Duminica tanarului bogat: CUM FUGIM DE HRISTOS?

“In cele ale credintei, cine mai doreste astazi sa se ocupe de curatirea launtrica, sa-si planga pacatele, sa doabandeasca smerenia si sa-si taie voia pentru Dumnezeu? Cine sa mai jinduiasca astazi dupa viata duhovniceasca, cine sa se mai dea ceasul mortii, chinuit si “disperat” dupa implinirea poruncilor evanghelice, dupa urmarea caii celei inguste si grele? Cine?, cand, iata, este atat de tentant si de usor sa iesi in afara, sa predici altora, sa dai lectii, sa faci misiune si marturisire inainte de a fi apucat sa te formezi si sa te schimbi cum trebuie pe tine…”.

Multi dintre noi suntem sau putem sa fim ca tanarul bogat din Evanghelia de astazi. Am venit sau dorim sa venim catre Dumnezeu, cu buna intentie si cu oarecare ravna, cerand, pe o cale sau alta, sa aflam care este voia Sa pentru noi, adica… “ce bine sa facem ca sa avem viata vesnica?”

Cine nu doreste sa se mantuiasca si cine nu vrea sa stie ce trebuie sa faca pentru a ajunge la acest scop al tuturor scopurilor? Si totusi… cat de mult sau cat de adevarat ne dorim aceasta? Daca pare ceva atat de firesc si de subinteles, de ce atunci ne spun cu durere Parintii: “O, fratilor, fiecare din noi stie cum sa se mantuiasca, dar nu vrem sa ne mantuim“.

Paradoxul se poate deslusi daca ne cercetam minutios si sincer sufletele si daca ne dam seama de cate ori am cerut (fie constient, fie ca un strigat tainic al inimii) sa primim de la Dumnezeu un semn sa cunoastem “calea in care vom merge”, de cate ori am tanjit sa ni se dea un cuvant, un sfat, o vestire a ceea ce trebuie sa facem intr-o situatie sau alta a vietii noastre, sa primim un raspuns despre cum sa intelegem o anumita problema sau sa ni se spuna ce decizie ar fi bine sa luam la ceas de rascruce. Si sa ne gandim apoi de cate ori am primit raspunsurile cerute, pe o cale sau alta – de foarte multe ori altele, sau pe alte cai decat cele la care ne gandeam noi -, de cate ori Dumnezeu ne-a vorbit tainic, ne-a dat semne clare ale voii Sale cu rasunet in constiinta noastra, iar noi… am refuzat sa le vedem/auzim/intelegem sau… le-am inteles prea bine, dar nu ne-a convenit ce am auzit si am primit si… am refuzat sa le urmam, ne-am revoltat si am cautat in afara noastra indreptatiri si tapi ispasitori, am cautat o alta cale, unde sa ne simtim satisfacuti si importanti.

De aici tragem concluzia ca nici nu suntem atat de sinceri (cu noi insine si cu Dumnezeu) pe cat ne place sa credem, dar si ca, intre noi si voia lui Dumnezeu sta zidul “avutiei” fiecaruia, la care nu poate renunta. Avutia asta poate insemna “parere de sine” sau chiar trufie orbitoare, mai inseamna multimea de prejudecati, de idei proprii, de vise, dorinte, planuri, inchipuiri, ambitii, incapatanari, “iubiri” sau ‘indragostiri” irationale pentru cate ceva sau cineva… “Bogatia” inseamna toata minciuna si tot iadul voii proprii care ne stapaneste ca un demon launtric, este tot ceea ce ni se pare ca “avem”, ca “suntem”, ca “stim”… Si din cauza acestei “pareri” riscam sa nu ajungem niciodata sa avem, sa fim, sa stim cu adevarat.

Bogatia noastra pierzatoare este acel “eu stiu mai bine”, “iti spun eu cum stau lucrurile”, “va spun eu ce sa faceti”, “trebuie sa ma ascultati pe mine”. Multi dintre noi nu avem avutii, dar avem cerbicia de a nu ne increde decat in mintea noastra si a nu face niciodata ascultare nefatarnica, a ne crede, poate, invatatorii celorlalti, in afara oricarei chemari, a oricarei binecuvantari, a oricarei sfatuiri, dispretuind ideea de a ne pleca genunchii si mintea – cu staruinta si golindu-ne de alegerile si de preconceptiile noastre – atat in fata lui Dumnezeu, la rugaciune, cat si preotului duhovnic, pentru a deslusi – in taina, acolo unde nu ajung luminile rampei si reflectoarele agresive ale tehnologiei – “adierea subtire” a cugetului lui Dumnezeu, a voii Sale.

Inca mult mai rau decat tanarul din Evanghelie, tanarul razvratit si trufas al zilelor noastre, plin de amagirea propriei corectitudini formale sau rationaliste, este cel care cuteaza cu obraznicie sa se transforme el insusi din ucenic in invatator, din oaie in păstor, sa dea el lectii si sa ia la palme ierarhii si duhovnicii care nu-i sunt pe plac, sa rapeasca tronul imparatesc al lui Hristos si sa dea nonstop decrete, sentinte si verdicte definitive si general valabile sau sentinte de osandire particulare, sa scoata sabia si sa taie capete in stanga si-n dreapta, “talibanizand Biserica”; ori, in partea cealalta, altul, cu un morman de cunostinte de “teologie” occidentala in cap, cauta sa rastoarne invatatura Bisericii, pretinzand cu aroganta ca aceasta “sa se adapteze la societate” dupa placul lui si dupa “cerintele mileniului trei”...

Departe de a se mai cobori a cere sfat si a intreba ce sa faca si cum sa se mantuiasca, tanarul nostru “crestin” nihilist isi construieste singur propria “Evanghelie” – interpretand Scriptura, precum protestantii, dupa mintea si dupa interesele sale – ori dupa propria ideologie sau propriul sistem inchizitorial, uneori impartind cu “generozitate” anateme, tunand si fulgerand impotriva păstorilor “apostati” si “tradatori” sau impotriva celor “medievali” si “obscurantisti”, etc. Asta chiar daca el insusi, in unele cazuri, nici macar nu a trecut de abecedarul vietii duhovnicesti si nici cu degetul nu vrea sa se apropie de taina pocaintei. Este un adevarat fenomen, simptomatic pentru “vremurile haosului” in care am inceput sa traim, ca multi dintre cei care ascund, din punct de vedere duhovnicesc, grave “cadavre din dabara“, cei care sunt, de pilda, cei mai certati cu Biserica si/sau cu morala, care traiesc in pacate grave cu anii fara prea multe mustrari de constiinta, ori au situatii personale/familiale extrem de bizare nerezolvate si smintitoare, sa fie si dintre cei care dovedesc cel mai mare aplomb a se ocupa de pacatele altora sau de problemele Bisericii si ale lumii. Nu au pocainta vamesului, insa au din plin atat pacatele lui, cat si suficienta si agresivitatea fariseului. Zeciuiesc pe altii la izma si la marar, in vreme ce lor insile isi ingaduie toate pogoramintele.

Aceeasi inselare se intampla si atunci cand cautam a sari mai multe trepte deodata sau cand dorim sa evadam inspre lucrari duhovnicesti/ecleziale inalte si grele, pentru a uita de faptele marunte, banale si elementare de zi cu zi, unde inca avem mari probleme… Multi se amagesc ca se pot arunca, direct din viata lumeasca cea mai impatimita, fara nicio nevointa duhovniceasca, fara sfatuire si fara cercare, fie in piscurile rugaciunii inimii, ale impartasaniei foarte dese, fie in ale preotiei si ale teologiei, fie isi imagineaza ca isi pot rascumpara patimile si faradelegile facand acte de bravada, visandu-se eroi si martiri peste noapte, facand gesturi lipsite de socotinta, in raspar cu orice fel de ascultare. Ca si cum Hristos ne poate dispensa pe vreunul de poruncile evanghelice si bisericesti, sau ca si cum la “doctoratul” existentei poti ajunge sarind peste clasele primare ale uceniciei duhovnicesti celei vii, acolo unde se deprind tainele caii imparatesti si se deosebeste adevarul de inselare.

Nu intamplator a spus Mantuitorul ca prima conditie a celui care vrea sa vina dupa El este “sa se lepede de sine”. Reala convertire launtrica, autentica pocainta cu aceasta incep, cu predarea si rastignirea acestei voi proprii, cu parasirea increderii in omul cel vechi, in “eul” tau, in propria ratiune, cu refuzul de a te mai supune poftelor si capriciilor mintii, inimii sau trupului tau, de a le mai cauta indreptatire si de a le mai da intaietate absoluta.

Multi parinti de astazi au spus si spun ca omul contemporan nu mai “stie” sa asculte si sa se smereasca nefatarnic. Crestinul de astazi este mult prea plin de sine, prea incantat de acumularile si de constructiile mintii sale, prea indragostit, pana la orbire, de ceea ce simte intr-un anumit moment dat sau de o dorinta care il mistuie, tine cu dintii prea mult de un plan sau de un scop pe care si le-a propus si pe care le-a cultivat, poate, obsesiv si irational, ca sa mai poata sa devina efectiv un om innoit intru Hristos. Suntem bogati pana la refuz de patimi ale mintii si ale inimii care vin din omul nostru cel vechi… si pe care nu dorim in ruptul capului sa le lasam in pragul Bisericii. Nu ne convine sa renuntam la convingerile dobandite din formarea noastra lumeasca, la logica ratiunii noaste cazute, toate parerile preconcepute si ideile fixe, la idealurile si proiectele de care ne-am lipit inima si care ne robesc, la toate criteriile si reperele de valoare dupa care ne orientam, la toate obiceiurile care ne-au devenit “a doua natura” si nu admitem sa le mai punem in discutie. Incercam sa altoim credinta pe firea noastra veche, schimbata numai pe la suprafata, si facem apoi din minte o “desfranata” care este chemata sa justifice prin cuvinte ale credintei tot ceea ce ne serveste persistentei in patimile si in modul nostru de a fi de pana atunci.

Cum scriam si altadata, niciodata pana in vremea noastra omul n-a fost mai mandru, mai autosuficient, mai indaratnic, mai inchinator la idolul mintii proprii. Desteptaciunea si cultura (sau doar “versarea” prin experienta vietii) l-au dus pe omul contemporan pana la culmi nebanuite de rafinament si subtilitate in gasirea unor modalitati de a se pacali pe el insusi, de a inventa justificari sofistice (dar teologice, duhovnicesti!) verosimile pentru toate, de a se refugia in victimizari si de a face in asa fel incat “sa cada mereu in picioare” si sa nu se lase “(in)frant” niciodata. De a se strecura mereu profitabil si oportun(ist), de a se descurca in toate, de a aluneca mereu pe langa adevar.

Cand ne ciocnim in viata cu oglindirea reala a imaginii noastre, cu adevarul despre noi, nu acceptam sa ne oprim din drum, nu vrem sa ne trezi, ci schimbam directia, “intoarcem capul” si… fugim, evadam…Viata celor mai multi dintre noi a ajuns, practic, si cu ajutorul conditiilor lumii contemporane, o fuga neintrerupta. Fugim de Dumnezeu, fugim de constiinta, fugim de toate situatiile si de oamenii prin care ne vorbeste Dumnezeu, necomplezent, despre cum suntem, de fapt. Fugim de tot ceea ce ne poate chema la “nelinistea cea buna”, de ceea ce ne scoate din “ale noastre”. Ne refugiem in orice ne poate ajuta sa “uitam”, cautam numai ceea ce ne confirma si ne intareste, ne “drogam” cu toate stupefiantele cotidiene ale vietii, orice, numai sa nu ne mai intalnim cu strigatul constiintei, cu chemarea lui Dumnezeu.Fugim imprastiindu-ne cat putem mai mult, evitand infricosati singuratatea cea fertila, incarcandu-ne la maximum timpul si pierzandu-l, totodata, cu toata inconstienta.

Fugim uneori de Hristos, inclusiv amagindu-ne ca Il slujim, ca lucram in numele Sau, dupa socoteala noastra. Cum se poate? Iata cum:

“ ‘Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în numele Tău? N-am scos noi draci în numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în numele Tău?‘. Cei “aleşi” sunt cei care rostesc aceste cuvinte – cei care şi-ar fi “plătit datoriile” şi ar fi avut reputaţia de slujitori ai lui Hristos, făcînd lucruri care să impresioneze, în mod ostentativ pentru El. Şi Domnul va răspunde: “Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cei care lucraţi fărădelegea” (Matei 7:23-24).

Unde au greşit, pentru a fi respinşi atât de aspru de Domnul? În “numele” lui Hristos au făcut lucrurile lor, dar nu în Duhul lui Hristos, şi astfel nu vor fi trăit potrivit poruncilor Lui. Faptele lor, fiind făcute pentru lumea aceasta, vor pieri în această lume. Se vor fi purtat conform credinţei pe dinafară, dar în interior nu-şi vor fi îndreptat vieţile către cer. Şi se vor afla în faţa Judecătorului cu mâinile goale. (vezi aici continuarea)

In cele ale credintei, cine mai doreste astazi sa se ocupe de curatirea launtrica, sa-si planga pacatele, sa doabandeasca smerenia si harul Duhului Sfant, sa-si taie voia pentru Dumnezeu? Cine sa mai jinduiasca astazi dupa viata duhovniceasca, cine sa se mai dea ceasul mortii, chinuit si “disperat” dupa implinirea poruncilor evanghelice, dupa urmarea caii celei inguste si grele? Cine?, cand, iata, este atat de tentant si de usor sa iesi in afara, sa predici altora, sa dai lectii, sa faci misiune si marturisire inainte de a fi apucat sa te formezi si sa te schimbi cum trebuie pe tine. Cine?, cand, iata, este atat de tentant si usor sa te indeletnicesti zilnic cu “barfa” si “scandalul” zilei in Ortodoxie, sa urmaresti si chiar sa iei parte la ultimele ’stiri si dezvaluiri senzationale’ de pe bloguri, sa-ti umfli pieptul de mandrie ca “aperi dreptatea” si sa te simti satisfacut ca “le-ai zis-o” tuturor “ratacitilor”, ca “i-ai facut praf”.

Da, poate am vrea uneori sa stim cam ce ne mai lipseste, dar cand aflam raspunsul, ne intristam si plecam. Asta daca nu cumva chiar ne salbaticim, ca fariseii, si ni-l facem dusman pe care prin care Dumnezeu cauta sa ne scoata la lumina.

Nu, nu vrem sa ne lasam cuceriti si schimbati de Hristos. Nu vrem sa nu mai traim noi, ca sa locuiasca El, intreg, intru noi. Domnul Hristos, desigur, care “cauta cu drag” la noi, ne va iubi in continuare si ne va mai cauta pe la raspantii de viata, insa ramane faptul ca L-am respins, ca ne-am speriat de chemarea Lui dulce si lina de Bland Pastor.

Nu ne cerea neaparat, cum nu-i cerea nici tanarului din Evanghelie, sa ne calugarim (cum gresit se mai talcuieste adeseori si azi), sa facem acte marete si necugetate, prin care sa ne lipsim familia de cele trebuincioase, ci ne cerea absolut acelasi lucru pe care l-a cerut fiecaruia prin cuvantul evanghelic:

“Cel ce voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia Crucea sa si sa-Mi urmeze Mie”.

Deci, “cel ce voieste“. Asa cum i-a spus si tanarului: “Daca vrei…”. Dumnezeu nu ne cere si nu ne indeamna la altceva decat la ceea ce noi insine paream ca vrem. Daca nu, stim raspunsul Domnului: “… cu greu va intra un bogat in Imparatia cerurilor”.

Legaturi: