CEI POFTITI LA CINA: “Putine pilde vorbesc mai categoric despre optiunea care ne sta in fata”

12-12-2015 Sublinieri

pilda_celor_poftiti_la_cina

LIDIA STĂNILOAE:

Cei poftiţi la Cină

“Cu puţine zile înaintea marii Sărbători a Naşterii Domnului, se citeşte la Liturghie Parabola celor poftiţi la cină (Luca 14,16-24). Nu trebuie să ne mire. Aceste cuvinte ale Mântuitorului, simple în aparenţă, ascund o semnificaţie profundă, aducându-ne încă odată în faţa ochilor faptul că suntem creaţia lui Dumnezeu care ne iubeşte şi aşteaptă iubirea noastră. Dovada acestei iubiri o avem în mod copleşitor câteva zile mai târziu, când însuşi Fiul lui Dumnezeu se coboară la noi, îmbrăcând natura omenească, devenind unul dintre noi şi acceptând în cele din urmă moartea pe cruce, pentru a ne izbăvi pe noi din moarte.

Meister Eckhart spune că, „după natura sa, omul este nobil” şi unii exegeţi îi definesc antropologia ca fiind „aristocratică”. Omul este înnobilat prin dragostea lui Dumnezeu, care i-a dăruit raţiunea ce oglindeşte Logosul divin. Căci „Nici un suflet dăruit cu raţiune nu este fără Dumnezeu”.

Dar iată că omul refuză invitaţia la cină, ni se spune în Evanghelie. Fiecare dintre cei poftiţi a găsit alt pretext. Unul s-a dus să-şi vadă ţarina cumpărată de curând, altul să încerce noua pereche de boi, iar altul a zis „Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni”.

Oare nu ne amintesc aceste cuvinte atitudinea noastră de zi cu zi? Nu ne preocupăm de orice altceva, numai ca să nu participăm la „cina” pe care Domnul ne-o pregăteşte? […] Refuzăm înnobilarea pe care Dumnezeu ne-o hărăzeşte şi ne complacem în mizeria condiţiei umane [căzute în păcat – n.n.].

pilda-celor-poftiti-la-cinaŞi pilda ne spune mai departe:

„Atunci mâniindu-se stăpânul casei a zis: „Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii şi pe săraci, şi pe cei neputincioşi şi pe orbi şi pe şchiopi adu-i aici“.

Dacă renunţăm să înaintăm spre mântuire, spre viaţa veşnică, rămânem afară. Nu suntem pregătiţi pentru ea. Am ales drumuri false, pardosite cu aroganţă şi convingerea că numai noi avem dreptate, iar cei pregătiţi vor merge înainte. Aceştia sunt mai degrabă cei smeriţi, cei în suferinţă, cei care nu cunosc aroganţa şi slava deşartă. Iar ceilalţi?

Puţine cuvinte pilduitoare sunt mai dramatice decât acestea. Puţine pilde vorbesc mai categoric despre opţiunea care ne stă în faţă. Ar trebui să ne fie mereu prezentă în conştiinţă, în fiecare clipă. Căci în fiecare clipă suntem „poftiţi la cină”. Şi în fiecare clipă găsim alte şi alte pretexte fără sensuri reale, inventându-ne o lume artificială, cu satisfacţii efemere, care nu duc nicăieri.

Din păcate, renunţăm la analize care ne-ar surprinde prin concluziile lor şi le abandonăm undeva pe drum, pentru că ele n-au ce căuta în existenţa noastră desacralizată, lipsită de har.

Contemporaneitatea capătă din ce în ce mai mult această tentă tragică de banalitate, de superficialitate, de pierdere a prezenţei harului şi a fiorului sacru. Contemporaneitatea noastră adoptă treptat o pseudoexistenţă în care valorile reale nu au ce căuta. În care domnesc aparenţa, falsa valoare, aroganţa unei străluciri autofabricate. Oare ne place criminalitatea, minciuna, necinstea, falsa cucernicie, lipsa totală de decenţă? Ridicolul agresiv în care ne scăldăm? Ne satisface cu adevărat această stare de lucruri? Ce facem pentru a reîntoarce omenirea la starea de omenire şi nu de haită pusă numai pe pradă, arundându-ne singuri în prăpastia distrugerii?

Am înlocuit nobleţea care ar fi trebuit să ne caracterizeze cu tartufisme ridicole. Inlocuim adevărata sfinţenie cu surogate. Ne autoconvingem că ele sunt reale şi nu un înveliş de suprafaţă, pe care îl îmbrăcăm ca pe o piele otrăvită, sclipitoare, mincinoasă, cu care luăm ochii altora, la fel de superficiali ca şi noi, care au refuzat şi ei invitaţia la cină. Să nu uităm că, cu toate practicile împrumutate din hipnoză, ele rămân totuşi un fals drum, care duce oriunde altundeva, dar nici într-un caz în veşnicia la care aspirăm. Înlocuim valorile adevărate cu imitaţii cărora le atribuim o importanţă pe care nu o au. Trăim într-o realitate a imitaţiilor şi încercăm să ne autoconvingem că am ajuns la adevărata formă a realităţii. Şi ce descoperim, până la urmă? Oare nu e prea târziu?

Da, în fiecare zi respingem invitaţia Celui care ne cheamă la masa Sa. Nu e cumva cazul ca, în preajma Marii Sărbători, să ne hotărâm a porni pe alt drum, să purcedem a ne schimba veşmintele înnoroite şi de a participa cu sfială şi nădejde la comuniunea cu El? In preajma Crăciunului, când El vine printre noi în chip de Prunc nevinovat ca să ne aducă iarăşi bucuria speranţei, şi nu numai atunci, să ne îndreptam asemenea magilor şi păstorilor spre ieslea în care s-a petrecut Minunea, cea mai grandioasă minune a omenirii, să ne închinăm şi să-I închinăm darurile noastre sărăcăcioase, cu certitudinea că steaua care străluceşte deasupra ne va călăuzi şi pe noi, (…) departe de ticăloşia tuturor Irozilor, spre împărăţia Cerească, spre veşnicia la care El ne cheamă […]. Realitatea, aşa cum o concepem noi, despre care suntem convinşi că ştim totul, nu este un masiv stâncos ce ne striveşte, ci o stratificare de realităţi. Un fel de teanc de foi aşezate una peste alta, unele imaculate, intacte, netede, altele boţite, strâmbate, pline de pete. Din când în când, mai dăm o foaie la o parte şi apare alta. Atunci ne bucurăm sau ne înspăimântăm, după caz, şi oricum ne minunăm că n-o cunoşteam dinainte. Şi, dintr-odată, imaginea noastră despre lumea în care trăim se schimbă. Din când în când, începem să devenim conştienţi de infatuarea, de superficialitatea care ne stăpâneşte. Dar de multe ori, nici măcar teancul ddurer_apoc_4_horsee foi care ne zboară zilnic din mână, îndepărtate cu violenţă sau pe nesimţite, nu ne trezeşte din inconştienţă. Câteodată, dobândim luciditatea prea târziu şi privim îngroziţi în urmă, ca unii care ne-am irosit fără folos. Şi avem toate motivele să ne punem întrebarea: N-ar trebui cumva să începem a ne căuta în ciclul despre Apocalipsă al lui Durer? Pentru că, negreşit, undeva în vreun colţişor al imaginilor teribile, ne aflăm şi noi, ne putem găsi acolo. Marele pictor a reuşit să includă toată omenirea în celebrul ciclu, înţelegând, în genialitatea lui că toţi suntem actori ai ultimului strat al realităţii, pe care de cele mai multe ori l-am ignorat.

Poate pricepem atunci că, inevitabil, aceştia sunt polii între care ne mişcăm: pe de o parte cutremurătorul memento al lui Durer, pe de alta imaginea unei iesle modeste, in care Pruncul, încălzit de suflarea unor făpturi inocente, ne deschide perspectiva stratului magnific al realităţii, acela în care omenirea poate fi salvată de moarte şi disperare. Simbolica acestei imagini e copleşitoare: într-un colţ ciobanii, sufletele simple, dar pline de înţelegerea evenimentului fundamental al omenirii, alături magii, prosternând la picioarele împăratului Veşnic puterea, bogăţia lor pieritoare, recunoscând-o ca atare şi dobândind conştiinţa limitelor puterii omeneşti. Inchinându-se în faţa puterii infinite a Divinităţii creatoare, ei înţeleg că prin buna Sa voinţă şi dragostea fără margini pentru creatura Sa, Dumnezeu ne deschide singura cale posibilă către izbăvirea din moarte. „A dori să îl slujim pe Dumnezeu este singura noastră libertate şi singurul nostru noroc” spune Petrarca în Viaţa în singurătate:

„Cred că un om cu adevărat spiritual nu găseşte nicăieri linişte decât în Dumnezeu, ultimul nostru ţel.”

Acest ultim ţel devine posibil prin Sărbătoarea Naşterii Domnului, momentul în care este îndepărtat de la noi blestemul neascultării şi ni se lasă drum liber către dragostea lui Dumnezeu pentru făpturile pe care El le-a creat. Dincolo de tot ceea ce mintea noastră poate cuprinde, El le-a creat pentru dragostea infinită pe care ne-a dăruit-o, venind ca un Prunc inocent, într-o iesle modestă, pentru noi toţi, pentru cei slabi, pentru cei săraci, pentru cei puternici şi bogaţi, ca să se înţeleagă că bogăţia şi puterea adevărată se află în miracolul făpturii înzestrate cu suflet, şi să înveţe să păşească spre fraţii lor. Pentru cei ce erau buni şi pentru cei ce trebuie să devină buni”.

(din: Lidia Staniloae, La bursa adevărului, Editura Trinitas, 2014)

Nasterea-Domnului-07

Va mai recomandam pentru Duminica a 28-a dupa Rusalii:


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Lidia Staniloae, Pilda celor chemati la cina

Etichete (taguri)

,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “CEI POFTITI LA CINA: “Putine pilde vorbesc mai categoric despre optiunea care ne sta in fata”

  1. Pingback: Chemarea la Cina IMPARATIEI CERURILOR, chemarea la A NE HRANI DIN DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU si a incorpora toate aspectele vietii noastre in TRUPUL LUI HRISTOS. “Cum sa spargem hotarele individualismului nostru”? DE CE MERGEM LA BISERICA, de ce n
  2. Pingback: CUI NE DĂM INIMA? Păcatul suficienței de sine | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: INDREPTATIRILE LENEI DUHOVNICESTI si REFUZULUI LUI DUMNEZEU. Importanta decisiva a mediului, familiei si prietenilor pentru viata duhovniceasca | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: FRATILOR, VENITI LA HRISTOS, veniti la SFANTA LITURGHIE, veniti la SPOVEDANIE si IMPARTASANIE, veniti ACASA! (video si text) | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: GAZDA SI MUSAFIRUL INCOMOD AL LUMII DINTOTDEAUNA: Nimeni nu are locul gata asigurat la Cina, daca nu duce RAZBOIUL DUHOVNICESC PERSONAL CU PATIMILE SALE: “Suntem – acum – aici cu trupul, dar in alta parte cu mintea, la afacerile noastre,
  6. Pingback: CEI CARE “ÎI DAU CU FLIT” LUI DUMNEZEU. Preasfințitul Sebastian: “Tu cât din timpul tău Îi dăruiești lui Dumnezeu?” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate