STARETUL FILOTHEI DIN FAROS (ZERVAKOS) – SFANTUL UCENIC AL SFANTULUI NECTARIE, ravnitorul Predaniei si al unitatii Bisericii: „Fiecare astăzi are limba lui pro­prie, nici unul nu-l aude pe celălalt. Toţi vorbesc în folo­sul lor, nici unul pentru folosul tuturor. Din aceasta se naşte doar tulburare şi nimic bun”

9-05-2016 Sublinieri

Filothei Zervakos

Va mai recomandam:

***

elder-philotheos[2]_Parintele_Filotei_Zervakos

“FAMILIA ORTODOXA”, nr. 5(88)/mai 2016:

Arhimandritul Filothei Zervakos

apostol al smereniei

†8 mai 1980

Am făcut pomenire în ultimele numere de mai mulţi Părinţi cu viaţă sfântă din Grecia secolului XX, înrudiţi atât prin înfierea Duhului, cât şi prin legătura dragostei. Vă vom înfăţişa de data aceasta un alt cuvios contemporan din aceeaşi familie duhovnicească, un Părinte harismatic şi smerit, fiu duhovnicesc al Sfântului Nectarie al Pentapolei, prieten al Sfântului Nicolae Planas şi Părintelui Dimitrie Gagastathis, şi părinte duhovnicesc al Arhimandritului Epifanie Theodoropulos cuviosul Stareţ Filothei din Paros.

Mare predicator şi duhovnic de-Dumnezeu-insuflat, care a mântuit nenumărate suflete prin pocăinţă şi spovedanie, Stareţul Filothei a fost şi un mare nevoitor, rugător neîncetat, plin de trezvie, adânc de smerenie şi blândeţe, cu zdrobire de inimă şi sete pentru Sfintele Taine şi pentru citirea scrierilor sfinte, iubitor de oameni şi mi­lostiv. Ca unul întocmai cu Apostolii, cuviosul a bătut la picior întreaga Grecie, luminând prin cu­vintele sale, povăţuind şi mângâind în spovedanii, ba, de multe ori, împlinind şi nevoile materiale ale aproapelui.

„Oare ce va fi dacă voi muri în clipa asta?”

filotheos-zervakos-in-1Cuviosul s-a născut în 1884 în Pakia, un să­tuc de lângă târgul Molaoi din Lakonia. Dreptcredincioşii săi părinţi, Panaghiotis şi Ekaterina, i-au dat la botez numele Constantin. Incă de mic, Constantin iubea biserica, unde alerga la cea dintâi bătaie a clopotului. Avea un glas foarte frumos şi îi plăcea să cânte la slujbe, iar când găsea răgaz, se îndeletnicea cu citirea cărţilor duhovniceşti. Şi astfel tânărul „creştea şi se întărea cu Duhul”.

Insă, împreună cu harul, au venit şi încercă­rile vrăjmaşului, ca să-l abată de la calea mân­tuitoare. Astfel, îşi aducea aminte Stareţul, odată, „după ce m-am pus în pat şi am ador­mit, am văzut nişte uriaşi înfricoşători, cu feţe întunecate şi cumplite, care veneau spre mine. Scrâşnind din dinţi şi ţinând cuţite, săbii şi suliţe, mă ameninţau. Unul dintre ei, care pă­rea să le fie căpetenie, a urlat mânios la mine: «Să-ţi scoţi din minte ce ţi-ai pus, de nu, te vom face bucăţele!» – şi mă tot împungeau cu săbi­ile şi suliţele lor”. Atunci a strigat-o pe Maica Domnului, care l-a izbăvit de atacul drăcesc.

Cele întâmplate l-au clătinat însă în hotărârea de a se dărui cu totul lui Dumnezeu, şi tânărul a început să se lase atras de plăcerile lumeşti. Intr-o zi, pe când se afla în vizită la unul din prietenii săi, Constantin a dat peste o carte ce cuprindea, printre altele, una din omiliile Marelui Vasilie, „Despre paza sinelui”. Tânărul a înţeles pe dată că are în mâini o adevărată comoară cerească şi, fără măcar să-şi ia rămas-bun de la prietenul său, a ple­cat acasă să se adâncească în citirea ei.

Omilia Sfântului Vasilie l-a impresionat pu­ternic:

“Am dobândit atâta frică şi cutremur de la cugetarea la neştiutul ceas al morţii… începusem să mă întreb: «Oare ce va fi dacă voi muri în clipa asta, în ceasul ăsta, in ziua asta? Unde se va duce sufletul meu? Nimic bun n-am făcut pentru mântuirea mea, şi mintea mi s-a alipit de deşertăciunea lumii acesteia». Din acea clipă nu m-au mai interesat lumea şi dorinţele lumeşti, şi mi-am alipit mintea, inima şi sufle­tul de dragostea dulcelui nostru Domn Iisus Hristos şi de bunătăţile cereşti”.

Dacă un împărat de pe pământ m-ar chema, ce-aţi face?”

Tânărul Constantin era atât de însetat de învăţătură, şi nu mai puţin plin de râvnă, încât a devenit el însuşi învăţător în satul Finikion, la doar 17 ani. In cei trei ani petrecuţi acolo, s-a făcut iubit de elevii săi, cărora nu le hrănea doar minţile, ci şi sufletele. Incă de atunci s-a vădit harisma sa de Părinte duhovnicesc: îi ducea la biserică, şi îi învăţa să stea liniştiţi şi atenţi la prezenţa lui Dumnezeu; dacă vreunul dintre ei se purta urât acasă sau în drum spre şcoală, trebuia să se „spo­vedească” înaintea colegilor şi dascălului său. Ştim din mărturia celor ce l-au cunoscut atunci că vi­itorul Stareţ şi-a umplut elevii de credinţă şi frică de Dumnezeu, preschimbându-i din nişte copii hulitori, obraznici, neascultători acasă şi nesupuşi la şcoală în nişte „mieluşei”.

Incă de pe atunci, inima sa tânjea după viaţa monahală, afierosirea deplină lui Hristos. Ca să-l întărească în hotărârea sa, Dumnezeu a în­găduit să fie încercat în mai multe rânduri de diavol, care îl chinuia arătându-i-se în somn sau chiar aievea, ameninţându-l, supărându-l şi une­ori chiar bătându-l. Se lupta pe de-o parte cu frica şi neputinţa, pe de alta cu poftele cărnii şi imagini ale desfătărilor lumeşti. Părinţii săi, deşi credincioşi, încercau şi ei să-l descurajeze; tatăl îi spunea: „Oare de ce aşa de puţini oameni învăţaţi – doctori, avocaţi, ofiţeri, profesori — se fac mo­nahi? Au nu ştiu ei ce-i mai bine pe lume?”. Pentru Constantin, care îşi iubea şi îşi cinstea mult părinţii, a fost tare dureroasă această împo­trivire, dar l-au întărit cuvintele lui Hristos: „Cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine“. Le spunea adesea părinţilor săi după trup: Dacă un împărat de pe pământ m-ar chema la curtea sa să stau lângă el şi mi-ar dat un rang mare, ce-aţi face? Cred că aţi fi foarte mulţumiţi şi aţi zice că e o mare cinste. Cu atât mai mult s-ar cuveni să vă bucuraţi că împăratul Ceresc, Iisus Hristos, mă cheamă să stau lângă El!”.

Doi ani mai târziu, în 1905, a fost încorpo­rat în armată, într-o unitate din Athena. In per­misii se ducea de câte ori putea la privegherile unde slujea Sfântul Nicolae Planas. Cu toate aces­tea, din îngăduinţa lui Dumnezeu, cel viclean nu contenea să-l ispitească. Astfel, ajuns sergent. Constantin a fost trimis să patruleze împreună cu câţiva soldaţi într-un cartier al oraşului, plin de beţivi şi prostituate. Atunci preabunul şi iubitorul-de-oameni Dumnezeu, ca să mă păzească de cădere, mi-a dat să simt o duhoare de necrezut când intram în bordeluri, şi să mă umplu de silă şi groază pentru curve. Şi duhoarea aceasta mi-a ră­mas multă vreme în nări”, povestea el mai târziu.

Să fac mereu ascultare de cuvântul Părintelui duhovnicesc”

Sfantul Nectarie - icoana 8Comandantul său, care îl preţuia mult, l-a îndem­nat să meargă să facă şcoala de ofiţeri în Franţa, dar tânărul, al cărui dor de monahism nu se ostoise, l-a refuzat. După doi ani de stagiu militar, era gata să plece în Sfântul Munte, cu gândul să rămână acolo. S-a dus atunci la Sfantul Nectarie din Eghina (pe atunci directorul seminarului Rizarios din Athena), care l-a povăţuit să se ducă în schimb la Mănăstirea Longovarda din Paros. Văzând totuşi hotărârea puternică tânărului de a ajunge în Athos, Sfântul Nectarie l-a blagoslovit să plece într-acolo.

Şi iată că în vara lui 1907 Constantin a ajuns la Thessalonic, de unde urma să purceadă spre Sfântul Munte. S-a folosit de prilej pentru a se închina la moaştele Marelui Mucenic Dimitrie, la care avea evlavie din copilărie. Pe când se pre­gătea să-şi continue călătoria, fără de veste, a fost arestat de turci (care, pe vremea aceea, stăpâneau oraşul), cu acuzaţia că ar fi spion. Otomanii îl târau spre vestitul Turn Alb şi toate nădejdile sale de viitor păreau să se năruie, când, dintr-odată, s-a ivit chiar Paşa. In mare grabă, poruncindu-le soldaţilor să-l elibereze şi să-l urce la bordul unui vapor grecesc care se întorcea în Ellada. Uluit de intervenţia neaşteptată a Paşei, Constantin a aflat apoi că însuşi Sfântul Dimitrie i se arătase Paşei în acea dimineaţă şi îi poruncise să se ducă de îndată pe cutare stradă şi să-l elibereze pe tânărul arestat pe nedrept, apoi să-l pună pe vapo­rul grecesc „Mykali”.

Constantin a coborât în Voios, unde nişte credincioşi au încercat să-l strecoare în Sfântul Munte. La fiecare pas însă întâlnea piedici şi, în cele din urmă, tânărul şi-a dat seama că nu e voia lui Dumnezeu să meargă în Athos:

Am învăţat o lecţie foarte preţioasă – să fac mereu deplină ascultare de cuvântul Părintelui meu duhovnicesc, fără să mă împotrivesc, şi să caut mereu nu voia mea, ci voia Părintelui meu du­hovnicesc, urmând Domnului nostru Iisus Hristos, Care a venit în lume să facă nu voia Sa, ci voia Tatălui Său, Cel ce L-a trimis”.

Câteva zile mai târziu a ajuns în portul Spiros din Paros, de unde a luat-o pe jos până la stră­vechea mănăstire a Izvorului Tămăduirii din Longovarda, chinovie vestită pentru nevoinţele, rânduiala şi unimea obştii sale.

 „Când am văzut evlavia, ascultarea, dragostea şi buna-înţelegere dintre fraţi, am simţit atâta bucurie, de-am cre­zut că am ajuns în Rai!”, îşi amintea Stareţul.

In Postul Naşterii din anul 1907 a fost tuns în ma­rele şi îngerescul chip, primind numele Filothei – „iubitor-de-Dumnezeu”.

Tataie, e acasă Preasfinţitul!”

Trei ani mai târziu, după ce a fost făcut ierodiacon, s-a învrednicit să-şi împlinească dorinţa din copilărie şi să ajungă în cele din urmă în „Grădina Maicii Domnului”, Sfântul Munte. La întoar­cere, a hotărât să treacă în drum spre casă pe la Părintele său duhovnicesc, Sfântul Nectarie, pe care nu-l mai văzuse de ceva vreme şi care tocmai se mutase în Eghina.

Sfantul Nectarie„Era luna lui august şi soarele ardea puter­nic când am ajuns la mănăstire, pe la 1 după-amiaza. Stăteam înaintea porţilor când am vă­zut un moşuleţ cu barbă albă şi îmbrăcat cu o dulamă tare ponosită, care săpa pământul cu un hârleţ. Mi-am zis că e unul din muncito­rii mănăstirii, căruia i se împrumutase o du­lamă veche ca să nu-şi murdărească hainele. Apropiindu-mă de bătrân, l-am salutat şi l-am întrebat: «Tataie, e acasă Preasfînţitul?». «Da, e aici», mi-a zis el. «Unde, înăuntru? In mănăstire?». «Da, e înăuntru». «Atunci du-te şi spune-i că e aici unul din fiii săi duhovniceşti, un ierodiacon, care vrea să-l vadă». «Blagosloviţi», mi-a răspuns el smerit şi, lăsând jos hârleţul, mi-a arătat o clădire nouă, la vreo cincisprezece metri depărtare de intrare: «Aşteptati aici, mă duc să-l chem». N-au trecut nici cinci minute, când – ce smerenie adâncă şi nemăsurată! -, spre surpriza şi şocul meu, am văzut că cel pe care-l crezu­sem un muncitor, un sătean, un ţăran, căruia îi vorbisem aspru şi poruncitor, era însuşi vlă­dica! Am amuţit şi am îngenuncheat cu lacrimi în ochi, rugându-l să mă ierte pentru mândria şi grosolănia mea. Iar el, ca un om fără de răutate, blând şi smerit cu inima, m-a iertat pe dată“.

Cei doi s-au aşezat apoi şi Sfântul Nectarie şi-a continuat pedagogia duhovnicească cu tâ­nărul său ucenic, spunându-i:

„Dacă vrei sa te izbăveşti de păcatul mândriei, maica şi pricina tuturor păcatelor şi relelor, să lucrezi smerenia. Fiecare patimă este înfrântă de virtutea opusă ei: invidia se biruieşte cu dragoste, mândria cu sme­renie, zgârcenia cu sărăcie, lăcomia şi împietri­rea inimii cu milă şi compasiune, nepăsarea cu stăruinţă, pofta pântecelui cu post şi înfrânare, grăirea în deşert cu tăcere, judecarea şi defăima­rea aproapelui prin osândire de sine şi rugăciune; curvia, preacurvia, desftânarea şi toate poftele cărnii cu aducerea-aminte de moarte. Şi fiindcă de unii singuri nu putem face nimic, să-I cerem iubitorului-de-oameni Dumnezeu, cu lacrimi şi suspine, să ne izbăvească de patimi“.

La sfârşit, îşi amintea Părintele Filothei,

„Sfântul Nectarie şi-a scos crucea de lemn pe care o purta cu el întotdeauna. M-a însemnat cu sem­nul crucii şi apoi a ridicat mâna dreaptă, m-a bi­necuvântat şi mi-a zis: «Să fii în veac iubitor de Dumnezeu şi smerit!».

Oriunde este smerenie fuge mândria, oriunde este Hristos fuge diavolul”

----------------------------------.-----------------------------------1-673x1024In 1912 a fost hirotonit ieromonah şi, după cum îşi amintea, „am simţit atâta zdrobire în inimă, că nu mi-am putut ţine lacrimile. Am simţit cum îmi curge ceva prin inimă care mi-a adus la­crimi toată ziua”. Un an mai târziu a fost hirotesit arhimandrit şi duhovnic. Atunci a pus înce­put Părintele Filothei marii sale lucrări misionare, săvârşind numeroase călătorii în întreaga Grecie, ca un nou apostol, propovăduind, spovedind şi povăţuind poporul lui Hristos. Stareţul era cu adevărat următor al Sfinţilor Părinţi, prin cugetul său cu totul patristic, prin viaţa şi prin virtuţile sale. Sfatul său de căpătâi era:

„Să fii toată viaţa ta iubitor de Dumnezeu – adică să-L iubeşti pe Dumnezeu din toată inima ta -, şi să fii smerit. Dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu, Care dragoste este, Dumnezeu va rămâne cu tine şi tu cu Dumnezeu. Când Dumnezeu este cu tine, nu te vei teme de nimic. Oriunde este smerenie fuge mândria, ori­unde este Hristos fuge diavolul. In aceste două po­runci şi virtuți se cuprind toată Legea şi Prorocii”.

In 1930, la patruzeci şi şase de ani, obştea l-a ales pe Arhimandritul Filothei, împo­triva voii sale, igumen al Mănăstirii din Longovarda. Deşi noua poziţie îl silea să se împovăreze şi cu răspunderi administrative (lucrările de renovare a clădirilor şi de chivernisire a mănăstirii), Părintele nu şi-a contenit strădaniile misionare, ci şi le-a înteţit.

In 1934 a mers într-un pelerinaj la Constantinopol. A fost ultima sa călătorie peste hotare. S-a bucurat aici să vadă multele comori duhovniceşti ale vechii cetăţi şi mai cu seamă Sfânta Sofia, dar a şi deplâns starea lor şi fap­tul că erau căzute în mâinile necredincioşilor.

Vai nouă, creştinilor”, scria el, „căci cu păca­tele noastre L-am mâniat pe preamilostivul şi preaînduratul Dumnezeu, Care a îngăduit să ne lipsim de această sfântă biserică. Doamne, pe drept ne-ai lipsit, căci ne-am arătat nemulţumitori şi nerecunoscători Ţie, adevăra­tul Dumnezeul nostru!“. „Şi”, adăuga Stareţul, „deşi m-am rugat fierbinte lui Dumnezeu ca Sfânta Sofia să fie iarăşi a creştinilor ortodocşi şi să se săvârşească acolo Jertfa cea Fără-de-sânge, pentru a ne învrednici de un asemenea dar, tre­buie mai întâi noi toţi să ne pocăim şi să ne îndreptăm viaţa… O singură nădejde ne rămâne dacă vrem să ne izbăvim din această primejdie, iar ţara noastră să dăinuiască: pocăinţa”.

Vă rog să mă treceţi şi pe mine pe lista celor ce vor fi împuşcaţi”

Inceputul celui de-al Doilea Război Mondial şi ocupaţia germano-italiană a insulei au adus multe necazuri şi greutăţi peste locuitorii Parosului, al căror număr a crescut dramatic odată cu venirea unui val de refugiaţi din Grecia continentală. Dar Dumnezeu, cu mila Sa, a iconomisit ca în acel an mănăstirea să aibă o recoltă deosebit de bogată şi aşa să poată hrăni 1.500 de oameni în fiecare zi.

Stareţul Filothei a rămas în amintirea locuito­rilor ca un adevărat înger păzitor al insulei după următoarea întâmplare minunată: nişte trupe bri­tanice au atacat într-o noapte un post german, omorând doi soldaţi şi luând mai mulţi prizoni­eri. Germanii, bănuind că au fost ajutaţi de locuitori, au hotărât să execute 125 de tineri aleşi la întâmplare, ca să bage frica în oameni. După ce s-a rugat fierbinte la Maica Domnului, Părintele Filothei l-a invitat la mănăstire pe comisarul ger­man Grărenberg, care a fost atât de impresionat de Stareţ încât la sfârşit i-a spus, într-un imbold de bunăvoinţă, că-i va acorda orice favoare îi va cere. Atunci Stareţul, după ce l-a pus să promită că-şi va ţine cuvântul, l-a rugat cu îndrăzneală să revoce execuţiile planificate. Când ofiţerul ger­man a protestat, spunând că nu poate face aşa ceva, Stareţul i-a răspuns: Atunci vă rog să mă treceţi şi pe mine pe lista celor ce vor fi împuşcaţi! O voi considera o mare favoare. Descumpănit şi uluit de această cerere, Grafenberg a acceptat în cele din urmă să-i cruţe pe tineri.

Vremuri stricate, zile viclene...”

Dragostea pentru Biserică şi pentru Ortodoxie l-a mistuit pe Stareţul Filothei, care s-a luptat, mai cu seamă după 1950, împotriva navalei modernităţii şi inovaţiilor ecleziale, prin cuvinte şi prin scri­eri, arătându-se un mare „râvnitor părinteştilor predanii”.

------------0017O bună parte din timp, Stareţul Filothei şi-a cheltuit-o spre tămăduirea schismei pro­duse de schimbarea calendarului din 1923, facându-se dascăl al căii împărăteşti între ex­cesele modernismului antipatristic şi cele ale „râvnei fără cunoştinţă” a zeloţilor, pe care le deplângea:

„Fiecare astăzi are limba lui pro­prie, nici unul nu-l aude pe celălalt. Unul zice una, altul zice împotrivă. Toţi vorbesc în folo­sul lor, nici unul pentru folosul tuturor. Din aceasta se naşte doar zarvă, tulburare şi nimic bun. Este semn rău, este dovadă limpede că lipseşte credinţa, căci vedem că nu există cre­dinţă lucrătoare întru dragoste. Credinţa cea adevărată şi Biserica au ca ţel unimea şi buna-înţelegere, iar unde credinţa este deplină, acolo există o singură inimă şi un singur suflet”.

Stareţul s-a întristat mult, alături de alţi Părinţi duhovniceşti ai vremii, pentru lipsa de conştiinţă dogmatică a Patriarhului Athenagora al Constantinopolului, pe care a deplâns-o cu amar:

„Unde vom ajunge dacă continuăm să schimbăm Predania Bisericii? Nu spun asta ca să-i acuz pe episcopii Bisericii, ci glăsuiesc din trâmbiţa duhovnicească ca să ne trezim cu toţii şi să lucrăm bine, căci e nevoie ca toţi arhiereii care se îngrijesc de Biserică şi doresc mântuirea lor şi a credincioşilor lor să strige şi să glăsuiască din trâmbiţa Duhului: «Să stăm bine, să stăm cu frică de Dumnezeu!»”.

Niciodată nu încuraja răzvrătirea şi ruperea de Biserică. Odată i-a spus unui preot ce avea probleme:

„Orice-ar fi, niciodată să nu te întorci îm­potriva episcopului tău, să nu te întorci împotriva Bisericii! Ascultarea şi răbdarea îţi vor aduce pacea şi harul Duhului Sfânt. In Biserică nu trebuie să facem scandal – chiar dacă, pentru moment, prin atitudinea noastră pasivă, temele duhovniceşti vor fi rău abordate”.

Fără să fie împotriva studiului acade­mic al teologiei, Stareţul se temea că fără o cunoaştere din cercare a lui Dumnezeu pot apare rătăciri de la adevărul cel veşnic. Îşi îndemna fiii duhovniceşti să aibă o credinţă vie şi înrădăcinată în predania Bisericii:

„Mulţi dintre teologii de astăzi, cu puţine excepţii, au devenit potrivnici Ortodoxiei şi iubitori ai bisericilor papale şi protestante. Avem mare şi grabnică nevoie de luptători înflăcărați, de apărători ai credinţei ortodoxe şi ai Bisericii, ai predaniilor apostolice şi patristice, pentru a ţine piept cu bărbăţie celor ce atacă credinţa noastră şi a-i alunga departe de turma cea cuvântătoare a lui Hristos”.

------------0019Părintele Filothei stăruia mereu asupra însemnătăţii Spovedaniei şi Impărtăşaniei, spunând:

„Dacă omul trăieşte în lume cu pocăinţă şi cu Sfânta Impărtăşanie, mă pun chezaş că va ajunge la măsura sfinţeniei”.

Deşi el însuşi era plin de râvnă şi de acrivie, spunea despre apropierea de Sfintele Taine, „fară de care «nu vom avea viaţă în noi»”, că

„în acest «neam viclean» de acum, Părintele duhovnicesc trebuie să folosească pogorământul (iconomia), căci dacă ar folosi scumpătatea (acrivia), doar câţiva, ba poate chiar nimeni din cei ce vin la spovedanie nu s-ar face vrednici de primirea Sfintei Impărtăşanii. E nevoie de mare grijă şi mult discernământ, şi Părintele duhovni­cesc să se roage fierbinte Dumnezeului cel ceresc Tatăl ca să-l lumineze cum să facă pogorământ”.

Spunea adesea despre vremurile în care trăim că

„mulţime de oameni au ochi şi nu văd, urechi au şi nu aud. Acum se împlinesc cuvin­tele proroceşti din Apocalipsă: «Cel nedrept să mai nedreptăţească, cel spurcat să se mai spurce; şi cel drept să mai lucreze dreptatea, şi cel sfânt să se mai sfinţească». Vremuri stricate, zile viclene, când cel ce se mântuieşte pe sine mare se va numi, iar cel ce va mântui şi pe alţii între cei mai mari se va chema. E nevoie de multă trezvie, de rugăciune neîncetată, de credinţă adâncă şi de dragoste deplina ca să ne mântuim în vremurile acestea tulburi”.

„Insă nu eu, ci harul lui Dumnezeu…”

Pe lângă lucrarea sa misionară şi pastorală, de primire a spovedaniilor şi propovăduire prin viu grai şi în scris a cuvântului lui Dumnezeu, Arhimandritul Filothei a pus piatra de temelie a mai multor biserici din Paros şi a întemeiat mă­năstirea de maici a Născătoarei-de-Dumnezeu, „Mirtidiotissa” din Thapsana, unde îşi va petrece ultimii zece ani din viaţă. Aici a ridicat, printre altele, un paraclis închinat Părintelui său duhov­nicesc, Sfântul Nectarie din Eghina, lângă zidurile căruia şi-a pregătit mormântul.

Arhim. Filotei ZStareţul dormea puţin şi de multe ori nu avea vreme nici să mănânce, şi doar dumnezeiescul har îl ţinea în puteri:

„Trebuie să recunosc că, de multe ori, după ce spovedeam toată ziua până târziu în noapte, eram atât de vlăguit încât mă prăvăleam în pat ca un mort, crezând că n-o să mă mai scol niciodată, ci o să mor acolo sau o să bolesc zile la rând… şi totuşi, când mă trezeam dimineaţa, eram pe deplin odihnit şi înzdrăvenit. M-am ui­mit şi mă uimesc de fiecare dată pentru aceasta, şi îmi dau seama de nemernicia mea şi de pute­rea harului lui Dumnezeu, fără de care nu putem face nimic şi îmi zic: «Însă nu eu m-am ostenit, ci harul lui Dumnezeu care mă întăreşte» . De-aş îndrăzni să mă laud, aş fi nebun!”.

Intr-unul din ultimele sale cuvinte, Părintele Filothei spunea:

„Viaţa se scurge cu repeziciune. Cum au trecut 97 de ani, nici nu-mi dau seama, întreaga viaţă se scurge parcă într-un ceas. Viaţa veşnică nu se compară cu viaţa aceasta care, la un moment dat, se sfârşeşte. Viaţa veşnică este pentru totdeauna. Acolo nu mai este durere, nu mai sunt nici boli, nici ispite, nici întristări, nici noapte, nici iarnă, nici arşiţa soarelui, nici vreun alt rău. Acolo, în Împărăţia lui Dumnezeu, toate sunt pline de bucurie, toate cereşti, toate veş­nice. Acolo nu mai există nici un rău, ci doar cele bune… Să ne îngrijim mai întâi a ne curăţa şi vindeca sufletele, şi nimic nu ne va despărţi de dragostea lui Hristos. Hristos nu va lăsa de izbe­lişte Biserica Sa, dar şi noi să facem ceea ce putem face. Fericiţi sunt aceia care vor rămâne până în ceasul morţii credincioşi Bisericii lui Hristos!”.

Bine ai venit, Dumnezeul meu!”

La începutul Marelui Post din 1980, Stareţul a căzut la pat. Cu toate acestea, a continuat să-i povăţuiască şi să-i insufle pe cei din jur. Maicile care l-au îngrijit până la cea din urmă suflare îşi aminteau cum,

„În ciuda epuizării fizice, se pregătea cu ore înainte de primirea Sfintei Impărtăşanii. Când preotul se ivea în pragul chi­liei sale, îşi ridica mâinile slăbănogite şi zicea din tot sufletul: «Bine ai venit, Dumnezeul meu! Bine ai venit!». Se împărtăşea apoi cu atâta evlavie, dor şi zdrobire, de parcă ar fi fost pentru întâia oară în viaţă… Se schimba literalmente la faţă — în două daţi faţa îi era atât de luminoasă că nu mai îndrăzneam nici să-l privim. Lumina cerească îl umplea. Zicea apoi, ridicându-şi mâinile: «Ia-mă, Dumnezeul meu, ia-mă!» Aşa de sincer şi de de­plin îl iubea pe Dumnezeu!”.

Mitropolitul Athanasie al Limasolului, care l-a cunoscut în acele zile, mărturisea că

------------0021pre­zenţa harului în jurul fiinţei sale era cât se poate de vădită. Transfigurarea de pe chipul său era atât de pronunţată, încât oricine îl vedea îşi dă­dea seama imediat că avea dinaintea sa un om ajuns la măsura sfinţeniei”.

La 8 mai 1980, la aproape o sută de ani petrecuţi în lumea aceasta şi după şaptezeci de ani de osteneală fără cruţare pentru Domnul Secerişului, fericitul Părinte Filothei a primit plata şi roadă adunată spre viaţa veşnică. La ora 6 di­mineaţa, în timp ce în biserică se săvârşea slujba, după ce a rostit „Hristos a înviat”, Stareţul s-a mu­tat în pace la Domnul.

Aflând despre adormirea Stareţului, Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul a spus: „Biserica noastră a dobândit noi sfinte moaşte”.

Slujba de înmormântare a fost săvârşită de Arhimandritul Dionisie Simonopetritul, care a rostit întru pomenirea fericitului Stareţ aceste cuvinte:

Sfinte şi pururea-pomenite Părinte Filothei, din copilărie şi până la sfârşit ai fost me­reu un fiu al lui Dumnezeu, un tainic însingurat şi ascuns, un propovăduitor şi părinte duhovni­cesc pentru mii de suflete. Cu adâncul smereniei tale i-ai adus lângă tine pe îngeri, care ţi-au venit mereu în ajutor. Ai dobândit îndrăzneală la toţi Sfinţii, te-ai înrudit cu ei prin dragostea ce le-ai purtat-o şi prin pomenirea lor la toate slujbele şi rugăciunile tale. Te-ai făcut prieten cu tot omul, indiferent de vârsta, pregătirea sau condiţia sa, bărbat sau femeie, şi ai câştigat nenumărate inimi, trăgându-le spre Dumnezeu”.

Fie ca pilda fericitului Stareţ Filothei din Paros să ne tragă şi pe noi mai aproape de Dumnezeu. Îndemnul său cel mai de pe urmă a fost:

„Să aveţi pace, dragoste deplină de Dumnezeu şi de aproa­pele. Vă las în grija lui Dumnezeu şi sub acoperă­mântul Maicii Domnului, a Sfinţilor îngeri şi a tuturor Sfinţilor”.

Fie, aşadar, ca rugăciunile cuvi­osului să ne acopere şi pe noi şi să ne călăuzească pe calea pe care el însuşi a mers întreaga viaţă, căci

multe sunt căile care duc de la pământ la cer, dar cea mai uşoară, iute şi sigură este smerenia. E sin­gura cale negreşalnică şi neîndoielnică, şi de vei păşi pe ea vei ajunge nevătămat de la pământ la cer, în Rai”.

Radu Hagiu

Filotei Zervakos 2

Vedeti si:


Categorii

Fericitul Filotei Zervakos, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Marturisirea Bisericii, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri, Spovedanie si Impartasanie (Sfintele Taine)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “STARETUL FILOTHEI DIN FAROS (ZERVAKOS) – SFANTUL UCENIC AL SFANTULUI NECTARIE, ravnitorul Predaniei si al unitatii Bisericii: „Fiecare astăzi are limba lui pro­prie, nici unul nu-l aude pe celălalt. Toţi vorbesc în folo­sul lor, nici unul pentru folosul tuturor. Din aceasta se naşte doar tulburare şi nimic bun”

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate