IOSIF, NICODIM si MIRONOSITELE. Trezvia, indrazneala si devotamentul omului in fata VULNERABILITATII DUMNEZEULUI CELUI VIU. “Dumnezeu S-a facut strain, Dumnezeu Se lasa la mana oamenilor, ca sa trezeasca in ei un raspuns liber al inimii lor. A AJUTA UN OM inseamna SA-TI ASUMI SI RUSINEA ACELUIA, iar daca faci aceasta, te asemeni Mantuitorului” (VIDEO + TEXT)

Duminica a 3-a dupa Inviere, a Mironositelor si a Dreptilor Iosif si Nicodim:

Parintele Daniil Cotescu (Man. Vatoped/Sf. Munte Athos):

[Scurt extras din reportajul de Pasti (2018) de la Romania, te iubesc, “UN MUNTE DE CREDINTA” (Alex Dima)]:

“Aceasta-i Coborarea de pe Cruce, probabil cea mai pretioasa icoana pe care o avem. Daca iei fiecare chip la rand, fiecare chip e el insusi o icoana intreaga. Asta-i Nicodim. Nicodim, care, dupa Traditie, este intotdeauna reprezentat scotand cuiele din picioarele Mantuitorului. Si uita-te la chipul lui: fara sa aiba vreo trasatura exagerata, e atat de concentrat in ceea ce face, de parca intreaga lui viata se concentreaza in acest gest.

E felul de concentrare pe care trebuie sa-l avem pe tot parcursul vietii noastre duhovnicesti. Asa trebuie sa ne vedem sufletul, sa ne gandim la sufletul nostru, sa ne gandim la Dumnezeu, exact cum era omul acesta acolo, la picioarele lui Hristos.“

***

„Vulnerabilitate și libertate”

– Predică a Protos. Ieremia (m-rea. Putna)

în Duminica a III-a după Paști (a Femeilor Mironosițe) – 22 aprilie 2018

“Că nu avem arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre…”

“…om al durerilor și cunoscător al suferinței“.

“(…) Iată-ne, cu darul lui Dumnezeu, în a treia Duminică după Paști (…) și Biserica a rânduit să prăznuim ân mod deosebit pe cele care au fost primele care L-au văzut și L-au mărturisit pe Mântuitorul Înviat, femeile purtătoare de mir sau femeile mironosițe. În același timp, Biserica a rânduit ca alături de ele, să prăznuim astăzi pe Iosif din Arimateea, sfetnic cu bun nume, și pe Nicodim, cel care venise noaptea la Iisus, pentru sfat.

Nouă ne vine mai greu să percepem ce au făcut femeile mironosițe și acești oameni drepți pentru noi trăim după Înviere, suntem convinși, suntem copleșiți de realitatea și de harul Învierii și ne este greu să înțelegem ce a fost în inimile lor sau de ce este așa de bineplăcută fapta lor înaintea lui Dumnezeu… (…)

Avem în această zi, în această sărbătoare două momente total diferite: înainte și după Înviere. Avem și puțin din Patimă, și puțin din Înviere. Și la strană am avut o cântare de tânguire, slava de la stihoavnă, iar apoi cântarea specifică Învierii.

Pentru a înțelege puțin taina sărbătorii începem cu următorul fapt. Odată am întrebat pe un părinte care este specificul relației omului cu Dumnezeu în Ortodoxie. Iar părintele a răspuns: libertatea. (…) Părintele, pentru a lămuri sensul pe care l-a dat libertății din răspunsul său, s-a folosit de un pasaj din Vechiul Testament, din Facere, din ceea ce se cheamă iubirea de străini a lui Avraam, când, la stejarul Mamvri, Avraam primește pe cei trei Îngeri și se adresează ca Unuia singur.

(…) Suntem aici în contextul în care Dumnezeu îi făgăduise deja lui Avraam că va fi părinte al multor neamuri, el fiind foarte în vârstă. Făgăduința întârzia să apară. Și atunci, la începutul capitolului 18 [din Facere] auzim următoarele:

„Apoi Domnul S-a arătat iarăşi lui Avraam la stejarul Mamvri, într-o zi pe la amiază, când şedea el în uşa cortului său. Atunci ridicându-şi ochii săi, a privit şi iată trei Oameni stăteau înaintea lui; şi cum l-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor şi s-a închinat până la pământ. Apoi a zis: “Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe robul Tău! Se va aduce apă să Vă spălaţi picioarele şi să Vă odihniţi sub acest copac. Şi voi aduce pâine şi veţi mânca, apoi Vă veţi duce în drumul Vostru, întrucât treceţi pe la robul Vostru!” Zis-au Aceia: “Fă, precum ai zis!””

(…)

De ce a folosit părintele acest episod ca un chip al libertății noastre, a libertății pe care ne-o dă Dumnezeu și în virtutea căreia se așteaptă să acționăm? Aici Dumnezeu venise să-și împlinească făgăduința, căci îi spune Sarrei că vor veni și la anul pe vremea aceasta și va avea un copil. Acesta a fost momentul în care Dumnezeu și-a îndeplinit făgăduința către Avraam. Dar de ce este acesta chip al libertății? Pentru că dacă Avraam, care stătea la ușa cortului său, n-ar fi insistat să-i cheme la masă, în virtutea iubirii sale de străini, Dumnezeu [Sfânta Treime sub chipul celor trei îngeri] n-ar fi rămas la masă.

Este înfricoșător să ne gândim cât de ușor ne este să alegem ce nu trebuie. Dumnezeu ne-a creat această libertate, așa ne-a creat și așa ne vrea, neconstrânși să facem binele și dacă facem asta, atunci Îl vom întâlni, și dacă facem asta, vom primi împlinirea făgăduinței. (…) Acest chip al libertatii pe care o da Dumnezeu il regasim peste tot si in Evanghelii. Multe minuni nu s-ar fi întâmplat dacă acei oameni nu ar fi insistat până la sfârșit. Nu s-ar fi întâmplat! [femeia cananeeanca, orbul din nastere si cel din Ierihon, sutasul etc.]

(…) Evanghelia de azi începe astfel:

În vremea aceea, a venit Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el Împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus.

Dar vom începe relatarea din capitolul 15 de la Marcu de mai devreme (v. 37), și anume cu moartea Mântuitorului pe Cruce:

“Iar Iisus, scoţând un strigăt mare, Şi-a dat duhul.
Şi catapeteasma templului s-a rupt în două, de sus până jos.
Iar sutaşul care stătea în faţa Lui, văzând că astfel Şi-a dat duhul, a zis: Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!
Şi erau şi femei care priveau de departe; între ele: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic şi a lui Iosi, şi Salomeea,
Care, pe când era El în Galileea, mergeau după El şi Îi slujeau, şi multe altele care se suiseră cu El la Ierusalim.
Şi făcându-se seară, fiindcă era vineri, care este înaintea sâmbetei,
Şi venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus”.

Ce înseamnă că s-a făcut seară? Înseamnă că Trupul Mântuitorului, pe Cruce, a zăcut un anumit timp: o oră, două, abandonat. Era și o practică, atunci, ca cei omorâți pe cruce să fie abandonați, pentru a servi drept exemplu. Iată această imagine: Mântuitorul zăcând pe Cruce și nimeni nu se găsea să-L dea jos de pe Cruce, să-L îngroape. Stătea abandonat, zăcea, așteptând un gest liber al unui om. Iosif (din Arimateea) ar fi avut multe motive să nu o facă, să nu se ducă la Pilat… Nu sunt eu cel mai apropiat, putea să spună. Dar nu s-a gândit că nu ar fi în drept să facă aceasta în locul ucenicilor. Iar trupul răstignit al Mântuitorului aștepta pe Cruce.

Avem aici o imagine a vulnerabilității extreme la care S-a supus Mântuitorul nostru, Dumnezeu Întrupat. S-a lăsat complet la mila sau la lipsa de milă a oamenilor. L-au răstignit și apoi a stat, iată, și abandonat pe Cruce. Până când, acest om, cu un gest complet liber, a îndrăznit să meargă la Pilat să-i ceară Trupul. Avea nume bun, era o oficialitate, avea un renume. Gestul lui denotă îndrăzneală pentru că cerea să îngroape cu cinste pe un om „blestemat” prin condamnarea sa. Implicit, asociindu-se cu acest condamnat, numele lui avea de suferit, se putea compromite in ochii oamenilor. A luat o decizie nu ușoară. A îndrăznit în virtutea a ceea ce a cunoscut de la Mântuitorul si a făcut acest gest. Complet liber.

Iată cum Dumnezeu, pentru a intra în dialog cu noi, Se face vulnerabil.

În episodul cu Avraam, se face ca un călător ostenit. (…) Acum atârnă pe Cruce, abandonat de toți, priveliște lumii. Nimeni nu-L îngropa. Și, iată, cineva îndrăznește și-și face milă. (…) Gestul lui Iosif a făcut ca Mântuitorul să fie îngropat cu cinste. Aceasta este una din tainele zilei de astăzi: cum Dumnezeu Se lasă la mâna oamenilor, ca să trezească în ei un răspuns liber al inimii lor.

Vedem și pe Maica Domnului la fel de vulnerabilă, la fel de copleșită, și bineînțeles ar fi vrut să facă ceva, să-L poată îngropa. Iosif a mângâiat-o și pe Maica Domnului prin gestul său.

Ne aducem și de alt moment al vulnerabilității Maicii Domnului când primește Vestea cea bună. A fost perioadă de câteva luni când ea a trăit sub spectrul de a fi acuzată de adulter, până când îngerul i s-a arătat lui Iosif. Un alt Iosif, iată, a ajutat-o atunci să treacă peste acest moment de vulnerabilitate.

Un imn al Bisericii foarte vechi, din Vinerea Mare, care se cântă la sfârșitul Prohodului, ne ajută să înțelegem mai bine această vulnerabilitate: Dă-mi pe Acest Străin.

„Soarele și‑a ascuns razele și catapeteasma Templului s-a rupt în două din pricina morții Mântuitorului, pe care Iosif văzându-le, s-a dus la Pilat și cu căldură îl rugă, spunând: Dă-mi mie pe Acest străin, Care de prunc ca un străin a fost primit în lume. Dă-mi mie pe Acest străin, pe Care cei de un neam cu El din ură L‑au omorât ca pe un străin. Dă-mi mie pe Acest străin, de a Cărui moarte străină sunt uimit văzând-o. Dă-mi mie pe Acest străin, Care știe să îi primească pe săraci și pe străini. Dă-mi mie pe Acest străin, pe Care evreii din pizmă L-au înstrăinat de lume. Dă-mi mie pe Acest străin, ca să ascund în mormânt, pe Cel Care ca un străin nu avea unde să‑și plece capul. Dă-mi mie pe Acest străin, pe care Maica sa, văzându-L mort pe cruce, striga: Oh, Fiul meu și Dumnezeul meu, chiar dacă cele dinlăuntrul meu se străpung, iar inima mi se sfâșie, văzându-Te pe Tine răstignit, dar crezând în Învierea Ta, Te măresc”.

Această cântare surprinde cum nu se poate mai bine vulnerabilitatea despre care am vorbit. Dumnezeu S-a făcut străin, la mâna oamenilor. Așteptând răspunsul nostru. Acesta era contextul. Iosif nu avea nimic de câștigat dacă-L îngropa. La fel și mironosițele. Acest Străin demonstrase că nu se putea apăra și nu le mai putea dărui nimic.

Pe de altă parte, a doua parte a Evangheliei ne arată cum au venit femeile mironosițe la mormânt. Putem vedea din relatările evangheliștilor starea mironosițelor. Maria Magdalena a venit de dimineață, a văzut cutremurul, piatra dându-se la o parte, după aceea s-a mai dus și a mai revenit de câteva ori. Într-un târziu Mântuitorul i se descoperă. Starea ei ne arată starea femeilor mironosițe. Erau copleșite de durere. În popor am spune „nebun(e) de durere”. Inima lor era tot o rană și, cu miresmele pe care le-au pregătit încă de vineri seara, au venit la prima oră, de îndată ce au putut. Nu aveau nimic de câștigat, dimpotrivă. Dar, din dragoste, în libertate, au făcut aceasta și L-au văzut pe Mântuitorul înviat. Și Iosif, când l-a îngropat pe Mântuitorul, la început, a cerut un trup străin, dar, apoi, și-a dat seama că-L îngroapă pe Dumnezeu întrupat.

Deși evangheliștii nu precizează explicit, și Maica Domnului se afla acolo, iar aceasta o tâlcuiește foarte frumos Sf. Grigorie Palama, spunând că în relatarea care se citește în noaptea Învierii de la Cap. 28, Evanghelistul Matei: „După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii (Duminică), au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul.” Ei bine, cealaltă Marie este Maica Domnului. „Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada.” Aici îngerul le-a arătat mironosițelor mormântul gol. Sf. Grigorie Palama tâlcuiește că arătarea îngerului a fost cu deosebire pentru Maica Domnului. Ea era cea care aștepta Învierea, știa că Mântuitorul va învia și a putut să primească, prima, această veste. Avem aceasta în cântarea Bisericii: “Îngerul a strigat către cea plină de har: Curată Fecioara, bucură-te! Și iarăși zic, bucură-te! Că Fiul tău a înviat”. Biserica noastră cântă exact acest fapt: că Maica Domnului a fost prima care a primit vestea Învierii așa cum se și cuvenea. Ea fiind cu totul duhovnicească, a trăit totul la maximum, dar nu a fost copleșită întru totul de această durere, ca femeile mironosițe. Aștepta Învierea și a primit vestea de la înger.

Femeile mironosițe se aflau în această stare copleșite, zdrobite de durere. Și în această stare, neținând cont de nimic, de noapte, de piatra mormântului (nu s-au gândit că nu pot da la o parte ele piatra), din inima lor îndurerată, dar plină de dor. Aceasta este starea lor, pline de durere, dar și pline de dor, pentru a-L sluji pe Cel care le mângâiase in inima lor. Ele cu inima au mers, nu cu mintea. Ce se întâmplase nu putea fi înțeles cu mintea, care nu poate să cuprindă aceasta, cum Dumnezeu se lasă așa batjocorit. Și poate și asta îi copleșea pe apostoli, care știau toate cuvintele Mântuitorului, dar nu puteau să înțeleagă ce se întâmplă. Femeile mironosițe au acționat cu inima lor. Nu înțelegeau ce se întâmplă, dar nu aveau cum să nu se ducă. Nu aveau cum să nu-L slujească pe Acest Om care atât de mult le-a mângâiat în viață. Cum am auzit în cântare: „Dă-mi mie pe Acest Străin, Care a știut să îi primească pe săraci și pe străini”. Pe cei înstrăinați în păcate, pe cei săraci. Și de aceea noi le cinstim, le prăznuim și le aducem lauda astăzi femeilor mironosițe pentru această mărinimie a lor sufletească, care nu a ținut cont de nimic, nici de reputație, nici de amenințări, ci și-au împlinit o datorie sfântă pentru ele.

Așadar, ce am putea să învățăm de la duminica de astăzi? Ce ar putea să ne spună acești oameni: Iosif din Arimateea, Nicodim, femeile mironosițe?

În primul rând, ne gândim că Iosif și Nicodim ne învață să renunțăm la statutul nostru pentru a ajuta pe cei vulnerabili. Mântuitorul S-a făcut pe Sine vulnerabil, mai vulnerabil decât orice om a fost sau va fi vreodată pe pământ, abandonat de toți, la mâna oricui putea să-i facă rău, tocmai pentru a se apropia de noi într-un mod cât se poate de intim și să trezească în noi un răspuns. De aceea, la Judecata de Apoi, El spune: Dacă ați făcut unuia dintre acești frați mai mici, Mie Mi-ați făcut. Pentru că dacă ați știut să sesizați vulnerabilitatea acelora, puteți să detectați și vulnerabilitatea Mea. Și numai așa, vedem și în viețile sfinților, și în istoria Bisericii, că numai prin această vulnerabilitate Dumnezeu se face cunoscut în atotputernicia Sa. Îl primim ca un oaspete în casa noastră, și apoi Îl întâlnim ca Dumnezeu. Acesta este un mare paradox. Dar nu se poate altfel dacă Dumnezeu vrea să ne lase liberi.

Avem și exemplul Sfintei Mucenițe Elisabeta, mare ducesă a Rusiei. Ea a fost soția Marelui Duce, fratele Țarului Nicolae, ultimul țar, soțul i-a fost ucis într-un atentat, iar apoi s-a călugărit, și a deschis și un așezământ, un spital. Avem această prințesă, de la curtea regală, îngrijind bolnavii, spălându-le rănile, curățindu-i, smerindu-se în felul acesta. Ea era cu adevărat o femeie mironosiță, adică o persoană care renunță la statutul ei și se face „de râs” în ochii lumii. Pentru că să știți că vulnerabilitatea în lume e rușinoasă. A te asocia cu un sărac, te asemeni și tu cu el și ai parte și tu de stigma lui.Sau cum a fost Mântuitorul în viață. Ajuta și vindeca pe păcătoși sau desfrânate, era privit cu reproșuri: dacă ar fi proroc, ar ști ce fel de femeie e aceasta care stă la picioarele Lui. Așa îi spuneau fariseii, oamenii, și așa ne spun și nouă. Când ne asociem cu un om vulnerabil, și noi devenim vulnerabili și ne împărtășim puțin cu rușinea acelora. Ei, Mântuitorul a făcut asta toată viața, ca să intre în legătură cu noi. Altfel nu L-am fi putut auzi, în atotputernicia Sa, ne-ar strivi, ne-ar copleși. De aceea a luat acest chip vulnerabil, chip smerit, blând și smerit cu inima, ca să intre în dialog cu noi, dar un dialog liber, pe care noi putem să-l primim, putem să-i deschidem inima, mintea (…) și în felul acesta Îl cunoaștem pe Dumnezeu, sau nu. Așa de înfricoșător de liberi ne lasă. Putem să deschidem inima sau nu putem?

Și avem noi multe exemple de oameni vulnerabili. Nu vorbesc doar despre săraci. Vedeți, chiar și un copil, pentru o mamă este o sursă de vulnerabilitate. Pentru că eu pot să critic copilul unei mame, dar mama nu poate, pentru că-i al ei, trebuie să-l asume așa cum e, trebuie să-l iubească și să încerce să-l schimbe. Și primește și ea ocara pe care i-am aduce-o fiului. Așa se întâmplă. Când vrem să ajutăm pe cineva, ne împărtășim și noi de vulnerabilitatea lui și trăim și noi din crucea lui. Ei, aceasta au făcut și Iosif, și Nicodim și femeile mironosițe. Au lăsat statutul, sau comoditatea, confortul lor și au ieșit în loc liber, în spațiul public, și și-au asumat rușinea celui vulnerabil. Acesta e exemplul pentru noi, să o facem și, din păcate, noi, creștin-ortodocșii, nu prea ne asumăm vulnerabilitatea în spațiul public, nu prea sprijinim, de exemplu, femeile în criza de sarcină: eh, să se descurce, ce, am pus-o eu să păcătuiască? Nu putem, ca creștini, să gândim așa. A ajuta un om înseamnă să-ți asumi și rușinea aceluia, iar dacă faci aceasta, te asemeni Mântuitorului, care s-a umplut de rușinea noastră ca să intre în dialog cu noi.

Și, ce mai învățăm? Pentru că am vorbit de această stare de vulnerabilitate care naște răspunsul libertății noastre, trebuie să știm ce ne spun Sfinții Părinți: atunci când ne simțim vulnerabili, când avem „inima înfrântă și smerită”, atunci suntem cel mai aproape de Mântuitorul. Mântuitorul foarte ușor intră în dialog cu oamenii vulnerabili, adică cu inima înfrântă și smerită. Și, de fapt, numai așa se face El cunoscut în atotputernicia Sa. Altă cale nu este. Cine vrea să-L cunoască pe Dumnezeu, trebuie să înțeleagă aceasta.

Ce ne mai învață femeile mironosițe? În prima fază, când L-au cunoscut pe Mântuitorul, și-au deschis inimile, L-au lăsat să le ajute, I-au simțit bunătatea, blândețea, smerenia, atotputernicia care le-a mângâiat inimile. L-au simțit în bunătatea lui. Aceasta au păstrat în inimi și prin aceste momente înfricoșătoare ale patimii au rămas vii și le-au făcut să nu se uite la nicio primejdie. Atunci când Petru i-a promis Mântuitorului că nu se va lepăda de El, nu a reușit. Mai târziu a reușit, nu și atunci. Femeile mironosițe au reușit. Deși toți s-au lepădat, ele nu s-au lepădat și au fost cu El. De ce? Pentru că L-au iubit. L-au cunoscut în viață cum este, s-au deschis, și au rămas fidele și după moarte. Și, făcând aceasta, L-au cunoscut înviat, I-au cunoscut atotputernicia.

Nu pot să vă aduc în față un cuvânt al părintelui Arsenie Papacioc care dădea un sfat unei maici ca venind din partea Mântuitorului:

„Fiica Mea, vino cu Mine. Trebuie să vorbim împreună de la inimă la inimă, despre interesele veșnice.”

Asta vrea Mântuitorul: dialog de la inimă la inimă, în vulnerabilitatea noastră. Și El Se face tot la fel de mic ca mine și intră în dialog cu mine.

„Ce durere pentru Mine să văd apropiindu-se o soră cu o neîncredere ascunsă. Nu am murit pe cruce, spre a putea ajuta și mântui? Ce pot face să conving pe fiii Mei de iubirea Mea nemărginită, de bunăvoința Mea fără de margini?”

Aceasta este invitația pe care ne-o face Mântuitorul, de a ne aduce vulnerabilitatea noastră înaintea Lui și astfel ne vom uni cu vulnerabilitatea Lui, Îl vom cunoaște și Îi vom cunoaște harul care ne va învia.

Cu alte cuvinte, așa cum spune și Sf. Ap. Pavel:

“Că nu avem arhiereu care sa nu poată suferi cu noi in slăbiciunile noastre…”,

iar prorocul Isaia a spus despre El:

“…om al durerilor si cunoscător al suferinței“. Și încheie Pavel și spune:

„Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit.”

Va mai recomandam: