DUHUL IUBIRII DE STĂPÂNIRE NU MI-L DA MIE… Cum recunoastem si cum ne putem vindeca de boala dorintei de a domina asupra altora? CUM SE POATE MANIFESTA ABUZUL DE PUTERE IN ZONA SPIRITUALA, IN VIATA BISERICEASCA?

16-03-2017 Sublinieri

“Vrând să-şi „păstreze faţa”, încearcă să-şi ascundă iubirea de cinstiri şi strigă despre datorie, despre grija pentru binele oamenilor – iar dacă este bănuit de ambiţii, nemulţumirea lui se transformă câteodată în furie şi răzbunare. Prin aceasta se şi dă în vileag putreziciunea lui lăuntrică”.

Va mai recomandam:

***

K.V. Zorin:

„Năravul greu” al iubirii de stăpânire

„Iubirea de stăpânire” este năzuinţa spre a-i supune pe cei din jur, delectarea şi beţia puterii. Oamenii de acest gen, fie ei lideri epatanţi sau „cardinali cenuşii”, trăiesc tendinţa irezistibilă de a stăpâni peste minţile şi inimile celorlalţi. Această tendinţă este însoţită în general de aroganţă, îngâmfare, sarcasm, câteodată de mania de a critica, de neruşinare, grosolănie şi cruzime mergând până la persecutarea şi uciderea rivalilor sau a celor care pur şi simplu susţin alte opinii. Variantele extreme ale iubirii de stăpânire sunt egocentrismul împins la limită, patologic, şi mania grandorii, care duc la cultul personalităţii.

Multe popoare din Antichitate îşi divinizau conducătorii. Unii faraoni egipteni şi împăraţi romani pretindeau să li se acorde onoruri divine atât în timpul vieţii, cât şi postum. De pildă, împăratul Gaius Caligula, care a domnit la jumătatea primului secol al erei noastre, ajunsese nebun în toată regula: se urca pe un piedestal înalt din templul lui Jupiter şi lua poze afectate, dorind să arate măreţ, frumos şi irezistibil.

Începând cu epoca lui Diocleţian (284-305), pomposul ritual al divinizării monarhului după formula „domn şi zeu” nu mai este, deja, un capriciu al cârmuitorului, ci una dintre pietrele unghiulare ale sistemului politic al Imperiului Roman târziu. „Îndată ce împăratul a luat numele de August, trebuie să i se dea dovadă de credinţă şi de supunere, ca unui zeu adevărat şi întrupat, scria autorul roman Vegetius.

Refuzul ferm al creştinilor de a se închina cuiva afară de Singurul Dumnezeu Adevărat a atras după sine persecuţii masive şi sângeroase, care au continuat până la adoptarea Edictului de la Milan de către Sfântul Constantin cel Mare.

Adevăratul creştin nu caută slava, cinstirile, recunoaşterea şi stăpânirea pământească, atrăgând cu viclenie privirile oamenilor către propria sa persoană. Nu degeaba Domnul Iisus Hristos a respins imediat ispita de a primi stăpânirea asupra tuturor împărăţiilor pământului în schimbul închinării la diavol (v. Lc. 4, 5-8).

Puteam să fim cu greutate, ca nişte apostoli ai lui Hristos, spune Sfântul Pavel, însă am fost blânzi în mijlocul vostru, aşa precum o doică îngrijeşte pe fiii săi (I Tes. 2, 6-7).

Principalul scop al vieţii Apostolilor a fost propovăduirea Evangheliei şi mărturisirea lui Hristos. Când Pavel şi Varnava au săvârşit o minune vădită, închinătorii la idoli, având înţelegerea întunecată, au crezut că sunt zei şi aveau de gând să le aducă jertfe. Sfinţii s-au îngrozit şi, aruncându-se în mulţime, au strigat cu glas tunător: Bărbaţilor, de ce faceţi acestea? Doar şi noi suntem oameni, asemenea pătimitori ca voi (Fapte 14, 15).

Cel posedat de dorinţa puterii n-ar proceda niciodată aşa. Dimpotrivă, slugărnicia şi linguşirea oamenilor i-ar face o plăcere enormă.

Să ne amintim de regele Irod Agrippa. Potrivit istoricului Josephus Flavius, cârmuitorul s-a îmbrăcat odată în haine ceremoniale şi a şezut în mijlocul unei mari mulţimi, pe un loc înalt, pregătit special pentru el, ca la teatru. Încântaţi de luxul regal, păgânii strigau linguşitor: Glas de dumnezeu, nu de om!Îngerul Domnului l-a pedepsit însă pe trufaş fiindcă nu pusese capăt strigătelor hulitoare, ci ascultase cu plăcere şi nu dăduse slavă lui Dumnezeu. În cinci zile, pe Irod l-au mâncat viermii de viu (v. Fapte 12, 20-23).

Mântuitorul caracterizează în următorul mod natura fariseilor iubitori de stăpânire:

După faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac; că leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu voiesc să le mişte. Toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni; căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe poale, şi le place să stea în capul mesei la ospeţe şi în băncile dintâi, în sinagogi, şi să li se plece lumea în pieţe şi să fie numiţi de oameni „Rabi” (Mt. 23, 3-7).

Arma iubitorului de stăpânire este manipularea altora. Dacă, de exemplu, conduce o parohie bisericească, o instituţie de învăţământ sau o firmă comercială, acolo înfloresc intrigile, bârfele şi acuzaţiile reciproce. El îşi ţine victima sub control cu maximă vigilenţă şi se foloseşte de greşelile ei pentru a o ataca mereu. Iubitorul de stăpânire vede foarte bine „paiul” din ochiul aproapelui, dar nu şi „bârna” din ochiul său. Îi place să fie pe primul loc, la fel ca Diotref, pe care îl înfiera Apostolul Ioan Teologul (v. III In 1, 9-10).

Din păcate, silnicia naşte silnicie. S-a observat că cei ce răstoarnă cârmuirile legitime se străduie să-şi denigreze adversarii, să le aplice etichete negative, înşelând şi exploatând cu abilitate poporul şi câteodată transformându-se în despoţi. Iubitorul de stăpânire este înclinat spre lucrurile pe care le reproşează altora. Aici funcţionează vechiul principiu: de regulă, suspiciunile şi acuzaţiile nejustificate dau în vileag trăsăturile de caracter negative ale însuşi acuzatorului.

În acest plan este foarte caracteristică sinistra figură a lui Adolf Hitler. Bazându-se pe perfidie, pe lipsa de principii, pe şantaj, pe provocări şi pe teroarea în masă, acesta urmărea întotdeauna puterea fără limite ca scop în sine. Pentru aceasta se lupta cu antifasciştii, cu adversarii politici, cu elementele neloiale din partid şi chiar cu vechii săi tovarăşi.

După ce a câştigat alegerile din 1933, Hitler a început lupta pentru transformarea conducătorului partidului nazist în dictator al Germaniei. Conducerea colectivă a ţării a fost înlocuită cu puterea autocratică şi despotică a führerului, care a instaurat un control total asupra po­porului şi statului german. Procesul s-a încheiat printr-o totală subjugare a armatei, flotei şi corpului de generali.

Adolf Hitler este o figură extrem de contradictorie. În el păreau să se îmbine trăsături incompatibile de caracter: realismul şi exaltarea, simplitatea şi aroganţa, lenea şi hotărârea. Îngâmfarea lui creştea pe măsură ce era amăgit de sentimentul propriei infailibilităţi şi propriului geniu.

Crezându-se cel mai mare binefăcător şi legiuitor al omenirii, trimis pe pământ de Pronie, führerul nu se supunea normelor de viaţă ale oamenilor obişnuiţi. El respingea total legea şi dreptul, văzând în ele o mărginire a prerogativelor sale, pe care nu le vedea supuse vreunei responsabilităţi. Posedat de grandomanie, psihopatul fanatic se amesteca fără mustrări de conştiinţă în destinele oamenilor şi popoarelor.

Tentativa de a instaura dictatura absolută şi de a supune toate continentele n-a fost încununată însă de reuşită. Distrugătorul narcisist a căzut de pe culmile puterii în abisul înfrângerilor şi morţii. Preţul plătit de popoarele care au luptat împotriva lui în al Doilea Război Mondial a fost incredibil de mare, însă a salvat lumea de robia nazistă.

Cu adevărat, proroceşte scrie în Biblie:

Leu care răcneşte şi urs flămând este cel rău care stăpâneşte peste un popor sărac. Stăpânitorul lipsit de minte este mare asupritor (Pilde 28, 15-16).

De unde vine în noi nepotolita sete de stăpânire? La această întrebare psihologii dau răspunsuri diferite.

Astfel, potrivit teoriei lui Alfred Adler, la baza oricărei activităţi se află tendinţa extrem de puternică spre dominanţă personală. Setea de putere este o încercare de a compensa senzaţia propriei inferiorităţi (capacităţilor insuficiente, defectelor fizice, dependenţei de conducere etc.). Iubirea de stăpânire îi permite pătimaşului să se simtă puternic şi să se autoafirme pe socoteala celor slabi.

După Karen Horney, năzuinţa normală spre putere este determinată de viziunea asupra lumii, de interesele profesionale şi ştiinţifice, de circumstanţele politice şi familiale, de realizarea capacităţilor fizice sau intelectuale, adică este dictată de senzaţia puterii – pe când năzuinţa nevrotică spre putere este un semn de slăbiciune: de anxietate, de ură şi de percepere a propriei nimicnicii. Nevroticul-trufaş nu poate să se împace cu neajutorarea sa şi nu suportă să fie condus. Respingând sfaturile şi sprijinul celorlalţi, el speră că va face faţă oricărei situaţii singur, fără ajutor din afară.

O trăsătură importantă a personalităţii nevrotice este cea de a nu ceda niciodată, în faţa nimănui. Acesta este un mecanism prin care el se apără de pericolul de a se simţi sau de a părea nimicnic. Ţinând-o întotdeauna pe a lui, iubitorul de stăpânire ia până şi cea mai mică concesie făcută altcuiva ca pe un eşec, iar acordul cu părerea altuia – ca pe o înfrângere. Nevroticul cere ca lumea să se adapteze la el, şi este iritat când lumea nu vrea să facă asta. Iată de ce la lideri sunt prezente adeseori miopia, încăpăţânarea, comportamentul autoritar şi atitudinea dictatorială. Dorinţa obsesivă de a domina împiedică relaţiile pe baze egale, de parteneriat, cu ceilalţi oameni.

În viziunea lui Erich Fromm, năzuinţa către putere e înrudită cu sadismul. Oamenii de acest gen sunt plini de frica singurătăţii şi de sentimentul inferiorităţii, simţind că trăiesc într-o lume străină şi duşmănoasă. Aceste sentimente sunt mascate de cel al propriei superiorităţi. Puterea şi sadismul îi dau încredere, îl ajută să scape de neputinţă şi de izolarea socială. Vederea unui om slab îi provoacă dorinţa de a ataca, de a înjosi, de a sufoca. Răutatea personalităţii autoritare e cu atât mai mare cu cât este mai neajutorată victima.

Din punct de vedere creştin, (…), conştientizarea propriei slăbiciuni şi neajutorări nu reprezintă un lucru de care trebuie neapărat să ne temem. Cel smerit îşi recunoaşte greşelile, mărginirea şi incapacitatea de a se împotrivi prin propriile puteri răului – însă credinţa în Dumnezeu şi nădejdea în El îi aduc creştinului har.

Toate le pot în Hristos, Care mă întăreşte, binevesteşte Apostolul Pavel (Filip. 4, 13).

Totuşi, inima celui necredincios sau puţin credincios se întoarce de la cele dumnezeieşti spre cele pământeşti. De aceea şi apare irezistibila atracţie de a umple golul lăuntric cu puterea, cu bogăţia şi cu cinstirile omeneşti. Un astfel de om se simte liniştit şi în siguranţă numai la vârful piramidei ierarhice.

Cum să recunoaştem patima iubirii de stăpânire?

Iubitorul de stăpânire are o morală aparte: el este împărat, şi cei ce sunt împotriva lui sunt supuşi răzvrătiţi – iar ajungând sub stăpânirea unui trufaş la fel ca el se crede mucenic pentru dreptate. Vrând să-şi „păstreze faţa”, încearcă să-şi ascundă iubirea de cinstiri şi strigă despre datorie, despre grija pentru binele oamenilor – iar dacă este bănuit de ambiţii, nemulţumirea lui se transformă câteodată în furie şi răzbunare. Prin aceasta se şi dă în vileag putreziciunea lui lăuntrică.

Sfântul Ioan Scărarul povăţuieşte:

De smerită cugetare nu dă dovadă cel ce se osândeşte pe sine însuşi (fiindcă cine nu va răbda mustrare de la sine însuşi?), ci cel ce fiind ocărât de altul nu-şi micşorează dragostea faţă de el.

Iubirea de stăpânire este mai greu de sesizat la cel care evită rivalitatea. Atunci, factorul ce opreşte manifestarea patimii este dorinţa de a fi iubit, de a fi onorat şi respectat. De aici ia naştere conflictul interior între două năzuinţe puternice: cea de a domina şi cea de a fi iubit. Înlăturând această contradicţie, omul îşi înfrânează pornirile iubirii de stăpânire şi iubirii de cinstiri, respectă regulile de comportament general acceptate, pare a nu se distinge cu nimic în sens negativ. Aceasta aduce întrucâtva a spirit autocritic, însă de fapt este un spectacol, o reacţie de apărare în faţa anxietăţii crescânde. În concluzie, comportamentul exterior se află în contrast puternic cu trăirile interioare, anxietatea creşte, şi nevroticul ajunge într-un cerc vicios, din care nu poate ieşi.

O problemă foarte serioasă a vremii noastre este abuzul nu numai de puterea seculară, ci şi de cea ­duhovnicească.

Nu vă daţi pe mâna celor care sub masca cunoaşterii duhovniceşti şi a străvederii harice îşi impun propria voinţă, frâng personalitatea, manipulează mintea şi îl lipsesc pe om de libertate. Aşa procedează pseudostareţii, sectanţii, schismaticii şi escrocii care cred că evlavia este un mijloc de câştig (I Tim. 6, 5). Fără să-i roage nimeni, aceştia îi învaţă cu aplomb pe alţii ori se folosesc de greşelile şi neştiinţa lor ca să-şi arate „osârdia pentru curăţia credinţei” şi să jignească. Intimidarea, prezicerile mincinoase şi absurde, extremismul şi fanatismul religios sunt pentru ei metode îndrăgite de presiune psihologică, similare hipnozei, care pot provoca psihoze în masă.

Din păcate, cât n-ar fi de paradoxal, mulţi oameni caută pe cineva care să proclame: „Eu ştiu ce trebuie” şi să-i tragă după el. Voinţa frântă se supune unei voinţe mai puternice – dar care este rezultatul? Dacă orb călăuzeşte pe alt orb, amândoi vor cădea în groapă (Mt. 15, 14).

Adevăratul păstor ortodox lucrează nu cu propria autoritate, ci cu autoritatea lui Hristos. El are dreptul să insiste în privinţa ascultării atâta timp cât împlineşte voia Domnului şi rămâne fiu credincios al Bisericii. El este doar împreună-lucrător al lui Dumnezeu, căruia i s-a încredinţat purtarea de grijă pentru sufletele omeneşti.

Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei (I Pt. 5, 2-3).

Înfierând obiceiurile pseudopăstorilor şi pseudostareţilor contemporani, Patriarhul Alexie al II-lea arăta:

Cel ce doreşte să fie povăţuitor, învăţător, călăuzitor, trebuie neapărat să aibă modestie şi discernământ… În sine, preotul nu este purtător al adevărului absolut, şi hirotonia nu reprezintă o garanţie a infailibilităţii judecăţilor lui. Nu trebuie ca el să se identifice pe sine însuşi cu Biserica, ce în deplinătatea sa este singurul stâlp şi singura întărire a adevărului (I Tim. 3, 15)… Dumnezeu n-are fii vitregi şi fiice vitrege, nepoţi şi nepoate: pentru El, toţi sunt doar copii. De aceea, în Biserica pământească, ce reflectă Împărăţia cerurilor, trebuie să fie relaţii ca cele de familie. Autentica ascultare canonică bisericească este ascultarea iubirii fiului faţă de tată şi a tatălui faţă de fiu, nu ascultarea robului care tremură în faţa despotismului stăpânului, şi în ea nu trebuie să fie loc pentru tirania boierului faţă de sluga umilită.

Evident, patriarhul nu îi chema pe enoriaşi la samavolnicie şi răzvrătire împotriva clerului, împotriva parohilor. El milita pentru autentica solidaritate frăţească, dragostea reciprocă şi ascultarea liberă faţă de Dumnezeu. Prin Taina Hirotoniei, preotului i se dă marea putere a dragostei părinteşti, nu a samavolniciei personale egoiste. Simţind aceasta, poporul nostru l-a numit dintotdeauna pe preot „părinte”.

„Însă, din păcate”, se tânguia patriarhul, „unii clerici, unii parohi, nu merită acest nume, fiindcă se comportă în parohie ca nişte mini-papi, mini-cezari, şi pretind în mod grosolan, tiranic, ascultare absolută de voia lor, care adeseori este nechibzuită, de egoismul lor. Astfel, iubirea de stăpânire a unora naşte slugărnicia altora, şi, dimpotrivă, linguşirea şi fariseismul unora dezvoltă îngâmfarea şi păruta măreţie a altora.”

Este extrem de periculos, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul, să luăm lupul drept păstor. Sfântul scrie:

„Atunci când cu smerită cugetare vrem să ne supunem şi să încredinţăm mântuirea noastră altuia, înainte de a purcede pe această cale, dacă avem măcar cât de cât pătrundere şi dreaptă socotinţă, trebuie să-l cercetăm, să-l iscodim şi, ca să zic aşa, să-l ispitim pe îndrumător, ca în loc de cârmaci să nu nimerim un simplu vâslaş, în loc de doctor – un bolnav, în loc de nepătimaş – un om stăpânit de patimi, în loc de liman – adâncul mării, şi astfel să cădem în pierzare; dar după ce am intrat în arena evlaviei şi supunerii nu mai trebuie nicidecum să-l cercetăm ori să-l judecăm în vreo privinţă pe bunul nostru îndrumător, chiar dacă vom vedea în el, ca într-un om ce este, unele mici greşeli. Altfel, făcându-ne judecători pe noi înşine, nu vom primi nici un folos de pe urma supunerii.”

Pentru a evita greşeli fatale, trebuie să-L iubim pe Dumnezeu şi să verificăm dacă sfaturile primite corespund poruncilor biblice, canoanelor Sinoadelor Ecumenice şi scrierilor Sfinţilor Părinţi. Nu e îngăduit ca „din ascultare” să facem compromisuri în privinţa conştiinţei, să fim cruzi, indiferenţi, făţarnici, vicleni, josnici şi, în general, să procedăm în mod contrar Evangheliei. Aşadar, să nu căutăm străvăzători, făcători de minuni şi lideri harismatici epatanţi, care fac spectacol, ci smeriţi rugători în ogorul lui Hristos. Aceştia sunt cei care ne vor feri de păcat.

Cum să înfrânăm iubirea de stăpânire?

Potrivit observaţiilor făcute de cunoscutul neuropsiholog şi psihoterapeut rus V. Garbuzov, există copii cu un instinct excesiv de acut al dominării. Aceştia însetează de mai mult decât sunt în stare să împlinească, vor să fie primii în orice companie, în clasă, la joacă şi în relaţiile cu prietenii – iar pretenţiile lor sunt respinse. Aceşti copii refuză să mai meargă la cercuri sau secţii sportive dacă în calea spre poziţia de lider întâmpină lipsă de înţelegere, rezistenţă şi rivalitate, şi trebuie mutaţi în altă parte. Neobţinând ceea ce doreşte, „setosul de putere” se mâhneşte, devine răzvrătit, invidios, nevrotic. Adeseori este ostil adulţilor, învinuindu-i că sunt nedrepţi, şi se plânge că este victima „prejudecăţilor”. Viaţa lui se transformă într-o luptă împotriva tuturor: veşnice discuţii, de care obosesc şi părinţii, şi pedagogii.

Profesorul V. Garbuzov ne sfătuieşte să dezvoltăm la copii calităţile de adevărat lider şi totodată să condamnăm trufia ca pe un păcat grav. Celui „setos de putere” trebuie să i se spună: „Dacă chiar eşti inteligent, educat, puternic şi priceput, o să ajungi în frunte automat”; „Lider adevărat este doar cel căruia dreptul de a fi lider i se recunoaşte fără discuţii, pe când ceilalţi care vor putere sunt doar nişte carierişti!”; „Nu există diferenţă de principiu între pârâcios, turnător, şi cel care vrea să devină comandant, căpitan, şef, folosindu-se de nedreptate, de viclenie, de tot felul de şiretlicuri”.

Iar când copilul devine adolescent trebuie să discutăm cu el aceste teme, comentând informaţiile din mass-media cu privire la lupta criminală pentru putere a oamenilor nevrednici: „Tu eşti băiat bun! Nu vrei să semeni cu ăştia, care calcă peste cadavre ca să-şi atingă scopul!” Ajutaţi-l pe adolescent să accepte această afirmaţie şi să cadă de acord cu ea.

Odată cu vârsta, iubirea de stăpânire devine uneori tot mai puternică. Lucrul acesta se vindecă prin rugăciune plină de râvnă, prin ascultarea faţă de duhovnic, prin smerenie şi prin conştientizarea propriilor greşeli, lucru care de obicei este dureros (v. anexa VII). Mântuitorul porunceşte:

Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor... căci ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu (Mc. 9, 35; Lc. 16, 15).

Simptomele acestei patimi pierzătoare – de pildă, îngâmfarea, reaua voinţă şi osândirea aproapelui – trebuie urmărite cu deosebită grijă, ca să putem dezrădăcina la timp patima. Dacă în semeţia ta ai făcut vreo prostie şi ai cugetat cele rele, pune-ţi mâna peste gură, povăţuieşte înţeleptul vechi-testamentar. Bătutul laptelui dă unt, lovitura peste nas face să ţâşnească sângele, iar întărâtarea mâniei duce la ceartă (Pilde 30, 32-33).

Aşadar, să ne controlăm. Nu daţi dispoziţii pe un ton de poruncă, ci mai bine propuneţi sau rugaţi. Nu izbucniţi în ţipete, nu faceţi observaţii dure, nu ameninţaţi şi nu „trageţi perdafuri” în public. Evitaţi „trasul de şireturi” şi nu emiteţi judecăţi fără drept de apel. Nu vă alegeţi favoriţi, cărora li se iartă totul, şi „ţapi ispăşitori”, care sunt acuzaţi de toate. Ieşirile lipsite de tact la adresa unora şi lăudarea nejustificată a altora îi dezbină şi îi stârneşte pe oameni unul împotriva altuia.

Evitaţi stilul autoritar de conducere şi comunicare, deciziile despotice, după modelul „gardian – deţinuţi”. Un astfel de şef se amestecă mereu în treaba subordonaţilor, caută nod în papură cu scopul de a-i „pedepsi exemplar pe vinovaţi”. El nu ţine cont de opinia eşalonului inferior al conducerii, îi „freacă” pe executanţii „de rând” şi se străduie să dovedească superioritatea calităţilor sale de conducător, inteligenţei, logicii, intuiţiei sale. Aroganţa şi măsurile disciplinare nejustificat de severe provoacă teamă şi furie, subminează cointeresarea şi dorinţa oamenilor de a colabora.

Toate acestea sunt sfaturi simple şi evidente, dar cât de greu sunt de pus în practică! Iubirea de stăpânire este un defect greu de dezrădăcinat, fiindcă tendinţa de a te încăpăţâna şi de a leza interesele aproapelui se îmbină adeseori cu invidia şi cu narcisismul.

(din: Konstantin V. Zorin, Ce ne împiedică să fim cu Dumnezeu, Editura Sophia, 2016)

Legaturi:

Şi cât de amar îmi este să observ că în noi trăieşte o cumplită înclinaţie către dominare şi către întâietate, către faptul de a vedea pe celălalt mai prejos – şi aceasta este prăpăd pentru om. Adesea întâlnim situaţia unde oamenii în exterior sunt plini de informaţie în tot felul de domenii ale cunoaşterii, dar lăuntric nu au învăţat să iubească.

Deci, Părintele Sofronie, vorbind despre ascultare, pomenea întotdeauna faptul că nu trebuie să rămânem la acest nivel, la o dependenţă psihologică de duhovnic, ci vorbea întotdeauna că ascultarea trebuie să ajungă în chip firesc la libertate. Spunea întotdeauna că între duhovnic si ucenic trebuie sa adie un aer de libertate, adică libertatea sa fie strâns unită cu iubirea. Iubirea se exprimă ca libertate. Te iubesc, adică îţi respect libertatea, vreau sa fii liber; iar libertatea trebuie să se exprime ca şi dragoste: sunt liber pentru aceasta şi iubesc. Si nu aşa cum spune filosofia existenţialistă: sunt călăuzit către nimic. Dacă dragostea nu se exprimă ca şi libertate, nu ajunge nimic altceva decât o dictatură. Si libertatea fără dragoste sfârşeşte în a deveni o anarhie. Spun asta pentru ca țin să accentuez că ascultarea de duhovnic nu trebuie să devina dependenţă. Ascultarea trebuie sa-l elibereze pe om si sa simtă amândoi ca sunt copii ai lui Dumnezeu.

Adresându-se fiilor săi duhovnicești, Sfântul Simeon Noul Teolog le spunea părinţi si fraţi. Paternitatea, părințenia duhovnicească nu face să fie anulată frăţietatea duhovnicească. Suntem mădulare ale Trupului lui Hristos şi unele din aceste mădulare ajută mădularele mai slabe. În viaţa duhovnicească se petrec lucruri similare cu cele ale vieții biologice. Copiii, care trebuie să facă ascultare de părinți, vor ajunge la un moment dat şi la un grad mai mare de independenţă. Omul îşi iubește părinții până la sfârșitul vieții, dar asta nu înseamnă că le va face ascultare ca un copil în deplină dependenţă de părinţii lui, aşa cum făcea în anii copilăriei, ci va dobândi un grad de independenţă tot mai mare faţă de ei. Îmi cer iertare foarte mult, din suflet, că vă spun lucrurile astea, pentru ca apar de obicei două greșeli duhovnicești. Una este această direcție: <Sunt om liber, ce nevoie am de ascultare?>, iar alții, pe de altă parte, ajung sa rămână dependenți, sa se simtă ființe dependente pana la sfârșitul vieții. Există, pe de altă parte, si părinţi duhovnici care acționează asupra fiilor duhovnicești cu o stăpânire deplină, îngrădindu-le deplin libertatea. Părintele Sofronie ca părinte, dar şi ca mamă duhovnicească – primise chiar un cuvânt de la Sfântul Siluan care i-a spus: Când vei deveni părinte duhovnicesc, să nu uiţi sa te porţi şi ca o mamă duhovnicească!”. Iar noi, duhovnicii, sa nu uităm că misiunea noastră este sa-i facem pe ucenici fii ai lui Dumnezeu, copii ai lui Dumnezeu, şi nu fii duhovnicesti ai noştri, ba chiar discipoli. Exista diferență între ucenic si discipol. E nevoie de libertate duhovnicească, dar atenţie sa nu devina anarhie duhovnicească. […] În Biserică nu legăm pe nimeni, trebuie sa înțelegem. Si trebuie să înțelegem foarte bine însemnătatea libertăţii duhovnicești. Părintele Sofronie dădea o mare însemnătate libertăţii. Spunea ca atunci când lipsim pe cineva de libertate, el nu poate sa crească duhovnicește.

[…] Ştiţi, aţi văzut cât de uşor se schimbă oamenii când li se dau funcții mari, când li se dă puterea în mână, când oamenii li se supun; atunci oamenii devin de nerecunoscut. Şi nu numai comportamentul se schimbă, dar și glasul se ridică, ochii se înalţă, nu te mai vede, te ia de sus, te ia tare, orice cuvânt este, de fapt, un sfat sau o morală. Şi acestea se întâmplă pentru că omul este prins, este măcinat, nu prea poate asimila puterea; când are putere asupra celorlalţi, când are stăpânire, duhul acesta al stăpânirii şi al puterii îl distruge, nu e în stare să poarte povara aceasta. De aceea auziţi la Maslu:

pe noi, cei ce purtăm povara patimilor”.

Și ni se pare că nu e chiar aşa, că nu e o povară, ci e chiar dulce câteodată. Nu, e o povară şi noi nu suntem în stare s-o purtăm. Și printre acestea este și dorinţa aceasta de stăpânire, iubirea de stăpânire despre care spune şi Sf. Efrem Sirul în rugăciunea lui. Această dorinţă de stăpânire îţi schimbă sufletul, și asta a schimbat şi sufletul lui Adam şi al Evei în rai. Când li s-au aprins lor luminiţele? Când li s-a spus: Dacă veţi mânca din copac, veţi fi asemenea lui Dumnezeu! Vă daţi seama? Asemenea lui Dumnezeu! Dintr-o dată nu mai conta ce a zis Dumnezeu, asta a fost ceea ce le-a aprins mințile şi inimile spre rău, care i-a făcut să nu mai asculte.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu apostolii: dorinţa de stăpânire, dar o stăpânire în sensul lumesc al cuvântului. Noi, oamenii, înţelegem întotdeauna a stăpâni, a fi mai mare în sensul acesta de a fi stăpânitor, de a nu comenta nimeni în faţa noastră, de a diminua şi a ştirbi libertatea celorlalţi. Aşa, cumva, este pentru noi a fi mai mare. Or, la Dumnezeu nu este aşa. […]

 

***


Categorii

Ce este pacatul?, Konstantin V. Zorin, Mandria, trufia, Preotie (pentru preoti), Psihologie si psihoterapie duhovniceasca, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate