SFANTUL PIMEN CEL MARE al PATERICULUI EGIPTEAN – pilda de discernamant, de iubire si de dorinta arzatoare dupa Dumnezeu “in pustiul arid de iubire, adevar si dreptate al acestei lumi”

27-08-2015 Sublinieri

avva Pimen cel mare

Cititi si:

sursa: http://anomismi.wordpress.com/

sursa: http://anomismi.wordpress.com/

Arhim. Andrei Coroian:

DISCERNĂMÂNTUL AVVEI PIMEN

Plăsmuit de către Dumnezeu, cu nespusă înţelepciune şi destinat unei eterne comuniuni de iubire şi dialog, omul însetează mereu de această ştiinţă a unirii cu Creatorul său. Pentru realizarea şi împlinirea acestei chemări, Sfânta Evanghelie şi celelalte cărţi ale Sfintei Scripturi, ne dau porunci, îndrumări şi sfaturi, venite de la Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, de la sfinţii apostoli şi sfinţii prooroci, care constituie baza învăţăturii necesare mântuirii şi sfinţirii noastre. Alături de acestea şi în imediata lor apropiere stau scrierile Sfinţilor Părinţi şi exemplul vieţuirii lor, care ne transmit nu doar informaţii dintr-o altă perioadă a istoriei, a Bisericii şi a lumii, ci mai mult, ne reliefează un autentic şi minunat mod de viaţă şi trăire creştină.

Unică prin simplitate şi realism, prin voioşia şi optimismul pe care îl iradiază, este cartea Patericul Egiptean. În ea descoperim modul de viaţă, unele sfaturi şi întâmplări consemnate din vremea marilor sfinţi şi cuvioşi ai Bisericii din sec IV, Antonie cel Mare, Arsenie, Macarie, Sisoie, Pamvo, Siluan, Aghaton şi mulţi alţii. O figură aparte în acest univers al pustiei îl reprezintă Avva Pimen cel Mare, recunoscut pentru darul discernământului sau al dreptei socoteli, dar şi sfântul părinte de la care ne-a rămas cel mai numeros buchet de apoftegme, în număr de peste două sute.

cf80cebfceb9cebcceb7cebd-ceb1ceb2ceb2ceb1cf83-4Născut în Egipt, în jurul anului 350, a trăit în pustia Schetica, ca monah împreună cu alţi şase fraţi ai săi după trup, între care Anuv cel mai mare şi Paisie; el fiind mezinul familiei. Datorită devotamentului său pentru Dumnezeu şi mai ales a simplităţii sale desăvârşite, a smereniei şi curăţiei lui, a primit de la Acesta darul discernământului. Adică darul de a vedea lucrurile esenţiale în orice moment sau situaţie cotidiană apărută, convertind astfel, timpul efemer în momente netrecătoare, în fapte constitutive ale împărăţiei lui Dumnezeu, celei veşnice. Aceasta reiese din toate zicerile sau rostirile sale, sau întâmplările relatate referitoare la viaţa şi trăirea lui.

Discernământul este o calitate sau virtute a sufletului sănătos care cuprinde şi îngemănează armonios un complex de virtuţi, necesare în viaţa omului. El dă masură oricărei fapte, gând sau cuvânt şi ajută la alegerea soluţiei ideale în situaţii complexe, cu mai multe ipoteze, care se prezintă uneori bune deşi sunt părute bune. Viaţa duhovnicească trăită de avva Pimen şi ceilalţi părinţi ai pustiei este desigur viaţa creştină ideală, dar mereu actuală şi la măsura puterilor fiecăruia, practicabilă chiar în locul şi timpul contemporan.

O primă virtute a avvei Pimen, dovedită încă din tinereţea sa este seriozitatea. Cheia succesului în orice domeniu al vieţii sau cel puţin buna temelie a oricărei lucrări este seriozitatea cu care aceasta se abordează. Tânărul adolescent Pimen, pe când era doar proaspăt novice în viaţa monahală, a mers la un bătrân duhovnic sfătuitor cu trei întrebări, cu trei nedumeriri sau frământări sufleteşti. Pentru aceasta, a făcut drum lung, şi poate din cauza emoţiilor şi a oboselii a uitat să întrebe ce era mai important. Întorcându-se la chilia sa, când să pună mâna pe clanţă şi-a reamintit. Atunci a lăsat cheia în uşă şi a mers din nou la bătrân, care s-a mirat de grabnica sa reîntoarcere. După ce Pimen i-a povestit faptul cum şi-a reamintit şi cum a lăsat uşa chiliei deshisă, bătrânul duhovnic a exclamat:

Al îngerilor păstor (cuvântul Pimen se traduce păstor), numele tău se va vesti în tot Egiptul!”.

Şi aşa a fost, profeţia bătrânului duhovnic s-a împlinit.

Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă”, spune proverbul, un început bun anunţă un sfârşit şi mai bun, în cazul lui avva Pimen. El a ajuns la măsura sfinţeniei, numărându-se între cei mai importanţi sfinţi cuvioşi din vremea lui şi din toate timpurile. Seriozitatea şi sinceritatea cu care el s-a apropiat de viaţa duhovnicescă, dispoziţia de a jertfi, de a investi chiar totul, de a-şi asuma orice risc (drumul prin pustie era anevoios şi periculos, poate era şi noapte) pentru cunoaşterea şi trăirea acestei vieţi, nu poate să nu trezească admiraţie printre noi cei de astăzi. Frumuseţea caracterului, dăruirea de sine, setea de cunoaştere, insistenţa, curajul, răbdarea, statornicia, şi mai ales credinţa sunt virtuţile care strălucesc şi luminează cu aceeaşi intensitate peste veacuri şi milenii, în întunericul spiritual al acestei lumi. Cum să nu trezească în sufletul creştin dorul şi iubirea sfântă, exemplul vieţii tânărului Pimen, al fraţilor săi şi a tuturor celorlalţi sfinţi, în pustiul arid de iubire, adevăr şi dreptate al acestei lumi?! Însuşi Hristos Mântuitorul străluceşte, luminează, cheamă, mângâie, îndulceşte şi întăreşte în iubire, credinţă şi speranţă, prin toţi sfinţii şi următorii Lui.

O altă componentă a personalităţii duhovniceşti, sau virtute a avvei Pimen, este dreptatea sau corectitudinea. Sub nici o formă, în nici o situaţie nu vrea să ştie sau să adere la compromis. Ajunsese un mare avvă, dar şi un om cu mare faimă şi renume în tot Egiptul, încât mari demnitari doreau sa-l vadă sau sa-l audă. Statutul său monastic nu-i permitea. Slujirea lui Dumnezeu e potivnică oricărei dorinţe de slavă deşartă, de vanitate, de publicitate şi reclamă. Guvernatorul locului în dorinţa de a-l vedea, foloseşte ca pretext arestarea unui nepot, unicul fiu al surorii sale.

Dacă bătrânul Pimen vine să mă roage, îl eliberez îndată!”,

îi spuse guvernatorul mamei îndurerate. Ea vine sa-l roage, îl imploră pe bătrân:

„Am un singur fiu, ajută-mă!”.

„Pimen copii nu a născut”,

a fost răspunsul. Auzind guvernatorul îi trimite vorbă:

„Dacă porunceşti un singur cuvânt, eu îi dau drumul!”.

Bătrânul i-a răspuns:

„Caută ce spun legile şi dacă băiatul este vrednic de moarte, să moară, iar dacă nu, fă ce vrei!”.

Iar guvernatorul auzind, l-a eliberat îndată. Omeneşte vorbind, era întru totul normal ca bătrânul să-i deschidă, să o consoleze, să o mângâie, să promită că va interveni, că va face tot ce îi stă în putinţă pentru a-l salva. Dar la avva Pimen asemenea gânduri, nu au intrare şi nici trecere. El distinge net între bine şi rău, în gândirea sa au întâietate lucrurile care au valoare veşnică.

Dacă într-adevăr tânărul a păcătuit, este de folos să primească aici pe pământ cea mai grea pedeapsă, spre a-şi mântui sufletul pentru care desigur se ruga. Iar dacă este nevinovat, nu este nevoie să intervin, şi mai mult nu-mi stă în obicei să mă preocupe viaţa şi problemele altora. Griji străine şi probleme inutile, nu-mi asum. Viaţa mea personală, pe care eu însumi am primit-o în dar de la Dumnezeu, este prea frumoasă şi prea importantă ca să nu îi acord o importanţa maximă, fundamentală. A-mi ajuta aproapele este o datorie şi poruncă evanghelică, dar a cunoaşte aspecte ale vieţii care nu mă privesc este nefolositor şi chiar păgubitor, pentru propria mea viaţă. Cât despre şiretlicurile guvernatorului, nu mă impresioneză, nu mă înspăimântă. Sunt gata oricând să mor pentu credinţa mea şi pentru împlinirea poruncilor Dumnezeului meu”.

Acelaşi lucru trebuie să-l aibă în vedere toţi creştinii indiferent de locul şi timpul în care ar trăi.

Dacă dreptatea şi adevărul sunt vaza de cristal curată a sufletului, mila, bunătatea, iertarea şi mângâierea sunt florile nemuritoare care o umplu. Bătrânul avva Pimen pe cât era de statornic în dreptate şi în adevăr, îndoit se arăta cu sufletul plin de milă, iubire şi iertare. Un frate dintr-o mânăstire a păcătuit de moarte, fapt care a fost descoperit. Stareţul şi consiliul mânăstirii, în problema apărută au cerut sfatul unui vestit pustnic care nu-şi părăsea sălaşul său.

Alungaţi-l fără milă!

a fost răspunsul. Întinase locul şi cinul şi ei l-au alungat. Ajuns la o surpătură cel alungat plângea cu disperare. Câţiva fraţi care mergeau la avva Pimen l-au văzut şi s-au oprit ca să-l mângâie chemându-l la bătrânul duhovnic şi doctor sufletesc. El refuză în deznădejdea lui, spunând:

„Mai bine să mor aici!”.

Atunci însuşi bătrânul auzind l-a chemat la sine, l-a mângâiat şi l-a îmbrăţişat ospătându-l, glumind cu el şi astfel ridicându-l din căderea lui. Apoi a trimis vorbă pustnicului:

De mulţi ani vreau să te văd, căci am auzit despre tine, dar, din reţinerea amândurora, nu ne-am întâlnit. Acum însă întrucât Dumnezeu vrea şi avem prilejul, osteneşte-te până aici, ca să ne vedem”.

Pustnicul deşi nu ieşea din chilie şi-a zis întru sine:

Dacă Dumnezeu nu l-ar fi încredinţat pe bătrân, nu ar fi trimis după mine”,

şi a venit. Iar după ce s-au îmbrăţişat cu bucurie şi s-au aşezat, avva Pimen i-a zis pustnicului:

Undeva trăiau doi oameni şi amândoi aveau câte un mort. Unul şi-a lăsat mortul său şi s-a dus să-l plângă pe al celuilalt”.

Auzind pilda, pustnicul şi-a amintit ce făcuse şi străpuns până la lacrimi a exclamat:

Pimen sus, sus în cer, iar eu jos, jos pe pământ”.

Ca pustnic sau călugăr desăvârşit, menirea sa era să se roage pentru el şi pentru întreaga lume. Să-l ridice dacă putea pe cel căzut sau cel puţin să nu-l împingă mai adânc, ceea ce nu a făcut. Avva Pimen însă i-a ridicat pe amândoi. Dintr-o cădere mare pe cel mai tânăr şi dintr-una mai mică, dar mai periculoasă, pe cel mai bătrân. De aici deducem că dreptatea şi necompromisul cu păcatul trebuie să le aplicăm nouă personal, în primul rând, iar pe ceilalţi trebuie mereu să-i iertăm şi să-i ajutăm să se îndrepte. Ca oameni şi creştini mai ales, mereu trebuie să avem în minte cuvintele, adesea repetate de părintele Cleopa:

Către Dumnezeu să fim cu inimă de fiu, către aproapele cu inimă de mamă, iar către noi înşine, să fim cu inimă de judecător!”.

Iubirea şi iertarea avvei Pimen s-au arătat şi într-o altă situaţie mai delicată, unde prin iertare, prin smerenie şi iubire, a împăcat sufletul bolnav al unui alt bătrân, căruia aparent îi greşise, dar care în realitate ros de invidie şi gelozie îl ura denigrându-l. Bătrânul era un duhovnic cu renume în zona în care trăia şi era foarte căutat pentru rugăciunea şi sfaturile sale. Când avva Pimen şi ucenicii lui s-au aşezat în acea zonă, credincioşii l-au părăsit pe bătrân şi mergeau la el. Faptul l-a supărat pe bătrân şi nu contenea să-l vorbească de rău pe avva Pimen, care însă nu s-a supărat. Mai mult, a mers el să ceară iertare şi binecuvântare de la bătrân. Le-a zis ucenicilor:

Ce să facem cu acest mare bătrân? Oamenii ne-au pus într-o încurcătură tristă, părăsindu-l pe el şi venind la noi, care nu suntem nimic. Cum oare îl putem împăca pe bătrân?”.

Apoi zice:

Pregătiţi câteva gustări, luaţi o ulcică de vin şi să mergem la dânsul, să mâncăm împreună. Poate aşa îl vom putea împăca!”.

Luând gustările au mers şi bătând la poarta bătrânului, ucenicul acestuia a intrebat:

„Cine sunteţi?”.

Ei au zis:

„Spune bătrânului că Pimen vrea să-l binecuvintezi!”.

Iar ucenicul i-a spus întocmai. Bătrânul a răspuns:

„N-am timp acum!”.

Ei au rămas în arşiţă, zicând:

Nu plecăm de aici până când nu ne învrednicim să-l vedem pe bătrân!”.

Acesta, văzându-le smerenia şi răbdarea, străpuns până la lacrimi le-a deschis. Şi au intrat şi au mâncat împreună, iar când mâncau, bătrânul le-a zis:

Cu adevărat, ce văd acum în fapta voastră întrece de o sută de ori lucrurile pe care le auzisem despre voi”,

şi din ziua aceea le-a devenit prieten.

Puternică pildă de iubire, puternică pildă de iertare, puternic exemplu de a câştiga împăcarea. O dorinţă şi o putere de a-i iubi şi de a-i ierta pe cei care te-au nedreptăţit, care te-au năpăstuit, de-a trăi în pace şi prietenie cu toţi semenii tăi. Iubirea este singura care rabdă toate lipsurile şi cusururile celuilalt, acoperindu-le. Ea niciodată nu pierde speranţa că omul care este făcut de Dumnezeu, cu firea bun, nu ar putea să nu revină la ceea ce a fost şi chiar mai mult. Iubirea jertfelnică este aceea care îl face pe om fericit, cu o fericire statornică şi veşnică. Aceasta ne-o doreşte şi avva Pimen, întărindu-ne prin exemplul şi rugăciunea sa.

Άγιος Ποιμήν

Legaturi:


Categorii

Parintele Andrei Coroian, Pateric, Razboiul nevazut, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate