Duminica Ortodoxiei. CE INSEAMNA SA FIM CU ADEVARAT ORTODOCSI?

12-03-2011 Sublinieri

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

***

Parintele Melchisedec Velnic (VIDEO, 2010)Predica la Duminica Ortodoxiei (despre MARTURISIREA SI APARAREA CREDINTEI)

 

Cuvânt la Duminica Ortodoxiei al Sfantului Luca al Crimeei:

“(…) Poruncile Vechiului Testament, date de Dumnezeu prin Moise pe muntele Sinai, priveau păcatele grosolane – iar aceste porunci cer de la noi cea mai înaltă desăvârşire. Dar cui vorbesc eu despre cea mai înaltă desăvârşire? Oare nu sunt şi printre ascultătorii de acum oameni ce nu cunosc nici alfabetul creştinismului, care nu au făcut nici primul pas pe calea virtuţii?

Ascultaţi ce spunea marele arhiereu Ioan Gură de Aur turmei sale, cu care semănaţi în multe privinţe:

Văd că după Botez mulţi trăiesc în mai mare nepăsare decât cei încă nebotezaţi şi nu vădesc nici măcar un semn de viaţă creştinească. Iată de ce nici în piaţă, nici în biserică nu se poate face deosebire grabnică între credincioşi şi necredincioşi… Credinciosul trebuie să se vadă nu numai după dar, ci şi după viaţa înnoită. Credinciosul trebuie să fie luminător şi sare a lumii. Iar dacă nu luminezi nici ţie, dacă nu sărezi propria putreziciune, după ce să te mai cunoaştem că eşti credincios? După faptul că te-ai scăldat în apele sfinţite? Dar asta ţi se va face temei de pedepsire, căci mărimea cinstirii se face întru adaos de certare pentru cei ce nu vor să trăiască în chip vrednic de aceasta. Nu prin cele primite de la Dumnezeu trebuie credinciosul să strălucească, ci prin cele pe care le aduce de la sine, şi prin toate să se vădească: prin umblet, prin privire, prin înfăţişare, prin glas. Nu vreau să spun că trebuie să luăm ochii lumii, ci că trebuie să ne aducem la rânduială pe noi înşine spre folosul celor care ne văd.

Or, acum, dacă încerc să recunosc în tine creştinul, din toate părţile te arăţi tocmai pe dos de cum ar trebui: că dacă vreau să te recunosc după loc, te văd petrecându-ţi ziua la alergările de cai şi la spectacole şi în nelegiuiri, în adunările cele rele din piaţă şi în tovărăşia oamenilor stricaţi; dacă vreau să te recunosc după înfăţişare, te văd mereu râzând cu o înfăţişare dezmăţată, ca o curvă rânjită, ca o femeie pierdută; dacă vreau să te recunosc după haine, te văd îmbrăcat ca un comediant; dacă vreau să te recunosc după însoţitori, târăşti după tine paraziţi şi lingăi; dacă vreau să te recunosc după vorbe, nu aud de la tine nimic sănătos, nimic de trebuinţă, nimic folositor pentru viaţa noastră; dacă vreau să te recunosc după hrană, aceasta mai mare osândă îţi aduce.

Spune-mi, deci, după ce voi putea să te recunosc drept credincios, când toate cele spuse mai înainte arată cu totul altceva? Dar ce zic eu „credincios”?! Nu-mi pot da seama limpede nici măcar că eşti om: fiindcă atunci când dai din copite ca un măgar, împungi ca un taur, nechezi la femei ca un armăsar, te îmbuibi ca un urs, îţi îngraşi trupul ca un catâr, eşti ranchiunos ca o cămilă şi răpitor ca un lup, te mânii ca un şarpe, înţepi ca un scorpion, eşti prefăcut ca o vulpe, păstrezi veninul răutăţii ca o năpârcă, te războieşti împotriva fraţilor ca dracul cel rău, cum voi putea să te număr împreună cu oamenii fără să văd în tine semnele firii omeneşti? Căci iată, căutând să aflu deosebire între catehumen şi botezat, sunt în primejdie să nu mai aflu deosebire nici între om şi fiară. Dar ce zic „fiară”?! Fiara are una dintre aceste scăderi, în timp ce tu suferi de toate, întrecându-o cu dobitocia. Şi nici nu ştiu de ce te-am numit drac – căci dracul nici nu e rob tiraniei pântecelui, nici nu iubeşte avuţia. Aşadar, dacă ai mai multe scăderi şi decât fiarele, şi decât dracii, cum să te numim om, ia spune-mi? Şi dacă nu-ţi putem spune om, cum să te numim credincios? Şi – lucru mai rău – având o asemenea aşezare rea, nu ne gândim la sluţenia sufletului nostru, nici nu pricepem cât de urât este…”

Iată înfricoşătoarele cuvinte ale marelui sfânt, cuvinte rostite cu o mie cinci sute de ani în urmă, dar atât de proaspete şi acum! Oare nu sunt şi între noi oameni pe care ele îi privesc? Sunt, spre ruşinea noastră, şi încă nu puţini! Cum se poartă unii în biserică? Se împing, se ocărăsc, se înjură, se osândesc, clevetesc. De ce mai merg aceştia la biserică? De ce spurcă locaşul sfânt cu prezenţa lor? De ce smintesc inimile curate ale celor pentru care o asemenea profanare e de neîndurat?

Şi după ce se întorc de la biserică, ce fac? Îşi chinuie casnicii. Soacra rea îi otrăveşte zilele nefericitei nore, prigonind-o, blestemând-o şi înjurând-o pentru orice fleac, o bate, o alungă din casă, reuşeşte să o despartă de fiul ei, o aduce la sinucidere! Dar numai soacrele sunt aşa? Sunt şi nurori, fii şi fiice care îşi alungă părinţii şi socrii bătrâni din casă. Legea veche, a lui Moise, poruncea ca asemenea oameni să fie omorâţi cu pietre. Ei sunt cu duhul pe de-a-ntregul depărtaţi de Biserică.

Sunt şi creştini mincinoşi care fură, mint, îşi strică proprii copii! Un băiat de unsprezece ani a furat un caiet la şcoală. Tras la răspundere, a zis: „Eu văd cum mama ia mereu cărbuni de la vecina, şi am crezut că aşa trebuie”. Alt băiat, de doisprezece ani, minte întotdeauna – iar când i se spune că e urât să minţi, el răspunde: „Dar totdeauna mi se zice că trebuie să iau exemplu de la cei mari, iar eu aud în fiecare zi cum mama îi minte pe tata şi pe mătuşa şi îi înşală. Înseamnă că aşa trebuie”. O fată de cincisprezece ani îşi vopseşte buzele şi sprâncenele. Ea a învăţat asta uitându-se la mama sa, al cărei păr este deja cărunt. O, mamă nefericită! Ce-ţi înveţi fiica? Mereu mergi la biserică şi nu ai auzit ce spune Sfântul Apostol Petru:

Podoaba voastră să nu fie cea din afară – împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (1 Pt. 3, 3-4).

Cuvintele acestea parcă nici n-ar atinge-o: ea nu-şi învaţă fiica cum să fie frumoasă cu inima, ci o învaţă la fals şi la minciună.

Iată că iese din biserică o femeie bine îmbrăcată cu o fetiţă de şase ani. Copilul, bun la suflet, vede un bătrân sărman şi îi dă o rublă. Mama ce face? Îşi pedepseşte copilul! Oare n-a auzit nicicând că la înfricoşata Judecată a lui Hristos nemilostivii vor fi trimişi în chinurile veşnice? Darmite să-l înveţi şi pe copil să fie nemilostiv, să-i interzici să facă fapte bune!

Ce îi aşteaptă pe toţi aceşti nefericiţi? Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă: Nu oricine îmi zice: „Doamne! Doamne!” va intra în împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Mt. 7,21). Acestor oameni, care merg mereu la biserică şi se socot creştini, El le va spune: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea (Mt. 7, 23) – plecaţi, ticăloşi, care cutezaţi să vă deschideţi gurile de năpârci ca să primiţi Trupul Meu şi Sângele Meu!

Temeţi-vă de mânia Dumnezeirii! Amintiţi-vă de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la faptul că celor care nu vor să trăiască potrivit făgăduinţelor date lui Dumnezeu, Sfântul Botez nu face decât să le sporească osânda. (…)”

***


***

Un extras din predica Sfantului Ioan Maximovici la Duminica Ortodoxiei:

Cu totii păcătuim, dar unii pacătuiesc si se căiesc, iar altii hulesc toate poruncile pe care le încalcă. Asa a fost si în vechime, când Arie si alti eretici au respins dogmele Sfmtei Biserici; adesea sufereau atunci credinciosii. Sufereau credinciosii pe vremea conducătorilor nelegiuiti care îi trimiteau în exil; astfel, Sfântul Atanasie cel Mare, din cei patruzeci si sapte de ani de episcopat, douăzeci de ani a petrecut în surghiun. Si alti episcopi tot asa au suferit pentru adevăr, au suferit si multi credinciosi; cu toate acestea, în curătia Ortodoxiei, ei s-au mântuit si au deschis portile vietii vesnice, portile Imparătiei Ceresti. Adesea biruiau necredinciosii, adesea împilau Biserica lui Hristos, dar apoi le venea vremea pieirii si a căderii, si sufletele lor erau trimise nu spre Impărătia Cerească, ci spre chinurile vesnice, în gheenă, la fel cum odinioară Hristos a trimis în iad sufletul lui Irod si pe al altora, care voiau să-i ia viata.

In fata noastră se află calea mântuirii sau calea pierzării. De Cruce s-au împiedicat si crestinii în vremea luptelor iconoclaste, când începuse prigoana sfmtelor icoane, când au început să fie distruse si alte odoare, printre care si Crucea Domnului. Si era vorba de cei care se numeau pe sine dreptcredinciosi, ba se socoteau si ortodocsi. Astfel, o sută cincizeci de ani a domnit erezia iconoclastă, până când, în sfârsit, a fost sfărâmată definitiv.

În ziua Biruintei Ortodoxiei sărbătorim biruinta lui Hristos asupra iconoclasmului si asupra tuturor diavolilor. Crucea Domnului i-a despărtit pe credinciosi de necredinciosi, pe cei care mergeau pe calea mântuirii de cei ce mergeau pe drumul pierzării.

La fel resping Crucea Domnului si iconoclastii de astăzi – protestantii si altii, care resping sfintele icoane; ei sunt gata să accepte în casele lor orice reprezentări frumoase ale evenimentelor evanghelice, însă neagă cinstirea sfintelor icoane, care ne aduc aminte că mântuirea se dobândeste pe o cale anevoioasă, pe o cale îngustă pe care a calcat Însusi Domnul lisus Hristos, pe calea luptei cu păcatele si cu viciile noastre, pe calea postului si a rugăciunii.

Aceasta nu recunosc cei ce doresc să vadă în crestinism doar ceva roz si splendid, prin care se poate ajunge la fericirea cea vesnică fără nici o silintă, fără nici o încordare, fără nici un fel de luptă cu propriile păcate. Ei merg pe drumul pe care a mers tâlharul spânzurat de-a stânga: ei tăgăduiesc toate legile pe care le-a dat Domnul cu gura Sa, care i-a trimis pe apostoli să le propovăduiască în întreaga lume; ei tagăduiesc scrierile si rânduielile pe care Sfânta Biserică Ortodoxă le păstrează cu sfintenie.

Si iată că prin Cruce unii se mântuiesc spre cunoasterea teologiei, spre cunoasterea Adevărului vesnic, iar altii, prin povara hulei, se coboară la chinurile iadului. Această cale largă se află în fata noastră, a ortodocsilor, si există si aici ispite care-i despart pe credinciosi, dacă ei vor si doresc sa meargă pe calea pe care le-a arătat-o Hristos. Cu totii păcătuim, cu totii încălcăm poruncile lui Hristos si legile Sfintei Biserici, dar unii se recunosc păcătosi din pricina căderii lor si se căiesc de greselile lor, iar altii, în loc de aceasta, resping însesi legile si nu voiesc să li se supună, spun că aceste legi s-au învechit, că nu mai este nevoie de legi, că noi am fi mai destepti decât cei care au dat legile Bisericii, pe care Insusi Domnul Hristos le-a dat prin apostolii si arhiereii Săi. Iată cele două căi care se află în fata voastră: calea tâlharului întelept si calea tâlharului care, prin povara hulei, s-a coborât în iad.

Tot în fata noastră se află acum si acele opere nemuritoare. Ei [iconoclastii de astăzi] sunt gata să accepte imaginile dacă sunt bine pictate, dacă sunt frumoase si desfată privirea, altii cinstesc acele icoane în care sfintii sunt reprezentati în suferintă, unde sunt înfătisate nevointele lor mucenicesti, posturile si rugăciunile lor si diverse lucruri neplăcute la suprafată, dar frumusetea lăuntrică se vede în aceste imagini sfitite. Aceasta este, fratilor, calea celor doi tâlhari. Unii doresc mântuirea, altii doresc doar desfătarea în lumea aceasta si, când nu o primesc, hulesc legile care sunt date pentru mântuirea noastră.

Si acum pot apărea între noi diverse separări. Dar întrucât legile Bisericii lui Hristos sunt neschimbătoare, crestinul trebuie să se supună legilor si rânduielilor Bisericii, indiferent de felul în care altii se raportează la ele, indiferent dacă societatea este binevoitoare sau ostilă fată de ele. Cei ce-i sunt credinciosi lui Hristos îl urmează pe calea acelor legi, pe calea rânduielilor păzite cu sfintenie de Sfânta Biserică. Iar cei ce-si doresc înlesniri fără masură si bucurii în lumea aceasta pământeana, care va pieri mai devreme sau mai târziu, aceia preferă alte legi, nu pe cele ale Bisericii, ci pe cele care le permit să trăiască asa cum vor si să gândească după bunul lor plac, să-si aseze voia lor proprie deasupra Duhului Bisericii – Duh dat de Insusi Domnul Dumnezeu – si îi cheamă si pe altii să le urmeze calea.

Este posibil, fratilor, ca în curând iarăsi să aveti parte aici de tulburări, si unii dintre voi să vă cheme să mergeti pe calea tăgăduirii legilor sfinte si să vă supuneti numai legilor stăpânirii omenesti. Temeti-vă de această cale! Temeti-vă de calea pe care a mers tâlharul din stânga, căci prin povara hulei, prin povara hulirii lui Hristos, s-a dus la moartea cea vesnică. Cei ce hulesc legile Bisericii Îl hulesc pe Hristos însusi, Care este Capul Bisericii, căci legile Bisericii sunt date de Duhul Sfânt, prin apostoli. Iar legile locale sunt întemeiate pe aceleasi legi, pe legile si pe canoanele Bisericii. Să nu ne credem mai întelepti ca arhiereii care au rânduit pravilele Bisericii, să nu ne socotim mai învătati. Ci să strigăm smeriti, împreună cu tâlharul cel întelept: „Pomeneste-mă, Doamne, întru Împărătia Ta!

Rugati-vă pentru iertarea păcatelor. Daca ne îndepărtăm de legile Bisericii, dacă le încălcăm necontenit, rugati-vă ca Domnul să ne miluiască si, împreună cu tâlharul [cel bun], să ne ducă în împărătia Cerească. Atunci nu vom merge pe calea pe care a mers tâlharul nelegiuit, care a rămas nelegiuit până la sfârsit si s-a coborât în gheenă – de care să ne izbavească Domnul pe toti. Amin”.

(intreaga predica AICI)

***

Din predica rostita la Duminica Ortodoxiei, in 1971, de Fericitul Arhiepiscop Averchie Tausev, prietenul apropiat si fratele in duh al Sfantului Ioan Maximovici:

“(…) Cand Biserica lui Hristos a biruit in lume, el a starnit impotriva-i o noua si chiar mai primejdioasa prigoana, anume cea dinauntrul Bisericii – asa cum inaintevestise Sfantul Apostol Pavel in convorbirea sa cu preotii efeseni – s-au ridicat oameni “graind lucruri stricacioase” (Fapte 20,30). Pavel i-a numit pe astfel de oameni “lupi rapitori” (Fapte 20, 29). Acestia erau asa-numitii “eretici” care au cautat sa rastalmaceasca adevarata invatatura a lui Hristos despre credinta si evlavie, ca sa faca zadarnica pentru oameni aceasta invatatura. Cand aceasta s-a intamplat, Sfanta Biserica, prin cei mai buni slujitori ai sai, a ridicat armele impotriva acestor eretici pentru a apara invatatura ei cea adevarata, nedeformata. Atunci au inceput sa fie convocate mai intai “sinoade locale” si apoi “ecumenice“. Din toate colturile pamantului s-au adunat episcopi si, prin Duhul Sfant, au dat glas Adevarului celui curat si nestrambat, urmand pilda Celui Dintai Sinod Apostolic din Ierusalim (Fapte 15, 6-29).

De asemenea, i-a despartit pe eretici de Biserica si i-a anatemizat. Aceasta era in accord cu porunca limpede data de Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, Care a spus: Iar de nu va asculta nici de Biserica, sa-ti fie ca un pagan si ca un vames (Matei 18, 17); si in acord cu porunca Sfantului Apostol Pavel, acest mare “Apostol al neamurilor” care a spus: Ci chiar daca noi sau Inger din Cer va va binevesti altceva afara de ceea ce v-am binevestit noi sa fie anathema!“(Galateni 1, 8 ). Iar in alt loc, tot el graieste: “Cel ce nu-l iubeste pe Domnul nostru Iisus Hristos, sa fie anathema. Maranatha! (Domnul vine)(1 Corinteni 16, 22).

In acest fel, ritualul nostru ortodox emotionant, maret si solemn, isi are incepatura de la Insusi Domnul nostru Iisus Hristos si de la marele Sau Apostol, chemat de El sa fie “apostolul neamurilor“, cu alte cuvinte al intregii lumi pagane. Incepand din veacul al IX-lea, Sfanta Biserica a hotarat ca acest ritual trebuie oficiat in prima Duminica a Sfantului si Marelui Post si ca aceasta zi se va numi “Duminica Ortodoxiei”.

Acest ritual, frati si surori, este deosebit de important si plin de insemnatate in cumplitele vremuri pe care le traim, vremuri in care credinta ortodoxa este sovaielnica si nestatornica. Aceasta sovaielnicie si nestatornicie a credintei ortodoxe se datoreaza tocmai acelor persoane care s-ar cuveni sa o intareasca si sa o sprijine in sufletele credinciosilor. Cei care ar trebui sa fie stalpi ai Sfintei Ortodoxii – inalti ierarhi incluzand si ocarmuitorii anumitor Biserici locale – se departeaza de la adevarul Sfintei Ortodoxii. Este cumplit sa trebuiasca sa spui ca pana si ocarmuitorul Bisericii constantinopolitane, care e cunoscuta drept Biserica “Ecumenica”, omul socotit a fi ierarhul cel dintai al oricarei Biserici Ortodoxe, a parasit aceasta cale!

Neindoielnic, peste toate acestea stapaneste pecetea apostaziei, despre care a inaintevestit Sfantul Apostol Pavel (2 Tesaloniceni 2-3) – lepadarea de Hristos a crestinilor. Suntem acum fata in fata cu aceasta apostazie. Marea amenintare ce sta asupra credintei crestine, asupra credintei ortodoxe, este asa-numita “miscare ecumenica“, avand in frunte ceea ce se cunoaste drept “Consiliul Mondial al Bisericilor“, un corp care neaga doctrina unitatii si negreselniciei adevaratei Biserici a lui Hristos si incearca sa creeze din toate credintele deformate existente in prezent o “pseudo-Biserica” noua care, din punctul nostru de vedere, fara nicio indoiala va fi “Biserica” lui Antihrist, acea falsa biserica pe care o va ocarmui Antihrist, a carei venire se pregateste cu grabire in lume acum.

Din invatatura Cuvantului lui Dumnezeu si a Sfintilor Parinti ai Bisericii, cunoastem ca Antihrist va fi ocarmuitorul atat religios, cat si politic al intregii omeniri: el va sta in funtea noii Biserici universale false; de asemenea, el va fi seful unui nou guvern mondial si va cauta sa supuna totul sub puterea sa absoluta.

Credinta ortodoxa – aceasta este “credinta Apostolilor“, credinta Sfintilor Parinti, este acea credinta pe care Parintii Apostolici, ucenicii directi ai Sfintilor Apostoli, dimpreuna cu Sfintii Parinti si Invatatori ai Bisericii si cu urmasii lor legiuiti, asezati de Duhul Sfant, au talcuit-o pentru noi in scrierile lor minunate si de Dumnezeu insuflate. Fratilor si surorilor, trebuie sa ne pastram statornici in aceasta credinta, daca ne dorim izbavirea cea vesnica!

Acum vom sluji dimpreuna cu dumneavoastra acest ritual ce are mare putere invatatoreasca, e emotionant si deosebit de solemn si care e alcatuit din doua parti: prima parte este rugaciunea Sfintei Biserici pentru toti cei care au ratacit sau au cazut de la adevarata credinta ortodoxa; in partea a doua, Sfanta Biserica rosteste teribila anatema impotriva tuturor invatatorilor mincinosi, ereticilor si schismaticilor care au staruit intru rautatea lor si care nu doresc sa se uneasca din nou cu Biserica cea adevarata a lui Hristos, ci lupta impotriva ei. Apoi vom canta “Vesnica pomenire” pentru toti aparatorii raposati ai Sfintei Ortodoxii si “La multi ani” pentru acei aparatori ai sfintei credinte si Biserici Ortodoxe care sunt inca printre cei vii”.

(in: “Apostazia si Antihristul dupa invataturile Sfintilor Parinti”, Fundatia Sfintii Martiri Brancoveni, Constanta, 2008)

***

Parintele Serafim Rose: MIREASMA ORTODOXIEI SI FALSA “CORECTITUDINE”.

Cum putem fi ultra-ortodocsi (rationali), fara sa mai fim si… crestini simpli?

(….) În cazul convertitilor nostri este evident ca cei ce insista sau sunt convinsi sa primeasca Botezul dupa ce au fost membri ai Bisericii încearca, dintr-un sentiment de nesiguranta, sa primeasca ceva pe care taina nu îl da: siguranta psihologica, o compensatie pentru vechile esecuri din vremea cind era deja ortodox, un abonament pe viata la “clubul” celor care au dreptate, o “corectitudine” duhovniceasca automata. Dar acest act pune sub semnul întrebarii Biserica si slujitorii ei.

Daca preotul sau episcopul care ar primi asemenea oameni ar gresi (atit de mult încit sa fie necesar apoi ca întreaga rinduiala a primirii sa fie savirsita din nou!), s-ar crea un soi de Biserica în Biserica, un cliseu care, spre deosebire de „cei mai multi episcopi si preoti”, are întotdeauna “dreptate“. Si desigur ca aceasta este cea mai mare problema de astazi – si chiar a vremurilor ce vor urma [subl. trad.]. Este foarte greu sa te lupti cu ea, pentru ca ti se ofera raspunsuri “simple si clare” la toate întrebarile, iar instabilii nostri convertiti gasesc ca acesta este raspunsul la toate nevoile lor.

Citeodata am vrea sa credem ca toata “problema parintelui Pantelimon” din Biserica noastra este doar o chestiune de accente diferite care, în final, nu vor fi teribil de importante. Dar cu cit analizam mai mult, cu atit ajungem sa credem ca treaba e mult mai serioasa decit atit, ca de fapt se formeaza un “sectarism ortodox” pe cheltuiala (si spre paguba) poporului nostru simplu. Pentru aceasta, cei ce sunt constienti de acest lucru, trebuie sa fie “ravnitori conform cunostintei”. În trecut, Biserica a supravietuit unor ispite mai mari, dar ne temem pentru convertitii nostri, ca nu cumva în simplitatea lor sa fie atrasi în vreo secta si/sau în afara Bisericii.

Dumnezeu este cu noi! Trebuie sa sporim în credinta”.

Cel ce voieste sa ramina în adevarata traditie a Ortodoxiei va trebui sa fie ferm hotarit si rivnitor, fara a înclina spre fanatism, fara sa creada ca ar putea sa-i învete pe episcopii nostri ce sa faca. Mai presus de toate, trebuie sa ne nevoim sa pastram adevarata mireasma a Ortodoxiei, fiind macar putin “afara din lumea aceasta”, detasati de toate grijile si politica acestei lumi sau chiar de cea bisericeasca, hranindu-ne din mancarea nelumeasca pe care Biserica ne-o da cu prisosinta.

Bine scrie Batrinul Macarie într-o scrisoare: “Fanatismul limiteaza modul de gindire al omului, dar adevarata credinta da libertate. Aceasta libertate se descopera prin fermitatea omului în toate momentele de fericire sau de tristete”. Acea libertate este un semn al Ortodoxiei (…) Dar, pentru a simti aceasta, trebuie sa avem mireasma Ortodoxiei. Sa nu o pierdem!

“… ce rau nemasurat a fost facut Bisericii Ortodoxe din Grecia de ceea ce el numeste „boala corectitudinii”, atunci cand oamenii citeaza canoane, Parinti, tipicul bisericesc, spre a dovedi ca au „dreptate” si ca toti ceilalti se inseala. Corectitudinea poate deveni cu adevarat o „boala” atunci cand este administrata fara dragoste, toleranta si fara constientizarea propriei intelegeri imperfecte, a cuiva.O astfel de „corectitudine” va produce mereu numai schisme, si in cele din urma ajuta numai miscarea ecumenica, reducand numarul celor ce marturisesc Ortodoxia.

Vadit printre ortodocsii de astazi – si cu siguranta ne va insoti si in anii ’80 – este duhul lumesc, prin care Ortodoxia isi pierde din savoarea sa, ce se manifesta in miscarea ecumenica, impreuna cu reactia impotriva acesteia, care este deseori exagerata, exact din cauza aceluiasi duh lumescce se gaseste intr-insa.

Trebuie sa ne straduim ca marturia misionara pe care o dam sa ajute la plamadirea nu a unor experti in litera legii, reci, calculati, “corecti”, ci a unor crestini calzi, iubitori, simpli – macar pe cat ne va ingadui aroganta noastra fire apuseana.

Viata si invatatura noastra crestina trebuie sa fie in asa fel incat sa ne dea putinta de a-l sti pe adevaratul Hristos si de a-l recunoaste pe Hristosul cel mincinos (Antihristul) cand va veni. Nu cunoasterea teoretica sau “corectitudinea” ne vor da aceasta cunoastere. Vladimir Soloviev, in parabola sa asupra Antihristului, are o introspectie valoroasa, scriind ca Antihristul va zidi pentru ortodocsi un muzeu al tuturor antichitatilor bizantine posibile, numai sa i se supuna lui. Astfel ca si prea multa “corectitudine” in Ortodoxie, fara o inima crestina iubitoare, nu ii va putea rezista Antihristului; cel care il va recunoaste si ii va rezista cu tarie o va face indeosebi prin inima si nu prin minte. Trebuie sa ne dezvoltam launtric simtamintele si instinctele crestine drepte, si sa lasam deoparte toata fascinatia asupra “satisfactiilor duhovnicesti” (“conforturi spirituale”) ale modului de viata ortodox, caci altfel vom fi – precum nota un observator plin de discernamant al convertitilor din ziua de astazi – “ortodocsi, dar nu si crestini”.

Este de o importanta vitala ca vocea Ortodoxiei sa fie una adevarata, adica patristica. Din nefericire, se intampla uneori, indeosebi in focul disputei, ca pozitii fundamental Ortodoxe sa fie exagerate de o parte, si intelese gresit de cealalta, si astfel o impresie cu totul inselatoare se creeaza in unele minti ca cauza adevaratei Ortodoxii astazi este un fel de “extremism”, un fel de “replica de extrema-dreapta” la cursul de “aripa-stanga” urmat de unii ierarhi ai Bisericilor Ortodoxe. O astfel de viziune politica a luptei pentru Ortodoxie este complet falsa. Aceasta lupta, din contra, are forma unei intoarceri la calea moderatiei, a intelegerii intre extreme; este ceea ce Sfintii Parinti numesc CALEA IMPARATEASCA.

Aplicand aceasta invatatura situatiei noastre, putem spune: calea imparateasca” a Ortodoxiei de astazi este o intelegere intre extremele reformismului si ecumenismului pe de o parte, si a “ravnei, dar fara cunostiinta” (Romani 10,2) pe de alta. Ortodoxia nu merge „in pas cu vremurile” pe de o parte, nici nu face din „strictete”, „corectitudine” ori „canonicitate” (bune in sine) o scuza pentru o auto-satisfactie fariseica, exclusivism si neincredere, pe de alta.

(integral la:

***

Parintele Mihail Stanciu: Ortodoxia = Smerenie și Dragoste

Spunea Părintele nostru Sofian că trăsăturile fundamentale ale Ortodoxiei sunt smerenia și dragostea. Cu aceste frumuseți și puteri ale sufletului mărturisim și noi ascultarea de Dumnezeu și dăruirea către semenii noștri. Smerenia și dragostea sunt roadele pe care ni le caută Dumnezeu la vremi de cercetare și încercare… Întru acestea arătăm, de fapt, cât de ortodocși suntem.

Prin smerenie și dragoste devenim și noi ucenici ai Domnului, ne integrăm și noi în trupul lui Hristos, în comunitatea Bisericii, răspunzând chemărilor Mântuitorului nostru: ”Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2) și ”Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”. (Ioan 13, 34-35)

Cu smerenia punem începutul urcușului duhovnicesc, al înnobilării și îmbunătățirii vieții, iar cu dragostea deschidem și altora acest drum pe care nu trebuie să-l săvârșim singuri. De fapt, cu cât deschizi mai multor semeni drumul către împărăția lui Dumnezeu, cu atât mai mult înaintezi și tu pe acest drum împreună cu ei. Nu este un drum ușor, nici larg. Nu are scurtături, nu poți face salturi. Cu toții trecem printr-un lanț de încercări, de examene ale credinței prin care Dumnezeu-Tatăl nostru ne ajută să creștem. Nu să cădem, ci să ne mai ridicăm cu câte o biruință peste noi înșine.

Oare am trecut toate examenele, oare le-am ratat pe cele mai multe? Suntem notați cumva în catalogul lui Dumnezeu, în ”cartea vieții” (Apocalipsa 3, 5)? Cum ne mai putem îndrepta din căderile trecute? Din examenele căzute? Tot prin smerenie și dragoste. Căci Dumnezeu ne dă iară și iară șanse să ne pocăim și să iubim, să-L iubim smeriți și să-L mărturisim senini prin fapte, prin cuvinte și prin gânduri ziditoare de comuniune. Doar așa-L mărturisim pe Dumnezeu. De aceea, să fim smeriți că suntem ortodocși… Nu c-am fi meritat. Poate că nu puteam duce crucea căutării lui Dumnezeu în afara Bisericii, și de aceea ne-a întărit și binecuvântat El cu harul Duhului Său Sfânt și Iubitor ca să-I mulțumim pentru aceasta și să mijlocim smeriți mântuirea celorlalți semeni care nu-L cunosc încă. Iubindu-i și pe cei ce nu-s ca noi, dorindu-le mântuirea lor precum ne-o dorim și nouă.

Totuși, mă tem… că din prea multă ”ortodoxie” nu le dorim mântuirea neortodocșilor. Poate nici a tuturor ortodocșilor… Și tare mă tem să nu o ratăm și noi… Ar trebui să ne bucurăm când întâlnim un neortodox, sau un ortodox rătăcit. Să mulțumim Tatălui nostru că ne-a dat o nouă șansă a mărturisirii iubirii Lui și a lui rugându-ne pentru mântuirea lui, purtându-i neputințele, răbdându-i neștiințele, pansându-i rănile și alinându-i durerile… Și pentru el a venit Hristos. Și ni l-a adus nouă înainte ca să-l îngrijim, nu ca să-l judecăm. Ca să-l luminăm prin iubire, nu ca să-l întunecăm prin izgonire. Ca să-l ajutăm, nu ca să-l anatematizăm. Ca să-l împodobim cu harul lui Hristos, nu ca să-l dezgolim de orice virtute… Nu care cumva din nedibăcia noastră vreun suflet să se smintească și calea mântuirii să fie defăimată!

Ne trebuie, e drept, multă înțelepciune, multă răbdare și gingășie ca să-L mărturisim pe Hristos, fără agresivitate, fără aroganță, fără îndârjire. Să fim creștini adevărați, smeriți și iubitori. Dar pe cât de râvnitori suntem când ne rugăm pentru noi, la fel de râvnitori se cade să fim și când ne rugăm pentru ceilalți. Pentru că Însuși Dumnezeu-Tatăl nostru iubitor ”voieşte ca toţioamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4). Să ne rugăm și noi împreună cu Sfântul Siluan Athonitul:

Așa cum ai dat Apostolilor Tăi pe Duhul Sfânt

și ei Te-au cunoscut pe Tine,

așa, Doamne Iisuse Hristoase, dă tuturor oamenilor

să Te cunoască pe Tine

prin Duhul Tău cel Sfânt. Amin”.

***sunday-of-orthodoxy.jpg

***

***

Alte omilii la Duminica Ortodoxiei:

Sf. Nicolae Velimirovici

Sf. Ignatie Brianceaninov

Parintele Cleopa

Pr. Gheorghe Anitulesei (audio)

Parintele Efrem Athonitul


Categorii

1. Slider, Cuvantul ierarhilor, Duminica Ortodoxiei, Ecumenism, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, IPS Teofan, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Marturisirea Bisericii, Parintele Melchisedec Velnic, Parintele Mihail Stanciu, Parintele Serafim Rose, Pastorale, Sfantul Ioan Maximovici, Sfinti Parinti recenti, Triodul si Postul cel Mare

Etichete (taguri)

, ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

48 Commentarii la “Duminica Ortodoxiei. CE INSEAMNA SA FIM CU ADEVARAT ORTODOCSI?

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Pingback: Duminica Ortodoxiei » Alex Rădescu Blog
  2. Semnati petitia impotriva venirii papei in Romania! Ea va fi publicata in cele mai respectate Reviste Teologice Ortodoxe din toata lumea!
    http://www.petitieonline.ro/petitie/papa_nu_are_ce_cauta_in_romania_-p66477055.html

    Sa cunoasca fratii ortodocsi ca nu toti romanii sunt filopapisti si ecumenisti asa cum suntem considerati in lumea ortodoxa! Vom primi raspunsuri oficiale ale unor inalte fete bisericesti din Ortodoxia Ecumenica!

  3. Pingback: Război întru Cuvânt » Marturiile despre Ortodoxie ale unui convertit de la baptism, Clark Carlton: CUM SA TRAIESTI O VIATA ORTODOXA INTR-O LUME SECULARA?
  4. Duminica cea sfântă a Ortodoxiei şi valoarea simbolică, sacramentală şi morală a sfintelor icoane

    Cu multă bucurie sufletească constatăm faptul că despre sfintele icoane s-au spus foarte multe lucruri folositoare, din punct de vedere duhovnicesc, de către mulţi avizaţi şi însemnaţi teologi, publicându-se, în acest sens, volume întregi. Sfinţii Părinţi au vorbit despre rolul icoanelor din perspectivă istorică, duhovnicească şi dogmatică, în acelaşi timp învăţându-ne să ne închinăm la ele ca la sfinţii ce sunt închipuiţi pe ele. „Căci cinstea dată icoanelor se urcă la chipul cel dintâi” spune Sfântul Vasile Cel Mare. Sunt mulţi dintre aceia care consideră şi preţuiesc sfintele icoane mai mult ca valori artistice şi istorice, decât ca obiecte putătoare de har şi sfinţenie. Ei au admirat îndeosebi vechimea, culorile, măiestria şi arta cu care sunt lucrate, realitate subliniată şi remarcată şi de către autorul cărţii, dar nu reuşesc să surprindă şi nici nu sunt în stare să simtă duhul ce vibrează şi care se transmite prin aceste sfinte obiecte!… Căci prin intermediul sfintelor icoane, noi suntem permanent în comuniune cu Iisus Hristos, cu Fecioara Maria – Născătoarea de Dumnezeu şi cu toţi sfinţii, datorită sfintelor rugăciuni. Prin icoane întreţinem un continuu dialog cu Creatorul cerului şi al pământului şi cu toţi sfinţii.
    Este suficient numai să vezi o icoană, să îngenunchezi în faţa ei, că te şi înalţi imediat, cu mintea la Domnul Iisus Hristos. Bineînţeles, ne putem ruga şi fără să avem în faţă icoane, dar creştinul obişnuit îşi adună mintea cel mai uşor şi intră în atmosfera rugăciunii, stând în faţa unei icoane făcătoare de minuni, însă până la urmă, toate icoanele pot fi şi trebuie să fie săvârşitoare şi izvorâtoare de minuni!… Atunci simte imediat, Harul Sfântului Duh în inima sa, simte o prezenţă divină neîntreruptă, căldură şi încredere duhovnicească, pe care le-ar simţi mult mai greu dacă s-ar ruga în lipsa unei astfel de icoane – iată, aşadar, valoarea sacramentală, harică şi sfinţitoare a sfintelor icoane!… Cu alte cuvinte icoanele scurtează calea între cer şi pământ, întreţin un permanent dialog între Dumnezeu şi om, îl urcă pe om spre cer, după măsura smereniei lui şi îl coboară pe Dumnezeu spre pământ, după nemăsurata Lui dragoste!…
    Aşa stând lucrurile, noi suntem chemaţi să recunoaştem felul în care Creştinismul este perceput ca fiind relaţia omului cu Dumnezeu. Această relaţie are caracter istoric, prin urmare problema omului şi a lui Dumnezeu se studiază, se înţelege în sens teandric-istoric. De asemenea, religia creştină, care este revelată, este căutarea omului de către Dumnezeu. Această căutare este lungă, având origini în creaţie, când omul a fost creat după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, până la cuvintele Evangheliei: „şi cuvântul trup s-a făcut”. Prin icoană, ca reprezentare a lui Dumnezeu Întrupat, Biserica Ortodoxă mărturiseşte despre asumarea firii omeneşti în ipostasul Cuvântului lui Dumnezeu, adică despre mântuirea firii noastre. Icoana „izvorăşte astfel din învăţătura despre mântuire”. Argumentul principal al cinstirii icoanelor este deci, Întruparea lui Iisus Hristos: „Odinioară Dumnezeu, cel netrupesc şi fără formă, nu se repreeinta nicidecum în icoană. Dar acum, după ce s-a arătat în trup şi cu oamenii a petrecut, înfăţişez în icoană ceea ce este văzut al lui Dumnezeu” – ne spune Sf. Ioan Damaschinul în Cuv.I despre Icoane.
    Dar, înainte de a intra în această problemă, voi prezenta ca argument al cinstirii icoanei, faţă de interdicţia mozaică a chipului cioplit, o preţioasă precizare a deosebirii între idol şi simbol. Realităţi pe care le abordează şi le dezbate şi Părintele Cios în această lucrare. Această diferenţiere şi deosebire a fost discutată pentru prima oară în istorie de către Părinţii Bisericii în timpul marilor contoverse iconoclaste. Prin ea a putut fi împăcată în conştiinţa creştină, contradicţia aparentă din Vechiul Testament între interdicţia chipurilor cioplite (Exod. 22, 4-6; 22, 25; 32, 1-4; Levitic 26, 1; Deuteronom 4, 19-20; 27, 15) şi porunca de a se turna doi heruvimi în cortul sfânt (Exod. 25, 18-21), sau de a se turna un şarpe de aramă ca semn a lui Iisus Hristos (Numeri 21, 8-9). Spre argumentare şi confirmare vom arăta, în cele ce urmează, un citat clasic a Sf. Teodor Studitul din Antioh I, care zice: „O ce nebunie! Negaţia (închinări la idoli), opreşte a se asemăna Dumnezeu cu o făptură din cele ce sunt, cu soarele, cu luna, cu stelele, sau cu alceva dintre celelalte, care e una cu construirea de idoli; afirmaţia vrea să ridice pe Israel pe o cale simbolică, prin anumite clipuri şi forme la contemplarea şi slujirea unicului Dumnezeu. Oare nu este şi chipul (paradigma) întregului cort o manifestare văzută a slujirii în duh, desemnată prin vedenii simbolice marelui Moise, De Dumnezeul tuturor?”. Acest text face o diferenţiere clară intre idol şi simbol. Idolul fixează spiritul închinătorului la lumea creată, simbolul priveste la inălţarea minţii omenesti dincolo de el, la contemplare şi închinare spirituală a lui Dumnezeu. El nu este o realitate pentru sine, ci în funcţie de o altă realitate pe care o simbolizează. El este o scară care ajută spiritul să urce la realitatea simbolizată. Este văzut prin urmare, în funcţie de transcedenţă. Idolul nu înalţă spiritul la o trascendenţă, ci îl coboară în creaţie, îl reduce la datele imanentului, dar acest imanent este divinitatea. Patriarhul Nichifor Mărturisitorul susţine că „Sensul idolilor şi al înclinării lor de către cei rătăciţi, rămânând la ceea ce se vede şi neputând indica mai mult… îndreaplă mintea omului la pieire şi la materia nensufleţită”. De aceea Sfăntul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni 8,4 afirmă că „Nu este vreo putere în idoli, ci sunt pietre şi demoni…”. Tocmai pentru faptul că idolii simbolizează forţe imanente, exagerate demonic, s-au asociat mituri, care personifică aceste forţe, iar cultul lor e legat de mituri animând şi el acele patimi în oameni. Acest cult a fost numit idolatrie. În schimb simbolul sacru este un semn delicat şi sensibil al prezenţei lui Dumnezeu, cum ar fi, de pildă: „Să faci doi heruvimi din aur… să fie aripile întinse pe deasupra… „Acolo Mă voi întâlni cu tine”, iată aşadar, imagini aşeazate pe Chivotul Legământului, chiar deasupra sulurilor Legii care le interzice. Prin simbolurile sale, Vechiul Testament mărturiseşte credinţa sa în comunicabilitatea lui Dumnezeu prin mijloace sensibile şi o anticipare a icoanelor, precum Vechiul Testament este o anticipare a lui Hristos.
    Icoana nu mai este nici idol, care identifică sau confundă natura ori diferitele ei forţe cu Dumnezeu, nici simbol care atestă prezenţa lui Dumnezeu dar Îi afirmă distincţia de el, ci reprezentarea lui Dumnezeu însuşi devenit ipostasul personal a firii umane. Icoana păstrează distincţia între creatură şi Dumnezeu, dar vede într-o faţă umană creată pe ipostasul dumnezeiesc însuşi devenit subiectul ei. Ea este locul unei prezenţe harice, ea face trecerea de la tip la prototip, de la ceea ce este zugrăvit la ceea este în original. Învăţătura Bisericii despre icoană se bazează pe fundamentul ei hristologic, întruparea lui Hristos dă sens icoanei, iar apărând icoana, ea a avut conştiinţa că apără temeiurile credinţei.
    Pentru iconoclaşti icoana veritabilă este aceea identică cu prototipul, ajungând la concluzia că singura icoană a lui Iisus Hristos este Euharistia. Pentru Biserică Sfintele Daruri nu sunt o icoană tocmai pentru faptul că sunt identice cu Prototipul lor, ele nu se prefac în imaginea, ci în „prea curat Trup şi scump Sânge” a lui Iisus Hristos. Noţiunea de „icoană” presupune diferenţierea esenţială dintre imagine şi prototip. Ea este, potrivit afirmaţiilor Patriarhului Nichifor, o asemănare a prototipului, dar se deosebeşte prin natură de acesta. Dacă nu se acceptă această distincţie se ajunge la idolatrie. Pentru aceştia nu poate fi icoană, decât aceea care poate reprezenta cele două naturi ale lui Hristos – umană şi divină. Dogma de la Sinodul IV Calcedon (451) face însă o distincţie clară între naturi pe de o parte şi persoană, pe de alta. De aici plecând, observăm că icoana nu reprezintă nici natura umană, nici cea divină, ci persoana unei Fiinţe Divine Întrupate – Care este Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – după cum ne relatează Sfântul Teodor Studitul. Icoana se leagă de prototip pentru că îi reprezintă persoana şi îi poartă numele. Dar se face distincţia clară şi limpede: „În Treime, Hristos se deosebeşte de persoana Sa. În icoane, El se deosebeşte de propia Sa reprezentare prin natură” ne declară acelaşi Sfânt Teodor Studitul.
    De la interzicerea picturii, a reprezentării lui Iisus Hristos s-a ajuns la respingerea tuturor celorlalte icoane. Împotriva lui Leon al III – care a dat un Edict în sensul acesta, Sfântul Ioan Damaschin arată sensul acestei interziceri: „Dacă pictezi imagini ale lui Hristos fără să le pictezi şi pe cele ale sfinţilor, e limpede că ceea ce interzici nu este reprezentarea, ci venerarea sfinţilor”. El percepe legătura intimă şi insurmontabilă ce există între venerarea icoanelor şi cea a sfinţilor. Refuzând venerarea sfinţilor se sfârşeşte logic prin a se respinge venerarea moaştelor şi în general, a tot ceea ce este material. Pentru Ortodoxie, mântuirea este legată tocmai de materie, fiindcă ea este realizată prin unirea ipostatică dintre Dumnezeu şi trupul omenesc. Sfântul Ioan Damaschin răspunde în acest sens: „Nu ador materia, ci pe Creatorul materiei, Care a devenit materie de dragul meu, Care a vroit să locuiască în materie şi Care, prin cele materiale, mi-a dus mântuirea”…
    Pentru Sfântul Teodor Studitul, icoana este o confirmare a chenozei Fiului lui Dumnezeu; ca atare nu este urâtă şi nici respingătoare Domnului: „Nu e urâtă de Dumnezeu, o, cugetător al deşertăciunii, ci e chiar foarte iubită”. Fiindcă altfel, cum ar fi făcut ceea ce I-a fost urât să facă? Căci nimic nu are atât de primordial omul între însuşirile Lui, ca putinţa de a fi înfăţişat in chip. Iar ceea ce nu poate fi înfăţişat în chip nu este nici om, ci doar vreun avorton. Vezi, prin deşartele tale cuvinte, ce deduci că este Hristos, cel ce, pentru imensa Lui bunătate, a iubit să se facă om adevărat în toate?… Şi cum se va crede că şi-a luat trup din Sfânta Fecioară, dacă nu se zugrăveşte în icoană la fel ca noi?… Cu alte cuvinte, Sfântul Teodor vede implicată în negarea icoanei, negarea întregii opere de mântuire a lui Hristos, a patimii şi a morţii Sale. El constată paralelismul între cuvântul despre Iisus Hristos şi Icoana Lui. Căci şi cuvântul zugrăveşte în mintea ascultătorilor un chip al lui Iisus Hristos… A nega lui Hristos putinţa de a fi zugrăvit în icoană, înseamnă a ignora toate însuşirile Lui trupeşti, deci a cădea în dochetism. Nicăieri nu se spune că Iisus Hristos a fost fară chip. Icoana aceasta arată că a avut chip, a luat chip de rob, după cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Filipeni 2, 9; În inima iconoclasmului şi a tuturor ereziilor tipice. Sfinţii Părinţi ai Bisericii au descoperit „reducţia şi chiar refuzul misterului kenozei”. Icoana devine o confirmare mai mult a misterului kenozei devine ca mijloc paradoxal de realizare a teoriei umane a îndumnezeirii.
    În altă ordine de idei, mă gândeam în aceste vremuri, la modul în care istoria este ciclică, la felul în care ea se repetă, fiindcă, iată, asistăm la pervertirea unora dintre noi cu maladia iconoclasmului (unul modern, contemmporan, de această dată) care evidenţiază Icoana ca fiind un instrument al stressului şi al discriminării şi care, în consecinţă, invocă îndepărtarea şi înlăturarea acesteia din preajma copiilor noştrii căci ar putea fi contaminaţi de duhul îndoctrinării, te pomeneşti, şi de cel al bigotismului ori al pietismului!… Şi acest fapt ar fi în opoziţie cu icoana modernă a televizorului sau a calculatorului, nu?!…
    Am senzaţia tot mai pregnantă că spiritul cel autentic cu toate ale sale, incomodează şi deranjează pe unii, deoarece constituie o realitate existenţială, puternică şi cât se poate de compactă, conţinând nişte precepte moral-creştine foarte clare şi corect definite. Acest lucru estompează sau atenuează unora duhul lor foarte zdruncinat şi de-a dreptul exhaustiv, ajungând (sărmanii) nişte victime ce revendică „libertatea de conştiinţă” care, chipurile, ar fi înrobită de icoanele, slujbele ori simbolurile Creştinismului sau, de ce nu, şi ale altor religii!… Cred că, în primul rând, unii ca aceştia sunt victimele secularizării, sau nostalgicii vremurilor prigonitoare împotriva Bisericii, ori sclavii propriei lor conştiinţe lipsită de o articulare spirituală autentică!… Se ignoră însă, următorul aspect, şi anume că: libertatea de conştiinţă înseamnă (şi) respectarea libertăţii conştiinţei semenului, mai cu seamă în cazul în care, această conştiinţă – care agreează, ba chiar apără existenţa Icoanei, lucrează în majoritatea covârşitoare a membrilor acestei ţări!… Suntem întru totul de acord cu respectarea drepturilor unei minorităţii – fie şi aceea a iconoclaştilor, dar aceştia să nu uite totuşi faptul, că în spiritul reciprocităţii, trebuie aplicată şi vice-versa, în caz contrar, vom vorbi într-adevăr, de discriminare!…
    O altă problemă este aceea a apariţiei unui precedent destul de primejdios, aşa încât ne întrebăm şi chiar aşteptăm cu înfrigurare să vedem ce va mai urma: Cine, de unde (de nicăieri şi de aiurea), cu ce petiţii, reclamaţii, idei şi soluţii năstruşnice va mai veni, pentru că mintea (şi conştiinţa în virtutea libertăţii de expresie) lucrează, mai cu seamă într-un stat democratic ca acesta unde, culmea, este invocată discriminarea în condiţiile în care alţii ne laudă sau poate, chiar ne acuză de prea multă toleranţă!… Prin urmare, ni se cere să refuzăm şi să renunţăm la Chipul lui Iisus Hristos din Icoană. Oare se doreşte cumva, să se ajungă şi la respingerea Chipului Hristic din om?… Ştim cu toţii că asemenea încercări s-au mai făcut în istoria (chiar recentă) a poporului nostru, aşa încât ar trebui să dispunem de o oarecare experienţă şi imunitate!… Şi mai cunoaştem un lucru, şi anume că: atunci când vrei să faci pe victima sau pe eroul cuiva, se impune existenţa şi enunţarea unor dovezi, a unor probe, ori eu nu am văzut şi nu am cunoscut, la noi în ultimii 17 ani, de exemplu, nici o victimă a vreunei icoane, în schimb oameni care au primt daruri şi multe binefaceri de la Hristos Domnul prin intermediul rugăciunilor făcute la Icoana Sa, am cunoscut şi cunosc foarte mulţi, inclusiv copii; aşa încât cu toţi aceştia ce facem acum, îi trecem aşa, cu vederea, fără să-i întrebăm şi pe ei ceva?… De fapt aceşti iconoclaşti contemporani au întrebat ei pe cineva, ceva?!… În această direcţie, autorul lucrării de faţă aduce foarte multe argumente pertinente, în sprijinul efectului şi a consecinţelor pozitive sau benefice a prezenţei şi existenţei icoanelor în casele noastre, abordând toate laturile şi aspectele folositoare şi sfinţitoare ale acestora, pentru noi oamenii!…
    Remarcăm şi constatăm cu indignare şi stupoare că este invocată adeseori, filozofia absurdului, şi că se urmăreşte chiar impunerea unei evidenţe şi a unei realităţi a absurdului, până la ajungerea tocmai la culmile acestuia!… Oricum, cu teoria imposibilului care poate deveni posibil oriunde şi oricum, ne-am obişnuit deja, astfel încât de ce nu ne-am putea acomoda şi cu absurdul ca fiind o normă şi o componenţă firească şi chiar indispensabilă vieţii noastre, ajungând să zicem „răului bine şi binelui rău”, căci şi această problemă (a icoanelor) face parte tot din categoria lucrurilor ce au fost răsturnate, din punct de vedere axiologic; drept pentru care într-adevăr, volumul de faţă are un caracter profund apărător, mărturisitor şi misionar, căci dacă „noi nu vom vorbi, atunci pietrele vor striga”!…
    De aceea, pentru toate acestea noi trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu, odată pentru faptul că ne trezeşte la realitate şi ne invită la trezvie, scoţându-ne din ispita şi din păcatul triumfalismului ori al autosuficienţei, iar în al doilea rând pentru că ne dă atâtea prilejuri de cultivare şi chiar de înmulţire a conştiinţei apologetice în vederea (re)activării laturii mărturisitoare şi misionare, toate cu scopul dobândirii mântuirii noastre în Împărăţia Cerurilor – unde nu vom mai avea nevoie de icoane fiindcă îi vom vedea pe toţi cei reprezentaţi în ele faţă către faţă!… Să dea Dumnezeu să putem să le primim pe toate cu bucurie, cu folos duhovnicesc şi cu smerenie şi să îndrăznim înainte cu Mântuitorul, căci „El a biruit lumea” păcatelor, inclusiv cea a iconoclaştilor, pentru care suntem datori să ne rugăm, chiar la icoanele şi la slujbele pe care ei le resping şi ză zicem cu toţii: „Iartă-i, Doamne că nu ştiu ce fac!” sau: „Nu le socoti lor păcatul acesta”…

    Drd. Stelian Gomboş.

  5. Pr Timotei, eu nu sunt ecumenista, dar cred ca ar fi rusinos sa se semneze o petitie in acest sens. De ce sa nu fie primit papa in Romania ? Poate ca intrand intr-o biserica ortodoxa va ajunge la adevar si se va pocai !
    V-ar place ca un patriarh roman, sau cel de la Constantinopole sa nu fie primit intr-o tara din occident ? Sau ortodocsilor care traiesc in occident sa nu li se dea biserici ?
    Hristos a vorbit si a stat la masa exact cu cei care erau proscrisi de Legea Vechiului Testament, caci El si pentru mantuirea acelora venise.
    Nu este de acceptat ecumenismul, in sensul de a ceda in fata ereziilor, dar a lasa pe eretici sa vina sa cunoasca ortodoxia nu este ceva rau.
    Daca va e frica ca venirea lui va influenta pe ortodocsii romani, inseamna ca nu v-ati facut bine slujirea, daca ortodocsii sunt asa de slabi.
    Sunt ortodocsi in occident, care s-au intarit si mai mult in credinta in mijlocul romano-catolicismului, si chiar au adus pe multi romano-catolici la ortodoxie, iar sfintia voastra va speriati sa vina un papa in mijlocul ortodoxiei ?
    Aceste idei extremiste fac mult mai mult rau ortodoxiei decat ecumenismul insasi !

  6. @ Hrisanti

    Nici eu nu sunt pro-ecumenism DAR…
    – Imi imaginez scenariul: Papa intra intr-o biserica ortodoxa din Romania si se pocaieste. Vede acolo Adevarul, ca la Vatican, in Basilica unde sunt chiar moastele Sfintilor Apostoli, sau la Roma, unde sunt catacombele crestinilor din primele secole, ceva, ceva il impiedica. Rezultat: tot romano-catolicismul cade la pamant, sau…isi aleg un nou papa si lucrurile vor sta ca mai inainte.
    – Daca Papa vine in Romania, tu crezi ca este ca sa le dea romanilor ortodocsi din occident biserici?
    – Tu crezi ca Papa vine in Romania ca sa cunoasca ortodoxia la ea acasa? De asta are el nevoie, sau il impinge alte treburi “diplomatice”?
    – Spui:Daca va e frica ca venirea lui va influenta pe ortodocsii romani, inseamna ca nu v-ati facut bine slujirea, daca ortodocsii sunt asa de slabi.
    Nu putem acuza un preot ca nu si-a facut bine slujirea daca oile se ratacesc. Si sa nu ispitim, ca exemple de genul acesta avem destule in istorie.

  7. Credem ca miscarile de masa nu mai sunt eficiente pentru noi.

    O lucrare personala a fiecaruia vizand smerenia, iubirea, rugacuinea si exemplul dat de noi celor din jur printr-o marturisire nepatimasa a adevarurilor ortodoxe, credem ca este o cale mai potrivita.

    iertati,
    sa aveti pace in inima si
    ,,lucrati cu intelepciune”

    http://www.sinaxa.net

  8. Pingback: Război întru Cuvânt » Dr. Ioan Gandu: SA LUPTAM LUPTA CEA BUNA (II). “Stiti voi, fratilor, care este arma cea mai puternica a omului pe pamant?…”. De ce o lepadam tocmai pe ea?
  9. @ C.O.

    Nu stiu cum sa ma adresez, fiindca “C.O.” nu ma lasa sa inteleg daca sunteti barbat/femeie/cleric/mirean, asa ca imi cer scuze sa va raspund fara o adresare la persoana.

    Desigur, poate ca nu acest papa si nu acum va intelege unde este Dumnezeu, dar a nu-l primi pe papa (oricare ar fi el) in vizita de curtoazie mi se pare un gest foarte, iertati-ma, ne-crestin.
    Daca vine poate ca nu se converteste pe moment, dar daca nu este primit ce se va spune despre BOR ?
    Eu traiesc intr-o lume romano-catolica de vreo 15 ani, si iata ca nu mi-am pierdut credinta, ba chiar o sa va uimesc poate sa va spun ca aici am inteles si mai bine ca Biserica lui Hristos este in ortodoxie. Si nu numai atat, dar am botezat francezi adulti, eu pacatoasa am avut aceasta nemeritata sansa de a fi nasa de botez a unor adulti occidentali !
    Sigur ca permisiunea ca romanii sa primeasca biserici in occident tine de autoritati ecleziaste catolice si ca o atitudine dusmanoasa fata de papa nu ar ajuta ortodocsilor romani din afara tarii, dar nici celor din tara.
    Iertati-ma, dar nu opunandu-ne venirii in lumea ortodoxa a unui prelat occidental dovedim ca suntem buni ortodocsi.:-)

  10. @Hrisanti:

    Suntem toti oameni mari, adulti, trecuti de varsta naivitatilor 🙂 , si stim ca la acel nivel inalt vizitele se stabilesc din ratiuni pur ”politice”. Fara sa cadem in isteriile unora sau altora, ne opunem acestei vizite din motive legate de contextul in care are loc (competitia intre patriarhii de a stabili legaturi cat mai trainice cu Vaticanul), de mizele acesteia, de agenda celor care o organizeaza si de implicatiile vizibile de acum.

    Daca e adevarat ceea ce am auzit, Inaltul Teofan s-a opus, “mostenind” duhovniceste testamentul IPS Bartolomeu Anania, invitarii Papei de catre Sf. Sinod nu pentru ca e nepoliticos, ci din ratiuni pastorale.

  11. Frate si eu sunt trecuta, din pacate :), de varsta naivitatii si pana la urma nici nu stiu exact de ce trebuia sau nu sa vina papa fiindca nu ma preocupa agenda papei, dar ideea de a face o petitie impotriva venirii papei in Romania continua sa mi se para ridicola.
    Ca vine sau nu papa, asta nu schimba cu nimic atitudinea ierarhiei BOR, adica cei care sunt cu Traditia vor fi, iar cei care isi vand sufletul si-l vor vinde, cu papa sau fara papa in Romania.

  12. Un memoriu serios catre Sinod ar mai avea sens. Problema nu e asa de mica si nu are legatura cu ospitalitatea, ci cu prozelitismul si cu ecumenismul.

    Cu petitiile online suntem si noi lamuriti, dupa ce ne-am ars tare in anii trecuti. Nu rezolva decat la adunarea si vizualizarea la “Big Brother” a mai multe nume si date personale… Iar ceva scris numai cu litere mari si trimis de zeci de ori ca spam pe mailuri si prin comentarii suna extrem de isteric si alarmist si nu face cinste Ortodoxiei, nu denota discernamant si echilibru.

  13. Mai fratilor, eu nu inteleg ce prozelitism si ecumenism sa faca papa in Romania ? Daca suntem ortodocsi de 2011 ani, ne poate schimba cineva asa usor?

  14. @Hrisanti:

    Prozelitismul si ecumenismul pe care il face de obicei. Detalii – in demersurile institutionale oficiale ale Comisiilor de dialog, in acordurile gen Ravenna (desi ulterior suspendate), Balamand etc., in suspendarea anatemelor de catre Athenagoras si Papa, in declaratiile si actiunile unor Koch, Kaspers care arata genul de noua uniatie pe care il urmareste, consecvent, Vaticanul. Venirea Papei mai da un avant alde Cornenilor, Crecanilor si tuturor celor care promoveaza aberatia teologica a bisericilor ”surori” – nu putini, va intraripa greco-catolicii care acum nu mai au un Anania cu care sa se confrunte. Va pune iarasi in fierbere lumea ortodoxa, intre presiunile celor puternici si cu sortulet, si cei care trag sa faca schisma si tulburare in biserica. Poate de departe nu se resimte menghina cum se strange tot mai mult intre extremele ecumenistilor si ale zelotilor. Insa cei de aici o simtim mai mult.

  15. Frate admin, eu stiu ce zici si inteleg foarte bine aceste temeri care sunt al tuturor, insa eu ma intreb ce este Ortodoxia ? Pai nu este Cuvantul lui Dumnezeu? Nu este Biserica lui Dumnezeu ? De cand ar putea ereticii sa o doboare sau influenteze ?
    Sfantul Ioan Gura de Aur a fost anatemizat, excomunicat, si astazi, iata, Sfanta Liturghie pe care a compus-o se canta pe tot pamantul, si atunci ?
    Aceste tulburari si agitatii care duc la gesturi extreme si dusmanoase sunt lucratura lui aghiuta, fiindca in loc sa ne ocupam sa ne intarim noi duhovniceste interior, ne ocupam sa-i judeca pe altii (papi sau patriarhi) si ce plata avem de la asta ?
    Ce trebuie sa vina va veni, prigoana ortodocsilor, batjocorirea lor, poate ortodoxia va sfarsi in catacombe, precum a si inceput, si cine vrea cernerea asta ? Dumnezeu insusi o vrea, ne-a spus-o in Sfanta Scriptura. Si-atunci, vom opri noi toate astea cu petitii sau injurii la adresa ratacitilor ?
    Poate sunt eu dusa cu pluta, s-ar putea ca-s de nimic, dar eu nu inteleg unde ne este credinta ? Suntem ca apostolii care in timpul furtunii pe mare tipau la Hristos sa se trezeasca ca se scufunda, pai cum era sa se scufunde cand EL era cu ei in barca ?
    Daca stim sa cantam cu insufletire “Cu noi este Dumnezeu, intelegeti neamuri si va plecati ” atunci de ce si de cine sa ne fie frica ?

  16. Hrisanti,
    cred ca sunt si eu pe aceeasi pluta cu dvs. – bine ar fi fost daca era macar o barcuta 🙂 – pt ca gandesc cam in acelasi fel.

    Admin are insa dreptate.
    Ganditi-va la un singur aspect: primirea papei de catre Patriarhul nostru, da apa la moara celor care lupta BOR-ul din interior.
    In mod real, papa nu e un pericol pentru Biserica lui Hristos, asa cum ziceti dvs.
    Nici eu nu sunt de acord cu semnarea de astfel de petitii, pt ca oricum este degeaba.
    Doamne ajuta!

  17. “C.O.” sunt intitialele numelui unei persoane care a ales sa scrie comentarii axate pe un subiect, fara a uza de influenta unui titlu anume sau a altei caracteristici legate de persoana. Deci scuzele nu sunt necesare.

    Voi incerca in cele ce urmeaza sa iti raspund in ordina postarii comentariilor.

    a nu-l primi pe papa (oricare ar fi el) in vizita de curtoazie mi se pare un gest foarte, iertati-ma, ne-crestin"

    Orice vizita are o cauza. Vizita Papei nu poate fi doar de curtoazie, deoarece el nu este orisicine, si prin urmare nu va fi lipsita de consecinte acesta vizita a “infailibilului” Papa, intr-o tara majoritar ortodoxa.

    Din partea BOR, a raspunde acestei vizite presupune a raspunde unui dialog, care va fi pilduitor pentru crestinul de rand, dar nu numai atat!

    -Intrebi: “dar daca nu este primit ce se va spune despre BOR ?”

    Pai poate o sa se spuna la fel ca si din 1054 incoace. Sa fim noi mai grijulii decat inaintasii nostri, si sa ne preocupe imaginea? Cati nu hulesc Biserica lui Hristos, sa ne asteptam ca cei de alta credinta sa aduca numai cuvinte de lauda la adresa ortodoxiei?

    (…)
    -“nu opunandu-ne venirii in lumea ortodoxa a unui prelat occidental dovedim ca suntem buni ortodocsi

    Cu siguranta marturia unei vietuiri ortodoxe nu este dovedita prin semnatura care poate fi data pentru a protesta venirii Papei in Romania. A crede ca semnatura ta conteaza ca Papa sa nu vina in Romania este chiar o dovada de naivitate. Dar si a spune ca nu-i nimic daca vine, ba mai mult chiar a crede ca el se va converti in urma acestei vizite, presupune a avea un discernamant copilaresc.

    Ca vine sau nu papa, asta nu schimba cu nimic atitudinea ierarhiei BOR, adica cei care sunt cu Traditia vor fi, iar cei care isi vand sufletul si-l vor vinde, cu papa sau fara papa in Romania.

    Daca nimic nu se schimba in functie de venirea Papei, atunci, in aceeasi logica, la fel se va intampla si daca nu o sa vina, ca si in matematica: 0 (nimic) adaugat sau scazut la un numar va da acelasi numar. Daca insa ne gandim ca exista o lupta ce se da in planul duhurilor si ca Sfintii Parinti ne spun ca “tot ce intra in suflet, lucreaza in suflet”, atunci nu putem sa facem abstractie nici de aceasta venire.

    Daca suntem ortodocsi de 2011 ani, ne poate schimba cineva asa usor?

    Ca neam ne declaram ortodocsi, dar taria credintei fiecaruia nu este de aceeasi masura pentru toti. Si ce va castiga omul de va avea toata lumea si isi va pierde sufletul? Oare putin lucru este un suflet? Oare pastorul cel bun,nu va trebui sa alerge dupa oaia cea ratacita? Le ce bun sa lase sa intre in staul lupul, sperand ca oaia va fi tot oaie si nu se va converti in lup, cand ea poate fi devorata?

    Ce este Ortodoxia ? Pai nu este Cuvantul lui Dumnezeu? Nu este Biserica lui Dumnezeu ? De cand ar putea ereticii sa o doboare sau influenteze ?

    Nu se pune asa problema. Cuvantul lui Dumnezeu este Hristos. Ortodoxia este dreapta credinta. Biserica este Trupul lui Hristos si intr-adevar nici portile iadului nu o vor birui. In schimb ea a fost prigonita inca din primele secole si asa va fi pana la sfarsitul timpurilor. Ereticii nu o vor dobori, dar nici sa ne amagim ca o iubesc si ca ne sunt prieteni. Adevarata prietenie se bazeaza pe adevar si iubire, altfel degenereaza…

    Aceste tulburari si agitatii care duc la gesturi extreme si dusmanoase sunt lucratura lui aghiuta, fiindca in loc sa ne ocupam sa ne intarim noi duhovniceste interior, ne ocupam sa-i judecam pe altii (papi sau patriarhi) si ce plata avem de la asta?

    Intr-adevar omul trebuie sa se intareasca duhovniceste, sa se curete de patimi, dar asta nu presupune ca va fi indiferent fata de restul lumii, fata de ceea ce se intampla in timpul sau. Si aici iti aduc un citat al P. Calciu: “nu trebuie sa intoarcem si celalalt obraz in fata celor care ne batjocoresc, ci mai degraba sa respectam verticalitatea cu care Dumnezeu l-a inzestrat pe om, si sa urmam exemplul Mantuitorului, Care, atunci cand a fost lovit peste obraz, nu l-a intors si pe celalat, ci a cerut socoteala zicand: “Daca am vorbit rau, dovedeste ca este rau, iar daca am vorbit bine, de ce ma bati?” (Ioan, 18, 23).

    A veni sau a nu veni Papa in Romania nu tine de judecarea aproapelui, nu presupune a-l judeca pe Papa sau pe Patriarh, ca daca gandim asa, o sa ajungem sa spunem ca si Sfantul Nicolae l-a judecat pe Arie.

    Suntem ca apostolii care in timpul furtunii pe mare tipau la Hristos sa se trezeasca ca se scufunda, pai cum era sa se scufunde cand EL era cu ei in barca?

    Nu putem sa facem o astfel de comparatie pentru ca suntem foarte departe de aceasta situatie pe care o infatisezi. Credinta oamenilor in ziua de astazi este cu mult mai slaba. Sa ne aducem aminte ca daca am avea credinta cat un bob de mustar am putea muta si muntii din loc, iar cand va veni Fiul Omului pe pamant, gasi-va oare El credinta?

    Daca stim sa cantam cu insufletire “Cu noi este Dumnezeu, intelegeti neamuri si va plecati ” atunci de ce si de cine sa ne fie frica?

    Daca ajungem sa cantam asa la Paris, atunci poate ca lucrurile se vor schimba de acolo…

  18. Frate c.o.

    In primul rand ca eu nu sunt la Paris :-), stiu ca pentru romanii din tara Franta inseamna Paris, dar va inselati, Parisul nu inseamna Franta :-). Adevarata Franta nu este la Paris…dupa cum nici adevarat Romanie nu este la Bucuresti…
    Nu am timpul necesar sa va raspund pe puncte cu citate, asa cum ati facut dvs., dar va spun in linii generale:
    – nu am zis niciodata ca papa ne este prieten.
    – Hristos ne-a spus sa ne iubim si dusmanii si sa ne rugam pentru ei si sa-i ajutam.
    – nu stie nimeni daca papa nu se pocaieste in ultima zi a vietii sale si se mantuieste inaintea unor ortodocsi din nastere care traiesc in pacat.
    – sigur imaginea BOR poate nu conteaza, dar a primi un prelat romano-catolic care ii lasa pe ortodocsi sa-si faca biserici in occident, chiar si in situatia in care ii convertesc pe unii occidentali, vi se pare o problema de imagine, sau una de propagare a ortodoxiei, chiar si imperceptibil ?…
    -credeti ca papa, sau alti eretici, sunt devina ca unii ortodocsi isi pierd sufletul ?
    – nu vad legatura intre discutie si intoarcerea celuilalt obraz.
    – sa nu ne comparam noi cu Sfantul Nicoale. Tin minte un comentariu al Parintelui Savatie de acum cativa ani referitor la faptul de a ne feri sa credem noi ca putem avea atitudinea sfintilor, atat timp cat suntem departe de a fi sfinti, caci prin sfinti Sfantul Duh actiona, prin noi s-ar putea sa actioneze aghiuta, speculandu-ne mandria sau parerea de sine.

    Domnul sa ne miluiasca pe toti.

  19. Imi cer scuze. Subiectul in dezbatere era altul. Cred ca ar fi fost potrivit sa fi scris la pagina despre minunea cu micutul Nectarie. N-am fost atenta. La cat ma pricep la internetul asta… Va rog sa ma iertati!

    Doamne ajuta

  20. Pingback: DUMINICA ORTODOXIEI, BIRUINTA ICOANELOR. Jean-Claude Larchet ne explica ce este icoana si care este rolul ei: ICONARUL SI ARTISTUL -
  21. Pingback: Predicile Sfantului Luca al Crimeei la Duminica Ortodoxiei despre ERETICI, SCHISMATICI si ICONOCLASMUL DE IERI SI DE AZI -
  22. Pingback: PASTORALA SFANTULUI SINOD: Duminica Ortodoxiei este sarbatoarea biruintei adevarului revelat asupra schimonoselilor mincinoase ale ereziilor - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  23. Pingback: INTALNIREA IN ADANC SI DESCHIDEREA CERULUI. Talcuirea Evangheliei din Duminica Ortodoxiei – chemarea lui Filip si Natanael -
  24. Pingback: DUMINICA ORTODOXIEI. Predici ale Sfantului Ioan de Kronstadt in prima duminica din Postul Mare. NOI SUNTEM ORTODOCSI IN CARE NU ESTE VICLESUG? -
  25. Pingback: CONVERTITI CONTEMPORANI LA ORTODOXIE dau marturii vii si puternice despre intoarcerea lor "ACASA", in singura Biserica adevarata: "Ortodoxia e o trezire" - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  26. Pingback: CE FACEM CU ICOANA LUI DUMNEZEU DIN NOI? Predica la Duminica Ortodoxiei a Cuviosului Iustin Popovici: “ACESTA ESTI TU. Ia aminte, omule, cum traiesti! Nu sluți chipul lui Dumnezeu din sufletul tau si nu-L rani pe Hristos” -
  27. Pingback: DUMINICA SFANTULUI GRIGORIE PALAMA. Parintele Petroniu Tanase si Arhim. Simeon Kraiopoulos despre RUGACIUNEA MINTII, VEDEREA LUMINII NECREATE SI TRAIREA VIETII LUI DUMNEZEU -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate