Predici de mare adancime ale Parintelui Sofronie (II). CUM SA TRECEM POSTUL MARE in mijlocul tensiunilor apocaliptice ale vremii noastre?

26-02-2012 Sublinieri

Va recomandam si:

***

CUM SĂ TRECEM MARELE POST

Cuvântarea a zecea –

Cum să trecem postul, în viziunea ţelului final. Pentru biruinţa lui Hristos pe Golgotha. Despre textele slujbelor Postului Mare. Predania vie a Bi­sericii. Pentru felurita putere de a îndura a fie­căruia. Bucuria nu ţine multă vreme. Pentru anumite amănunte ale Postului. Pentru Duminica Iertării: cum se prea biruiesc ispitele. Lemnul cunoaşterii şi dezbinarea între oameni. A se micşora este lucru mare înaintea lui Dumnezeu – cum se atrage harul. Aşteptări apocaliptice. Unirea în Fiinţă, ca îndumnezeire. Despre rugăciunea Sfântului Efrem Sirul.

Ieri şi azi m’a durut inima, şi doare în mod curios… Şi m’am rugat lui Dumnezeu: Nu acum. Dă-mi să săvârşesc lucrul vieţii mele”. Şi iată, spre a-mi săvârşi lucrul vieţii, încep prin a vorbi cu voi despre cum să trecem Marele Post.

V’am vorbit deja despre metoda mea, pe care vă sfătuiesc să v’o însuşiţi. Metoda mea este precum urmează: A ne vedea ţelul de pe urmă si a merge către el, începând cu abc-ul. In ce priveşte Postul, trebuie avut acelaşi principiu, dar pe o scară redusă. Trebuie înţeles că cele cincizeci de zile ale Postului ne sunt puse la dispoziţie ca pregătire spre a primi învierea cea din morţi. Iar viziunea noastră ne-o întocmim astfel: Acum începe nevoinţa, însuflarea noastră creşte la gandul că sute de milioane de creştini vor ţine acest Post. Calea către înviere, pentru însuşi Dumnezeul întrupat trecea prin suferinţă. Taina suferinţei o intelegem de abia mai târziu. La început o primim ca pe o condiţie a creşterii noastre în Dumnezeu, ca o condiţie a dezvoltării noastre, spre a-L putea primi pe Cuvântul lui Dumnezeu şi spre a ne însuşi căile Sale în viaţa practică.

Astfel ne vom alcătui nouă înşine acest tablou pentru Marele Post, şi vom vedea cum un Om pe pământ a hotărât în Sine să urce pe Golgotha şi să rupă cătuşele de fier ale blestemului pentru păcatul lui Adam, să rabde absolut tot ceea ce nimeni pe întreg Pământul nu a înţeles, nimeni nu a putut cu adevărat pătrunde. Iar când a săvârşit „lucrul” Lui, a zis: „îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”

„Printr’un om păcatul a intrat în lume”  – spune apostolul Pavel  „şi printr’un Om vine mântuirea”. Dacă înaintea noastră vom avea un astfel de ţel, atunci vom întâmpina Postul Mare ca pe un sfânt răstimp în viaţa întregului an. Şi atunci când cu bucurie vom purta nevoinţa trupească a înfrânării de la mâncare, ea nu ne va dăuna, ci ne va ajuta în toate planurile: şi în cel duhovnicesc, şi în cel trupesc.

E drept, mie acum, la bătrâneţe, pot spune că mi s’a luat această îndulcire a Postului Mare. La Sfântul Munte, când trăiam într’o mănăstire unde trecerea postului era cea mai săracă şi mai anevoioasă, eu suportam Postul cel Mare cu bucurie şi uşor. Acum nu o mai pot face. Sânt lipsit de această binecuvântare şi fericire.

In arhitectura genială a ciclului anual al dum­nezeieştilor slujbe, Postul ocupă un loc deosebit. Sluj­bele Marelui Post, unde într’o mare măsură se între­buinţează texte din Vechiul Testament se arată a fi o învăţătură exprimată adesea într’o înălţime de necrezut a darului poetic.

Drept pildă voiu aduce irmoasele canonului care se va cânta:

Ajutor şi acoperitor s’au făcut mie întru mântuire: Acesta este Dumnezeul meu, şi voiu proslăvi pre El, Dumnezeul părintelui meu, şi Voiu înălţa pre El, căci cu slavă s’au proslăvit.

Insuflătoare cuvinte, care cuprind în sine un înalt înţeles – acela pe care îl numim Predanie.

Predania cea vie, mai presus de toate se exprimă în duhul vieţii, învăţătura dogmatica vine mai tarziu. La început inima iubeşte pe Domnul şi Il urmează oriunde se va duce. Iar mai pe urmă se adaogă treptat neasemănata îndulcire a dobândirii mântuirii lumii... […]

Şi deşi aşa stau lucrurile, din nefericire în vremile noastre rezistența organismului nostru, zdruncinat in plan nervos încă din anii copilăriei, s’a împuţinat cumplit. Pe vremuri mulţi erau nevoitorii care puteau petrece săptămâni, luni fară să mănânce, urmând înfrânării lui Hristos, postului Lui în pustie patruzeci de zile, inainte de a ieşi la propovăduire. Astăzi aceasta se întâlneşte destul de rar printre nevoitori. La care observ cu durere în inimă, un fenomen foarte jalnic: când este vorba de motive medicale, oamenii sunt în stare să rabde un post, dar pentru Dumnezeu nimica nu merge – pentru ca este un oarecare duh care impiedica orice lucrare atunci când este vorba a urma lui Hristos.  Inainte vreme, în mănăstiri, cei ce puteau, ajunau până Vineri, şi chiar până Sâmbătă. Dar asta nu era pentru toţi. In prima zi nu se găteşte deloc. Incepând cu a doua zi se pregăteşte un ceai. Unii nu au mâncat trei zile, alţii numai două zile. Şi totuşi, un fenomen curios: primele zile sunt mai greu de trecut. A doua zi, Marti, incepe capul să ameţească. După aceasta, Miercuri, se poate intampla trecerea unui prag şi o uşurare de a posti pentru organism. Dar pentru cei bolnavi nu este cu putinţă, nici o singură zi de post, din pricina bolii.

La Athos prima zi a Postului pentru mulţi era grea, pentru că acolo erau ţărani puternici. Secreţiile digestive, negăsind nimic în stomac, începeau să mistuie însuşi stomacul. In asemenea cazuri Lunea trebuiau să mănânce ceva, ca să nu-şi strice sănătatea.

Aşa că nu vreau acum sa enumăr toate variaţiile organice, cui ce-i trebuie, şi cine ce poate. Iar noi rămânem cu metoda aceasta: Nu este obligatorie deplina înfrânare în cursul întregii săptămâni; nu este obligatoriu nici până Miercuri, până la prima Liturghie a Darurilor mai-nainte-sfinţite; nu-i obligatoriu nici chiar prima zi să o treci fără a mânca deloc. Fiecare să-şi aleagă după puterile proprii. Fiecare de bunăvoie să intâmpine nevointa care se deschide înaintea noastra. Si astfel ei vor fi în stare să treacă întregul Post fără ca să piardă din vedere adevăratul ţel: să întâmpinăm în trupul nostru stricăcios harul învierii.

În fiecare an vă va fi dat să trăiţi un lucru para­doxal: Postul, cu toate nevoinţele plânsului, pocăinţei, privegherilor ş.a.m.d., îl putem îndura cincizeci de zile. Dar Paştile – bucuria pascală – o putem trăi pentru o foarte scurtă vreme, iar apoi nu ne mai rămâne putere pentru bucurie. In chip firesc s’ar zice că ar trebui să fie dimpotrivă: cu Postul – zdrobirea, iar apoi bucuria biruitoare a învierii care învie omul!

Aşa, eu nu îmi propun să vă vorbesc despre amănuntele organizării Postului. La Părinţii Bisericii sânt scrieri despre unele trăsături caracteristice, cum trebuie trecut Postul, dar având în vedere că este greu, noi facem aşa: în prima săptămână, în a patra şi în a şaptea a Postului ne nevoim a ne înfrâna mai mult decât în celelalte. Deoarece trupul poate suferi din pricina nelucrării, în practica bisericească se recomandă mătănii până la pământ. Iar mătăniile acestea pe care le face omul zi şi noapte servesc ca trupul să rămână în mişcare şi în încordare. Altfel, pentru un trup tânăr, lipsa mişcării devine de nesuferit şi dăunătoare. De aceea în biserică se fac rugăciuni cu mătănii mari. Aceasta, pe de-o parte, este expresia smereniei noastre, iar pe de altă parte, mişcarea fizică este de neapărată trebuinţă în absenţa muncii.

Apostolul Pavel spune: „Dacă nu lucrează cineva, nici să nu mănânce”. Dar într’o scrisoare către un exarh, Mitropolitul Nicolae, i-am scris cândva: „Iar noi, ca totdeauna, am schimbat-o acum şi pe aceasta: Cine nu mănâncă, acela nici să nu lucreze.” Când nu ni se dă de mâncare, nu lucrăm! Dumnezeu ne-a dat un privilegiu deosebit: Suntem liberi de a ne determina condiţiile. Nu suntem bogaţi în ce priveşte proprietatea. Noi chiar nu avem destul loc ca să trăim cum am avea nevoie. Dar totuşi, dacă vom păzi poruncile lui Hristos, harul nu ne va părăsi. Iar când harul nu părăseşte, rugăciunea curge fără poticnire în orice condiţii: şi în osteneală, în ascultări, şi în însingurare în chilie, şi în biserică. Şi aşa, v’am spus în puţine cuvinte ceva despre Postul cel Mare care ne aşteaptă.

Întorcându-ne din nou la aceeaşi temă, cum să se întipărească în conştiinţa noastră ceea ce eu socotesc ca un principiu absolut necesar: a avea în vedere ţelul final şi a se îndrepta către el. Atunci aspectele neînsemnate ale vieţii noastre de zi cu zi vor trece fără vreo deosebită zdruncinare a organismului şi a psihicului nostru. Şi aceasta nu numai în Post, ci şi după, şi întotdeauna, în fiecare zi: Noi trebuie să ne amintim de ţelul şi înţelesul petrecerii noastre aci. Noi ne-am adunat împreună ca într’un singur duh al dragostei pentru Hristos, să urmăm paşilor Lui, sprijinindu-ne unul pe altul. Vă amintiţi cum este scris în Evanghelie: Când erau pre cale, suindu-se în Ieru­salim, Iisus mergea înaintea lor, la o oarecare distanţă, iar ei [ucenicii] erau înfricoşaţi, şi urmând Lui, erau cuprinşi de teamă. Aşa şi noi, cu frică vom urma lui Hristos în tot acest Mare Post, ca mai pe urmă cântarea „Hristos a înviat” să irumpă ca un „prisos de viaţă” în noi. Este un foarte bun obicei acela de a cânta stihira Paştilor, Duminică seara, în Duminica Iertării.

Pentru Duminica Iertării trebuie să spun câteva cuvinte. Aceas zi dobândeşte o deosebită însemnătate când sincer cerem iertare unul altuia. Când iertarea este dată din ambele părţi, atunci sufletul se simte slobod şi plin de pace. Şi aceste condiţii, a slobozeniei şi a păcii, foarte mult uşurează Postul… Şi voi pregătiţi-vă pentru ziua aceasta, ca să lepădaţi din inima şi din mintea voastră orice umbră de întărâtare împotriva fratelui…

Din însuşi începutul Postului se va cânta despre Adam cel izgonit din Rai – lucru de mare însemnătate, în rânduiala istorică, mai târziu se va face pomenire de căderea în păcat a lui Adam şi de hotărârea lui Hristos de a strica blestemul. In această zidire genială a întregului ciclu anual al dumnezeieştilor slujbe – în această sumă de theologie, de rugăciuni şi de învăţături ce reprezintă cărţile Marelui Post, este înscrisă toată Tradiţia, dar toate primesc forma rugăciunii, astfel încât theologia devine conţinutul tuturor rugăciunilor noastre…

Voi să mă iertaţi: Eu acum v’am vorbit despre amănunte ale vieţii noastre. Ţelul de căpetenie însă vi l-am exprimat în „Testamentul” meu. Rogu-vă, uitaţi de nimicnicia mea şi păziţi acest testament. V’am spus că nu este uşor. Insă de fiecare dată în asemenea cazuri, ca în Duminica Iertării ce vine, noi vom săvârşi această nevoinţă, şi să uităm toate ranele pe care le-am primit în viaţă! Iar când din inimă vom ierta tuturor fraţilor toate cele ce s’au adunat zi de zi, zile pline de trude, de nedumeriri, de strâmtorări, de lipsuri, atunci toate astea vor fi lepădate, şi duhul nostru se va slobozi şi va afla libertatea omului iertat, izbăvit de toate urmările păcatului şi însufleţit de o nouă nădejde.

Nu trebuie să ne uimim că în viaţă se nasc neînţelegeri, mai cu seamă în Post. Dar trebuie să ne învăţăm să preabiruim greutăţile pomenite, pentru a împlini legea lui Hristos, Care zice: Iertaţi orice aveţi asupra cuiva, ca şi Tatăl vostru cel din ceruri să ierte vouă greşalele voastre. Iar prin faptul de a ierta greşalele fratelui sau ale sorei noastre intrăm în procesul mântuirii întregii omeniri. De fiecare dată când se ivesc ispite sau vreo greutate oarecare (că nu este cu putinţă a ocoli frecuşurile, ca urmare a limitării trupului nostru), trebuie neapărat să o biruim, ceea ce dovedeşte înţelepciune.

Unul din gândurile cu putinţă a fi cuprinse în: „Iară din lemnul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi” este faptul că aceasta avea să tragă după sine dez­binarea tuturor oamenilor. Prima groaznică nelegiuire – Cain a ucis pe Avel a fost dintru însuşi începutul zilelor omeneşti. Siluan, bunul nostru acoperitor, zice că „aşa a început”. Şi Adam plângea faptul că toată omenirea avea să trăiască în dezbinări, în războaie, în ucigăşii reciproce, în asupreli reciproce ş.a.m.d., toate cele ce sunt împotriva legii dragostei.

Ce pregătire ne propune Stareţul Siluan pentru întâmpinarea Paştilor? Cu cât mai puternic va fi în noi Duhul, cu atât mai uşor vom uita toată rana şi vom ierta toată jignirea pe care ne-o pricinuieşte fratele, şi cu atât mai bogat se va revărsa asupra noastră bucuria vieţii vecinice. A se micşora este un măreţ act duhovnicesc înaintea lui Dumnezeu. Însuşi Domnul S’a micşorat pe Sine. Citim la părintele nostru Siluan cuvintele: „Harul trăieşte în cei mai mici, iar nu în cei mai mari”. Aşa i-a dat Domnul sa inţeleagă cu cât mai mult se smereşte omul, cu cât mai mult se avântă la nevoinţa însărăcirii – cu atât mai înalt se va afla înaintea lui Dumnezeu, şi-cu atât mai mare putinţa lui de a primi marele har.

Naiv ar fi să gândim că felul cum ne-am adunat este o lucrare omenească: Însuşi Domnul ne-a adunat. Iar dacă Domnul ne-a adunat, noi vom urma Sfantului Siluan. In zile de praznic, la începutul vieţuirii sale monastice, el slujea în trapeză părinţilor şi fraţilor şi se gândea ce fericire îi fusese dată „să slujească celor pe care îi iubeşte Domnul. Iar într’o zi, aşa cum scrie, slujind fraţilor în trapeză, a doua oară a simţit harul arătării lui Hristos. Dar întrucât, după legea duhov­nicească, aceste stări înalte trupul omenesc nu le poate purta, ele se dau o dată sau cel mult de două ori in viaţă, iar apoi rămân ca o amintire şi ca o cunoaştere,  în forma, amintirii în noi, însă puterea harului, în chip real, lipseşte. Cuviosul Macarie cel Mare zicea că ridicarea harului este de neapărată trebuinţă, pentru ca omul să-şi continue viaţa şi activitatea pământească.

Voi toţi cu dragoste m’aţi ascultat: încercaţi să împliniţi toate acestea în Postul ce vine. De ce zic „în Postul ce vine”? – Pentru că, într’un chip straniu, împărăţeşte în lume acum o atmosferă încărcată. Şi buzele credincioșilor şi necredincioşilor tot timpul apare cuvântul „apocalipsă”, „evenimente apocaliptice”, „aşteptări apocaliptice”. În ce chip va veni sfârşitul, încă nu ştim, dar în anul de faţă tensiunea este mai mare decât mai inainte. Să încercăm sa facem din acest Post un post al luptei pentru ceea ce v’am rugat eu: pentru unirea care va fi unire după chipul Sfintei Treimi.

De ce rugăciunea lui Iisus Hristos către Tatăl, înaintea însăşi morţii pe Golgotha, cuprindea cererea ca unirea care este în Fiinţa lui Dumnezeu însuşi să fie dată nouă? – Este cea înaltă formă de îndumnezeire a omului. Iar a crede că ea poate fi însuşită fără dureri, fară răstigniri – este naiv. Cu mai multele suferinţe, mai multa răbdare a tuturor înjosirilor şi a tuturor nedreptăţilor, noi agonisim darul harului dragostei atotcuprinzătoare. Şi atunci vom cunoaşte pe Dumnezeu precum este, cu alte cuvinte – ca Dragoste.

Iată ceea ce trebuie noi să trăim. Îndelung aș putea să vă vorbesc despre un fenomen curios: Oamenii nu își observă propriile greseli, și judecă pe alții. Așa se pierde unirea. Feriți-vă de orice gând împotriva vreunui frate sau soră, căci fiecare gând pricinuiește o crăpătură în zidurile cetății. Și să știți, nu este de fel un lucru mic! Pentru că atunci când gândim ceva rău despre orișicine, și după aceea ieșim din chilia noastră și întâlnim acea persoană, urmările gândului rău încep să lucreze. Și atunci celălalt va răspunde, în vârtutea acestui fenomen, în același fel. Și niciodată nu este cu putință să știi cine a “început” primul. Pentru care ne și rugăm: “Dăruiește-mi a vedea ale mele căderi“. Lipsa acestei viziuni duce la faptul că fiecare om crede că el are dreptate și nu își observă greșalele proprii. Aceasta până și ierarhii o fac, și noi toți. Așa că feriți-vă de tot gândul rău, la voi în chilie, iar atunci zidirea noastră va rămânea în picioare și noi vom dobândi mântuirea. Dar dacă ne vom ierta nouă înșine greșalele, neînțelegând pe fratele, atuncea toate se vor nărui.

Nu demult a venit la mine un tânăr care avusese un conflict cu soția sa. Iar ei au doi copii. Și eu i-am spus: Smerește-te, și atunci vom scăpa de tragica năruire a familiei. Iar copiii mici vor scăpa de tragica formă a vieții copiilor cărora li s-au despărțit părinții“. Așa și în familia noastră: Vom fugi ca de foc, ca de venin de șarpe, de orice umbră a dezbinării. Ne vom zidi viața așa încât cu adevărat să ne mântuim, și ca să ne însușim acel dar al lui Dumnezeu pe care-l avem în libertatea duhului nostru de a ne aduna și a trăi ca o singură familie.

Iertați-mă. Vorbesc dintr-o inimă îndurerată și multe zic într-un chip dezlânat. Dar totuși, ascultați-mi cuvântul și veți vedea bune roade în viața voastră. Cuviosul Serafim din Sarov zicea: “Dobândește pacea, și mii se vor mântui în jurul tău. Noi suntem douăzeci și șase de persoane. Așa că, dacă Dumnezeu ne ajută să ne biruim patimile aici, și pentru fiecare se vor mântui o mie – atunci douăzeci și șase de mii de oameni vor ajunge in Rai!”

***

DUMINICA IERTĂRII: „FERICITĂ MINTEA CAREA NU A UMBLAT ÎN SFATUL NECINSTITORILOR”

Cuvântarea a douăzeci şi cincea

Iertarea: de la lăcaşul de rugăciune până la dimensiunile cosmice – „Fericită mintea carea nu a umblat în sfatul gândurilor rele”. Despre petrecerea în Dumnezeu. Noi trebuie să trăim cu cuvântul lui Hristos, dar fără închipuire. Rolul voirii noastre. Dumnezeu este smerenie. Pentru a ierta unul pe altul. Triodul şi aspectul kenotic. „Aştept învierea morţilor’’.

“În cuvântarea trecută Domnul ne-a dat cuvânt pentru nevoinţa Marelui Post care ne stă în faţă. Astăzi aş dori să vă spun câteva cuvinte în legătură cu acea sfântă rugăciune ce va fi la sfârşitul săptămânii, cerând iertare pentru toate alunecările spre păcat unul faţă de altul. Pentru a întemeia cuvântul meu pe Sfânta Scriptură, voi cita cuvintele primului psalm:

Fericit bărbatul, carele nu a umblat în sfatul necinstitorilor şi în calea păcătoşilor nu a stătut, şi pre scaunul pierzătorilor nu a şezut, ci în legea Domnului voia lui, şi în legea lui va cugeta ziua şi noaptea. Şi va fi ca un lemn sădit lângă izvoarele apelor, carele rodul său va da în vremea sa, şi frunza lui nu va cădea, şi toate, oricâte va face, vor spori.

Aceste cuvinte ale psalmului se repetă în dumnezeieştile slujbe foarte des. Şi deci, întemeindu-mă pe ele, voi zice că rugăciunea de care am pomenit, pentru iertarea greşalelor noastre, ale tuturor fraţilor şi surorilor, se va săvârşi aicea – în căsuţa aceasta, în bisericuţa noastră. Dar, ca întotdeauna, deşi experienţa o primim într-un cadru restrâns, cu mintea trebuie să trecem la dimensiunile cosmice.

Ingânând psalmul, aş zice aşa:Fericită mintea noastră când refuză să intre în vorbă cu gândurile rele care ne înclină către vreo formă sau alta a păcatului”. Dar nu este destul numai refuzul dialogului cu gândurile pătimaşe ce spurcă întreaga noastră fiinţă, ci este nevoie şi de o trecere de la aceste cadre restrânse până la – mă hotărăsc să o spun – dimensiunile Infricoşatei Judecăţi. In dumnezeieştile slujbe ale primei săptămâni, mult se va pomeni despre Adam şi despre Judecată. Astfel încât, strămutaţi-vă cu mintea la aceste mari destine ale întregii lumi, chiar dacă nouă experienţa ni se dă în cadre cât se poate de restrânse. In general, călugăreşte, ar trebui să ne obişnuim a ne folosi de orice împrejurare pentru a ne înălţa mintea către Dumnezeu. Neapărat trebuie să ne învăţăm mintea să trăiască în toată vremea în Dumnezeu.

În cuvântarea lui Hristos cu ucenicii la Cina cea de Taină aflăm următoarele cuvinte:

Eu sânt buciumul viţei, cel adevărat, şi Tatăl meu lucrătorul este, Care pe toţi cei ce trăiesc prin Fiul Său îi curăţeşte de tot păcatul

Iar apostolilor Domnul le spune: De acum voi curaţi sunteţi, pentru cuvântul carele am grăit vouă.

Vedeţi voi: Dacă vom lepăda gândurile rele, dacă tot mereu mintea noastră va petrece în strânsă legătură cu vecinicia cea fără de început a Dumnezeului nostru, atunci înseşi cuvintele despre El ne vor sfinţi şi ne vor curăţi de toată întinăciunea. Aşa încât, atunci când în sufletul omului se află năzuinţa de a înceta de la păcat, de a nu mai greşi, el va afla cale către Dumnezeu prin cuvânt. Iar cuvântul, mai nainte de toate, este Logosul întrupat al Tatălui, Iisus Hristos.

Când citim Evanghelia de la Ioan, tot mereu ne aflăm chemaţi spre a trăi cu Hristos, prin Numele Lui şi prin cuvintele Lui.

Trecerea duhovnicească de la lucruri mărunte către evenimente mari o săvârşeşte omul în minte. Dacă voim să ne curăţim prin cuvânt, atunci să ne deschidem inimile lui Hristos şi să ne „povăţuim în Legea Lui, ziua şi noaptea”.

Aşa încât, vedeţi, ne este dată putinţa unei lucrări necrezut de mari: Născuţi, luaţi fiind din ţărână, noi putem trece la formele şi dimensiunile dumnezeieştii vecinicii. Logic este cu neputinţă, dar Dumnezeu aşa a zidit pe om. Şi noi toţi trebuie să ne zidim mântuirea printr-o vieţuire după poruncile lui Hristos, prin paza cuvintelor Lui care îndumnezeiesc pe om.

Trecerea aceasta nu trebuie să se săvârşească sub forma unui act de închipuire a unor evenimente din viaţa lui Hristos — închipuiri care „desenează” în mintea noastră un Hristos aşa cum îl gândim noi. O astfel de facere nu este recomandată de Părinţii noştri. Dar ce zice însuşi Domnul? Să îl iubim. Şi „dacă îl vom iubi, şi cuvântul Lui vom păzi”, păzindu-ne prin aceasta şi de tot gândul ce întinează întreaga noastră făptură. Fără nici o închipuire, doar prin amintirea cuvintelor lui Hristos, putem trece de la întinăciune la vecinica mântuire. Iar aceasta stă în voia noastră, atârnă de noi. Iar când vom face această mică facere, corespunzător puţinelor noastre puteri, atunci poate veni către noi puterea cea mare a lui Dumnezeu. Iar noi ne pregătim numai prin faptul de a ne „povăţui în cuvântul Lui zi şi noaptea”; prin faptul de a ne păzi mintea de orice legătură cu gândurile care ne şoptesc să săvârşim păcatul.

Mare lucru sfinţenia! Iar noi ne învăţăm a ne simţi păcătoşi. Şi asta este bine. Dar totuşi, cuvântul lui Dumnezeu face cu noi în aşa fel încât chiar şi noi să putem deveni sfinţi. Nu ne este tăiată calea către vecinica sfinţenie a marelui nostru Făcător. Toate ne-au fost date de către Dumnezeul cel mai nainte de veci, Căruia firească îi este marea, cea mai nainte de veci iubire.

Astfel, prin faceri mărunte, ne punem pe calea dragostei lui Hristos. Iar dragostea lui Hristos, pe care nu s-a încumetat să o cânte Sf. Siluan, ca fiind mai presus de toată înţelegerea şi tot cuvântul – despre această dragoste a lui Hristos spunem că purcede de la Dumnezeu, Care este smerit. Exprimându-ne în formele Sfintei Scripturi, am putea zice că „Dumnezeu este smerenie”. Iar Dumnezeului celui smerit îi este caracteristică dragostea smerită, iar nu dragostea semeaţă. Iar când este vorba despre o astfel de smerenie, vorba este şi despre deşertare. Smerita dragoste a lui Dumnezeu – căci El este smerit – face ca iubirea să fie kenotică. Dumnezeu, Care prin Cuvântul Său a făurit tot ce există, S-a întrupat şi a trăit micşorându-Se până la limite de neajuns nouă. Iată trăsătura caracteristică iubirii lui Dumnezeu: ea este de sine deşertătoare, kenotică. Astfel Domnul, ca să I se primească cuvântul, înainte de răstignirea pe Golgotha a spălat picioarele Apostolilor şi a zis: „Pildă am dat vouă, ca precum Eu am făcut vouă, şi voi să faceţi”.

Dragostea omenească cunoaşte o dragoste ce se apropie de aspectul kenotic al dragostei dumnezeieşti mai mult decât orice altă manifestare omenească – dragostea de mamă: ea toate le rabdă de la pruncuşorul ei, este gata a sluji pruncuşorului ei sub orice formă, oricât de înjositoare ar fi ea. Iată dragostea kenotică a mamei.

Şi Domnul Se smereşte înaintea noastră ca mama înaintea pruncuşorului. Dacă ni S-ar fi arătat El in puterea Sa, ne-am fi înfricoşat să ne apropiem de El, ne-am fi înfricoşat să căutăm către El. Dar ca să nu înfricoşeze pe om, El a luat asupră-şi fiinţa noastră trupeasca, existenţa, cu alte cuvinte “fiinţarea” (cuvânt puţin întrebuinţat, dar care ca şi concept filosofic corespunde cu conceptul de existenţa).

Şi iată că atunci când, pentru dragostea lui Hristos, dintr-o dată ne umplem de viziunea măreţiei Dumnezeieştii smerenii, atunci „ni se pune pecetea lui Dumnezeu”, şi viaţa noastră poate deveni sfântă şi plină de măreţie, în ciuda chipurilor de rob sub care se exprimă această kenoză-deşertare.

Şi iată că, în chip dezlânat, vă vorbesc despre o mulţime de lucruri, dar voi puneţi-le pe toate în ordine şi nu dispreţuiţi cuvântul meu, şi amintiţi-vă: ,,Fericit bărbatul, carele nu a umblat în sfatul necinstitorilor”, iar voi parafrazaţi: „Fericită mintea noastră, care nu intră în vorbă cu gânduri rele; fericită mintea care-se povăţuieşte zi şi noapte în dragostea lui Dumnezeu. Scriptura vorbeşte despre povăţuire „în legea…” dar în realitate Evanghelia nici nu mai este lege, ci deja altceva. Pentru aceasta putem spune că mintea noastră se povăţuieşte nu în legea Domnului, ci în DRAGOSTEA Domnului.

Şi deci, pregătiţi-vă iubiţii mei fraţi şi surori pentru acea rugăciune pe care o săvârşim aci în mănăstire Sâmbătă, numai între noi, iar Duminică cu toată obştea închinătorilor care vin la noi. Rogu-vă, cugetaţi mai adânc la acestea şi rugaţi-vă pentru obşteasca iertare a întregii lumi, amintindu-vă de Hristos Care zice: „Eu pildă am dat vouă, iar voi faceţi aşijderea”. Şi care pildă? – El a luat asupra Sa păcatele întregii lumi. Şi cu frică urmăm lui Hristos, Care merge înaintea noastră – precum descrie Evanghelia: ucenicii se spăimăntau, şi mergând dupre Dânsul, erau cuprinşi de teamă, căci El urca spre Ierusalim spre a Se supune judecăţii sanhedrinului, spre a se supune bătăilor, scuipărilor şi morţii.

Şi pe noi ne cuprinde aceeaşi sfântă spaimă când, în vremea Marelui Post, se subliniază oarecum mai mult în dumnezeieştile slujbe că dragostea care duce la deplina deşertare de sine, la jertfa de sine, stârneşte prigoană şi ură din partea oamenilor acestei lumi. Taină de neînţeles, dar noi o cunoaştem. Noi ştim că nu voim nici un rău nimănui, şi totuşi Domnul a zis: „Veti fi urâţi de toate neamurile”. Iar când ne urăsc, ne asemănăm lui Hristos Cel ce a suferit pe Golgotha.

Şi deci, preascumpii mei fraţi şi surori, v-am spus câteva cuvinte, iar voi să cugetaţi la ele în toate aceste zile, până şi în săptămâna Patimilor, iar mai apoi la Sfintele Paşti, Sfânta Inviere a lui Hristos, pentru care Simbolul Credinţei zice: „Aştept învierea morţilor“. Purta-vom toate acestea în inimile noastre. Iar atunci energia vieţii vesnice cuprinsă în cuvintele lui Dumnezeu se va transmite nouă. Iar noi vom fi sub lucrarea acelei energii în toată vremea, chiar atunci când dormim...”

(in: Arhimandritul Sofronie, Cuvantari duhovnicesti”, vol. 1, Editura Arhiepiscopiei Alba Iulia – Reintregirea, 2004)

pogorarea la iad

Legaturi:

***

***


Categorii

1. Slider, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Cum sa tinem post?, Duminica izgonirii lui Adam din Rai (a Iertarii, Lasatului sec de branza), Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Sofronie Saharov, Razboiul nevazut, Triodul si Postul cel Mare

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

38 Commentarii la “Predici de mare adancime ale Parintelui Sofronie (II). CUM SA TRECEM POSTUL MARE in mijlocul tensiunilor apocaliptice ale vremii noastre?

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: PARINTELE MIHAIL STANCIU - predica la Duminica izgonirii lui Adam din Rai (2012). INTRAREA IN POSTUL MARE. "Sa mangaiem inima celui scarbit, sa ne rugam mai mult unii pentru altii" - Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: POSTUL MARE – EXAMENUL RADIOGRAFIC AL SUFLETULUI si SANSA SCHIMBARII: “Haideti sa nu pierdem prilejul pe care ni-l ofera, inca o data, Postul Mare…”/ POST DUPĂ PUTERE, DAR POST DE PĂCATE, NU DOAR DE BUCATE! | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: Parintele Ciprian din Belgia (III) despre VINDECAREA TAINICA A PATIMILOR IN OBSTE vs. “TENTATIA CONFORTULUI EGOIST” si despre SENSUL EMINAMENTE DUHOVNICESC al actiunilor parohiale pentru tineri sau familii vs. SOLUTIILE LUMESTI DE SOCIALIZARE:
  4. Pingback: mâine… Izgonirea lui Adam din Rai | Gabriela Mihaita David
  5. Pingback: VECERNIA IERTĂRII. Lupta pentru deschiderea, înmuierea și lărgirea inimii | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: PREDICI LA DUMINICA IERTĂRII și INTRAREA ÎN NOUL MOD DE VIAȚĂ AL POSTULUI MARE. “Fraţilor, acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape” (AUDIO, VIDEO) | Cuvântul Ort
  7. Pingback: A VENIT PRIMAVARA... DUHOVNICEASCA A POSTULUI CELUI MARE: "Sârguiți, creștinilor să mântuiți sufletele voastre, cât mai aveți vreme, cât nu s-au zăvorât porțile Împărăției Cerurilor!"/ SF. IOAN CASIAN despre SCOPUL, NECESITATEA s
  8. Pingback: mâine… Izgonirea lui Adam din Rai – Duminica iertării | albastru de… mai departe (2)
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate