întâi Împărăţia Cerurilor şi toate celelalte ni se vor adăuga nouă, să avem grijă de inima noastră, să ne facem comoară în cer şi nu comoară pe pământ pentru că acolo unde este comoara noastră este şi inima noastră. Deci nu aici pe pământ trebuie să aşteptăm neapărat o sănătate, o stare perfectă în care să ne simțim întru totul în Împărăţia Cerurilor, pentru că nu [aici] este Împărăţia Cerurilor. Ceea ce pot să aştept pe pământ este să simt în adâncul sufletului meu relaţia de dragoste paternă pe care Dumnezeu o are faţă de mine şi de dragoste filială pe care pot să o am faţă de El. Şi pot, într-adevăr, nu numai asta, pot să simt în sufletul meu lucrul acesta: să vin la Sfânta Biserică, să iau Sfânta Împărtăşanie, să simt pe Hristos în gura mea şi prin gură, prin gâtlej coborând în pântecele meu şi de acolo răspândindu-se în întregul meu trup. Asta pot să simt şi asta trebuie să caut!

Acuma că ne speriem de orice sau că unii vor să ne sperie… E cazul să fim creştini într-o mică încercare. Că nu este mare mărturie şi mare mărturisire ce ni se cere acuma. Ori are putere semnul Crucii ori nu are putere semnul Crucii? Ori mă las în voia Lui Dumnezeu, ori nu! Fac ceea ce îmi spune omul să fac [respectarea regulilor de igienă], aşa, dar fără această angoasă, crispare, îngrijorare extraordinară! Fac şi celelalte: mă spăl pe mâini, încerc să nu tuşesc în nasul celui din faţa mea, daca omul din faţa mea tuşeşte încerc să mă retrag, dar fără crisparea asta, fără disperarea asta, pentru că disperarea aceasta nu are nimic creştinesc în ea. Deci ceea ce trebuie să facem cu adevărat este să fim cu dreaptă socotinţă! Nu spune nimeni, încă odată, sa nu ne spălăm pe mâini! <Lasă că îmi fac cruce şi atunci mă scapă Dumnezeu şi de hepatită şi de ce am>. Nu! Trebuie sa mă spăl pe mâini! Iarăşi, dacă sunt răcit sau cineva de acasă e răcit, trebuie să mă protejez cât de cât faţă de el. Dar ceea ce suferim acum nu este nici ebola, nici ciuma neagră, aşa, să fie ultra contagioşi şi ultra mortali!

Şi atunci înţeleg foarte bine că ceea ce se întâmplă este mult, mult amplificat. Nu înţeleg de ce este atât de amplificat, în afară de faptul că a crescut preţul măştilor, auzeam pe cineva, de la 5 lei la 200 de lei pachetul de 100 de măşti. Deci ăia sigur au profitat. În rest nu înţeleg de ce atâta amploare. Bun, acum oamenii sunt slabi, înţeleg şi asta, oamenii sunt puţin credincioşi, dar mă aştept ca cei care vin la Sfânta Biserică să aibă un pic mai multă încredere în Dumnezeu decât văd în afară, la cei care nu prea vin pe la Biserică. Şi vă spun drept, m-am bucurat că nu am văzut pe nimeni cu mască în Biserică acum şi aici. Pentru că am fost la atâtea Masluri, ştiţi foarte bine că slujesc practic în fiecare zi a săptămânii un Maslu de obşte, şi am dat acolo peste atâţia oameni cu mască şi nici nu am mai întrebat, pentru că era evident că nu erau ei răciţi, nu vroiau să îi protejeze pe ceilalţi, ci voiau să se protejeze pe ei. Deci: e cazul să ne aşezăm cu dreaptă socotinţă! Să nu mă las manipulat de ceea ce se întâmplă, să iau seama şi la credinţa mea în Dumnezeu. Această credinţă în Dumnezeu este şi lucrătoare. Nu e doar teoretică, nu e doar o stare morală, ci are uneori, atunci când vrea Dumnezeu, și efecte în plan material. Nu înseamnă că de acum, gata, scăpăm cu toţii de orice.

Am văzut cu ochii mei, într-adevăr, o dată, de două ori, de mai multe ori chiar, în ultima vreme mai des, când nu erau atât de avansate lucrurile, oameni care au trăit mult mai mult decât au prognosticat cei mai optimişti dintre medici. Gabriela, de care m-aţi auzit vorbind de mai multe ori, şi Adina, de care nu m-aţi auzit vorbind, că a fost la începutul preoţiei mele, Adina avea un pronostic de 2-3 săptămâni şi a trăit vreo 5 ani, Gabi avea un pronostic de trei luni şi a trăit vreo 4 ani. În vremuri în care medicina era, chiar şi acum cinci-şase ani, mult mai puţin dezvoltată decât acum pe cancer; acum lucrurile sunt mult mai bune din punct de vedere al timpului, al duratei vieţii şi al calităţii vieţii celor bolnavi de cancer. Deci L-am văzut pe Dumnezeu lucrând. Dar, iarăşi, am încredere că Dumnezeu, dacă îngăduie cine ştie ce boală, deşi gripa asta e chiar mai mică şi mai puţin periculoasă decât SARS-ul de dinainte, nu este ciumă, Doamne fereşte, deşi şi asta se vindecă acum, nu este ebola, care nu s-ar vindeca acum. E o gripă!

Am încredere că, dacă Dumnezeu îngăduie aşa ceva, pesemne şi pentru păcatele noastre şi ca să ne vedem puţin limitele credinţei noastre, pentru păcatele noastre care sunt multe… Și eu încă rămân cu această senzaţie a părăsirii lui Dumnezeu pe care am avut-o atunci când noi, popor român drept-credincios, n-am participat, n-am binevoit să ieşim să punem o ştampilă la referendumul ăla, am fost prea puţini – slavă Domnului că am fost şi aceia, destul de mulţi încât să se teamă unii de noi – dar prea puţini faţă de un popor întreg. Deci am această senzaţie de părăsire. Şi atunci poate că urgia care trebuia să vină peste poporul nostru ar fi trebuit să fie mult mai mare. Asta nu e urgie. E o nebunie mediatică şi vă rog să nu vă lăsaţi manipulaţi.

Încă o dată: nu înseamnă că nu ne spălăm pe mâini, nu înseamnă că nu ne ferim dacă tuşim sau că nu mergem la doctor, că eu am încredere în Dumnezeu şi mă vindecă Taina Sfântului Maslu. Nu. Dar nici breaking news şi breaking news la nesfârşit cu pe unde a mai trecut unul care cică ar fi fost bolnav. Sau altul care ce a mai făcut, cu cine a fost în spital, oare cu cine a mai intrat în contact. Aşa ceva ar merita dacă s-ar întâmpla o mare epidemie de ceva groaznic. Toată lumea vorbeşte de epidemia de gripă spaniolă din 1918-1919. E atât de departe ce s-a întâmplat atunci şi nişte condiţii atât de neclare din punctul meu de vedere, încât nu se poate lua ca referinţă. Ciuma neagră – da, aia a fost ceva şi mai departe, dar atunci a fost clar că au murit foarte mulţi oameni. Acum, la epidemia aia de gripă, era şi epidemia aia de tifos exantematic, au murit foarte mulţi, era imediat după război, s-a răspândit foarte tare, nu se compară acel moment cu acesta de acum, când suntem sănătoşi, slavă Domnului, e adevărat că mâncăm tot felul de prostii, dar, în principiu, mâncăm, nu suntem înfometaţi, suntem în nişte condiţii optime de viaţă.

Deci Dumnezeu a venit să mântuiască sufletul şi trupul, dar această mântuire o vom vedea la sfârşitul veacurilor, odată cu învierea morţilor. Până atunci putem să avem sufletul vindecat, în relaţia cu Hristos. Şi, poate, dacă se vindecă sufletul, poate se vindecă şi trupul, dar nu mai contează. Nu mai contează, pentru că un om care-L iubeşte pe Hristos nu mai simte nevoia de mai mult de atât. Îi dă slavă lui Dumnezeu pentru această dragoste pe care o simte, a lui Hristos pentru el şi a sa pentru Hristos, şi-I mulţumeşte cu Sfântul Apostol Pavel şi spune: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Iisus Hristos? V-am mai dat citatul ăsta. Nici stăpâniile, nici domniile, nici îngerii din ceruri, nici viaţa, nici moartea nu ne vor putea vreodată despărţi de dragostea lui Hristos. Mergem cu gândul ăsta. Dacă stăm în gândul ăsta, atunci, de fiecare dată când, din cauza mass-media şi a lumii exterioare, sunt ispitit să intru în tot felul de tulburări şi de griji pentru viaţa mea, deşi nu e cazul, mă gândesc că viaţa mea este dată în mâna lui Hristos şi că Hristos, pentru că, odată ce a murit pentru mine pe cruce şi a înviat pentru mine, S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui pentru mine, ştie El mai bine ce să facă cu mine. Amin.”

Legaturi: