Cuviosul Paisie Aghioritul: PENTRU CEL CREDINCIOS MUCENICIA ESTE SARBATOARE

9-03-2009 Sublinieri

qu002881.jpg

Astăzi, pentru ca omul să poată înfrunta greutăţile ce le întâmpină, trebuie să aibă înlăuntrul său pe Hristos, de la Care să ia mângâiere dumnezeiască pen­tru a avea o oarecare lepădare de sine. Altfel, într-o clipă grea ce va face?”

***

***

Trebuie să cadă unii, pentru a fi salvată situaţia

Ani grei!… Vom avea o zguduitură. Ştiţi ce înseamnă zguduitură? Dacă nu veţi fi aranjate duhovniceşte, nu veţi putea suporta. Dumnezeu să păzească, vom ajunge să avem şi lepădare de credinţă. Căutaţi să vă înfrăţiţi, să trăiţi duhovniceşte, să vă legaţi de Hristos. Dacă vă veţi lega de Hristos, nu vă veţi teme nici de diavoli, nici de mucenicie. Oamenii în lume au strâmtorări şi frici din multe părţi. Dar atunci când cineva este alături de Hristos, de ce să se teamă?

Vă aduceţi aminte de Sfântul Chiric[1]? Era numai de trei ani, dar când tiranul a încercat să-l catehizeze, i-a dat una. Citiţi Vieţile Sfinţilor. Vieţile Sfinţilor ajută mult, pentru că te uneşti cu Sfinţii şi se înmulţeşte înlăuntrul tău evlavia şi râvna pentru jertfă. Viaţa aceasta nu este pentru a te aranja. Vom muri odată, dar cel puţin să murim corect! Şi aşa nu facem nimic, n-ar fi bine să ne învrednicească Dumnezeu de o mucenicie? Intr-o zi a venit la Colibă un burdunar[2] plângând şi mi-a spus: “In noaptea aceasta să nu stai singur. Se gândesc să te omoare”. “Cine?“, îl întreb. “Sunt vreo cinci-şase“, îmi spune. Insoţea cinci-şase atei. Cine ştie ce planuri aveau pentru Sfântul Munte. L-au luat de prost şi vorbeau în faţa lui. Dar acela de îndată ce a auzit a venit şi mi-a spus. Seara când m-am culcat am auzit un clopoţel de câine. Mă uit pe fereastră şi văd trei voinici. “Deschide, mă, Bătrânule!“, strigă aceia. “Ei, voinicilor, ce vreţi la ora asta? Nu aveţi minte? O să vă ia drept suspecţi“, le spun. “Pe ceilalţi i-au băgat la închisoare. N-am chef de palavre“. “Să venim mâine? La ce oră?“. “Să veniţi mâine la orice oră vreţi şi eu, dacă voi putea, vă voi vedea”. I-am alungat. Văd că lumina lanternei n-a mers mai departe. S-au oprit mai sus. M-am sculat, m-am îmbrăcat, mi-am pus schima şi îi aşteptam. Aveam o pace înlăuntrul meu! A doua zi au venit trei triade, dar nu era nici unul dintre aceia. Fireşte, ei ştiu bine că bani nu vor afla, pentru că nu am. Se iau de mine numai pentru subiecte duhovniceşti.

Altădată a venit la Coliba mea unul mare la trup ca o gorilă şi stătea într-un colţ. In vremea aceea discutam cu un grup: “Bre, numai pentru defilări sunteţi, nu pentru lupte. Hristos S-a jertfit. Avem Ortodoxia. Sfinţii au murit mucenici şi ne ajută încă. Dacă n-ar fi căzut aceia, cine ştie ce am fi fost”. Toate acestea l-au înfuriat. Lumea venea, pleca, acesta stătea acolo; avea scopul lui. Era un frig… In cele din urmă au plecat şi ultimii. “A înnoptat“, îi spun. “Haide, unde te duci?“. “Nu mă preocupă subiectul“, îmi spune. “Mă preocupă pe mine“, îi spun. “Haide, du-te!”. Atunci se repede asupra mea şi mă apucă de gât. “Ei, şi tu cu dumnezeii tăi“, îmi spune. Când am auzit că-mi spune aşa, am simţit ca şi cum L-a înjurat pe Dumnezeu. Ce, eu sunt închinător la idoli? Care zei, mă, netemătorule de Dumnezeu?”, îi spun. “Eu cinstesc pe Unul Dumnezeu în Treime. Hai, pleacă de aici!“. I-am dat o brâncă încât a căzut grămadă şi s-a adunat ca un ghem. Nici nu mi-am dat seama cum a ieşit afară pe poartă. După aceea mă gândeam: “Dacă m-ar fi spânzurat de picioare, ca să mă chinuie, s-ar fi dus hernia la locul ei[3]. Acesta a stat până la urmă pentru că, se vede, voia să mă cureţe, de vreme ce m-a apucat de gât ca să mă sugrume.

icon-40martyrs.gif

Cel ce se hotărăşte pentru moarte nu se teme de nimic

Astăzi, pentru ca omul să poată înfrunta greutăţile ce le întâmpină, trebuie să aibă înlăuntrul său pe Hristos, de la Care să ia mângâiere dumnezeiască pen­tru a avea o oarecare lepădare de sine. Altfel, într-o clipă grea ce va face? Am citit undeva că Abdul-Paşa[4]  a luat cinci sute de tineri din Sfântul Munte. Unii dintre aceştia erau fraţi începători, iar altii au mers acolo să se ascundă. Se vede că atunci, cu Revoluţia, fugeau în Sfântul Munte ca să se salveze, pentru că turcii adunau copiii tineri ca să-i facă ieniceri. Abdul-Paşa pe tinerii pe care-i lua şi nu se lepădau de Hristos îi spânzura în Turnul din Uranopolis. Dintre atâţia câţi a luat din Sfântul Munte numai cinci au mărturisit, în timp ce ceilalţi s-au lepădat de Hristos şi au devenit ieniceri. Este nevoie de vitejie. Nu este nici de joacă, nici de glumă. Dacă cineva este mişel şi iubitor de sine, nu are putere dumnezeiască înlăuntrul său, şi atunci cum va înfrunta o astfel de greutate?

Mi-a făcut mare impresie ceea ce mi-a spus un epis­cop de la Patriarhie[5]. Ii spusesem: Dar ce situaţie este aceasta? Pe de-o parte ecumenismul, pe de alta sio­nismul, satanismul!… Peste puţin ne vom închina la diavolul cu două coarne, în loc de vulturul bicefal. Astăzi“, îmi spune, “greu găseşti episcopi ca mitropoli­tul Cezareii, Paisie al II-lea[6]“. Ce a făcut Paisie al II-lea? S-a dus la Sultan pentru pricinile sale cu o funie legată de mijloc, adică hotărât să-l spânzure turcii. Ca şi cum ar fi spus Sultanului: Nu căuta funie şi nu pierde tim­pul. Dacă vrei să mă spânzuri, am funia pregătită”.

Pentru problemele grele pe acesta îl trimiteau la Sultan. De multe ori a salvat Patriarhia în împrejurări grele. La bătrâneţe l-au pus pe un cal într-un coş, au pus un alt coş cu greutate de cealaltă parte şi aşa l-au dus la Constantinopol. Odată turcii au scos un firman ca şi grecii să facă serviciul militar în armata turcă. Creş­tinilor le venea greu să slujească împreună cu turcii, pentru că nu-şi puteau săvârşi datoriile lor religioase, între timp ruşii spuseseră turcilor să nu împiedice pe greci sâ-şi ţină obiceiurile lor creştine. Patriarhul l-a chemat pe Paisie şi l-a trimis la Sultan. Atunci s-a prezentat acela la Sultan tot cu o funie legată de mijloc. Sultanul îi spune: “Grecii trebuie să se încor­poreze, ca să slujească patria“. Atunci Paisie îi spune: “Da, şi eu sunt de acord să se înroleze grecii, deoarece locurile acestea sunt de demult ale ghiaurilor. Dar fiindcă avem religie diferită, trebuie să avem şi cazar­mă deosebită, armata să fie separată şi să aibă ofiţerii lor etc, ca să-şi săvârşească şi datoriile lor religioase. Nu-şi pot face rugăciunea împreună cu voi. Voi să aveţi Ramadanul[7] şi noi Bobotează“. Atunci Sultanul s-a gân­dit: “Să se înarmeze creştinii? E primejdios“. „Nu, nu, mai bine să nu fie încorporaţi“, îi răspunde.

Altădată armenii au cerut de la Sultan să le dea latura Baloukli şi au reuşit să ia aprobarea sa. După aceea se duce Paisie la Sultan să discute subiectul acesta. “Baloukli“, îi spune Sultanul, “este moşia strămo­şilor armenilor şi trebuie să-l ia armenii”. “Da”, îi spune Paisie, trebuie să-l ia. “Pentru că atunci când se ştie că un loc este moşia unor strămoşi, urmaşii lor trebuie să-l ia. Daţi-mi un act să semnez şi eu pentru Baloukli, pentru că am venit ca reprezentant al Patriarhiei”. Şi astfel a semnat şi el. După aceea mitropolitul scoate un florin de aur[8] şi spune: “Deci să ia armenii Baloukli, dar şi noi trebuie să luăm Sfânta Sofia, pentru că e a noastră, este a strămoşilor noştri şi trebuie să ne-o daţi”, şi-i arătă Sultanului florinul cu chipurile de pe el. Luase cu el şi pe unul dintre ofiţerii ruşi care veniseră atunci în Constantinopol cu o corabie, ca să aibă şi martor. Atunci Sultanul, aflându-se într-o situaţie difi­cilă, a revocat hotărârea pentru Baloukli. „Nu, nu, Baloukli este al vostru“, i-a spus Sultanul. Pentru că ori trebuia să revoce hotărârea pentru Baloukli, ori să dea Sfânta Sofia grecilor. Vedeţi cum îi învârtea? Şi aceas­ta pentru că se hotărâse pentru moarte. Dacă cineva nu se hotărăşte pentru moarte, nimic nu se face. Toate de acolo încep.

icon-40martyrs.gif

Lepădarea de credinţă se ispăşea prin mucenicie

Astăzi cei mai mulţi vor ca alţii să scoată şarpele din gaură. In regulă, nu-l scot ei, dar cel puţin să spună: “Luaţi aminte! S-ar putea să fie vreun şarpe acolo“, încât celălalt să-şi facă probleme. Dar nici aceasta nu fac. Dacă am fi fost noi în anii Mucenicilor, cu raţionalismul pe care îl avem, am fi spus: “De Dumnezeu mă lepăd pe dinafară – nu-L lepăd dinlăuntrul meu – pentru că în felul acesta îmi vor da cutare funcţie şi voi ajuta şi vreun sărac“. Atunci numai tămâie de-ar fi aruncat în focul idolilor, Biserica nu-i împărtăşea. Cel care făcea aceasta era după aceea în rândul celor “ce plâng”[9]. Cei care se lepădau de Hristos trebuiau să-şi ispăşească păcatul prin mucenicie. Sau în vremea luptei împotriva Sfintelor Icoane, li se spunea să ardă sau să arunce icoanele, dar ei preferau să primească mucenicia decât să le arunce. Noi, dacă ne-ar spune să aruncăm o icoană, am fi spus: “S-o aruncăm pe aceasta căci este a Renaşterii. Voi face mai târziu una bizantină“.

– Părinte, pe creştinii în ascuns cum îi primeşte Biserica? Nu s-au lepădat de Hristos?

– Adevăraţii creştini în ascuns nu se leapădă de Hristos. De pildă, din cele 27 de sate care aparţineau eparhiei Farasei Capadociei, unii au fugit în locuri depărtate atunci când le-au ars turcii. Acolo ceilalţi nu ştiau că sunt creştini, credeau că sunt musulmani, nici nu s-a ivit vreo situaţie ca unii dintre ei să întrebe: “Eşti creştin?”, ca să spună “da, sunt creştin”, sau “nu, sunt musulman”. Aceştia sunt creştinii în ascuns. Dar din clipa în care îl vor prinde pe unul şi-i vor spune: „Am aflat că eşti creştin“, acesta va spune “da, sunt creştin“; nu va spune că este musulman. Şi în primele veacuri ale creştinismului au existat creştini care se botezau în ascuns şi ceilalţi aveau impresia că nu sunt creştini, însă atunci când nevoia o cerea, mărturiseau. Sfântul Sebastian, de pildă, a fost general, se botezase creştin, dar credeau că este închinător la idoli, în timp ce el era creştin. Ajuta în ascuns foarte mult pe creştini. Dar când şi-au dat seama că este creştin, a mărturisit şi a murit mucenic.

Intr-un sat turcesc erau mulţi creştini în ascuns şi primarul era preot. Părintele Gheorghe îi spuneau, Hasan îl strigau. Odată s-au dus unii la el şi l-au înştiin­ţat că în cutare loc, într-o catacombă, sunt ascunşi creştinii. “Mă duc să văd“, le-a spus, “nu vă neliniştiţi“. Işi ia oamenii săi, se duce şi-i află pe creştini adunaţi acolo. Inaintează spre Uşile împărăteşti, ia epitrahilul, şi-l pune şi face şi Vecernia. După aceea le-a spus acelor creştini: “Să luaţi măsuri de pază“, iar celorlalţi, turcilor: „N-a fost nimic, au fost doar zvonuri”. Aceştia nu sunt lepădaţi de credinţă. Dar din momentul când bănuiesc pe cineva şi-i spun: “Ei, pe tine te-am văzut că ţi-ai făcut cruce, eşti creştin“, şi acela ar spune: „Nu, sunt musulman“, atunci se leapădă.

icon-40martyrs.gif

Mucenicie şi smerenie

Cel care se va învrednici să fie chemat la muceni­cie trebuie să aibă multă smerenie şi să iubească mult pe Hristos. Dacă înaintează în mod egoist spre mucenicie, îl va părăsi harul. Vă aduceţi aminte de Saprichie[10], care a ajuns până la mucenicie şi totuşi s-a lepădat de Hristos?

De ce m-ati adus aici?”, a spus el călăilor. “Bine, dar nu eşti creştin?“, l-au întrebat aceia. “Nu“, a răspuns. Şi era şi preot. Gândul îmi spune că s-a dus să mucenicească în mod egoist şi nu cu smerenie; nu s-a dus la mucenicie pentru credinţa sa, pentru dragostea lui Hristos, şi de aceea l-a părăsit harul. Pentru că atunci când cineva se mişcă egoist, nu primeşte harul lui Dumnezeu şi este firesc ca atunci când vine o greutate să se lepede de Hristos.

– Părinte, de multe ori spunem că Dumnezeu va da putere în ceasurile grele.

– Dumnezeu va da putere unui om smerit, care are inimă curată, care are intenţie bună. Dacă Dumnezeu va vedea cu adevărat intenţie bună, smerenie, va da multă putere. Adică va depinde de intenţia omului ca să primească putere de la Dumnezeu.

– Părinte, ati spus că omul trebuie să aibă smerenie şi intenţie bună. Se poate să aibă mândrie şi intenţie bună?

– Atunci când spunem smerenie, înţelegem să aibă smerenie cel puţin în acest subiect al muceniciei. Se poate să aibă mândrie, dar atunci să se smerească şi să spună: “Dumnezeule, sunt mândru; acum însă dă-mi putină putere să mărturisesc pentru dragostea Ta şi să-mi ispăşesc păcatele mele”. Aşadar, dacă are dispoziţie smerită şi merge la mucenicie cu pocăinţă, atunci Dumnezeu dă mult har. Adică să nu meargă cu dispoziţie mândră, cu gândul că va deveni mucenic şi că i se vor scrie după aceea sinaxarul şi slujba, şi-i vor face icoană cu aureolă. Mi-a spus cineva: “Părinte, fă rugăciune să ajung până la al cincilea cer“. “Bine“, îi spun, “Sfântul Apostol Pavel a ajuns până la al treilea cer[11] şi tu ceri să ajungi la al cincilea?“. “Dar de ce”, îmi spune, “nu scrie să cerem «darurile cele mai bune»“?[12]. Auzi vorbă? Deci dacă merge cineva la mucenicie cu gândul că va avea slavă în rai, mai bine să nu se gândească să mucenicească. Un creştin adevărat şi corect, dacă ar şti că şi în rai unde va merge va avea iarăşi parte de chinuri şi de mucenicii, tot va dori să meargă acolo. Nu trebuie să ne gândim că dacă suferim ceva aici pe pământ vom fi mai bine acolo în cer.Să nu procedăm aşa, negustoreşte. Noi îl vrem pe Hristos. Să existe mucenicie, să mărturisim în fiecare zi, să ne bată în fiecare zi şi de două şi de trei ori pe zi. Nu trebuie să ne preocupe aceasta. Singurul lucru ce trebuie să ne preocupe este să fim cu Hristos.

– Părinte, se poate ca unul să trăiască în nepăsare, dar cu toate acestea, să mărturisească cu curaj atunci când i se dă prilejul?

– Pentru ca cineva să facă aceasta, trebuie ca inima lui să aibă bunătate, duh de jertfă. De aceea am spus să se cultive nobleţea, duhul jertfei. Unul să se jertfească pentru celălalt. Vă aduceţi aminte de Sfântul Bonifatie şi de Sfânta Aglaida[13]? Aveau acea viaţă vrednică de plâns în Roma, dar când stăteau să mănânce mintea lor mergea la săraci. Alergau să dea mai întâi mâncare la săraci şi după aceea mâncau şi ei. Cu toate că erau stăpâniţi de patimi, aveau bunătate şi îi durea inima pentru săraci. Aveau duh de jertfă, de aceea Dumnezeu i-a ajutat. Şi Aglaida, deşi trăia o viaţă păcătoasă, îi iubea pe Sfinţii Mucenici şi se interesa de sfintele moaşte. I-a spus lui Bonifatie să meargă cu alţi slujitori ai ei în Asia Mică, ca să adune şi să cumpere sfinte moaşte ale Mucenicilor şi să le aducă la Roma. Iar acela i-a spus zâmbind: “Dar dacă-ţi vor aduce şi moaştele mele, le vei primi?“. „Nu glumi cu acestea”, îi spune aceea. Când a ajuns în Tars şi s-a dus în arenă ca să cumpere sfintele moaşte, privea la muceniciile creştinilor şi îndată a fost mişcat de statornicia lor. A alergat, a sărutat legăturile şi rănile lor şi le-a cerut să se roage, ca să-1 întărească Hristos şi pe el să mărturisească în public că este creştin. Aşadar, a mărturisit şi el în arenă, a primit nevoinţă mucenicească şi însoţitorii lui i-au cumpărat moaştele şi le-au adus la Roma, unde îngerul Domnului a înştiinţat pe Aglaida de întâmplare. Astfel s-a împlinit ceea ce proorocise Bonifatie zâmbind, înainte de a pleca din Roma. Apoi aceea, după ce şi-a împărţit averea, a trăit în nevoinţă şi sărăcie încă 15 ani şi s-a sfinţit[14]. Vedeţi, nu au fost ajutaţi, de aceea mai înainte fuseseră atraşi spre rău şi apucaseră pe o cale greşită. Insă aveau duh de jertfă şi de aceea Dumnezeu nu i-a lăsat până în sfârşit.

icon-40martyrs.gif

Ce fel de vitejie aveau Sfinţii

– Părinte, mă gândesc că, dacă aş fi văzut roata Sfintei Ecaterina, aş fi murit de frică.

– Dacă ai fi murit înainte de a te sui pe roată ar fi fost bine, ar fi fost binecuvântarea lui Dumnezeu. Dar dacă ai fi urcat acolo şi ai fi început să te temi, acesta ar fi fost chinul cel mare. Mucenicii aveau intenţie bună, ajuta şi Hristos şi de aceea răbdau durerile.

Ce dragoste aveau Sfinţii Mucenici pentru Hristos, ce vitejie! Sfânta Solomoni cu cei şapte fii ai ei[15] au mărturisit unul după altul. Sfântul Longhin[16] a găzduit şi a făcut masă celor care au mers să-l prindă. Aceia se grăbeau ca el să le arate cine este Longhin, ca sa-i taie capul, iar acela le spunea: “O să vi-l arăt!”. Iar atunci când le-a spus că este el, aceia au dat înapoi, dar Sfântul Longhin i-a rugat să-şi săvârşească porunca ce o aveau şi aşa i-au tăiat capul. Şi Sfântul Ghedeon de la Mănăstirea Karacalu[17], ce răbdare a avut! “Luaţi-mi mâna“, a spus călăilor. “Luaţi-mi şi piciorul, luaţi-mi şi nasul. Şi ca să nu mai vorbesc prea multe, luaţi-mi-le pe toate”. Infricoşător! Dar pentru ca omul să ajungă la măsura aceasta, trebuie să nu se iubească pe sine, ci să-L iubească pe Hristos. Mama intră în foc ca să-şi salveze copilul şi, deoarece dragostea ei este mai puternică decât arderea focului, nu simte durere. Dragostea pentru copilul ei acoperă durerea. Cu cât mai mult dragostea pentru Hristos.

Pentru Sfântul care merge spre mucenicie, dragostea lui pentru Hristos este mai presus de durere, de aceea o şi neutralizează. Mucenicii simţeau sabia călăului mai dulce decât arcuşul vioarei. Când dragostea pentru Hristos se înmulţeşte, atunci mucenicia este prăznuire. Focul răcoreşte mai bine decât baia, pentru că arderea lui se biruieşte de focul dragostei dumnezeieşti. Jupuirea este desfătare. Dumnezeiasca dragoste cuprinde şi inima, cuprinde şi mintea, şi omul înnebuneşte. Nu simte nici durere, nici nimic de acest fel, pentru că mintea lui este la Hristos şi inima lui este inundată de bucurie. Câţi Sfinţi nu mergeau la mucenicie şi simţeau o astfel de bucurie, de parcă ar fi mers la vreo prăznuire! Sfântul Ignatie[18] alerga la mucenicie şi striga: „Lăsaţi-mă să mor mucenic! Lăsaţi-mă să mă mănânce fiarele!”. Bucuria ce o simţea acela n-o simte nici un tânăr îndrăgostit care spune: “Vreau s-o iau pe aceea şi nu bag în seamă pe nimeni, nici pe mamă, nici pe tată“. „Nebunia” Sfântului Ignatie era mai mare decât nebunia celui îndrăgostit.

Toţi sfinţii s-au nevoit pentru dragostea lui Hristos. Sfinţii Mucenici şi-au vărsat sângele lor. Cuvioşii Părinţi au vărsat sudori şi lacrimi, au făcut experimente duhovniceşti pe ei înşişi, ca nişte botanişti buni, s-au chinuit ei înşişi pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru chipul lui Dumnezeu, pentru om, ca să ne lase reţetele lor duhovniceşti. Astfel, preîntâmpinăm răul sau ne tămăduim de vreo boală duhovnicească şi dobândim sănătate. Iar dacă încercăm cu mărime de suflet să-i urmăm, ne putem chiar sfinţi.

Fireşte, toate nevoinţele Cuvioşilor, posturile, privegherile etc. şi chiar chinurile tuturor Sfinţilor Mucenici nu se pot compara cu Patima Domnului nostru, deoarece pe toţi aceştia îi ajuta Hristos şi li se îndulceau durerile lor de marea Lui dragoste. Insă pentru Sine Hristos n-a folosit deloc puterea Sa cea dumnezeiască şi a suferit durerea cea mai mare pe Trupul Său cel sensibil, din dragostea Sa cea multă pentru făptura Sa. Numai atunci când cineva va simţi această dragoste a lui Hristos pentru om, va fi cu adevărat şi pe dinlăuntru om. Altfel va fi mai nesimţitor şi decât zidirea neînsufleţită a lui Dumnezeu, de vreme ce soarele a simţit Patima Domnului şi s-a întunecat, că nu suferea să o vadă. Pământul s-a cutremurat şi el când a văzut-o. Pietrele s-au despicat şi ele. Mormintele s-au cutremurat şi ele atât de tare, încât s-au deşteptat mulţi dintre cei adormiţi de mulţi ani şi i-au dat afară ca să mărturisească despre purtarea aceasta nemulţumitoare a oamenilor faţă de Dumnezeu, Binefăcătorul şi Izbăvitorul lor.

icon-40martyrs.gif

Monah şi mucenicie

– Părinte, când cineva nu face cuvenita lucrare duhovnicească, oare poate avea credinţă că Dumnezeu îl va ajuta atunci când va veni un ceas greu, şi îl va putea ruga să-l ajute? Nu cumva ne odihnim cu gândul că atunci va ajuta Dumnezeu, ca să evităm osteneala pregătirii?

– Să ne pregătim. Dacă nu seamănă omul, cum va da Dumnezeu să crească grâul său? Omul trebuie să semene şi, potrivit cu ce va semăna, Dumnezeu va da. Şi în armată se spune: “Fii gata!”.

– Părinte, cum să ne pregătim?

– Când este cineva gata? Atunci când armata este în aşteptare şi militarii sunt mereu gata, cu încălţămintele lor, cu armele lor, cu corturile, aşteptând ordinul.

– Cât poate tine această aşteptare?

– Depinde. Monahul trebuie să fie întotdeauna gata şi atunci nu se va teme de nimic. De ce să se teamă? De moarte? Dar ea îi va deschide uşa raiului, pentru că sub placa mormântului e ascunsă cheia veşniciei. De altfel monahul, oricând ar muri, se află în stare de pocăinţă. Plecarea lui din lume şi schima lui aceasta mărturisesc. Se pocăieşte şi înaintează făcând o lucrare duhovnicească subţire. Cu cât i se măreşte dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele, cu atât se micşorează dragostea faţă de sine şi nu se socoteşte. Şi atunci are valoare ceea ce scrie Sfântul Pavel: „Nimic nu ne va putea despărţi de dragostea lui Hristos”[19]

Pe mireni gândul muceniciei îi sileşte să alerge la Dumnezeu şi de frică spun: “Hristoase al meu! Maica Domnului!” – în timp ce monahul vrea să fie mereu alături de Dumnezeu, pentru că Il iubeşte. Mulţi dintre mireni fac binele pentru că se tem să nu meargă în iad. Monahul însă face binele din recunoştinţă, ca să placă lui Dumnezeu, Făcătorul său de bine.

– Părinte, cum voi simţi mucenicia şi nevoinţa?

– Ca să simţi şi tu puţin ce înseamnă mucenicie, să primeşti cu bucurie cel puţin dispreţul. Şi dacă vrei să simţi puţin şi nevoinţa, fiindcă nu poţi posti 40 de zile ca Hristos, posteşte şi tu o Miercuri în care L-au trădat şi o Vineri[20] în care L-au răstignit. Cei care vor să mărturisească pentru dragostea lui Hristos, dar nu au prilej de mucenicie, pot ca dragostea aceea a lor de care se ard să o manifeste în nevoinţa trupească pentru sufletele adormiţilor care se chinuiesc, ca să afle puţină odihnă. Precum mucenicia este prăznuire, tot astfel şi nevoinţa este prăznuire, pentru că cel ce se nevoieşte se depărtează de toată mângâierea omenească şi o află pe cea dumnezeiască.

Sfinţii Mucenici simţeau mare bucurie atunci când li se dădea prilejul să mucenicească. Ascetismul în viaţa duhovnicească a început de la mucenicie. Atunci când Marele Constantin a luat stăpânirea, a scos pe creştini din închisori – pentru că îi ţineau acolo ca să termine cu ei – pe unii secătuiţi, pe alţii în alt fel etc. şi au încetat muceniciile. Dar cei care aşteptau în închisori cu bucurie rândul lor ca să mărturisească, când au fost eliberaţi, mult s-au mâhnit că Marele Constantin le-a stricat treaba. De acolo unde aşteptau mucenicia cu bucurie, s-au aflat liberi. De aceea, din dragoste faţă de Dumnezeu şi din flacăra ce o aveau ca să mărturisească, au plecat să se nevoiască, să pustnicească în munţi. De aceea, chinurile pe care le-ar fi primit de la Diocleţian şi Maximian şi le-au făcut singuri pe ei înşişi prin nevoinţă. Unul se ducea şi îşi lega mâinile cu o funie de creanga unui copac, unde se ruga cu durere, dar se bucura dumnezeieşte. Altul se lega singur pentru dragostea lui Hristos. “Aşa m-ar fi legat Diocleţian!“, îşi spunea. Şi simţeau mare bucurie că se chinuiau pe ei înşişi. Unii dintre ei au pornit cu această nebunie, scrânteală dumnezeiască, şi s-au dăruit nevoinţei pentru dragostea lui Hristos după care i-au urmat şi alţii în nevoinţă. Astfel a intrat ascetismul în religia noastră. Alţii iarăşi, mai… “nebuni”, au spus: “Suntem oi ale lui Hristos“, şi mâncau numai verdeaţa pământului. Aceştia erau aşa numiţii “păscători”. Ei trăiau atât de intens facerile de bine ale lui Dumnezeu şi nimicnicia lor încât spuneau: “Sunt un animal netrebnic, şi în toată viaţa mea voi mânca verdeaţă” – şi aşa făceau. Mâncau verdeţuri şi se bucurau. Se întraripa inima lor de dragoste pentru Hristos.Nu sunt oaie a lui Hristos?“, spunea. “Voi mânca verdeţuri”[21]. Mai târziu Biserica a interzis această nevoinţă, deoarece vânătorii pe mulţi i-au omorât luându-i drept animale sălbatice.

Astăzi oamenii nu le pot înţelege pe acestea, le consideră neghiobii. “De ce să mănânc verdeţuri ca animalul?“, îţi spun, sau: “Pentru ce motiv să mă canonesc aşa şi să-mi chinuiesc trupul?“. Dar ai văzut ce spune Avva Isaac: “O, de ne-ar învrednici Dumnezeu să facem astfel de neorânduieli[22], să ajungem la această “neorânduială” duhovnicească”.

v-tableka1.jpg

_______________________________________________________________________________
[1] Pomenirea Iui se prăznuieşte la 15 iulie.

[2] Din cuvântul latin burdo-onis (catâr tânăr), grăjdarul şi mai ales păzitorul catârilor.

[3] Intâmplarea s-a petrecut în 1987, atunci când Bătrânul suferea de hernie.

[4] Mehmet Emin Abdulah-Paşa a fost guvernatorul Salonicului între anii 1821-1823.

[5] Patriarhia de Constantinopol.

[6] Mitropolitul Cezareii s-a născut în Farasa Capadochiei în 1777. A studiat la Şcoala Teologică a Flavianilor, a Cinstitului Prooroc şi Inaintemergător Ioan, şi mai târziu la Constantinopol, unde a fost hirotonit diacon şi preot. în 1832 a fost hirotonit mitropolit al Cezareii şi s-a nevoit cu curaj pentru salvarea elementului grec în eparhia sa.

[7] Cuvânt turcesc. Luna a noua a calendarului anual musulman, în care se ţine de credincioşii Islamului postul cel mai aspru (depărtare completă de mâncare, băutură, tutun etc.) de dimineaţă până seara în fiecare zi. Interdicţiile nu au tărie de la apusul până la răsăritul soarelui.

[8] Monedă de aur cu chipul Sfântului Constantin pe o parte şi cu Sfânta Elena pe cealaltă, ce se purta ca podoabă sau talisman.

[9]Cei ce plâng” stăteau la uşile bisericii, în afara pridvorului şi rugau pe cei credincioşi ce intrau să se roage Domnului pentru ei (Pidalion, Canon 13).

[10] Vezi Vieţile Sfinţilor, luna februarie, ziua 9

[11] 2 Cor. 12, 2.

[12] 1 Cor. 12, 31.

[13] Sfântul Bonifatie era robul nobilei Aglaida, dar şi robit de dragostea stăpânei lui.

[14] Pomenirea lor se praznuieşte la 19 decembrie.

[15] Pomenirea lor se praznuieşte la 1 august.

[16] Pomenirea lui se praznuieşte la 16 octombrie.

[17] Pomenirea lui se praznuieşte la 30 decembrie.

[18] Pomenirea lui se prăznuieşte pe 20 decembrie.

[19] Rom. 8, 35

[20] Adică post negru toată ziua.

[21] Sozomen,   PG  57,   1395  ş.u.;  Evagrie  PG  86,   2480B; Moshos, PG 87, 2868B şi Leontie PG 93, 1688C.

[22] Avva Isaac Sirul, “Cuvinte ascetice“, Cuv. 24, p. 138.

(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

 paisios.jpg

Legaturi:


Categorii

Cuviosul Paisie Aghioritul, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

62 Commentarii la “Cuviosul Paisie Aghioritul: PENTRU CEL CREDINCIOS MUCENICIA ESTE SARBATOARE

<< Pagina 1 / 3 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. De ce nu-l canonizeaza Sinodul Greciei pe Cuviosul Paisie?
    Oricine-i citeste si-i intelege cuvintele isi da seama ca numai prin Duhul Sfant putea sa vorbeasca astfel,fara sa luam in considerare darurile pe care le avea(al vederii inainte,al vindecarilor,al proorociei,etc…).
    Am fost la mormantul lui.Este cinstit ca un sfant.
    Dar de ce “oficialitatile” Bisericii Greciei nu-l canonizeaza?
    Asteapta vreo minune de la Dumnezeu?Si care ar fi aceea mai mare decat multe pe care le-a facut inca in viata?
    Stie cineva ceva mai multe pe aceasta tema?

  2. Sau poate si la ei sinodul este in aceeasi situatie ca la noi?!

  3. Urmeaza vremuri grele pentru toti. Parintele Paisie spunea undeva despre UE ca nu are sanse de izbanda: “nu s-a uscat inca sangele din al doilea razboi ca sa se poata intelege nemtii cu englezii, cu francezii, …”.
    Cum spuneam (citam) mai demult : “oamenii se cunosc la joaca sau la greu”. Deja a inceput sa fie greu prin Europa. Oamenii “civilizati” din UE incep sa puna restrictii celor nou intrati sau chiar incep sa-i vaneze.
    Incet, incet se restrang libertatile si posibilitatile viitoare ale crestinilor (e.g. nu se va mai face foc cu lemne sau carbuni). Loviturile se succed cu repeziciune si nu mai stim incotro sa ne uitam, sa ne ferim. Conducatorii nostri incep tot mai mult sa sufere de orbire, dar nici nu spun “Doamne – vreau sa vad!”
    Referitor la darul vederii inainte, Parintele Paisie spunea despre Parintele Porfirie ca acesta vede color pe cand el (Parintele Paisie) vede doar alb-negru. M-am tot intrebat: oare ce simt proorocii (care STIAU ce urmeaza si vedeau reactia celor din jur la vorbele lor). Parintele Paisie a “vazut” cu claritate ce urmeaza dar nu putea sa spuna raspicat ce urmeaza.
    Usor nu poate sa fie. Sfintii Parinti spuneau ca ar fi vrut sa poata sa prinda acele (aceste !?) vremuri sa se nevoiasca. Tot Ei mai spun ca cine se va mantui in acele vremuri va fi mare in Imparatia Cerurilor. Asta sa insemne oare ca este si va fi simplu si usor !?
    Spune Parintele Paisie ca trebuie sa ne invatam de pe acum cu nevointa si cu lipsurile. Odata ca problemele de astazi (criza economica, …) vedem tot mai multe spargeri de banci (si case de schimb), sperante de castig la jocurile de noroc, furturi de posete de pe strada, … Vedeam pe cineva pe aici care spunea ca isi va cumpara un locsor pe marginea unei ape si se va descurca. Eu ma intreb daca in acele vremuri cand mancarea va lipsi – oare nu vor fi oameni “de bine” care sa ajute la culesul recoltei?
    In alta ordine de idei – NICIODATA nu a spus Parintele Paisie ceva rau de biserica sau despre o posibila ruptura, indiferent de conducatorii ei lumesti. Odata ce stim si credem ca asta e credinta ADEVARATA nu putem sa mergem in alta parte, indiferent ca fac si ce spun ai nostri diriguitori . Sfintii Parinti au preferat sa fie singuri in fata tuturor necredinciosilor, sa-si piarda o mana, limba sau viata dar NU au strambat sau cedat nimic din credinta lor.
    Va fi greu si vom fi singuri (…vom avea impresia). Iarba va creste pe carari si vom avea impresia ca suntem si parasiti (“Eloi, Eloi, ….”). Dar Iisus si toti sfintii nostri dragi sunt mereu langa noi si ne intaresc! Sa avem grija cum traim “azi”, iar “maine” sa stim ca “nu-i totuna leu sa mori sau caine inlantuit”
    Doamne ajuta-ne!

  4. “O sabie-i cuvantul…,iar inima-i cetate, adeseori invinge si rareori pierde “!

  5. Mie imi este tare greu…pt ca-mi dau seama ca in acest moment al vietii nu-L iubesc indeajuns pe Iisus! Aceasta analogie “Mama intră în foc ca să-şi salveze copilul şi, deoarece dragostea ei este mai puternică decât arderea focului, nu simte durere. Dragostea pentru copilul ei acoperă durerea. Cu cât mai mult dragostea pentru Hristos” imi demonstreaza cat sunt de ancorata in sentimentele lumesti!
    Imi este greu sa inteleg dar voi continua sa-L rog sa ma invete sa-L iubesc!
    Doamne ajuta!

  6. CE DAI, CE IEI?

    Cum sa va spun, iubitii mei?

    Ce dai, ce iei?

    Cate mananci, si cate bei?

    Ce dai, ce iei?

    Sa iei cat mai putin, de ai –

    Ce dai, ce iei?

    Si altora, de poti, sa dai –

    Ce dai, ce iei?

    Masura ingerilor Tai –

    Ce dai, ce iei?

    S-o dai, cu mana ta, la rai –

    Ce dai, ce iei?

    Balanta asta de consum –

    Ce dai, ce iei?

    Sa-ti fie candela, pe drum –

    Ce dai, ce iei?

    Sa iei doar zborul, din vazduh –

    Ce dai, ce iei?

    Si sa oferi si munci, si Duh –

    Ce dai, ce iei?

    Albina adunand din cer –

    Ce dai, ce iei?

    Din pilda celor care pier –

    Ce dai, ce iei?

    Caci vei sui, dar fara trup –

    Ce dai, ce iei?

    Doar cu memoria ta, la stup –

    Ce dai, ce iei?

    Sa risipesti, in miere, vina –

    Ce dai, ce iei?

    Si sa ramai, doar cu Lumina –

    10 martie 2009

  7. Draga Denisa sa nu disperi niciodata si mereu sa ceri ajutor de la DUMNEZEU ca sa te invete dragostea LUI. Nu esti singura in situatia aceasta; cred ca totul este sa n u ne pierdem nadejdea in DUMNEZEU si sa insistam in a dori sporirea duhovniceasca. Mila LUI cu noi toti!

  8. Haideti sa trimitem mesajul anticip de la http://apologeticum.wordpress.com/ catre senatorii romani !

  9. Citeam dupa ’90 o interpretare atribuita cuiva (probabil Nostradamus) nu mai retin, dar era acolo ceva care mi-a ramas intiparit in memorie.Suna cam asa:
    “Va urma o nesperata primavara.O deschdere extraordinara intre doua sisteme care erau pina in acel moment de nereconciliat.Oamenii se vor bucura foarte mult.Va fi o asa-zisa trecere catre o economie libera catre o noua Europa mare.In fapt, cea mai teribila perfidie a Satanei, care pregateste urgia.In final nedreptatile de tot felul vor triumfa.Oamenii se vor afunda in cea mai neagra deznadejde, fara a banui vreun pic de prapastia ce se deschide inaintea lor.La vremea aceea dezbinarea va fi foarte mare si altii vor profita de ea trecind Europa prin foc”

    Nu stim ce va fi, si nu trebuie decit sa ne intarim, avind cunostinta acestor lucruri.

    De ce Dumnezeu nu răspunde răului din lume din epoca în care trăim?

    În Vechiul Testament, cunoaştem destule cazuri în care, umplindu-se paharul mîniei cereşti, Dumnezeu a intervenit violent sau paşnic pentru a aşeza lucrurile înapoi în matca lor. Aşa s-a întîmplat la potopul lui Noe, cu Sodoma şi cu Gomora sau în Babilon, cînd oamenii au fost opriţi din nebunia lor prin încurcarea limbilor.

    Însă acum, Dumnezeu întîrzie. Să nu fi reuşit încă să-L mîniem destul? Milioane de avorturi, desfrînarea ajunsă la paroxism, depersonalizarea omului, desacralizarea, idolatria generalizată şi atîtea altele…

    Însă Dumnezeu nu intervine încă. Mai aşteaptă, deşi paharul mîniei Sale este aproape plin. În timpul Vechiului Testament, intervenea repede, deoarece harul nu era prea mult în lume. Cînd răul atingea nivelul harului, adică al binelui revelat pînă în acel moment, se producea intervenţia. Însă după Învierea lui Hristos, avînd deplinătatea harului, trebuie să se ajungă la deplinătatea răului pentru că Dumnezeu să intervină abrupt în istorie. Deplinătatea răului se va atinge odată cu venirea Antihristului şi cu satanizarea totală a oamenilor care vor voi să urmeze aceluia. Pe cît de mare este posibilitatea înălţării prin Hristos, pe atît de mare trebuie să fie şi posibilitatea căderii, prin Antihrist. Altfel, Dumnezeu nu ne-ar respecta libertatea totală de a ne face rău nouă înşine, îndepărtîndu-ne de El.
    Din momentul Învierii lui Hristos şi pînă astăzi, harul dumnezeiesc a venit atît de mult pe pămînt, încît pînă la plinirea răutăţii, deci şi pînă la izbăvirea pe care o dorim, încă mai avem de aşteptat…

    http://filida.wordpress.com/2009/01/07/mai-indura-dumnezeu/

  10. @Eugen,
    Dumnezeu nu a intervenit niciodata repede (in pripa), nici inainte de Hristos. Acum privind in urma ni se pare ca s-au succedat repede evenimentele dar daca stai sa le calculezi sunt la distante de zeci sau sute de ani. Cate generatii de oameni pacatosi au trait in Sodoma si Gomora pana le-a nimicit urgia Domnului? Cate generatii de oameni L-au amarat pe Dumnezeu pana la potop? Cate zeci de ani au trecut de cand a fost rastignit Hristos pana cand s-a implinit proorocia “piatra peste piatra nu va ramane fara sa fie risipita”?
    Si la noi, comunismul nu reusea sa-si impuna sistemul de nonvalori daca noi eram crestini adevarati, jertfelnici.
    Ne-a mai ingaduit Domnul o perioada de respiro, o perioada de refacere spirituala inaintea meciului final.
    Dar nici nu astepta sa cada antihristul pe distanta pe care s-a inaltat Hristos ca asta probabil ca nu se va putea intampla niciodata. De asemeni, nu astepta satanizarea totala a oamenilor. Ce mai probabil nu se va ajunge chiar acolo. Nu cred ca satana va reusi sa stinga total scanteia Domnezeiasca din om, nici macar din cel mai pacatos.
    Ma tem ca situatia e mai simpla de atat si rezolvarea va veni mai repejor.
    Sa stam drepti, sa stam cu frica, sa luam aminte
    Doamne ajuta!

  11. In privinta Sinodului nostru:
    Stie cineva daca au discutat pe tema actelor cu cipuri?
    Am aflat ca de fapt la inceputul dicutiilor a fost trecuta respectiva chestiune pe ordinea de zi, FARA CA MAI APOI SA URMEZE O DEZBATERE si fiecare membru al sinodului sa isi poata spune punctul de vedere.
    Din pacate sursa nu e una sigura, de la sursa. De asta informatia trebuie verificata, fiindca dc e adevarat e vai de capul nostru…
    De asta intreb, oare are cineva informatii ca s-ar fi dicutat pe larg problema cipurilor?

  12. Cam asa stim si noi.

  13. Daca este asa unde este sobornicitatea sinodului?
    Incredibil, de la marea adunare nationala si multiubitul carmaci n-am mai vazut ca un singur om sa dicteze si restul sa se supuna fara un sunet.
    Nu ca ne-am fi pus mari sperante, dar s-a depasit orice limita…
    Practic se baga pumnul in gura de la cel mai mic nivel pina la cel mai mare.
    Oare oamenii astia care ASERVESC TOTAL BISERICA NOASTRA ORTODOXA CRED IN DUMNEZEU?

    Cum nu le e frica de ziua maniei Lui, e de neinteles…
    INFIORATOR, dar vor da seama pentru fiecare suflet ratacit.
    Si restul ierarhilor nostri TAC, in afara celor de la Cluj…

    Lumea asta e tot mai rau bantuita de duhurile dracesti propovaduite pe fata in mass media: crima, desfranarea,necredinta,homosexualitate, limitarea libertatii umane acum prin cipuri din toate puterile.
    CE FAC RESTUL IERARHILOR DIN SINOD, avand in vedere profetiile Sf Ioan din Apocalipsa si ale atator sfinti?
    Intr-un an de zile i-a redus la tacere? INCREDIBIL…

    Sinodul poate sa dea 100 de hotarari de astea pe minut, ca oricum poporul se stringe ca intotdeauna imprejururul sfintilor parinti din neamul nostru, are grija Dumnezeu de asta…
    Nu au nici o putere cei care fac tradarea, dar intr-un an de zile sa se instituie asa o dictatura…
    Am avut o banuiala cind, IMEDIAT dupa sinodul de la Cluj a sarit mitropolitul Streza, sa spuna ca el e de acord cu cipurile…

  14. Pai unde sa fie sobornicitatea? Numai in vorbe. In realitate avem un Papism mai… catolic decat Papa, deja in sensul propriu al expresiei! Toti cei sinceri si de buna credinta care cunosc situatia dinaluntrul ei marturisesc ingroziti mijloacele si atmosfera de teroare si dictat care s-au instalat, cel putin printre sinodali si in Arhiepiscopia Bucurestilor. Sub pretextul ‘ascultarii’ s-a instaurat practic un regim cvasitotalitar.

    Daca Biroul de Presa al Patriarhiei (atentie, nu al BOR, observati si aici manipularea) a devenit atat de puternic si de important incat sa nu mai fie necesare (ca si anul trecut, la cazurile Corneanu-Drincec) semnaturile nominale ale ierarhilor… Desigur, si slabiciunile, frica, deruta, confuzia, ‘ameteala’ multora dintre ierarhii de buna credinta credem ca ‘ajuta’ la asta, prin complicitate. Deh, pana explodeaza “mamaliga romaneasca”…

    http://www.presaortodoxa.ro/index.php/2009/03/10/pr-mihai-valica-canonic-singura-hotarare-sinodala-valida-este-cea-de-la-cluj/
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2009/03/09/neo-totalitarismul-global-anti-crestinism-si-anti-libertate-noutati-8-9-martie-2009/

    Daca cred in Dumnezeu? Unii da, altii nu, fireste. Dar si din cei care cred… cand minciuna a devenit a doua natura se ajunge la orbirea constiintei, pana acolo incat, la limita, cum Insusi Domnul a prorocit, pot sa creada ca si prigonind si omorand, o fac in numele lui Dumnezeu. Cu atat mai mult pot justifica usor alte deraieri, din moment ce credinta lor e extrem de amestecata cu “politica”.

    Cum de nu le e frica? Pai la fel cum evreilor nu le-a fost frica sa-L omoare pe Insusi Dumnezeul Intrupat! Pare-se ca exista o inrudire in duh a unora de acum cu sinagoga satanei.

  15. In fiecare zi apar noi si noi lucruri care arunca lumea cu care suntem obisnuitit in aer. Se sparg toate barierele moralei, trecem dintr-o societate alienata de comunism intr-una DEMONICA.
    Dimineata mai parcurgeam pe diagonala 2 site-uri de stiri.
    De citeva saptamani se simte zi de zi cum se ascute actiunea de indracire fortata, cum se impinge neamul nostru spre iad.

    OMUL IL DEPASESTE PE DEMON IN RAUTATE. Lucruri care ar fi fost de necrezut inainte de ’89 se spun cu cel mai mare calm acum pe fata.
    Ce va fi oare cu neamul nostru, cu copiii care se nasc acum in improscarea asta demono-sexologica de ceas de ceas?

    Ce vor mai inventa peste 5 ani, peste 10? Ce se va alege de sarmanii copii care sunt primii vizati de noua societate?
    Ca efectiv nu cred ca exista pacat pe fata pamintului pe care sa nu-l discute pe ficare fata si pe cant?

    E evident ca in spatele actiunilor astea sta diavolul, ca prin desfrinare nu cade unul ci pe urma sa strica 1000 in jur. Se lanseaza o CRIZA care nu se mai termina exact din spectrul bancar controlat de puternicii zilei careia nici vorba sa i se intrezareasca vreun sfarsit.
    Prin CIPURI practic ramai cu libertate 0 de a trai o viata normala. Pas cu pas se inchide orice sansa de a te sustrage de la minunata lume noua, incepand cu eliminarea taranilor romani (de exemplu cerandu-le taranilor sa ambaleze in vid produsele, sa aibe autorizatii,… cum ne impune ue noua) , a incalzirii clasica cu lemne si carbuni, prin noile actele de identitate se fractureaza imediat societatea in 2 – majoritatea care se va supune fiindca nu are niste minime cunostinte crestine si cazuri rare de persoane si familii izolate care simt pericolul.

    Nu cred ca un om oricat de destept ar fi ar fi putut sa creeze o lume mai cumplita. E demonic.

    Ce mai e de spus?
    Au mai fost prigoane, fiecare generatie a avut parte de o bucata de apocalipsa, dar acum poate vremurile sunt chiar aproape…

    Nadejdea noastra este la Dumnezeu. Probabil vom mai vedea destule si in viitor.
    Nu stim daca vom prinde vremea celei de-a doua veniri a Domnului, dar in mod cert cum invata parintii nostri vom avea fiecare parte de un sfarsit al nostru si sa dea Dumnezeu sa ne gaseasca pregatiti. Oricum singurul fel in care putem rasumpara trecutul si imbunatati viitorul este TRAIND CRESTINESTE, cu rugaciune si o fapta buna cind putem. Si poate, cu ajutorul lui Dumnezeu nu ne vor cerne vremurile astea grele care ne stau in fata.

    Pr Sofian spunea ca cei din urma vor pierde tot, vor trai in saracie totala, dar cei care vor ramane credinciosi in acele vremuri vor fi optimisti. Cum zicea un parinte la predica Apocalipsa se termina cu o mare nadejde: vino, Doamne Iisuse!

  16. Minunat articol. Si comentariile de pe forum sint bune. Va multumesc din suflet !

  17. Citea aseara un lucru … atat de simplu si frumos (ca intotdeauna!) al Parintelui Paisie: “Banca lui Iisus are o dobanda foarte mare. Trebuie doar sa ne nevoim sa punem ceva acolo ca sa obtinem cu mult mai mult”
    Doamne ajuta-ne!

  18. Pingback: Război întru Cuvânt » Cuviosul Paisie despre folosul ce se dobandeste dintr-o prietenie duhovniceasca si despre vatamarea mediilor si tovarasiilor lumesti
  19. Pingback: Război întru Cuvânt » Cuviosul Paisie Aghioritul despre sensul cel mai adanc al vietii
  20. Pingback: Război întru Cuvânt » Ierom. Ioan Buliga: FRICA MARTURISIRII
  21. Pingback: Război întru Cuvânt » Vladica Antonie Marturisitorul despre veacul rabdarii si veacul prigoanei
  22. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul prunc Chiric si mama sa, Iulita (15 iulie) si zguduitura care va veni
  23. Pingback: Război întru Cuvânt » PILDA SFANTULUI MUCENIC NICHIFOR (9 februarie) – sa ne reamintim duhul adevaratei marturisiri si care trebuie sa ne fie cautarea primordiala
  24. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfintii 40 de Mucenici: FORTA COMUNIUNII MARTURISITOARE
  25. Pingback: Război întru Cuvânt » Ierom. Ioan Buliga: IUBIREA LUMESCULUI NE OPRESTE DE LA JERTFA
  26. Traiesc o viata mediocra.As dori sa merg si eu la Manastirea “Sf.ioan” din Suroti,unde este mormantul Cuviosului,pentru a ma ruga la el sa-mi schimbe viata,sa nu ma mai gandesc la rau.Dar daca nu ajung la mormantul Sf.Paisie,inseamna ca m-a parasit?Cad in deznadejde,fiindca am gresit fata de Cuviosia Sa.Imi pare rau.As dori ca Sf. Paisie sa se roage la Iisus si pt. mine ca sa imi inving patimile si sa obtin cununa muceniciei prin marturisire de credinta, pentru a-mi spala pacatele.

  27. Raluca Diana:

    Doamne fereste! Nu mai primi asemenea ganduri de la cel de-a stanga… Cuviosul Paisie este viu, nu e nevoie sa fii la mormantul sau ca sa poti “vorbi” cu el. Sfintii nu parasesc pe nimeni si nu tin minte raul… Roaga-te lui cu toata increderea! Si oricarui sfant! Dar nu cere cununa muceniciei (am mai explicat de cateva ori aici de ce), fiindca nu e al nostru sa putem duce asa ceva si nu trebuie sa ispitim pe Domnul si sa cerem noi o anumita Cruce, ci sa cerem sa se faca voia Sa si sa ne dea acea Cruce care stie El ca o putem duce si ca ne mantuieste!

  28. Si inca ceva.Recunosc public faptul ca invidiez desfranatele si desfranatii,si cred ca n-am facut nimic pentru Domnul, fiindca am judecat.Am fost si sunt inca ca fiul cartitor fata de Tatal,osandindu-l pe fiul risipitor.Cuviosi parinti,care cititi acest blog,va marturisesc un lucru:nu am avut credinta adevarata niciodata,aceasta este concluzia pe care am tras-o dupa ce am citit aceste cuvinte ale Cuviosului Paisie.Il rog si pe el si pe voi,Parinti,sa va rugati mai bine sa cad in aceleasi patimi cu cei pe care-i judec de-acum inainte decat sa fac negustorie cu Dumnezeu. Mai bine asa!Si dupa ce voi constientiza,apoi sa marturisesc credinta.De preferat sa nu cad in greseala,dar daca mai indraznesc sa judec aproapele, sa dea Domnul Dumnezeul nostru sa cad in aceleasi ispite pt. a ma smeri.Recunosc public pt. ca nu mai pot suporta minciuna.

  29. @ Raluca Diana:

    Te rugam, nu mai cere asa, e ispita mare! Roaga-te sa nu (mai) cazi si sa te ajute Domnul sa nu mai judeci sau sa invidiezi si sa ai credinta adevarata! Dobandeste smerenia prin pocainta si marturisire! Domnul iti va da putere pentru iubirea ta de adevar. Dar nu te mai lasa atrasa de extreme!

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate