CUM SA LUAM POSTUL IN SERIOS in lumea noastra?

“Pentru multi, dacã nu pentru majoritatea crestinilor ortodocsi, Postul Pastelui constã dintr-un numãr limitat de reguli si prescriptii exterioare, predominant negative: abtinerea de la anumite mâncãruri, de la dans si alte distractii. Aceastã întelegere exprimã gradul nostru de înstrãinare fatã de adevãratul duh al Bisericii, care ne este aproape imposibil de înteles, si anume cã Postul înseamnã si “altceva”– ceva fãrã de care toate aceste rânduieli îsi pierd în mare parte semnificatia. Acest “altceva” poate fi cel mai bine descris ca o “atmosfera”, “un climat” în care fiecare din noi intrã, ca fiind mai întâi o stare a mintii, a sufletului, care timp de sapte sãptãmâni pãtrunde întreaga noastrã existentã. Scopul postului nu este acela de a ne sili sã acceptãm câteva obligatii formale, ci acela de a ne “înmuia” inima, astfel încât aceasta sã se deschidã cãtre realitãtile duhovnicesti, sã cunoascã tainica “sete si foame” dupã comuniunea haricã cu Dumnezeu.

Aceastã “atmosfera” de post, aceastã “stare a mintii” este determinatã în mare parte de slujbe, de diferitele schimbari ce intervin în viata liturgica în aceastã perioadã. Luându-le separat, aceste schimbãri pot apãrea ca fiind “rânduieli” de neînteles, reguli formale la care trebuie sã consimtim formal; dar, întelese ca un întreg, ele descoperã si comunicã duhul Postului, ne fac sã vedem, sã simtim si sã exprimãm acea tristete stralucitoare care reprezintã adevãratul mesaj si dar al Postului.

Intrând într-o bisericã în timpul slujbei de post, întelegem imediat ce înseamnã aceastã expresie oarecum contradictorie. O anumitã tristete tainicã pãtrunde slujbele: vesmintele sunt întunecate, slujbele mai lungi decât de obicei si mai “monotone”. Apoi începem sã realizãm cã aceastã lungime si “monotonie” a slujbelor sunt necesare dacã dorim sã descoperim tainica si, la început, nevãzuta lucrare a slujbei în noi. Încetul cu încetul începem sa simtim cã aceasta tristete este, într-adevar, “luminoasa”, cã o transformare tainica este gata sã se petreaca în noi. Este ca si cum am ajunge într-un loc în care zgomotele si agitatia vietii, a strãzii, a tot ceea ce de obicei ne umple zilele si chiar noptile, nu au acces – un loc în care toate acestea nu mai au nici o putere. Tot ceea ce ni se pãrea atât de important încât ne umplea mintea, acea stare de neliniste care a devenit, practic, a doua naturã, dispare undeva iar noi ne simtim liberi, usori, fericiti. Nu este vorba despre acea fericire superficialã care vine si pleacã de douãzeci de ori într-o zi si este atât de fragilã si trecãtoare; este o fericire care vine din aceea cã sufletul a atins o “altã lume”, a luminii, pãcii si încrederii.

Realizãm cã este imposibil sã trecem din starea normalã a vietii noastre plãsmuitã în întregime din agitatie, fugã si griji, în aceastã nouã stare fãrã a ne “linisti” mai întâi. Din aceastã cauzã, cei ce percep slujbele Bisericii ca pe niste obligatii, cei care întotdeauna pun întrebãri despre minimul necesar (De câte ori trebuie sã mergem la bisericã? De câte ori trebuie sã ne rugãm?) niciodatã nu pot întelege adevãrata naturã a cultului care ne poartã în altã lume.

Odatã ce devenim “usori si linistiti lãuntric” monotonia si tristetea acestor slujbe dobândesc o nouã semnificatie, sunt transfigurate. Ceea ca la început apare ca monotonie, acum se dezvãluie ca pace, ceea ce simteam ca fiind tristete este descoperit ca primele miscãri ale sufletului spre descoperirea adâncimii sale pierdute. Iata ceea ce proclama in fiecare dimineata primul stih de la “Aliluia“:

“De noapte maneca duhul meu catre Tine, Dumnezeule, pentru ca lumina sunt poruncile Tale pe pamant“.

“Stralucire trista“: tristetea înstrãinãrii mele de Dumnezeu, a pustiului devenit viata mea; strãlucirea prezentei si iertãrii lui Dumnezeu, bucuria redobânditei dorinte dupã Dumnezeu, pacea cãminului regãsit.

Acesta este duhul slujbelor de post din zilele de peste sãptãmânã, slujbele de sâmbãtã si duminicã rãmânând aproape neschimbate. De aceea oricine vrea sã înteleagã sensul autentic al Postului Mare trebuie sã facã efortul de a participa si la slujbele din timpul sãptãmânii.

(…)

Pana acum am vorbit despre invatatura Bisericii referitoare la Postul Mare asa cum ne-a fost transmisa, mai intai de toate, prin slujbele Postului. Acum trebuie sa ne punem urmatoarele intrebari: Cum putem aplica aceasta invatatura in viata noastra? Care ar putea fi nu numai impactul simbolic, dar si cel real al Postului in viata noastra? Aceasta existenta (e necesar sa amintim) este foarte diferita de a acelora care au trait in vremea cand aceste slujbe, imnuri, canoane si randuieli au fost compuse si statornicite. Se traia atunci in comunitati relativ mici, indeosebi rurale, intr-o lume din punct de vedere structural ortodoxa; ritmul intim al vietii acestora era modelat de Biserica. Totusi, acum traim intr-o uriasa societate urbana si tehnologica care este pluralista din punct de vedere al credintelor sale religioase, secularizata in viziunea sa asupra lumii si in care noi, ortodocsii, constituim o minoritate nesemnificativa. Postul nu mai este “vizibil”: asa cum era, sa spunem, in Rusia sau Grecia. Intrebarea noastra este astfel una actuala: cum putem tine Postul? – dincolo de a introduce una sau doua schimbari “simbolice” in viata noastra zilnica.

Este limpede, de exemplu, ca pentru marea majoritate a credinciosilor nici nu poate fi vorba de frecventarea zilnica a slujbelor Postului. Ei continua sa mearga la biserica Duminica. Dupa cum stim deja, in Duminicile Postului Mare Sfanta Liturghie, cel putin sub aspectele sale exterioare, nu reflecta Postul. Astfel, cu greu putem “simti” felul slujbelor Postului, principalul mijloc prin care duhul Postului ne este transmis. Si de cand Postul nu mai este reflectat sub nici o forma in cultura careia ii apartinem, nu ne mai intrebam astazi de ce intelegerea noastra despre Post este predominant una negativa – ca despre o perioada in care anumite lucruri precum carnea si grasimile, dansul si distractiile sunt interzise. Intrebarea “populara”: <<La ce renunti pentru Post?>> este un rezumat potrivit pentru acea uzuala abordare negativista. In termeni “pozitivi”, Postul este vazut ca vremea in care trebuie sa implinim “obligatia” anuala a Spovedaniei si Impartasaniei (“si aceasta nu mai tarziu de Duminica Stalparilor…“, dupa cum am citit intr-un buletin parohial). Fiind indeplinita aceasta obligatie, restul Postului pare sa-si piarda toate semnificatiile sale pozitive.

Astfel, este evident ca aici s-a dezvoltat o discrepanta destul de adanca intre duhul sau “teoria” Postului, pe de o parte, pe care am incercat sa o conturam bazandu-ne pe slujbele Postului iar, pe de alta parte, intelegerea sa comuna si populara, care este foarte adesea impartasita si sustinuta nu numai de laicat ci si de catre clerul insusi. Caci intotdeauna este mai usor sa reduci ceva duhovnicesc la ceva formal decat sa cauti duhovnicescul in spatele formalului. Putem spune fara exagerare ca, desi Postul este inca “tinut”, a pierdut mult din impactul sau asupra existentei noastre, a incetat sa mai fie baia pocaintei si a innoirii, asa cum este socotit in invatatura liturgica si duhovniceasca a Bisericii. Dar atunci, putem noi oare sa-l redescoperim, sa-l transformam din nou intr-o putere duhovniceasca in realitatea zilnica a existentei noastre? Raspunsul la aceasta intrebare depinde in principal, si as spune aproape exclusiv, de faptul daca dorim sau nu dorim sa luam in serios Postul.

Oricat de noi sau diferite sunt conditiile in care traim astazi, oricat de reale sunt dificultatile si obstacolele ridicate de lumea noastra moderna, nici unul din acestea nu reprezinta un obstacol absolut, nici unul din acestea nu fac Postul “imposibil”. Originile pierderii treptate a influentei Postului asupra vietii noastre sunt adanc inradacinate in noi. Reducerea constienta sau inconstienta a religiei la un nominalism si simbolism superficial este modul de a ocoli sau “deslusi” seriozitatea necesitatii religiei in viata noastra. Aceasta reducere, trebuie sa adaugam, este intr-un fel specifica Ortodoxiei. Crestinii apuseni, catolici sau protestanti, cand se confrunta cu ceea ce ei considera drept “imposibil”, mai degraba schimba religia insasi, o “adapteaza” unor noi conditii si astfel o fac “practicabila”. Foarte recent, de exemplu, am vazut cum Biserica Romano-Catolica, mai intai reduce postul la un minimum minimorum si apoi practic il elimina cu totul. Denuntam cu indignare indreptatita o astfel de “adaptare”, ca pe o tradare a traditiei crestine si ca pe o minimalizare a credintei crestine. Si intr-adevar, este spre indreptatirea si slava Ortodoxiei faptul ca ea nu se “adapteaza” si nu se compromite cu standardele scazute care nu fac crestinismul “usor”.

Este spre slava ortodoxiei si, cu siguranta, nu spre slava noastra, a ortodocsilor. Nu de azi, sau de ieri, ci cu mult timp in urma am gasit o cale de a reconcilia exigentele de desavarsire ale Bisericii cu slabiciunile umane, si aceasta nu numai fara “a ne pierde reputatia” ci cu pricini in plus pentru automultumire si constiinta curata. Metoda consta in implinirea simbolica a acestor exigente, iar individualismul simbolic penetreaza astazi intreaga noastra viata religioasa. Astfel, de exemplu, nici macar nu ne gandim la revizuirea cultului nostru si a randuielilor monastice – Doamne fereste! – vom continua sa numim pur si simplu “Privegherea de toata noaptea” o slujba de 1 ora si vom explica cu mandrie ca este aceeasi slujba ca aceea pe care calugarii din Lavra Sfantului Sava o savarseau in secolul 19. Referindu-ne la Post, in locul intrebarilor fundamentale – “Ce este postirea?” sau “Ce este postul?” – ne multumim cu simbolismul Postului.

In publicatiile si buletinele bisericesti apar retete pentru “mancaruri delicioase de post” si o parohie ar putea chiar sa stranga ceva bani in plus cu scopul de a populariza “gustoasele mese de post“. Atat de multe sunt explicate simbolic in bisericile noastre, ca obiceiuri si traditii interesante, pline de culoare si amuzante, ca ceva ce nu se leaga prea mult de Dumnezeu si de noua viata in El ci de trecutul si obiceiurile stramosilor nostri, incat devine foarte dificil sa vezi in spatele acestui folclor religios imensa importanta a religiei. As vrea sa subliniez ca, in sine aceste nenumarate obiceiuri nu contin nimic rau. Cand acestea au aparut, simbolizau mijloacele si expresiile unei societati ce lua in serios religia, acestea nu erau simboluri, ci viata insasi. Ce s-a intamplat totusi, a fost faptul ca asa cum viata s-a schimbat in ansamblul ei si a devenit din ce in ce mai putin modelata de religie, tot asa cateva obiceiuri au supravietuit ca simboluri ale unui mod de viata care nu mai exista. Si ceea a supravietuit a fost ceea ce, pe de o parte, este cel mai plin de culoare, iar pe de alta parte, cel mai putin dificil. Aici, pericolul duhovnicesc este acela ca incetul cu incetul unii incep sa inteleaga religia insasi ca pe un sistem de simboluri si obiceiuri mai degraba, decat sa le inteleaga pe cele din urma ca pe o ispitire catre innoire duhovniceasca. Mai multa truda cheltuita pentru pregatirea mancarurilor de post sau a cosuletelor de Paste decat pentru postire si participare la realitatea spirituala a Pastelui. Aceasta inseamna ca atat timp cat obiceiurile si traditiile nu sunt legate din nou de viziunea general-religioasa asupra lumii care, de fapt, le-a creat, atata timp cat simbolurile nu sunt luate in serios, Biserica va ramane rupta de viata si nu are putere asupra acesteia. In loc de a simboliza “bogata noastra mostenire” ar trebui sa purcedem la aducerea acesteia in viata noastra reala.

Apoi, sa luam Postul in serios inseamna sa-l consideram mai intai de toate la cel mai profund nivel posibil ca o intrebare duhovniceasca ce are nevoie de un raspuns, de o hotarare, de un plan, de un efort continuu. Din aceasta cauza, dupa cum stim, saptamanile destinate pregatirii pentru Post erau stabilite de Biserica. Aceasta este vremea raspunsului, a hotararii si a planului. Iar aici cel mai bun si mai usor drum este acela de a urma calauzirea Bisericii – prin meditatia asupra celor 5 teme evanghelice oferite noua in cele 5 Duminici ale perioadei de dinaintea Postului: aceea a dorintei (Zaheu), a smereniei (Vamesul si Fariseul), a intoarcerii din exil (Fiul risipitor), a judecatii (Infricosata Judecata) si a iertarii (Izgonirea lui Adam din Rai).

Aceste pericope nu sunt facute numai pentru a le asculta in biserica; ideea este ca ele trebuie sa fie “luate acasa“, pentru a medita asupra lor in lumina vietii mele, situatiei mele cu semenii cu care traiesc. Daca la aceasta meditatie se adauga rugaciunea acestei perioade de dinainte de Post: “Usile pocaintei deschide-mi mie, Datatorule de Viata …” si Psalmul 137 – “La raul Babilonului…“ – incepem sa intelegem ce “inseamna” sa simti impreuna cu Biserica cum o perioada liturgica coloreaza existenta zilnica. Este de asemenea timpul potrivit pentru a citi o carte religioasa. Scopul acestei citiri nu este numai acela de a ne imbogati cunostintele despre religie; ci, in primul rand, de a ne curati mintea noastra de toate cele de care e plina de obicei. Este pur si simplu incredibil cat de aglomerata este mintea noastra cu tot felul de griji si interese, framantari si sentimente, si cat de putin controlam aceasta aglomerare. Prin citirea unei carti religioase, prin concentrarea atentiei asupra a ceva total diferit de cuprinsul obisnuit al gandirii noastre, se creeaza prin sine o alta atmosfera mentala si duhovniceasca. Acestea nu sunt “retete” – aici pot exista si alte moduri de pregatire pentru Post. Important este ca in aceasta perioada de pregatire dinaintea Postului sa-l privim ca si cum am fi departe, ca pe ceva care se apropie de noi sau probabil ca pe ceva trimis noua de Iisus Domnul, ca pe o sansa pentru schimbare, pentru innoire si adancire; iar daca luam aceasta sansa viitoare in serios, astfel, in Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Iertarii), atunci cand plecam de acasa la Vecernie sa fim pregatiti pentru a ne impropria – fie si numai partial – cuvintele Prochimenului cel Mare care va deschide Postul Mare:

“Sa nu intorci fata Ta la sluga Ta ; cand ma necajesc degrab ma auzi….“

(pr. Alexander Schmemann, “Postul cel Mare“, Editura Doris, Bucuresti, 1998)

Alte capitole despre Postul cel Mare si slujbele specifice acestei perioade, din aceeasi carte: