Parintele Teofan Munteanu: CUM SA-L MAI (RE)CUNOASTEM PE DUMNEZEU ASA CUM ESTE?

Extras din interviul publicat in ultimele numere ale revistei “Lumea credintei”:

Ieroschimonah Teofan Munteanu, duhovnicul Mănăstirii Nera – Caraş Severin:

Ortodoxia adevărată este cea în stare să învieze omul

“- Care este lucrarea omului?

– Lucrarea omului este pocăinţa, schimbarea. Numai că schimbarea ţine de împreună-lucrarea omului cu Domnul. Prin pocăinţă înţelegem toată transformarea asta (metanoia) care începe prin întoarcerea de la păcate şi sfârşeşte cu îndumnezeirea, să ajungi Dumnezeu prin har. N-avem altă lucrare decât pocăinţa.

– Şi cum să facem, să nu deznădăjduim?

– Eu nu deznădăjduiesc, pentru că Dumnezeu este iubire. Toate slujbele noastre sunt centrate pe mila şi iubirea lui Dumnezeu: Că milostiv şi iubitor de oameni eşti… Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni… Doamne, miluieşte! Omul dintotdeauna a aşteptat mila.

– În ce constă această aşteptare? Este cea de care vorbeşte Psalmistul: “Aşteptând, am aşteptat pe Domnul”?

– Aşteptarea este starea firească a omului. În devenirea noastră ca persoane, cum spune Părintele Sofronie, aşteptarea e starea firească. Traducerea corectă a versetului pe care l-ai pomenit este: “Răbdând, am răbdat pe Domnul”. Trebuie să răbdăm, aşteptând pe Domnul să se milostivească spre noi. Facem răbdare în aşteptare ca să ne slobozească Dumnezeu de legăturile morţii. Când spun “Aştept învierea morţilor” nu înseamnă că aştept cu groază o sentinţă pe care o ştiu de pe acum. Aştept nădăjduind. Părintele Nicolae Steinhardt spunea: “Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi”.

– Ce ne împiedică să aşteptăm aşa pe Domnul Hristos?

– În cartea „Vom vedea pe Dumnezeu aşa cum este”, Părintele nostru Sofronie Saharov spune că se simte înaintea lumii ca mesager al unei taine pe care oamenii au uitat-o: Dumnezeu este Iubire, este Părintele nostru Care ne-a chemat din nefiinţă la fiinţă şi Care ne-a deschis calea spre veşnica împărtăşire de El. Problema cea mai mare este înstrăinarea noastră de la El, înstrăinare care a invadat toată existenţa noastră; tot ce facem astăzi ne înstrăinează din ce în ce mai mult de Duhul Sfânt.

Problema este că şi noi, cei “întorşi”, vătămaţi de stricăciunile pe care le-am îngurgitat, Îl percepem strâmb pe Dumnezeu. De asta se mai supără marii noştri duhovnici, zicând că “ceea ce trăim noi nu-i Ortodoxie…” Spunea Părintele Rafail: “Dacă nu simţim că facem paşi pe cale înseamnă că, pe undeva, ne nevoim eretic”. De multe ori ne lăsăm purtaţi de superstiţii sau de puncte de vedere care nicidecum nu sunt în duhul Părinţilor. Ortodoxia adevărată este cea în stare să învieze omul; nu-i nici un muzeu de tradiţii, după cum nu-i nici o casă deschisă inovaţiilor contemporane.

– Totuşi ce fie împiedică să-L vedem drept?

– Păi, tot ceea ce am moştenit ne ajută să-L vedem strâmb. Trăim cu nişte vătămături, stricăciuni, care sunt proprii unei fiinţe căzute, care nu poate să-L vadă pe Dumnezeu aşa cum este. Cântăm la Înviere: “Să ne curăţim simţirile şi să-L vedem pe Hristos strălucind!”. Din clipa când a căzut, Adam nu L-a mai văzut pe Dumnezeu decât ca pe un Stăpân pedepsitor şi a fugit de la faţa Lui. Noi fugim de la Domnul pentru că nu-L mai recunoaştem ca ceea ce este, ca Părinte. Nu mai avem încredere: aşteptăm numai biciul, ciomagul…

Biserica în care găseşti numai forme este un adevărat cimitir!

– E posibil ca formalismul lipsit de conştientizare să fi dus la această vedere strâmbă?

– Biserica chiverniseşte şi conţinutul, şi forma. Nu poate fi conţinut fără formă. Trăim într-o tradiţie, iar conţinutul îl primim într-o anume formă. Una fără alta nu se poate. Un muzeu de forme este, de fapt, un cimitir. Biserica în care găseşti numai forme este un cimitir. Cum a căutat Stareţul Paisie Velicikovski în Sfântul Munte un povăţuitor şi nu a găsit! N-a găsit un purtător al tradiţiei vii. În perioade de criză s-a mers şi prin formă mai mult, că omul este tentat să se agate de forme. Chiar mă gândeam ce şoc vor fi resimţit evreii care au devenit apostoli, dărâmându-li-se toată construcţia de forme ale legii celei vechi în care Dumnezeu îi binecuvânta, îi sfinţea, îi lumina. Au dărâmat tot pentru a putea rezidi în formele noi pe care le descoperea harul. Noi primim formele, iar punerea conţinutului este o lucrare a harului.

Sunt unii oameni care nu văd mai mult, ci îşi trăiesc evlavia şi iubirea faţă de Domnul în formele astea mici. Mai vin creştini la uşa altarului şi întreabă: “Părinte, pentru dezlegare de cununie trebuie cinci lumânări sau şapte?” Iar mie-mi vine să-i întreb dacă sunt creştini sau păgâni. N-ai ce face. Cu sufletul trebuie să lucrezi încetişor. Pentru că, dacă-i spui că-i în înşelare drăcească, îi stingi flacăra care mai pâlpâie în el. Lucrăm încet, mai ales că, dacă ne uităm la noi, suntem şi noi nişte superstiţioşi mai cizelaţi, mai rafinaţi, dar tot superstiţioşi. Noi L-am văzut pe Domnul cum este? Singura modalitate de a scăpa din înşelare este să recunoşti că eşti înşelat. Toţi suntem într-o înşelare, formalişti suntem toţi dar, din fericire, Judecător este Dumnezeu, la Care încape multă iubire.

– Nu-i primejdios să ţinem mintea în iad? Nu ajungem la deznădejde?

– Aşa cum sunt eu acum, sunt un candidat sigur al iadului. Eu nu fac decât să-mi conştientizez propria stare; nu văd împărăţia înăuntrul meu, ci un amestec colcăind de patimi şi stricăciune, văd a lucrare a iadului şi, la capătul tuturor, moartea. În mine “trăieşte” moartea. Nu mă proiectez în altă parte. Nu zic că dacă aş fi fost în altă parte eram altceva, dacă-l cunoşteam pe părintele cutare eram mai bine etc. Nu trăiesc himeric, ci recunosc ceea ce sunt acum: un candidat pentru iad. Dar nu deznădăjduiesc.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos nu are sabat

–  Zic unii, chiar dintre Părinţii duhovniceşti, că astăzi nu mai putem dobândi harul lui Dumnezeu, ca odinioară.

– Cine ţi-a spus nebunia asta? Doamne, păzeşte-ne! Harul îl dă Domnul nostru Iisus Hristos când ştie că suntem copţi. Părintele Sofronie spune că este o erezie să crezi că azi nu se mai poate trăi duhovniceşte. Însemnă să desfiinţezi Biserica, lucrarea harului, pentru că “Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez” până în veac. Harul Domnului nu are sabat. Când spunem că nu se mai poate dobândi harul îi facem pe toţi sfinţii netrebnici, adică de nici o trebuinţă. Părintele Porfirie spune că tipul acesta de smerenie este drăcească. Dacă micşorezi cu ceva chemarea care ţi-a adresat-o ţie Dumnezeu, omule, este un păcat, o hulă – spune Bătrânul Sofronie.

– Cum vedeţi sporirea duhovnicească în vremurile de acum, lucrarea de despătimire?

– Înainte, Părinţii se retrăgeau în pustie, dobândeau har, apoi ieşeau şi le vorbeau şi altora. Ajungeau la o aşezare, îmbrăcau ei înşişi harul, după care puteau să învieze şi alte suflete. Noi nu mai avem răgazul acesta. Eu ce fac? M-am trezit la vârsta de 22 de ani duhovnic, dar nu şi înduhovnicit. Nu vreau să hulesc lucrarea harului, dar omeneşte suntem nepregătiţi pentru aşa ceva. Nu putem decât să ne răstignim, să ne predăm voii Domnului şi să învăţăm din mers. În timp de război nu mai ai vreme să faci şcoala de ofiţeri ca pe timp de pace. Faci nişte cursuri acolo şi te-a trimis pe front: îţi mai pune şi o mitralieră in spate, îţi arată trăgaciul şi inamicul şi… atât! Restul le mai înveţi “din mers”. Este înfricoşător, dar asta-i realitatea. Dacă ajungem la liman – Domnul Hristos ştie. Mai auzim şi tot felul de sminteli, că monahul cutare a plecat în lume şi câte altele. Nu-i de mirare. Spune la Pateric să nu ne mirăm că pleacă unii în lume, să ne mirăm că mai rezistă cineva. Cei care vor birui vor fi mai mari decât Părinţii”.

Legaturi: