“Cât de mare este harul tău, Sfinte Ioan?”. PUTEREA DUMNEZEIASCA A UCENICULUI IUBIT – Marturii sfinte din Patmos, insula “Apocalipsei”. SFANTUL PORFIRIE: “L-am văzut pe Sfântul Ioan Teologul, pe ucenicul lui, Prohor, am trăit evenimentele dumnezeieştii Apocalipse, întocmai aşa cum s-au petrecut”

Pelerinaj în Sfânta Insulă Patmos

Vaporul cu pelerini s-a apropiat de ţărm. Am ajuns noaptea târziu la Patmos. O lumină blândă se întindea în jurul lunii, care apunea în largul mării. Ca într-un vis. Inima mi s-a deschis. Aerul era răcoros. Priveliştea era fermecătoare. Toţi s-au dus la culcare. Mă gândeam la Sfântul Ioan. Aura lui m-a trezit. Nu îmi mai era somn.

Sfântul Ioan Teologul mă cutremura. Intreaga insulă respira mireasma prezenţei lui. Credinciosul, iubitul, teologul, evanghelistul, feciorelnicul, ucenicul Domnului, fiul tunetului, vulturul din înălţimi. Atâtea adjective lumeşti pentru ucenicul Iubirii, pentru cel care s-a aflat lângă Hristos Cel schimbat la Faţă pe muntele Tabor, care L-a văzut înviat, care a primit Duhul Sfânt, care a făcut-o pe Maica Domnului mama sa şi a dus-o acasă la el, care L-a văzut şi L-a auzit în peştera din Patmos pe Dumnezeu ca judecător al lumii, ca pe Alfa şi Omega, ca pe Cel dintâi şi Cel de pe urmă, ca început şi sfârşit al istoriei, cel care le-a auzit pe toate de la însuşi Hristos. Apocalipsa spune:

„Eu Ioan, fratele vostru şi împreună cu voi părtaş la suferinţa şi la împărăţia şi la răbdarea lui Iisus, fost-am în insula ce se cheamă Patmos, pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Iisus. Am fost în duh în zi de duminică şi am auzit în urma mea glas mare de trâmbiţă, care zicea: Ceea ce vezi scrie în carte şi trimite celor şapte Biserici: la Efes, şi la Smirna, şi la Pergam, şi la Tiatira, şi la Sardes, şi la Filadelfia, şi la Laodiceea. Şi m-am întors să văd al cui este glasul care vorbea cu mine şi, întorcându-mă, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul sfeşnicelor, pe Cineva asemenea cu Fiul Omului, îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur.

Capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada, şi ochii Lui, ca para focului. Picioarele Lui erau asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul Lui era ca un vuiet de ape multe. In mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele; şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, iar faţa Lui era ca soarele când străluceşte în puterea lui. Şi când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca un mort. Şi El a pus mâna dreaptă peste mine, zicând: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi Cel ce sunt viu. Am fost mort şi, iată, sunt viu în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului. Scrie deci cele ce ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce au să fie după acestea. Taina celor şapte stele pe care le-ai văzut în dreapta Mea şi celor şapte sfeşnice de aur este: Cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici, iar sfeşnicele cele şapte sunt şapte Biserici” (Apocalipsa 1, 9-20).

Ucenicul cel iubit, care a fost lângă Hristos, când L-a văzut în slava Lui, n-a suportat şi a căzut jos ca un mort, deşi mai înainte fusese Pogorârea Sfântului Duh şi primise putere de sus. Cum îl vom privi pe Hristos la a Doua Venire a Lui, noi, care nu L-am iubit precum Sfântul Ioan Teologul, care n-am mâncat împreună cu El, care n-am făcut minuni prin invocarea numelui Său, care nu le-am lăsat pe toate pentru El, care n-am trăit învierea Lui, Cincizecimea, şi n-am luat-o acasă pe Preasfântă Maica Sa, cum a făcut Sfântul Ioan Teologul? Cât de mare este harul tău, Sfinte Ioan? Doreai să urci la cer, acolo unde te aştepta iubitul tău, Hristos, Preasfânta ta Maică, ceilalţi unsprezece apostoli, care prin moartea lor mucenicească au urcat la rai şi, deodată, ai fost exilat pe o insulă lipsită de har, cu idolatri şi vrăjitori. Iţi doreai raiul lui Hristos şi te-ai aflat la adânci bătrâneţi, alungat în iadul din Patmos. Şi totuşi, harul tău le-a biruit pe toate cele rele. Iar această insulă idolatră şi demonică în doi ani s-a sfinţit. Ai părăsit-o lăsând pecetea harului tău, care rămâne întreg de 2.000 de ani.

E vorba despre sfânta insulă unde, în peştera Apocalipsei, ai trăit minunile lui Dumnezeu. Acolo, în noul Betleem de la Patmos, a coborât Hristos în slavă, pe când în primul Betleem s-a născut fără slavă şi în smerenie, şi noua peşteră a devenit monument al patrimoniului universal, unul dintre cele mai sfinte locuri din lume. Şi i-ai botezat pe toţi idolatrii. Tu, cel legat şi exilat, l-ai dezlegat, l-ai exilat şi l-ai biruit mai marele vrăjitorilor insulei.

„Arcul celor puternici s-a frânt, iar cei slabi s-au încins cu putere“ (I Regi 2, 4).

Şi ai scris Apocalipsa cu ajutorul ucenicului tău, Prohor, lăsându-ne-o nouă tuturor moştenire veşnică, înfricoşătoare sunt mesajele ei. E de ajuns să citim primele trei capitole. Te adresezi celor Şapte Biserici din Asia Mică, pe care le chemi la pocăinţă. Adresezi cuvintele lui Hristos, după cum ţi le-a dictat în sfânta peşteră, unde dumnezeiescul Lui glas era „ca un vuiet de ape multe”. Şi iată cum se încheie prima parte a Apocalipsei:

„Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine. Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui” (Apocalipsa 3, 20-21).

Am vorbit cu părintele Alexie despre Sfântul Ioan. Eram emoţionat. I-am citit primele capitole ale Apocalipsei. I-am spus că sunt foarte actuale. Şi astăzi suntem în primejdie să rămânem „căldicei”. Domnul să ne ajute şi să mute sfeşnicele noastre, aşa cum a mutat şi sfeşnicele celor Şapte Biserici din Asia Mică. Nu cumva în vremea lui antihrist Bisericile vor fi mutate în pustie?

Există o iconiţă inspirată din ultimele versete ale capitolului al treilea şi care îl înfăţişează pe Hristos bătând la uşă şi aşteptând să-I deschidem. Am plecat de la Fundaţie bucuros. După amiază, mi-a telefonat doamna Georgia Zampetaki, acum monahia Efremia. Voia să-i găsesc un fragment din Noul Testament. Era cel pe care i-1l citisem puţin mai devreme părintelui Alexie din Apocalipsa. M-am dus la ea acasă. I l-am scris şi mi-a oferit zece iconiţe care înfăţişau acele versete. M-am minunat de pronia lui Dumnezeu şi de intervenţia directă a Sfântului Ioan. O iconiţă pe care n-o mai văzusem de mulţi ani.

Şi încă ceva. Astăzi, când scriu acest text, mă aflu în altarul Bisericii Sfântul Pavel din Psaron, pentru slujba de înmormântare a iubitului meu părinte şi devreme plecat dintre noi, Emanuil Orfanoudaki, parohul Bisericii Maicii Domnului Grigorusa din Placa. Până la venirea înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop al Atenei, în jumătate de oră le-am scris pe cele de mai sus. După slujba de înmormântare, arhiepiscopul a rostit un cuvânt. Printre altele a spus:

„Părintele Emanuil continuă să slujească în Biserica biruitoare şi să participe la Sfânta Liturghie cerească, după cum foarte frumos ne descrie în Apocalipsă marele teolog al Bisericii noastre, Sfântul Ioan, împreună cu Mielul cel înjunghiat, lisus Hristos, cu cei douăzeci şi patru de preoţi, cu Sfinţii, cu fumul de tămâie al rugăciunilor, cu îngerii care înconjoară tronul lui Dumnezeu”.

Coincidenţe minunate despre Sfântul Ioan în cursul a două zile. Am simţit profund că atunci când te entuziasmezi de un Sfânt intri pe frecvenţa lui, te emoţionezi de iubirea lui şi te mângâie cu daruri cereşti. Imi amintesc de părintele Porfirie, care spunea:

„Atunci când mă veţi avea în inima voastră, eu voi veni, vă voi urmări şi vă voi ajuta”.

Şi pentru că am vorbit despre marele părinte al zilelor noastre, să vedem ce le-a povestit fiilor lui duhovniceşti despre cele trăite de el în Patmos, când a vizitat insula, în anul 1964. Este o povestire cu o mare însemnătate istorică, căci prin harisma lui a încredinţat mărturia lui loan Teologul, aşa cum a scris-o acela acum 2.000 de ani:

„Am mers odată în pelerinaj la Sfântul Ioan Teologul, în Patmos. Era dimineaţă. Am simţit cum mă copleşeşte harul Sfântului Ioan (…). Era multă lume în peştera Apocalipsei. Mi-a fost teamă să nu-mi trădez simţirile. Dacă m-aş fi manifestat, aş fi fost considerat nebun. M-am abţinut. Nu e bine ca şi ceilalţi să vadă trăirile legăturii noastre tainice cu Dumnezeu.

Am intrat iarăşi în bisericuţă, am pus în cădelniţă câţiva cărbuni, i-am aprins, am pus tămâie, am tămâiat şi atunci inima mea s-a deschis. Atunci a venit o strălucire, m-am îndumnezeit, mi-am înălţat mâinile şi am început să plâng. Imi curgeau încontinuu lacrimi din ochi. La un moment dat am căzut jos. După cum mi-au spus cei care mă însoţeau, am stat jos douăzeci de minute. Această minune care mi s-a întâmplat la Patmos este o mare taină. Are o mare însemnătate. Am văzut întâmplările Apocalipsei. L-am văzut pe Sfântul Ioan Teologul, pe ucenicul lui, Prohor, am trăit evenimentele dumnezeieştii Apocalipse, întocmai aşa cum s-au petrecut. Am auzit glasul lui Hristos din deschizătura stâncii… Acestea să nu le spuneţi nimănui. Doamne, Iisuse Hristoase! Dumnezeu să mă miluiască…” (Viaţa şi cuvintele părintelui Porfirie Kavsokalivitul, Mănăstirea Hrisopigis, Hania 2005, ediţia a Vi-a, pag. 520-521).

După ce am terminat textul despre Sfântul Ioan, pe 16 mai, am alergat să iau fotografiile pe care le făcusem în sfânta insulă. Mai întâi am trecut pe la biserică. Părintele Apostol mi-a oferit o revistă, necunoscută mie, Church and Diplomacy. Când am deschis-o, privirea mi-a căzut pe capitolul cu titlul „La Patmos, insula Apocalipsei“. M-am cutremurat, fiindcă în textul meu am uitat să mă refer la cuviosul Hristodoulos din Patmos şi simţeam că îmi lipseşte ceva. Fragmentul din articol spunea:

„Patmos. Locul de exil al iubitului ucenic al lui Iisus, Ioan, şi-a câştigat locul în istorie, când în măruntaiele sale, în interiorul unei peşteri neospitaliere, s-a scris cartea Apocalipsei. Patmos, monument al patrimoniului universal, decretat de UNESCO, şi insulă sfântă, după legislaţia grecească, găzduieşte una dintre cele mai vechi obşti monahale. La Mănăstirea din Patmos, care a fost întemeiată de cuviosul Hristodoulos în cinstea scriitorului Apocalipsei, rugăciunile răsună neîncetat de multe secole.

Totodată, tezaurul aflat în muzeu, dar şi în biblioteca mănăstirii, pe drept ar putea-o caracteriza ca protectoare importantă a literelor şi artelor. Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul, astăzi sediu al exarhului patriarhului ecumenic, a fost întemeiată în anul 1088, după o donaţie a împăratului Alexie I Comnenul. In anul 1132, Patriarhul Constantinopolului, Ioan al IX-a Agapitos, a declarat-o stavropighie, oferindu-i autonomie şi avantaje” (Church and Diplomacy, vol. I, martie – aprilie 2007, pag. 62-63).

Domnul le-a spus celor aflaţi la putere: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta“ (Ioan 18, 36). Şi un ucenic care-L iubea mult, legat în lanţuri, le-a dat putere tuturor locuitorilor din Patmos. Era o putere liniştită, smerită, iubitoare, întru Duhul Sfânt, îndumnezeitoare, a unui exilat care se încredinţase voii lui Dumnezeu, planurilor harului dumnezeiesc, cuvintelor Sfântului Duh. „Putere” care rămâne pe sfânta insulă de 2.000 de ani.

Astăzi, când puterile lumeşti se duc şi vin, lăsând în urma lor dezastre, răni şi scandaluri, să ne îmbrăcăm cu o altă putere, cea cu care Hristos i-a înzestrat pe cei care-L urmează.

15 şi 16-05-2007

(din: Arhimandrit Arsenie Kotsopoulos, Lucrari minunate ale harului – eroi contemporani ai duhului, Editura Egumenita, 2013)

Vedeti si: