“Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta…”– PREDICI ale CUVIOSULUI IOAN KRESTIANKIN la INTRAREA IN POSTUL MARE trecand prin DUMINICA IERTARII: “Nu are nevoie Dumnezeu de făţărnicia noastră… Nu va primi Domnul numeroasele noastre metanii până la pământ dacă în inima noastră vor continua să existe supărarea pe fratele, răutatea şi duşmănia faţă de aproapele”

26-02-2017 Sublinieri

iertarea

Pentru Duminica iertarii si inceputul Postului Mare, va mai recomandam:

***

 

***

Învăţătură în Duminica Iertării

“Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta; când mă necăjesc degrab mă auzi!

Cu aceste cuvinte pătrunse de durere filială, iubiţi părinţi, fraţi şi surori în Domnul, Sfânta Biserică, astăzi la dumnezeiasca slujbă de seară, se adresează către Dumnezeu. Şi fiecare dintre cei ce stau aici, fără îndoială, a simţit în inima sa aceste cuvinte ca pe o adresare personală a sa către Dumnezeu.

Nu întoarce faţa Ta, milostive Doamne, de la noi! – cerem toţi. Dar această milă a lui Dumnezeu noi trebuie să o merităm. La chemarea Bisericii noastre Ortodoxe ne-am adunat în această sfântă seară în biserică pentru ca în ajunul Postului Mare să cerem binecuvântarea lui Dumnezeu pentru intrarea cu vrednicie pe tărâmul rugăciunilor sporite şi al pocăinţei.

iertare iubire maiciNe-am adunat, pentru ca, după sfântul obicei, rânduit în vremurile de demult, închinându-ne unul altuia din adâncul inimilor noastre, să iertăm jignirile şi greşelile reciproce.

De acest lucru avem nevoie dacă vrem să trăim cu Domnul şi cât timp ne aflăm pe pământ, şi când ne vom muta în viaţa veşnică. Toţi ne dorim veşnica mântuire. Dar aceasta este cu putinţă numai în cazul, în care nu va exista în inima noastră supărare; nu va exista îndârjire reciprocă, a unuia împotriva altuia, osândire, ură reciprocă.

Este cu putinţă numai atunci când în inima noastră va fi pace – acest bun preţios şi sfânt, pe care ni-l dăruieşte Mântuitorul Hristos.

Dar pentru aceasta, aşa cum bine ştiţi toţi, trebuie şi să îi iertăm pe cei care ne-au jignit, şi să cerem iertare celor pe care noi cu voie sau fără de voie i-am nedreptăţit.

Altfel, zadarnice vor fi toate ostenelile noastre în postul care se apropie. Nu va primi Domnul numeroasele noastre metanii până la pământ dacă în inima noastră vor continua să existe supărarea pe fratele, răutatea şi duşmănia faţă de aproapele.

Nu va auzi Domnul nici rugăciunile noastre cu lacrimi şi nici suspinele noastre, înălţate către El ca să ne miluiască, dacă nu se ating de conştiinţa noastră cuvintele Mântuitorului: De veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc (Matei 6,14).

Domnul spune: „Iartă!“. Atunci şi tu vei avea dreptul să îţi ceri iertare. Domnul spune: „Nu îl jigni, ci iubeşte-L pe aproapele tău!” Dar cât de des iubim numai pe unii dintre cei care ne înconjoară, iar alteori pe nimeni nu iubim! Vedem la oameni numai defectele lor şi în chip nemilos îi osândim.

Şi doar noi trebuie să ne iubim unul pe altul, căci această iubire, după cuvântul lui Hristos, este semnul distinctiv al adevăraţilor creştini: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (Ioan 13,35).

Ziua de astăzi, dragii mei, este ziua verificării maturităţii noastre duhovniceşti, ziua auto-verificării noastre aspre, în care vom vedea dacă suntem capabili să îl urmăm pe Hristos, împlinind toate poruncile Lui. Mulţi dintre noi din propria lor experienţă de viaţă ştiu bine că a ierta este mult mai uşor decât a cere tu însuţi iertare celui pe care l-ai jignit. Aici mândria noastră ne împiedică să recunoaştem că suntem vinovaţi.

Mulţi credincioşi iubesc această sfântă seară. Cu bucurie vin degrabă la biserică pentru a participa la ritualul iertării. Dar toţi, oare, îşi închipuie clar ce răspundere luăm noi asupra noastră? Căci, din păcate, nu rareori acest ritual înduioşător la unii dintre noi poartă nuanţa împlinirii formale a iertării reciproce.

Ne-am apropiat unul de altul, am rostit: „Iartă-mă!” – şi cu un zâmbet chiar ne-am sărutat, iar în inimă în acelaşi timp nimic nu s-a schimbat. Pica purtată, duşmănia, aceleaşi au şi rămas. Nu aceasta, dragii mei, aşteaptă Domnul de la noi. El aşteaptă ca în această sfântă seară să se deschidă inimile noastre pentru dragoste reciprocă sinceră. Aşteaptă ca, biruind cu ajutorul Lui mândria din noi, să găsim în noi putere şi cu inima curată şi cu sufletul deschis să ne apropiem de cel pe care l-am jignit şi să zicem: „Iartă-mă pentru Dumnezeu!”

Aşteaptă ca noi să smulgem din inimile noastre şi îndârjirea reciprocă, şi osândirea reciprocă, şi tot ceea ce ne întinează şi ne îndepărtează de Dumnezeu.

Dar suntem noi, oare, capabili să iertăm întocmai aşa cum cere dreptatea lui Dumnezeu?

Să ştiţi că nu are nevoie Dumnezeu de făţărnicia noastră. Dumnezeu are nevoie ca noi să fim gata – să nu osândim pe nimeni, afară de noi înşine, pe toţi să îi iubim şi tuturor să iertăm. Are nevoie de hotărârea noastră ca în postul, care începe deja mâine, să renunţăm la păcatele, pe care le-am acumulat, poate, de-a lungul multor ani.

Dacă cu această stare sufletească am venit astăzi aici, atunci putem uni vocile noastre cu sunetele corului bisericesc şi cu toată puterea posibilităţilor noastre duhovniceşti să strigăm către Dumnezeu: Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta… Eu sunt al Tău, Doamne! Şi Te rog, degrab mă auzi! (ci. Psalmul 142, 7).

Dar înainte de a cere iertare unul altuia, trebuie să cerem iertare Domnului pentru faptul că L-am răsplătit cu o aspră nerecunoştinţă şi pentru chinurile Lui de pe Golgota, şi pentru moartea Lui pe cruce, pe care El le-a îndurat pentru răscumpărarea păcatelor noastre. Pentru faptul că avem atât de puţină dragoste faţă de El.

Trebuie să cerem iertare Maicii Domnului, că pentru a noastră mântuire Fiul Ei a fost răstignit pe Cruce. Iar noi cu păcatele noastre Îl răstignim în continuare, pricinuind răni şi inimii Sale de maică.

Trebuie să îi iertăm nu numai pe cei care sunt prezenţi aici, ci şi pe cei care se află în momentul de faţă departe de noi, şi pe cei care au plecat deja în veşnicie. Noi înşine trebuie să iertăm şi să îi rugăm şi pe ei să ne ierte pe noi. Iar Domnul va duce până la inimile lor pacea, pe care numai El o poate da. Şi această pace (a iertării reciproce) va vindeca şi sufletele lor, şi sufletele noastre.

Dă-ne, Doamne, să simţim astăzi pacea Ta binecuvântată, care se dă numai în cazul iertării reciproce sincere şi cordiale.

Să nu întorci faţa Ta… (cf. Psalmul 142, 7).

Un duh trist de rugăciune se aude în această adresare minunată a sufletului păcătos către Dumnezeu. Şi sufletele noastre suferă. Căci noi ne adunăm în zilele Postului Mare să ne curăţim sufletul nostru de tot ce este păcătos. Dar cât de mult este în noi tot ceea ce ne depărtează de Dumnezeu!

Şi totuşi – Dumnezeule milostiv, să nu întorci faţa Ta…! Deşi suntem foarte păcătoşi, totuşi noi Te iubim, noi către Tine năzuim! Noi suntem neputincioşi şi cu trupul, şi cu duhul – şi de aceea degrab ne auzi pe noi (cf. Psalmul 142,7)!

Omul este alcătuit din trup şi suflet, de aceea şi Postul Mare, care începe mâine, trebuie să fie îndoit. Pentru trup – înfrânare de la mâncarea de dulce, iar pentru suflet – înfrânare nu numai de la faptele rele, ci şi de la gândurile şi dorinţele rele.

Fiecare dintre noi să îşi cerceteze cu toată severitatea viaţa trăită. Inima noastră să înceapă să palpite din pricina conştiinţei păcătoşeniei noastre şi să strige: „Milostive, miluieşte-mă pe mine, cel căzut!”. Ziua de astăzi a fost precedată de trei săptămâni de pregătire, în cântările şi rugăciunile cărora s-a dezvăluit înaintea noastră învăţătura Bisericii despre importanţa pocăinţei.

Noi trebuie să intrăm în post cu acea stare sufletească, în care toţi oamenii, cu care ne vom întâlni, să ne fie dragi şi simpatici, ca nişte fraţi.

Iar pentru aceasta mai întâi de toate fiecare să se cerceteze pe sine cu toată severitatea, cu toată cruzimea propriei şi dreptei sale judecăţi. Şi vei înţelege că, vai, cât de departe eşti de viaţa trăită după poruncile evanghelice şi nu ai niciun drept nici să te superi pe cineva, nici să te cerţi, nici cu atât mai mult să jigneşti pe cineva. Aşadar, dă zor mai iute ca în această zi, special rânduită de Sfânta Biserică pentru curăţirea conştiinţei tale, să te împaci cu toţi. Ia hotărârea ca de azi înainte să nu superi pe nimeni şi să nu te superi pe nimeni.

Te pregăteşti în Postul Mare prin plecarea genunchilor şi, poate, chiar cu lacrimi să îl rogi pe Domnul să te ierte. Iartă mai întâi tu!

Şi în încheiere şi eu din partea fraţilor vă rog pentru Domnul: iertaţi-ne şi nouă toate cu câte v-am jignit sau v-am supărat! În numele întregii obşti a sfintei noastre mănăstiri, tuturor deopotrivă, atât enoriaşilor, cât şi pelerinilor, celor apropiaţi şi celor de departe vă cer iertare dacă am greşit faţă de voi cu cuvântul, cu lucrul, cu gândul şi cu toate simţurile noastre sufleteşti şi trupeşti. Dumnezeu cu harul Său să ne ierte şi să ne miluiască pe toţi. Amin.

***

iertare imbratisare monahi

Învăţătură în Duminica Iertării

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!

Slavă Ţie, Doamne! Încă ne-am învrednicit să ajungem la sfântul post; încă ni se mai dă timp să ne dezmeticim din beţia vieţii păcătoase, când Domnul este gata să ne primească în braţele părinteşti ale milei Sale.

Deja trei săptămâni am strigat în rugăciune către Domnul: Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viață!”.

Şi iată, a venit această vreme mântuitoare. Ne aflăm în pragul Sfântului şi Marelui Post – al tărâmului pocăinţei noastre şi al milostivirii Domnului faţă de noi, păcătoşii, care ne căim. Să ne apropiem, aşadar, dragii mei, cu îndrăzneală şi să păşim cu dorinţă pe acest tărâm mântuitor. În marile şi mântuitoarele zile ale Postului prin rugăciunile deja alcătuite, prin post, prin taina pocăinţei, Mântuitorul – Domnul e gata să ne ridice iar din adâncul păcatului şi să ne facă făpturi noi. Iar Sfânta Biserică – maica noastră, ca o educatoare înţeleaptă treptat ne-a pregătit pentru nevoinţa postului prin cântări de umilinţă şi citirea rugăciunilor bisericeşti, prin trecerea noastră de la mâncarea cu carne şi cu peşte la cea cu brânză, iar de la cea cu brânză la cea vegetală, încurajându-ne prin exemple din Evanghelie şi din vieţile sfinţilor.

Aproape din primele zile ale noului an am auzit chemarea Botezătorului Domnului Ioan: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor (Matei 4,17); apoi a început să răsune propovăduirea Mântuitorului însuşi despre aceeaşi pocăinţă. În pilda vameşului şi a fariseului am auzit cum trebuie să ne rugăm, ca Domnul să asculte rugăciunea noastră. În povestirea fiului risipitor a stat în faţa noastră exemplul milostivirii nesecate a lui Dumnezeu către păcătosul care se pocăieşte. În cele citite despre Înfricoşata Judecată am aflat ce ne aşteaptă dincolo de mormânt şi cum trebuie să trăim aici pe pământ, ca învierea în veşnicie să nu devină plângere târzie şi chin. Iar în Evanghelia de astăzi ni s-a vorbit despre cea mai scurtă cale a mântuirii: Iertaţi şi veţi fi iertaţi (Luca 6, 37). Toată această rânduială înţeleaptă şi mântuitoare a vieţii an de an ni se aminteşte în Biserică. De ce, dar, dragii mei, mulţi dintre noi deseori rămân surzi la aceste adevăruri clare şi vădit mântuitoare? Cred că pricina constă în faptul că noi nu înţelegem destul de profund şi nu acceptăm în inimă ceea ce cere de la noi, ceea ce ne dăruieşte şi ne făgăduieşte nouă postul.

Ce cere el? Postul cere de la noi pocăinţă şi îndreptarea vieţii.

Ce dăruieşte el? Iertarea tuturor păcatelor noastre şi întoarcerea tuturor milelor lui Dumnezeu.

Ce ne făgăduieşte el? Bucurie întru Duhul Sfânt aici şi fericire dincolo în veşnicie.

Este de ajuns să acceptăm toate acestea nu numai cu mintea rece, ci cu inima fierbinte, vie, ca totul în viaţa noastră să învieze. Vom învia şi noi înşine, râvnind la legătura vie cu Dumnezeul Cel viu. Şi postul va fi acea cărăruie care ne va duce la o fericire necunoscută până acum. Iar acele necazuri şi strâmtorări, care ne stau înainte, nu sunt piedici către mântuire, ci însăşi calea cea mântuitoare, poruncită nouă de Hristos. Dar, intrând în zilele Sfântului şi Marelui Post, înainte de a sta înaintea feței lui Dumnezeu cu pocăinţă pentru greşelile noastre, trebuie să înviem în inimă legea cea mântuitoare – iertaţi şi veţi fi iertaţi. Aceasta este singura condiţie, fără de care iertare pentru noi nu poate fi. De veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre (Matei 6,14-15).

Să luăm aminte, dragii mei, la aceste cuvinte cu atenţie, pătrunzându-le sensul, să dăruim iertare celor ce ne-au greşit şi nu din vârful limbii, ci să eliberăm inima noastră de greutăţile şi întunericul jignirilor, al bănuielilor, care precum un zid de nepătruns cresc între noi şi Dumnezeu. Inima trebuie să rostească iertarea deplină şi desăvârşită nu numai pentru cei ce ne-au jignit, dar şi pentru toţi cei ce ne urăsc, ne osândesc, ne clevetesc, pentru toţi, toţi cei ce ne fac nouă orice fel de rău. Trebuie să fim pătrunşi de gândul că toate acestea Domnul ni le trimite pentru urcuşul nostru duhovnicesc, ca mijloace de încercare, de îndreptare şi de desăvârşire. Iar astăzi iubirea cea atotiertătoare a lui Dumnezeu ne aşteaptă pe noi, pe cei ce am iertat şi pe cei iertaţi, pe cei nedreptăţiţi şi pe cei ce am nedreptăţit, ca pe toţi fiii Săi să îi acopere cu milă, ca ei să simtă adierea împărăţiei cereşti în sinea lor.

Pare atât de simplă şi de accesibilă calea mântuirii. Şi ea depinde numai de noi înşine. Potoleşte-ţi inima neîmpăcată, treci de la sentimentele neîmpăcate la milă, la compătimire şi la iubire, înfrânează-ţi egoismul şi iubirea de sine. Şi gata. Eşti mântuit!

Duminica iertării este o mare zi cerească, dumnezeiască. Sfânta Biserică a rânduit în această zi să ne iertăm unul altuia greşelile. Şi, dacă toţi ne-am alipi cu inima de făgăduinţa acestui lucru, în această zi comunităţile creştine s-ar transforma cu adevărat în comunităţi ale raiului şi pământul s-ar uni cu cerul. Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea omenească, întâlnindu-se, ar da naştere la o asemenea bucurie pascală, în pragul nevoinţei postului, încât ea ar deveni un izvor de puteri pe tot tărâmul postului.

Dar, oare, ştim noi să iertăm? Putem noi, oare, să iertăm cu adevărat? Ne vedem noi, oare, neputinţele şi greşelile noastre faţă de aproapele ca să rostim sincer cuvintele: „Iartă-mă pe mine, păcătosul“? La aceste întrebări toţi, fără vreo excepţie, trebuie să ne răspundem singuri.

Căci, dacă după cuvântul Apostolului Iacov:

Dacă aveţi râvnire amară şi zavistie în inimile voastre, nu vă lăudaţi, nici nu minţiţi împotriva adevărului. înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, trupească, demonică. Deci, unde este pizmă şi zavistie, acolo este neorânduială şi orice lucru rău. Iar înţelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă şi de roade bune, neîndoielnică şi nefăţarnică. Şi roadă dreptăţii se seamănă întru pace de cei ce lucrează pacea (Iacov 3,14-18).

Toţi avem nevoie de iertare, de mila lui Dumnezeu. Pentru a nu fi în zadar osteneala şi nevoinţa noastră în ceea ce priveşte postul, astăzi trebuie să conştientizăm toţi că darul nostru poate fi respins de Dumnezeu dintr-o singură pricină – nu am îndeplinit chemarea la iubire, nu ne-am împăcat, nu am iertat din toată inima. Încă îmi amintesc îndemnul Mântuitorului însuşi către noi: Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău (Matei 5, 23-24). Iertarea jignirilor! Dar de unde mai vin şi ele, aceste jigniri?

Rădăcina tuturor relaţiilor noastre nefrăţeşti: a certurilor, a duşmăniei, a mâniei – se ascunde în inima noastră iubitoare de sine. Iubirea de sine hrăneşte mândria şi zavistia. Din ele cresc toate celelalte patimi. Să lupţi cu ele nu este uşor, dar este necesar, altfel mântuirea noastră este cu neputinţă. Deci, unde este pizmă şi zavistie, acolo este neorânduială şi orice lucru rău (Iacov 3,16) – ne aminteşte Apostolul Iacov.

Dragii mei! Acum este vremea potrivită, acum este ziua mântuirii. Astăzi este primăvară în suflete! Să râvnim, dar, de acum înainte la mântuire, la curăţirea inimii noastre. Harul lui Dumnezeu aşteaptă voinţa noastră, ca să ne ajute pe noi, cei slabi şi neputincioşi. Să dorim mântuirea, să răspundem la iubirea şi chemarea lui Dumnezeu prin a fi pe placul Său prin însăşi viaţa noastră. Să ne sârguim să avem în memoria inimii faptele şi roadele căderilor noastre, care duc la veşnica pieire.

Am căzut prin gustarea din rodul oprit – să ne silim a ne ridica prin postul cel poruncit.

Am căzut prin îngâmfare – să ne ridicăm prin blândeţe şi umilire de sine.

Am căzut de la faţa lui Dumnezeu prin ne-pocăinţă – să ne întoarcem la El prin lacrimi de căinţă.

Pierim prin nepăsare şi uitare de Dumnezeu – să înviem prin grija pentru mântuire şi prin frica de Dumnezeu.

Să ne sârguim să ne eliberăm de toate aceste curse, prin care ne prinde pe noi, cei vii, satana în voia sa, despărţindu-ne de Dumnezeu. Să ascultăm glasul lui Dumnezeu, care prin apostolul ne trezeşte din somnul morţii: Este chiar ceasul să vă treziţi din somn. Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii (Romani 13,11-12). Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii (2 Corinteni 6,2).

Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos! (Efeseni 5,14). Amin.

***

Duminica-iertarii1

Cuvânt la ritualul iertării

Postul Mare este vremea rugăciunilor noastre stăruitoare, în care noi Îl vom ruga pe Dumnezeu ca El să primească pocăinţa noastră şi să ierte păcatele noastre. Îl vom ruga stăruitor pe Domnul ca El cu mila Sa să întărească puterile noastre slabe pe calea către viaţa veşnică. În aceste zile ale mântuitorului post vom căuta iertarea noastră de păcatele, care la toţi, din nefericire, sunt în mulţime mare.

În numele Tatălui şi al Viului şi al Sfântului Duh!

Din mila lui Dumnezeu, iubiţi fraţi ai mănăstirii noastre, şi toţi enoriaşii noştri permanenţi şi pelerinii, care aţi venit, stăm iarăşi împreună „la porţile” Sfântului Post. Şi ne-am adunat aici în această sfântă seară la înduioşătorul ritual al iertării reciproce. Mâine, după cum toţi bine ştiţi, începe Postul Mare. Vremea lucrării binecuvântate şi mântuitoare, a ostenelilor deosebite, sporite pentru ca noi să ne refacem duhovniceşte şi întru curăţia inimii să întâmpinăm şi să proslăvim luminata înviere a lui Hristos.

Dar nu se poate să pornim la această lucrare fără să ne împăcăm unul cu altul.

Postul Mare este vremea rugăciunilor noastre stăruitoare, în care noi Îl vom ruga pe Dumnezeu ca El să primească pocăinţa noastră şi să ierte păcatele noastre. Îl vom ruga stăruitor pe Domnul ca El cu mila Sa să întărească puterile noastre slabe pe calea către viaţa veşnică. În aceste zile ale mântuitorului post vom căuta iertarea noastră de păcatele, care la toţi, din nefericire, sunt în mulţime mare. Aici sunt şi păcatele noastre vădite, săvârşite de noi în ochii celor din jur, şi păcatele ascunse, manifestate în gândurile şi intenţiile noastre şi ştiute numai de Dumnezeu. În aceste zile ale Postului Mare Îl vom ruga cu lacrimi, Îl vom ruga stăruitor pe Dumnezeu să ne ierte.

Dar noi, dragii mei, trebuie să merităm ca Domnul să audă aceste rugăciuni ale noastre, ca să ajungă la urechile Lui suspinele sufletului nostru. Iar pentru aceasta mai întâi de toate trebuie să învăţăm noi înşine să îi iertăm pe cei apropiaţi ai noştri.

Aceasta o cere de la noi dreapta judecată a lui Dumnezeu. Despre aceasta ne aminteşte legea dreptăţii lui Dumnezeu. Iar ea este atât de simplă: De nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre (Matei 6,15). Cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura (Matei 7, 2). Judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă (Iacov 2,13).

Dumnezeu, dragii mei, este milostiv, dar este şi drept. Deci, înainte de a-L ruga pe Dumnezeu să ne ierte, noi înşine trebuie să îi iertăm pe cei apropiaţi ai noştri, care au greşit faţă de noi. Şi, dacă nu facem aceasta, atunci, oricât de profundă şi de sinceră ar fi pocăinţa noastră, nu ne va ierta Domnul. Ca aceasta să nu ni se întâmple, trebuie să învăţăm să iertăm aşa încât să nu purtăm pică. Dreptatea lui Dumnezeu cere ca noi să smulgem din adâncul inimilor noastre chiar şi urmele jignirii pricinuite nouă cândva, ca niciodată să nu iasă la suprafaţă în memoria noastră amintiri dureroase şi sentimente rele faţă de prigonitorii noştri. Altfel, cum vom îndrăzni să socotim faptul că Dumnezeu pe noi, care în decursul vieţii noastre la nesfârşit Îl supărăm, ne va ierta şi ne va primi în împărăţia Sa cerească?

Dar iată, tocmai acest lucru – să îl ierţi cu adevărat pe aproapele tău – pentru mulţi dintre noi este cel mai greu moment din lucrarea noastră duhovnicească. Noi suntem capabili să ne căim pentru păcatele noastre grele, cumplite; suntem capabili ca, biruind în noi ruşinea, să dezvăluim înaintea duhovnicului la spovedanie rănile pline de puroi ale sufletului nostru. Dar a-l ierta din toată inima, sincer şi cu dragoste pe omul care ne-a jignit – pentru mulţi dintre noi este cea mai grea nevoinţă. Însă a nu o săvârşi, prietenii mei, este cu neputinţă!

Pornind pe calea postului, trebuie să îndeplinim datoria noastră de creştini: să cerem iertare celor apropiaţi pentru jignirile noastre, pe care noi, poate, le-am adus cuiva şi din toată inima să îi iertăm pe toţi cei care cândva ne-au jignit pe noi. Repet, pentru unii este greu să facă acest lucru. Este greu, dar este necesar! însă acela dintre noi, care a învăţat acest lucru uşor, care este capabil să se închine aproapelui său, cerându-i iertare, şi el însuşi din adâncul inimii sale îi iartă pe toţi, acela – după cuvântul Sfântului Grigorie de Nyssa – are îndrăzneală să spună în rugăciunea sa Domnului: „Tatăl meu ceresc, eu am îndeplinit ceea ce Tu îmi porunceşti să fac. Îndeplineşte şi Tu ceea ce făgăduieşti să faci. Eu am iertat toate greşelile şi nedreptăţile şi, alergând la Tine întru pocăinţa mea, aştept ca şi Tu, potrivit făgăduinţei Tale, să îmi ierţi mie greşelile mele nenumărate”.

Dar nu uitaţi că o asemenea îndrăzneală poate avea numai acela care el însuşi iartă. Căci tocmai pentru ca să ne iertăm reciproc unul pe altul, ne-am şi adunat astăzi aici. Şi, de aceea, să ne cercetăm, dragii mei, să vedem dacă suntem gata să săvârşim întocmai aşa cum cere dreptatea lui Dumnezeu acest ritual înduioşător al iertării reciproce.

Nu vor fi, oare, închinăciunile noastre reciproce şi cuvintele noastre de iertare doar o îndeplinire formală a ritualului întemeiat încă de Biserica primară? Temeţi-vă, dragii mei, de această răceală a inimii, temeti-vă de făţărnicia voastră! Nu uitaţi că mâine trebuie să începem nevointa marii lucrări – a curăţirii sufletului şi a inimii de păcate. În Împărăţia cerească Îl vor vedea pe Dumnezeu numai cei curaţi cu inima. Aşadar, nu vă murdăriţi inima voastră cu făţărnicia! Acum o clipă am auzit la dumnezeiasca slujbă prochimenul mare şi, fără îndoială, fiecare dintre noi s-a rugat în taină în inima sa:

Să nu întorci faţa ta de la sluga Ta; când mă necăjesc degrab mă auzi. Ia aminte spre sufletul meu, şi-l mântuieşte pe el (Prochimenul Postului Mare).

De un duh trist de rugăciune este pătrunsă această minunată cerere, adresare a sufletului nostru către Dumnezeu. Ea trebuie să fie în concordanţă cu starea noastră lăuntrică în ajunul intrării în Postul Mare.

Şi încă cu trei săptămâni înainte de această zi, începând din Săptămâna vameşului şi a fariseului, Biserica a făcut să răsune urechile noastre de o cântare profundă ca conţinut: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă“. Aceste cuvinte trebuie să se smulgă cu rugă fierbinte din sufletul nostru: „Doamne, deschide-mi mie uşile pocăinţei!”.

Deschide-mi Tu uşa pocăinţei, pentru că eu sunt atât de păcătos încât nu sunt în stare să fac aceasta pentru mine. Eu, întinându-mă cu păcatele, atât de tare am închis aceste uşi încât acum, fără ajutorul Tău, Doamne, nu le pot deschide. Sufletul meu tinde către curăţie, către dreptate.

„Că mânecă duhul meu la biserica Ta cea sfântă”, dar „purtând lăcaş al trupului cu totul spurcat”.

Din cauza întinăciunii trupului nostru noi nu putem deschide aceste uşi singuri. Şi Îl rugăm pe Domnul stăruitor, de multe ori.

Şi iată, rugăciunea noastră este auzită: mâine se va deschide înaintea noastră această uşă a pocăinţei şi noi vom păşi pragul acestei uşi şi mâine vom fi deja acolo unde Domnul ne aşteaptă cu pocăinţa noastră. Şi El ne va da nouă şi ajutor în această nevoinţă a pocăinţei. Iar noi cerem mai departe: ci ca un îndurat curăţeşte-l pe el cu mila milostivirii Tale”.

Deşi suntem foarte leneşi în lucrările mântuirii propriului nostru suflet, nu trebuie să uităm că în viața veacului viitor vor intra numai cei curaţi, cei blânzi, cei milostivi. Şi sufletul nostru trebuie să fie ca o apă vie, curgătoare, care spală murdăria inimii noastre cu lacrimile pocăinţei. Învăţaţi „rugăciunea vameşului“! Cât de profundă şi desăvârşită este această rugăciune scurtă: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului! Ea este străină de duhul mândriei şi al îngâmfării. Aceasta este rugăciunea nădejdii profunde în faptul că Domnul nu îl respinge pe păcătos şi îi dă putere să se depărteze de viaţa plină de păcat şi să înceapă o viaţă nouă, plăcută lui Dumnezeu.

Rugăciunea vameşului a ieşit dintr-o inimă înfrântă şi nu a fost respinsă de Dumnezeu. Vameşul îşi dădea seama de păcătoşenia sa, de nevrednicia sa şi de aceea s-a rugat cu smerenie. Şi noi, dragii mei, trebuie să înţelegem că şi noi am săvârşit o mulţime de păcate grele, cumplite. Să ne dăm seama, să ne îngrozim de purtarea noastră. Şi atunci din pieptul nostru, asemeni lui David, se va smulge strigătul: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta (Psalmul 50,1).

Să ne gândim, dragii mei – ce ne mai împiedică pe noi să deschidem uşile pocăinţei? În rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, pe care deja am început să o rostim la dumnezeieştile noastre slujbe şi o vom rosti tot postul, există minunatele cuvinte: „…dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu…”. Din păcate, tocmai această capacitate de a ne vedea greşelile noastre rareori există în noi şi aceasta, fără îndoială, este principala piedică în deschiderea uşilor. Acela care nu îşi simte păcatele sale, începe să observe păcatele celorlalţi oameni şi cade în păcatul greu al osândirii. De aceea şi cere Cuviosul Efrem Sirul: „dăruieşte-mi ca să-mi văd propriile mele păcate şi să nu greşesc prin osândirea aproapelui”. Acest lucru, dragii mei, trebuie să îl înţelegem bine şi să nu facem metaniile pur şi simplu, ci să conştientizăm ce rugăminte adresăm noi lui Dumnezeu.

Trebuie să ne învăţăm să analizăm mereu propriile noastre fapte şi gânduri. Trebuie să ne cunoaştem patimile şi păcatele noastre. Această conştiinţă ne va îndemna să îi cerem lui Dumnezeu ajutor în lucrarea pocăinţei. Doar conştiinţa păcătoşeniei noastre ne va ajuta să ne schimbăm viaţa dacă până acum nu ne-am pocăit. Fie ca din inima noastră să iasă rugăciunea:

Părinte milostiv, nu întoarce faţa Ta de la noi, care, deşi suntem păcătoşi, totuşi Te iubim şi către Tine năzuim! Noi suferim pentru greşelile noastre, pentru căderile noastre, noi suntem slabi şi neputincioşi. Degrab auzi-ne pe noi, cei ce cu lacrimi de pocăinţă, cu inima înfrântă şi smerită Ţie ne adresăm, fii milostiv către noi”.

Sfânta Biserică ne deşteaptă din somnul păcatului, ne învaţă, ne îmbărbătează ca noi să ţinem cu vrednicie postul cel mântuitor, să spovedim păcatele noastre şi să ne împărtăşim cu Sfintele lui Hristos Taine întru bucuria vieţii veşnice. Să preţuiţi, dragii mei, îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. Să mulţumiţi pentru faptul că El ne-a dăruit să mai intrăm încă o dată în Sfântul şi Marele Post. Dar nu uitaţi de dreapta judecată a lui Dumnezeu. Să nu ni se întâmple o nenorocire din nechibzuinţa noastră. Nu amânaţi pocăinţa şi îndreptarea voastră ca să nu auzim şi noi amarele cuvinte ale mâhnirii lui Dumnezeu pentru noi: Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea (Matei 7, 23). Nu uitaţi că se va mântui nu cel ce doar cu numele este creştin, ci cel care se osteneşte la mântuirea sufletului său.

Sfânta Biserică voieşte ca fiecare dintre noi să se cerceteze mereu pe sine. Atunci îşi va vedea el păcatele. Această cercetare de sine, fără îndoială, îl duce la pocăinţă, îl duce la lacrimile de pocăinţă. Iar lacrimile de pocăinţă sunt cele mai preţioase lacrimi pentru noi, sunt acele lacrimi, despre care se spune în Evanghelie: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Matei 5, 4). După aceste lacrimi de pocăinţă, de obicei, urmează mângâierea şi bucuria.

Iar acum, după ce v-am dat o scurtă învăţătură, potrivită cu ziua de astăzi, din toată inima, plină de dragoste sinceră pentru voi, fiii noştri duhovniceşti, vă doresc să ieşiţi din biserică cu pace în suflet din conştiinţa faptului că nu avem supărare pe nimeni. Să fie linişte şi bucurie în inimile noastre. Şi cu această pace în suflet, din mila lui Dumnezeu, să începem mâine nevoinţa Postului Mare.

3 (16) martie 1986

(din: Arhimandrit Ioan Krestiankin, Predici la Postul Mare, Editura Egumenita, 2016)

predici_la_postul_mare

 

Legaturi:

***

Va mai recomandam:

 

***

 

***

 

***


Categorii

Cum sa tinem post?, Duminica izgonirii lui Adam din Rai (a Iertarii, Lasatului sec de branza), Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mandria, trufia, Parintele Ioan Krestiankin, Triodul si Postul cel Mare

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la ““Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta…”– PREDICI ale CUVIOSULUI IOAN KRESTIANKIN la INTRAREA IN POSTUL MARE trecand prin DUMINICA IERTARII: “Nu are nevoie Dumnezeu de făţărnicia noastră… Nu va primi Domnul numeroasele noastre metanii până la pământ dacă în inima noastră vor continua să existe supărarea pe fratele, răutatea şi duşmănia faţă de aproapele”

  1. Pingback: CUM SA PETRECEM INTAIA SAPTAMANA A POSTULUI MARE? | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: A VENIT PRIMAVARA... DUHOVNICEASCA A POSTULUI CELUI MARE: "Sârguiți, creștinilor să mântuiți sufletele voastre, cât mai aveți vreme, cât nu s-au zăvorât porțile Împărăției Cerurilor!"/ SF. IOAN CASIAN despre SCOPUL, NECESITATEA s
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate