PLANSUL – INTOARCEREA IN RAIUL DIN CARE NE-AM IZGONIT PRIN RAZVRATIRE – Parintele Zaharia Zaharou despre lucrarea restauratoare a pocaintei (I)

15-03-2016 Sublinieri

facerea_biserica_sf_sava_iasi_13_0

Arhimandritul Zaharia de la Essex

DESPRE POCĂINŢĂ

Dacă este să vorbim despre pocăinţă, se cuvine să începem cu începutul, şi anume cu zidirea omului de către Dumnezeu. In rai, Adam se bucura de mare cinste, vieţuia asemenea în­gerilor, era într-o nemijlocită legătură cu Dumnezeu şi trăia în prezenţa Lui de-viaţă-dătătoare. Vorbea cu Dumnezeu faţă către Faţă, îl slăvea împreună cu cetele îngereşti şi hrană îi era tot cuvântul ce ieşea din gura lui Dumnezeu. Insă după cum bine ştim, în pofida cinstei de care se bucura, Adam s-a lăsat înşelat de şarpe şi a urmat pornirii diavoleşti de a se ridica împotriva lui Dumnezeu pentru a-I lua locul. Şi la fel cum vrăjmaşul a căzut din cer ca un fulger, din cauza dorinţei lui pline de îndrăzneală de a-şi aşeza tronul mai presus de tronul lui Dumnezeu, tot aşa şi Adam a căzut fără zăbavă.

Omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a do­bitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Ps. 48,21), zice Psalmistul.

Izgonirea lui Adam din rai a avut urmări dezastruoase, căci a deschis o prăpastie între lumea văzută şi cea nevăzută. Adam a căzut în pofida faptului că Dumnezeu l-a prevenit şi mare a fost căderea lui. Însă noi ar trebui să ne gândim la propria noastră cădere ca fiind chiar mai mare decât cea a lui Adam, pentru că deşi ştim ce i s-a întâmplat acestuia, nu contenim să repetăm iară şi iară aceeaşi greşeală.

CreereaManKykkosOmul a fost zidit după chipul şi asemănarea lui Dum­nezeu, o „oglindă” menită să reflecte virtuţile lui Dumnezeu. Aceste virtuţi nu trebuie înţelese în sens moral, ci ca însuşiri sau energii dumnezeieşti precum înţelepciunea, lumina şi fru­museţea. In rai, omul primea nemijlocit harul lui Dumnezeu, însă, căzând, oglinda sufletului său s-a întunecat şi nu a mai putut răsfrânge nici măcar câteva raze din lumina cea plină de slavă a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, darul pe care Dumnezeu l-a încredinţat omului a fost atât de mare încât unii dintre drepţii Vechiului Testament au întrezărit din când în când câte o licărire a Luminii dumnezeieşti. Ei s-au învrednicit de vederea lumii duhovniceşti şi au dat mărturie despre ea. Ne aducem aminte de Proorocul Isaia care, vă­zând slava Domnului, a fost chemat de Dumnezeu la po­căinţă cu cuvintele:

„Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre… Şi cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre (Is. 55, 8-9).

Dumnezeu i-a dezvăluit Proorocului Său contrastul uriaş care există între lumea căzută şi pământul celor vii (Is. 38,11), precum şi prăpastia adâncă ce le desparte. Din clipa aceea, Isaia a privit lumina lumii acesteia ca pe întuneric faţă de Lumina lumii duhovniceşti care i se dezvăluise şi s-a tânguit amarnic: „Om ticălos ce sunt!”.

Un alt Prooroc s-a rugat în acelaşi duh şi rugăciunea lui dă glas strigării stăruitoare a tuturor drepţilor Vechiului Testament:

Dumnezeule, milostiveşte-Te spre noi şi ne binecuvintează, luminează Faţa Ta spre noi şi ne miluieşte! Ca sa cunoaştem pe pământ calea Ta, în toate neamurile mântuirea Ta (Ps. 66,1-2).

Şi când a venit în cele din urmă plinirea vremii, precum citim în Scriptură (cf. Gal. 4, 4), şi Dumnezeu a văzut că se află pe pământ o făptură care umblă întru dreptate şi este vrednică de El, a plecat cerurile (cf. Ps. 143,5) şi S-a pogorât, născându-Se din Fecioară. Iată cum ne înfăţişează eveni­mentul Evanghelia după Matei: „Poporul care stătea în întu­neric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit (Matei 4, 16). Şi această „lumină mare” a început sa-i vorbească iarăşi omului, reînnodând astfel dialogul care se întrerupsese atât de brusc în rai.

adam_eva_003Lumina îi întrebase în rai pe protopărinţii noştri care Îi nesocotiseră porunca:Adame, unde eşti? Eva, unde eşti? Ce aţi făcut?” Dar niciunul dintre ei nu I-a răspuns: Aici sunt, Doamne. Mă ascund, căci de bunăvoie am greşit Ţie, dar iată că acum mă pocăiesc. Ci Tu, ca un bun, iartă-mă“. Niciunul dintre ei nu a vorbit astfel, ci dimpotrivă, Adam a dat vina pe Eva, iar Eva la rândul ei a dat vina pe şarpe. Adam a mers până acolo încât L-a învinuit pe însuşi Dumnezeu. „Femeia pe care Tu mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat”, a zis el (Fac. 3, 12), vrând să spună prin aceasta că vina îi aparţine de fapt lui Dumnezeu. Şi Domnul, Care niciodată nu sileşte pe nimeni şi nu Se im­pune niciodată, i-a părăsit. I-a lăsat să sufere urmările neas­cultării lor, să se ostenească muncind pământul până când îşi vor „veni în fire“, asemeni fiului risipitor.

Insă acum această „lumină mare” străluceşte din Fecioară şi vine să reia dialogul lui Dumnezeu cu omul. Insă de data aceasta, Dumnezeu nu mai întreabă: „Unde eşti, Adame?”, ci zice:Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15). In Noul Testament Dumnezeu ne cheamă la pocăinţă în re­petate rânduri. Prin cuvântul Său El luminează lumea, arătându-ne că nu se cade ca omul să se mulţumească doar cu ordinea văzută a lucrurilor, pentru că, în starea lor căzută, ele sunt urâciune înaintea Domnului. El ne învaţă mai degrabă că viaţa, mai cu seamă „viaţa din belşug (cf. Ioan 10, 10), se dobândeşte printr-o cu totul altă purtare decât aceea a cârmuitorilor lumii acesteia, care stăpânesc cu autoritate şi sunt numiţi binefăcători (cf. Luca 22, 25). Domnul vine să răstoarne ordinea văzută a lucrurilor şi zice: „Care dintre voi va vrea să fie cel dintâi, să fie cel de pe urmă (cf. Matei 19, 30; 20, 26-27). El ne cheamă la pocăinţă: „N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă (Matei 9,13), căci ştie că numai pocăinţa poate tămădui firea cea rănită de păcat a omului. Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi (Matei 9,12), zice Domnul. Adică, Hristos vine nu pentru cei ce se cred sănătoşi şi drepţi, ci pentru cei păcătoşi care au nevoie de tămăduire. El vine să-i mântuiască şi să-i aşeze iarăşi în cinstea cea dintâi.

Şi chemarea lui Hristos la pocăinţă nu a rămas fără răs­puns: chiar mai înainte ca Domnul să învie din morţi, tâlha­rul cel bun s-a pocăit pe cruce. El s-a întors la Dumnezeu şi spre deosebire de Adam a ales să se smerească pe sine şi de aceea Domnul l-a luat cu Sine în rai chiar în ziua aceea. Astfel, Dumnezeu ne arată că tot cel ce vrea să se înalţe împreună cu El trebuie să cuteze mai întâi să se pogoare, căci aceasta este adevărata cale, pe care El însuşi a străbătut-o, slobozindu-ne din legăturile păcatului şi ale morţii. Tot omul care L-a întâlnit pe Dumnezeu, atât înainte cât şi după întruparea lui Hristos – fie că I-a auzit cuvântul, fie că I-a văzut slava, fie că a primit şi numai o descoperire ne­gativă sub forma conştientizării adâncimii căderii sale – a fost îmboldit spre pocăinţă. Iar în ziua Cincizecimii, imediat după pogorârea Sfântului Duh, Sfântul Petru a început a glăsui, propovăduind Evanghelia lui Hristos, cea a pocăin­ţei spre iertarea păcatelor.

O minunată definiţie a pocăinţei o aflăm în Epistola Sfântului Iacov. Iată ce zice Apostolul:

Lepădând toată spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre (Iacov 1, 21).

Hristos Adam cazut in rai + haine de pieleDin cuvintele Apostolului înţelegem că pocăinţa presupune o întoarcere la ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit la început: pocăindu-ne, primim încă o dată „su­flarea de viaţă” a Domnului, tocmai acea suflare prin care omul a fost zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Când spunem că omul a fost zidit după chipul şi asemăna­rea lui Dumnezeu, înţelegem prin aceasta că a fost făcut după chipul şi asemănarea energiilor dumnezeieşti: a iubirii, a harului şi a înţelepciunii Lui. Dar ca să putem primi „su­flarea de viaţă”, Cuvântul sădit înlăuntrul nostru, şi să de­venim părtaşi ai energiilor dumnezeieşti, trebuie mai întâi să ne curăţim, lepădând toată răutatea şi alungând din su­fletul nostru tot ceea ce este străin de Dumnezeu.

Ori de câte ori omul primeşte acest Cuvânt, ceva prinde viaţă înlăuntrul lui şi darul cel dintâi, primit în clipa zidirii lui, se reînnoieşte. Omul îşi dă seama de toată urâciunea sa şi înţelege că, lipsindu-se de harul lui Dumnezeu, el se aseamănă dobitoacelor fără de minte; atunci începe în el lucrarea pocăinţei. Cu alte cuvinte, omul poate să ajungă la adevărata dragoste a lui Hristos; tot atunci creşte în noi şi dorinţa arzătoare de a-L cunoaşte şi mai deplin. A tânji după Ziditorul nostru este o trăire mai degrabă în plan ontologic, decât în plan sufletesc, psihologic. Prin urmare, se cuvine ca şi vede­rea noastră să sufere o prefacere ontologică, aşa încât să nu ne mai comparăm cu semenii noştri, ci să ne vedem pe noi înşine în lumina Ziditorului nostru. Şi precum Dumnezeu întrupat are o îndoită fire, la fel şi omul trebuie să capete o îndoită fire: el trebuie să dobândească firea dumnezeiască a Ziditorului său, nu ca esenţă, căci aceasta îi este proprie numai lui Dumnezeu, ci ca energii. Şi când începe să tră­iască în chip ontologic, omul îşi dă seama că pocăinţa nu are hotar. Părintele Sofronie spunea că pocăinţa nu are sfârşit atâta vreme cât vedem în noi chiar şi cea mai mică umbră, pentru că Dumnezeu este lumină şi noi trebuie sa devenim la fel de transparenţi ca şi El.

Cu cât mai mult văd pe Dum­nezeu, spune Părintele Sofronie, cu atât mai înflăcărată mi se face pocăinţa, căci cu atât mai limpede îmi conştien­tizez nevrednicia înaintea Lui.”

11Când ne pocăim, ne întoarcem cu toată fiinţa către Dumnezeu, deşi suntem copleşiţi de durere. La început du­rerea aceasta este amară, căci purtăm în noi rănile păcatului, dar odată ce ni se tămăduiesc rănile, pocăinţa devine dulce. Un sfânt spunea că mierea este dulce limbii, dar dacă limba are vreo rană, în loc să simtă dulceaţă, va simţi durere. La fel se întâmplă şi cu pocăinţa. Când ne vedem propria sărăcie, ne tânguim din pricina ei până când tânguirea noastră se preface în lacrimi de iubire pentru acest minunat Dumnezeu al nostru.

După cum spuneam, niciodată nu ajungem să ne po­căim îndeajuns pentru felul în care ne vedem pe noi înşine în lumina împărăţiei Cerurilor; din aceeaşi pricină nici nu putem să-I mulţumim lui Dumnezeu îndeajuns. Părintele Sofronie adevereşte că orice formă de mulţumire de sine este o înşelare care paralizează sufletul. Sfântul Pavel îi mustra pe Corinteni cu cuvintele:

Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit? Iată, sunteţi sătui; iată, v-aţi îmbogăţit; fără de noi aţi domnit, şi măcar de aţi domni, ca şi noi să domnim îm­preună cu voi” (1 Cor. 4, 7-8).

Apostolul îi ceartă pentru că au căzut în aceeaşi înşelare ca şi strămoşul nostru Adam, care a vrut să împărăţească fără Dumnezeu, vădind în felul acesta, în mod indirect, însemnătatea darului sărăciei duhovniceşti. In cartea sa Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Părintele Sofronie descrie acest dar după cum urmează:

“Acel cuvânt al Psalmului 33 s-a adeverit şi în cazul meu, şi nu o dată: «Săracul acesta a strigat, şi Domnul au auzit pre dânsul»... «Temeţi-vă de Dom­nul… că nu este lipsă celor ce se tem de Dânsul.» De departe nu este o fericire a se vedea «sărac», a conştientiza propria orbire. Nespus de dureros şi în­fricoşat lucru este a-ţi auzi osândirea la moarte pen­tru că eşti aşa cum eşti. Însă în ochii Ziditorului meu – sunt fericit anume pentru această cunoaştere a propriei mele sărăcii (cf. Matei 5, 3). Această viziune duhovnicească ţine de faptul că ni s-a descoperit «împărăţia cerurilor». Eu trebuie să văd pe Hristos «precum este», pentru a mă cumpăni faţă de El, şi din această comparaţie să îmi simt propria «neasemănare» – urâciune. Eu nu mă pot cunoaşte pe mine însumi dacă nu se afla înaintea mea Sfânt Chipul Său. Puternică îmi era, şi încă îmi mai este, respin­gerea faţă de sine-mi. Insă tocmai din această groază s-a născut înlăuntrul meu o rugăciune de o anumită deznădejde care mă afundă într-o mare de lacrimi. Eu nu vedeam atunci nicio cale spre vindecarea mea; îmi părea că urâciunea-mi nu se poate preschimba întru asemănarea frumuseţii Lui.»

lacrimiCu alte cuvinte, tânguirea noastră purcede dintr-o con­ştientizare a sărăciei noastre şi ia chipul plânsului duhov­nicesc. Plânsul este un dar de la Dumnezeu care ne uneşte toate puterile sufleteşti şi ne înalţă la măsura poruncilor dumnezeieşti, care ne cer să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot cugetul, cu întreaga noastră fiinţă. Şi încercând să plinim poruncile, ne dăm seama că nu noi suntem cei care le păzim, ci mai degrabă Dumnezeu ne păzeşte prin poruncile Lui şi reînnoieşte chipul Său în noi.

In rai, Adam a trăit la măsura poruncilor dumnezeieşti, dar numai atâta vreme cât a făcut ascultare şi nu a mâncat din pomul cunoaşterii binelui şi răului. A fost dăruit de Dumnezeu cu însăşi suflarea Sa şi s-a bucurat de multă ocrotire, pentru că era adânc înrădăcinat în tot binele. Dar prin neascultare a pierdut toată această binecuvântare. Insă Dumnezeu, în nespusa Lui milostivire, a sădit un alt pom – nu în rai, ci în inima omului – şi acest pom trebuie ţinut în viaţă de izvoarele de apă ce se coboară din ochii omului” (Ps. 118, 136). Or, aceste izvoare de lacrimi nu sunt altceva decât darul plânsului duhovnicesc, rana inimii, cea mai înaltă expresie a pocăinţei. Căci atunci când omul primeşte de bunăvoie această rană în inima lui, el află vindecare; fiinţa lui îşi redobândeşte întregia şi în felul acesta izbuteşte să împlinească poruncile lui Dumnezeu atât cât îi stă în putinţă. Potrivit Părintelui Sofronie, omul, deşi nu poate niciodată să împlinească desăvârşit poruncile lui Dumnezeu, poate to­tuşi să sporească în împlinirea lor şi astfel să afle tămăduire.

[va urma]

(din: Arhimandritul Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii (I Petru 3, 4), Editura Basilica, Bucuresti, 2014)

3329

Legaturi:

***

 

***

***

 

 

Zdrobirea, izvor de vitejie duhovnicească

Rezultat al acţiunii harului, această zdrobire face să se nască vitejia duhovnicească. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că nu e nimic

mai curajos decât o inimă înfrântă şi smerită, care respinge fara osteneală oştirile demonilor şi le pune cu totul pe fuga” (Cateheze 2, 42-44).

Această zdrobire aduce vitejia duhovniceasca fiindcă

„e singura stare în care omul, inspirat de harul dumnezeiesc, îndrăzneşte să-şi contemple propria mizerie duhovnicească, fără a cădea însă în deznădejde, încrezător dimpotrivă în aceea că acela, care l-a făcut să-şi vadă adâncul părăsirii sale, e în stare şi să-l facă să ajungă fără vătămare pe celălalt ţărm, unde se află Dumnezeu. Ajunge la această stare adoptând o atitudine profetică: pune toată dreptatea pe seama lui Dumnezeu, în timp ce faţa sa şi-o acoperă de ruşine [cf. Dn 9, 7]”.

Astfel Sfântul Ioan Scărarul afirmă şi el că vitejia duhovnicească e în acelaşi timp o biruinţă (Scara 14). Biruinţă prin aceea că, fără curajul pe care îl naşte zdrobirea, omul nu poate face faţă în chip potrivit sărăciei sale duhovniceşti, o sărăcie care se descoperă a fi un dar şi devine temeiul urcuşului său duhovnicesc (cf. Sfântul Simeon Noul Teolog:

„Ce e mai slăvit decât această sărăcie duhovnicească, care ne deschide împărăţia cerurilor?” [Cateheza 2, 42-44]).

Puterea acestui fenomen duhovnicesc al zdrobirii a cunoscut-o Sfântul Siluan prin cuvântul lui Hristos: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Şi a descoperit-o recurgând la cântarea sa îndrăgită:

„Curând voi muri şi sufletul meu ticălos se va pogorî în iadul strâmt şi întunecat, şi acolo singur, chinuit în flacăra nestinsă, voi spune plângând: «Unde eşti, Doamne, lumina sufletului meu? Pentru ce m-ai părăsit? Nu pot trăi fără tine!»”

In prima parte a acestei cântări, Siluan refăcea în sufletul său simţirea arzătoare a iadului, care nimiceşte orice gând pătimaş, în timp ce, în cea de-a doua, el îşi îndrepta mintea spre iubirea şi milostivirea lui Hristos, pe care Il cunoscuse şi Il purta în inima sa. Intr-o primă etapă, el se îndrepta cu smerenie în jos, urmând calea pogorârii, pe care vrăjmaşul nostru trufaş nu o putea urma. Şi liber atunci de împilarea vrăjmaşului, inspirat şi de amintirea milostivirii Domnului, se îndreaptă în întregime spre Dumnezeu, şi în acest chip face experienţa urcuşului, prilejuită de harul dumnezeiesc. In aceeaşi perspectivă, Sfântul Siluan îl sfătuieşte pe cel ce doreşte să-şi păstreze puterea mântuitoare a zdrobirii, să-şi aducă aminte neîncetat de păcatele sale, să se smerească şi să se mâhnească pentru ele, chiar dacă ele i-au fost iertate de Dumnezeu. „Aşa se biruiesc vrăjmaşii.” Prin cuvântul său, Domnul i-a descoperit lui Siluan mijlocul de a dobândi zdrobirea şi smerenia şi de a birui prin aceasta pe vrăjmaşul.

Zdrobirea e o vitejie pentru suflet şi o lumină care îngăduie omului să deosebească orice gând ce se apropie de minte. Zdrobirea duce la smerenia care este biruinţa asupra vrăjmaşilor şi pregăteşte sufletul pentru a-l face să devină un vas al lui Dumnezeu. E un preţios dar al harului, dobândit prin osândirea de sine, a cărui formă extremă, cea mai puternică, e osândirea de sine la iad. Sfântul Ioan Scărarul confirmă acest lucru, spunând ca rugăciunea celor ce se căiesc – „ştim, ştim bine că suntem vrednici de toate chinurile iadului” – era în stare „să mişte până şi pietrele” (Scara). Altundeva spune că osândirea de sine la iad „fereşte mintea de profanarea” vrăjmaşilor.

***

 


Categorii

Duminica izgonirii lui Adam din Rai (a Iertarii, Lasatului sec de branza), Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Zaharia de la Essex, Pocainta, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

23 Commentarii la “PLANSUL – INTOARCEREA IN RAIUL DIN CARE NE-AM IZGONIT PRIN RAZVRATIRE – Parintele Zaharia Zaharou despre lucrarea restauratoare a pocaintei (I)

  1. Un mare dar de la Dumnezeu aceasta vedere a propriei ticalosii. Greu ii este omului cand se vede precum este.
    Doar daca are deplina incredere in Cuvantul lui Dumnezeu care spune ca n-a venit in lume pentru cei drepti ci pentru pacatosi, poate sa scape de marea cursa a deznadejdii pe care i-o intinde acum diavolul.

  2. Pingback: PREFACEREA RANILOR SUFLETESTI si a durerilor omenesti mistuitoare IN MANGAIETORUL PLANS DUHOVNICESC. Parintele Zaharia Zaharou despre lucrarea neincetata a pocaintei (II). CUM SA REACTIONAM LA AMARACIUNI CA SA LE FACEM FOLOSITOARE? “Punându-L pe Hr
  3. Pingback: “CÂNTAŢI DOMNULUI CÂNTARE NOUĂ…” – Arhim. Zaharia Zaharou ne descoperă “cum tânjeşte Dumnezeu ca noi să ne smerim pentru a ne putea dărui încă şi mai mult har”. RECUNOŞTINŢA FAŢĂ DE DUMNEZEU – IZVO
  4. Pingback: INTRĂ ÎNLĂUNTRU ŞI VEI AFLA ODIHNĂ! Scopul si implinirea adevarata a crestinului: AFLAREA ADANCULUI INIMII. Parintele Zaharia ne invata CUM SE POATE APLICA IN VIATA NOASTRA ESENTA INVATATURII SF.GRIGORIE PALAMA. Care sunt caile prin care putem doband
  5. Pingback: RUGACIUNEA LUI IISUS versus YOGA si MEDITATIILE ORIENTALE. Deosebirile ireconciliabile intre budism si crestinism. TREZVIA, OSANDIREA DE SINE si DUREREA INIMII – esentiale in lucrarea personala a CHEMARII NUMELUI DOMNULUI | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: ATINTIREA MINTII SPRE CELE DE SUS si PRIMIREA SMERITA A MUSTRARILOR. Raspunsuri duhovnicesti de la Arhim. Zaharia Zaharou: “Nu ar trebui să ne trăim stările sufleteşti singuri, ci ar trebui să le împărtăşim cu Dumnezeu” | Cuvântul Or
  7. Pingback: Sfantul Ioan Scararul despre PLANSUL DE-BUCURIE-FACATOR | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: PARINTELE SILUAN OSEEL, SFANTUL FILOCALIC DIN EINDHOVEN († 19 aprilie 2015) – INTRUPAREA RUGACIUNII SI DRAGOSTEI ARZATOARE: “Gândește-te bine, suntem noi doi și Hristos în veșnicie, nimeni și nimic nu mai contează, nici ce a fost. De
  9. Pingback: CONFERINTA de la Iasi a PS MACARIE, Episcopul românilor din Europa de Nord: POSTUL MARE – prilej de CULTIVARE si VINDECARE A INIMII prin POCAINTA. Impartasirea unor experiente duhovnicesti si pastorale de mare pret (video) | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: MAICA DOMNULUI NE INVATA SA PAZIM IN TACERE COMOARA TAINICA A INIMII. Conferinta de la Alba Iulia a Arhim. Zaharia (AUDIO): “PRIN POSTUL MARE, SPRE ADANCUL INIMII”. Puterea duhovniceasca a starii de continua recunostinta | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: CU O SINGURA INIMA, IN TRUPUL LUI HRISTOS. Cand “darurile unuia devin comoara tuturor”… CHEILE CARE NE DESCHID USA ADANCULUI INIMII | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: OMUL LAUNTRIC SI VALOAREA LACRIMILOR. Cuvant pentru suflet de la ARHIM. ZAHARIA ZAHAROU – calauza pe calea Postului. CUM SA NE REDESCOPERIM SI SA NE CURATIM INIMA, facand-o locul unde “Dumnezeu Se revarsa ca o ploaie”? | Cuvântul Ortodo
  13. Pingback: PARINTELE RAFAIL, in ce-a de-a doua interventie la Colocviul duhovnicesc de la Iasi, despre NEVOIA DE REVENIRE LA INTELESURILE DUHOVNICESTI AUTENTICE: Ce este pocainta? (VIDEO) | Cuvântul Ortodox
  14. Pingback: Raspunsuri duhovnicesti de la PARINTELE ZAHARIA ZAHAROU despre COBORAREA MINTII IN INIMA, lucrarea “preotiei imparatesti” a rugaciunii si plansului pentru oameni, PUTEREA SI MARETIA TAINEI PREOTIEI, insemnatatea POMENIRII NUMELOR LA SFANTA LIT
  15. Pingback: IZGONIREA LUI ADAM DIN RAI. Omilia Arhim. Varnava Iankos despre LUPTA DUHOVNICEASCA A POSTULUI MARE | Cuvântul Ortodox
  16. Pingback: „Fratilor, sa ne rugam si sa plangem cu totii!” – Sfantul Ioan de Kronstadt ne indeamna la LUPTA NECURMATA DE ELIBERARE DIN INSELACIUNEA SI SCARBA PACATULUI: “In fiecare clipa trebuie sa stam de straja…” | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: PLÂNGÂNDU-NE CĂDEREA, LA PORŢILE RAIULUI… Ce înseamnă PĂCATUL și care este POCĂINŢA ADEVĂRATĂ? “Este nevoie să-şi tragă sufletul pentru început, să-şi revină din zilnica alergătură, să se strămute de la observarea contin
  18. Pingback: OMUL – ICOANA LUI DUMNEZEU: “Aceasta este valoarea pe care El ţi-o dă ție!”. De la Adam cel vechi la Noul Adam, Hristos sau DE LA RUSINEA GOLICIUNII LA RE-IMBRACAREA IN VESMANTUL DE HAR AL NEMURIRII | Cuvântul Ortodox
  19. Pingback: SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI, NOUL HRISOSTOM, “Rugaciuni pe malul lacului”: “Sculati-va, o, pacatosilor si incepeti a suspina dinaintea Lui, fiindca doar mana Sa nu arunca cu pietre in voi” | Cuvântul Ortodox
  20. Pingback: CANONUL CEL MARE DE POCAINTA – “Cantecul lacrimilor”. CUVANT STRAPUNGATOR AL PS TIMOTEI AIOANEI: “Cat de mult vorbim fara sa pretuim cuvintele si cat de puţin ne rugam…” | Cuvântul Ortodox
  21. Pingback: Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă! | Cuvântul Ortodox
  22. Pingback: Recomandare de carte: “INIMĂ ZDROBITĂ. DESTINUL UNUI TATĂ”. Experiența sfâșietoare a unui PĂRINTE în care NE VOM REGĂSI MULȚI și învățămintele amare, dar vii, ale creștinului care CONȘTIENTIZEAZĂ RATAREA TIMPULUI și a multor
  23. Pingback: GUSTUL DE NEUITAT AL DULCEȚII PARADISIACE A HARULUI și EXPERIENȚA DE A FI “ACASĂ” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate