“Domnul meu si Dumnezeul meu!”. PS BENEDICT – cuvânt sensibil și profund despre NEVOIA DE TRĂIRE A ÎNVIERII ca EXPERIENȚĂ A ÎNTÂLNIRII PERSONALE CU HRISTOS, nevoie vitală, “ca a unui pământ însetoșat” (VIDEO, TEXT)

PS Benedict Bistrițeanul: „Fiecare dimineață este darul învierii pe care ni-l oferă Hristos”

Cuvântul de învățătură al Preasfințitului Părinte Benedict Bistrițeanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, rostit în a doua zi de Paști, luni, 20 aprilie 2020, la Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca:

Iubiti frati si surori de acasa, din biserica din casa!

Credinta in Inviere este cel mai important suport pe care cineva poate sa il aiba in aceasta viata. As zice ca, pe de o parte este testul suprem, dar mai mult decat testul suprem, as zice ca este puterea cea mai mare pe care cineva poate sa o aiba pe acest pamant. Daca frica de moarte este cea mai adanca dintre toate fricile pe care omul poate sa le cunoasca, credinta in Inviere este cea mai mare putere pe care cineva poate sa o aiba, este cel mai consistent suport in aceasta viata care, pana la urma, ne determina si ne genereaza si o anumita viziune asupra a cine suntem noi in mijlocul acestei lumi si in ce fel trebuie sa traim in aceasta viata. Cine nu se mai teme de moarte nu se mai teme de nimic, iar credinta in Inviere inseamna aceasta biruinta impotriva mortii, pe care a adus-o Hristos.

In multe momente in care Domnul Hristos i-a intampinat pe cei apropiati ai Sai, i-a intampinat cu aceste cuvinte: Nu va temeti! Nu va temeti! Pentru ca de acum moartea nu mai inseamna sfarsitul, ci moartea inseamna Pastele. Aici este, de altfel, si schimbarea de paradigma pe care o aduce sarbatoarea Invierii Domnului, ca moartea inseamna trecere, moartea inseamna Pastele nostru personal sau cum ar numi-o Lucian Blaga, inseamna marea trecere, accentuand in acest fel importanta acestui eveniment in viata fiecarui om. Si, cu toate acestea, e tare greu sa crezi in Inviere in fata evidentei mormantului, si suntem realisti ca atunci cand stai fata in fata cu moartea in mod concret, in mod imediat, direct, e tare greu sa te folosesti de aceasta putere pe care am numit-o credinta in Inviere.

Daca este sa ne gandim la apropiatii Domnului Hristos, la ucenici, la femeile mironosite, le-a fost tare greu sa petreaca cele trei zile de cand Domnul a murit pana a inviat, zile pe care noi le numim zile ale tacerii. Dar nu o tacere in sensul de liniste launtrica, ci o tacere in sensul de neastampar, in sensul de cautare, de cercetare, in sensul de neliniste, in sensul poate de necredinta si de deznadejde. E tare greu sa crezi in Inviere atunci cand Cel care ti-a promis Invierea se odihneste in mormant si nu da nici un semn, te lasa parca sa-ti traiesti agonia, sa-ti traiesti pana in adancime deznadejdea in Cel in care ti-ai pus toata speranta vietii de acum incolo si poate si a vietii de dincolo de moarte. Sa-ti pierzi toata speranta in fata cuvantului pe care tu l-ai auzit, ca “Eu sunt Invierea si Viata”… In acele momente, Invierea nu parea sa fie o realitate evidenta si de aceea socotim ca suferinta lor a fost mare. Cum este, de altfel, si suferinta noastra atunci cand traim o durere mare si cand stam fata in fata cu moartea, sentimente de incertitudine, sentimente de necredinta sau poate chiar de deznadejde.

In toata aceasta asteptare par sa se individualizeze doua categorii: femeile curajoase, pe de o parte, si ucenicii, pe de cealalta parte, intr-un fel identificand si doua paradigme, doua modalitati de abordare a situatiei. Cea a apostolilor care erau prevazatori, care erau prudenti si care, potrivit logicii, traiau o realitate cu frica si s-au retras, ba chiar s-au ascuns in spatele usilor incuiate. Iar, pe de alta parte, “metodologia” femeilor mironosite, care dincolo de logica, par sa mearga pe o intuitie specific feminina, o intuitie care nu le lasa linistite sa stea acasa. Si au plecat dis-de-dimineata tocmai la mormant, acolo de unde nu te mai astepti la mare lucru, pentru ca mormantul nu mai inseamna viata, sau cel putin in intelegerea noastra omeneasca. Si totusi, in ciuda evidentelor, ele nu au stat acasa si s-au dus inspre mormant. Ba mai mult, stiau foarte bine ca era o piatra mare pusa la usa mormantului pe care ele nu ar fi putut niciodata sa o ridice si nici nu au cerut ajutorul de la nimeni. S-au dus purtate de aceasta intuitie duhovniceasca, aceasta neliniste, nerabdare, ca sa se intalneasca cu Domnul, chiar si mort fiind. Pentru ca e important sa Il urmezi pe Domnul in slava, dar e si mai important sa Il urmezi pe Domnul la rastignire si chiar si la moarte, asta insemnand fidelitate si credinta care trece dincolo de logica. Nu este ilogica, dar trece dincolo de logica si se foloseste de o intuitie duhovniceasca care, in ciuda oricaror evidente, te face sa te duci inainte. Acesta este primul moment pe care am vrut sa il evidentiez in cuvantul de astazi, starea aceasta de incertitudine si totusi de neliniste buna, de neastampar duhovnicesc.

Cel de-al doilea moment, care se vede dupa Inviere, este nevoia de intalnire personala cu Hristos. Si femeile, si apostolii, si toti apropiatii, pana la urma isi doreau sa se intalneasca cu Hristos. Niciunii nu se multumesc pur si simplu cu vorbele despre Invierea Lui, ci ei insisi voiesc acest lucru, sa-L vada pe Hristos, sa vorbeasca cu Hristos, sa Il simta pe Hristos. Este nevoia aceasta umana de a avea fiecare o experienta personala. Nu e suficienta o experienta colectiva a realitatii lui Dumnezeu, a prezentei lui Dumnezeu in Biserica sau in afara, ci este nevoie de o experienta personala, eu sa-L vad pe Domnul, eu sa-L simt pe Domnul, eu sa vorbesc cu Domnul.

Bucuria Invierii vine ca intalnire, sa nu uitam acest lucru, bucuria Invierii vine ca intalnire personala cu Hristos, nu doar a participa la o veste care ti se transmite, ci intalnirea noastra cu Hristos. Si aceasta intalnire se intampla acolo unde nu te-ai astepta. Se intampla in fata mormantului. Ziceam: ce se poate intampla bun in fata unui mormant? Si totusi, Hristos ce Inviat se intalneste acolo cu femeile mironosite. Se poate intampla in gradina, adica acolo unde ne desfasuram noi activitatea, la munca. Se poate intampla pe drum, asemeni lui Luca si Cleopa care mergeau in drum spre Emaus. Se poate intampla si in casa, asa cum s-a intamplat cu cei zece ucenici, iar mai apoi 11 ucenici, asa cum am auzit in Evanghelia de aseara, de la Vecernia zilei Invierii. Se poate intalni Hristos cu noi in orice loc, dar acum insist, in casa.

Si sunt trei detalii foarte importante care se pot contextualiza bine in aceste vremuri. Cei zece ucenici – si apoi 11 – se aflau in casa in zi de duminica, cand noi, in mod special, ar trebui sa fim in biserica, la Sfanta Liturghie. De cateva saptamani bune noi stam acasa in zi de Duminica si ne doare acest lucru. Stam acasa pentru binele nostru, pentru sanatatea noastra, dar totusi ne doare pentru ca nevoia noastra religioasa nu se mai implineste acum. Dar e primul detaliu foarte important: Duminica, se intampla Duminica, ziua Liturghiei, ziua intalnirii colective, comunitare cu Domnul in mod special.

Un al doilea detaliu foarte important in aceasta relatare evanghelica este ca ucenicii se aflau in spatele usilor incuiate. Noi stam in spatele usilor inchise, incuiate, acasa. Situatie similara.

Si al treilea detaliu foarte important, ne spune Evanghelistul Ioan, ca stateau de frica in spatele usilor incuiate. Probabil ca nu exista un sentiment mai pregnant, mai adevarat, mai intens in aceste zile decat frica. Si chiar daca, la nivel general, informatiile mass-media ar dori sa ne ajute sa trecem peste aceasta panica generala, totusi cred ca luate individual, din nefericire, toate stirile, toate informatiile, sau oricum multe dintre ele, dimpotriva, cresc aceasta frica, sporesc in intensitate panica pe care noi o traim in aceste zile.

Deci iata, trei detalii foarte importante: in zi de Duminica, in spatele usilor inchise, si stand [ascunsi] de frica.

Dar vestea cea mare este cu atat mai mare, cu cat acolo se intampla intalnirea cu Hristos, bucuria. Hristos vine in spatele usilor incuiate si le vesteste, le aduce ucenicilor pacea Lui, le aduce bucuria Lui. Pentru ca, zic inca o data, bucuria se intampla in intalnire – si in intalnirea personala.

Intelegem acest lucru si din comportamentul celui de-al unsprezecelea ucenic, Toma, care a auzit de aceasta Inviere de la confratii sai, dar nu s-a multumit cu atata, pentru ca era nevoie de o experienta personala. Experienta nu se poate transmite, oricat ne-am dori, experienta se vesteste, dar nu se poate transmite de la unul la altul, este doar personala.

Si era firesc ca si Toma sa isi doreasca, asemeni celorlalti zece, sa Il vada pe Domnul si era firesc sa nu fie multumit doar cu vestea, doar cu cuvantul fratilor sai, chiar daca eu sunt convins ca ii credea pe cuvant. Dar nu era vorba doar de atat, era vorba de mai mult, isi dorea pur si simplu ca si el sa Il vada pe Domnul, sa se intalneasca cu Domnul, lucru care se intampla peste o saptamana.

E aceasta nevoie personala a noastra ca noi insine “sa punem mana” pe Domnul, sa Il vedem pe Domnul duhovniceste si sa zicem “Domnul meu si Dumnezeul meu!“. Raspunsul lui Toma nu este doar al lui, este al nostru. Sunt convins ca toti cei care sunteti impreuna cu noi va doriti acest lucru, sa-L vedeti pe Domnul, sa-L intalniti pe Domnul, la fel cum ne dorim si noi, sa-L intalnim pe Domnul, “sa punem mana pe El”, duhovniceste si sa zicem: Domnul meu si Dumnezeul meu, Tu esti sensul vietii mele, Tu esti cel care imi da identitate, Tu esti cel care imi da directie, Tu esti cel care imi arata vocatia si imi implineste scopul…

Si cel de-al treilea moment vine mai tare inspre noi, pornind de la aceasta ultima idee ca avem nevoie de o experienta personala. Avem nevoie de Inviere, noi toti avem nevoie de Inviere, Inviere ca realitate zilnica, Inviere ca traire cu Domnul. Hristos inviind a schimbat lumea, pe toate le-a facut noi, asa am auzit din lecturile din aceste zile. De fapt, viata noastra inseamna o continua moarte si inviere. Viata noastra inseamna moarte odata cu somnul de seara si inseamna inviere odata cu trezitul de dimineata. Faptul ca ne trezim dimineata este darul Invierii pe care ni-l da Hristos. Iar viata noastra nu este nici ieri, nici maine, ci este astazi, din momentul in care Domnul ne trezeste la viata din nou.

Avem nevoie de Inviere! Avem nevoie de Inviere ca intalnire personala cu Hristos si imi vine sa zic: ca un pamant insetosat ne dorim, Doamne, sa traim aceasta Inviere! Nu exista nevoie mai mare in aceasta lume decat nevoia de Inviere, iar aceasta nevoie de Inviere se implineste doar daca ne intalnim cu Domnul Hristos cel Inviat. Si zic inca o data, viata noastra nu este nimic altceva decat o succesiune de invieri, pe modelul si prin puterea lui Hristos cel mort si inviat. De aceea, zic inca o data, Invierea este o experienta personala. Se traieste, din nefericire, foarte mult la nivel exterior. Chiar si in conditiile date, in conditii de restriste, ne pregatim cu toate cele ale mancarii, ale gurii, haine potrivite. Dar foarte putin poate ne pregatim launtric. Si zic pregatire launtrica in sensul de a sta cu noi insine, in sensul de a medita, in sensul de a incerca sa ne intrebam si noi: cum traiesc eu, personal, Invierea, ce relevanta are Invierea lui Hristos pentru mine acum, anul acesta, in aceasta zi? Si ne ferim de a sta impreuna cu noi insine, de a sta in singuratate si ne aruncam, zicem noi, in intalniri de tot felul, dar mai putin in intalnirea cu Hristos, pentru ca Hristos nu vine in galagie, Hristos nu vine in mijlocul ospetelor, Hristos vine acolo unde este pace si liniste. Si chiar daca ar veni nu L-am auzi in alte conditii. A trai Invierea la nivel launtric inseamna a face al tau acest eveniment al Invierii si as folosi un cuvant mai modern, a metaboliza Invierea, a te pogori in adanc. Si care este adancul tau? Adancul tau este mormantul, pentru ca adancul nostru fiind plin de pacate este mormantul, si din nefericire, de cele mai multe ori noi il sigilam si nu lasam pe nimeni sa intre acolo, dar nu-L lasam nici pe Hristos sa intre ca sa curete mormantul si sa intre El in acel mormant si sa-l faca luminos – pentru ca mormantul, de la Invierea Lui, devine izvor de viata, izvor de lumina. Si noi il sigilam pentru vesnicie, tinand pacatul ascuns acolo.

Ba mai mult decat atat, in viata noastra personala Il cautam pe Domnul acolo unde nu este El. De aceea le intreaba Ingerul pe femei: de ce cautati pe Cel viu intre cei morti? Si ne zice si noua: de ce Il cautati pe Hristos acolo unde nu este El? El nu este in moarte, el nu este pe aiurea, El este inlauntrul nostru. Desigilati mormantul si lasati-L sa intre ca sa faca curatenie si sa se salasluiasca El acolo si sa devina Mormant purtator de viata! In felul acesta incercam si noi sa traim, atat cat putem, la nivel personal, Taina Invierii.

Acesta este gandul pe care am dorit sa vi-l pun astazi la suflet. Subliniez inca o data, folosindu-ma de Canonul Invierii, aceasta rugaciune pe care o rostim astazi pentru ca Hristos sa ne faca partasi Invierii Lui tot mai mult: Ieri m-am ingropat impreuna cu Tine, astazi ma ridic impreuna cu Tine, Hristoase. Amin!

Legaturi:

***