TRANDAVIE vs. ATENTIE, APATIE vs. HOTARARE. Ce se intampla cand vrem sa Ii “fortam mana” lui Dumnezeu?

20-12-2016 ~~Sublinieri~~

Liturghia de după Liturghie

Sfinţenia: să liturghiseşti după Sfânta Liturghie. Să prăznuieşti după praznic. Să lucrezi după lucru. Părintele Porfirie lucra de mână multe ore în pustia de la Kavsokalivia. Totodată lucra şi cu mintea, rostind tainic cuvintele rugăciunii şi capitole întregi din Noul Testament. După lucrarea de toată ziua, lucra şi noaptea în chilia lui, cu rugăciune, cu metanii şi cântări ale Bisericii noastre. Din păcate, astăzi suntem leneşi şi în timpul lucrului şi după aceea – ne întindem pe canapea, uitându-ne la televizor ceasuri întregi. Trăim în trândăvia noastră, care naşte cugete, supărări, căutarea plăcerilor trecătoare.

Părintele Porfirie spunea:

„Cel ce a biruit lenevia, a trecut dintr-o dată în spaţiul duhovnicesc”.

Părintele vedea trândăvie în oameni chiar şi în ceasul când aceştia săpau grădina. Apatia este prietenă bună a leneviei, iar aceasta a neatenţiei. Greşeli mari aduce apatia. Trezvia, care se naşte din lucrul continuu, făureşte capodopere. Acest lucru devine foarte limpede şi în spaţiul atletismului. Dacă vreme chiar de câteva frânturi de secundă eşti inactiv într-o întrecere, adversarul exploatează asta şi te învinge.

Când o mamă încerca fără vlagă să-i facă baie pruncului ei, acela plângea neîncetat. De fiecare dată când plângea pruncul, mama lui înceta strădania. După o jumătate de oră s-a enervat tatăl. A luat cu hotărâre copilul şi l-a băgat în cadă. Copilul a tăcut, pentru că a înţeles că plânsul nu-l ajută.

Atunci când puterea sufletului tău este mai mare decât puterea sufletului celuilalt, eşti mai tare decât el şi-l biruieşti. Poţi chiar să-l mântuieşti, atunci când această putere nu o foloseşti în chip egoist; când o ascunzi tainic, pentru ca fratele să nu fie rănit şi în mod voit te supui aceluia.

6-02-2005

Ascultarea din constrângere şi ascultarea din iubire

„Orice aţi face, lucraţi din toată inima“
(Coloseni, 3, 23)

Atunci când faci ascultare cu bucurie şi iubire, chiar şi pentru lucruri care par nebuneşti, te bucuri. Îi avem ca exemplu pe părintele Efrem Katunakiotul şi pe părintele Porfirie. Când faci ascultare oarbă, pentru folosul propriu, te duci în iad, ca Iuda. E frumos şi e o dovadă de mărinimie când faci ceva din inimă şi nu constrâns sau silit. Ceea ce se face cu de-a sila şi nu din iubire este searbăd, n-are frumuseţe. Măiestria constă în a-l face pe celălalt să te lase să-l ajuţi. Doctorul trebuie să acţioneze într-un asemenea fel, încât să facă pe bolnav să vrea să se însănătoşească. Dacă acela nu vrea, nu-l poate vindeca cu forţa.

Părintele Porfirie a aşteptat şapte ani ca episcopul să-i acorde permisiunea de a zidi biserica din Milesi. Printr-un copil Dumnezeu l-a luminat pe episcop şi singur l-a îndemnat pe părinte să înceapă zidirea marii biserici a Schimbării la Faţă. Ceea ce se face în grabă şi cu forţa nu iese desăvârşit. Chiar şi un tablou care nu se face din iubire, ci din constrângere, nu va fi niciodată o capodoperă.

Odată, părintele Porfirie s-a dus să-l cerceteze pe un lucrător care nu îl asculta. Însă a simţit că-l cuprinde furia. Automat, în loc să izbucnească asupra lucrătorului neascultător, şi-a întors puterea sufletului spre Dumnezeu şi a spus: „Dumnezeule, iartă-mă, pentru că era să mă înfurii şi iartă-l şi pe lucrător”. […]

Un ierarh a acaparat ranguri lumeşti şi bisericeşti, însetând după faimă. A folosit oameni, mijloace nedrepte, „i-a uns” pe mulţi. În cele din urmă, toate acestea au provocat scandaluri teribile şi, într-un final, şi-a pierdut şi scaunul. Acest episcop a constrâns mănăstiri şi biserici pentru a câştiga foloase financiare. În cele din urmă, a pierdut şi ce avea. Am fost alungat din episcopie şi de pe scaunul lui.

Cerem stăruitor de la Dumnezeu diferite lucruri, însă viaţa noastră este în totală contradicţie cu voia dumnezeiască. Am putea să nu cerem nimic şi să lucrăm cu dezinteres şi iubire, încât viaţa noastră să emane bucurie în toate manifestările ei.

Un om „L-a constrâns” pe Dumnezeu să-i dea un copil. Dumnezeu, după câţiva ani a împlinit voia aceluia, pentru a înceta să se mânie şi să hulească. Rezultatul a fost că şi-a omorât copilul, fiindcă l-a prins cu cea de-a doua femeie a lui şi a ajuns la închisoare. Acolo şi-a mărturisit păcatul şi i-a spus părintelui: “Vedeţi ce-am păţit, dacă L-am constrâns pe Dumnezeu?”.

Aşa se petrec lucrurile. Îl huleşti pe Dumnezeu pentru că nu-ţi dă ceea ce vrei? Ei, Dumnezeu îţi îngăduie să dobândeşti acel lucru, pentru ca mai târziu să-ţi dai seama de încăpăţânarea ta şi de „gafa” care provine din voia ta egoistă.

O constrângem pe Maica Domnului să ne dea ceva, fără să fim capabili să valorificăm ceea ce ni se dă. Dar să fi stat înaintea ei cu viata noastră sfântă şi cuvioasă şi să o fi mişcat, să o fi emoţionat. Ne-ar fi dăruit toate milele lui Dumnezeu, fără să-i le fi cerut. Acum stăm în fata icoanei sale, îmbrăcaţi ca nişte maimuţoi, „pe jumătate dezbrăcaţi”, şi o „constrângem” să acopere nevoile noastre. Atunci când mergem la un ministru, cât de decent ne purtăm şi ne îmbrăcăm? Iar în casa lui Dumnezeu arătăm atâta necuviinţă şi lipsă de evlavie?

19-09-2005

(din: Arhimandrit Arsenie Kotsopoulos, Lucrari minunate ale harului – eroi contemporani ai duhului, Editura Egumenita, 2013)

Vedeti si:

Sfantul Parinte Porfirie, ORTODOCSII… PROTESTANTI si “ORGANIZAREA CARE DEZORGANIZEAZĂ”

***

Fie mie dupa Cuvantul Tau, Doamne!

“… Mergem la un parinte mare, la un parinte placut lui Dumnezeu, dar nu intotdeauna ceea ce am vrut noi sa se implineasca se si implineste. Nu intotdeauna copiii devin sanatosi, nu intotdeauna cineva scapa de un proces, s.a.m.d. De ce? Pentru ca exista un mers al lumii asteia, pe care Dumnezeu il vede si care ar trebui sa fie privit cu mai multa adancime. Sa nu vrem sa-l schimbam nici macar cu rugaciunile noastre. Stiti de ce? Pentru ca Dumnezeu, tot pentru fagaduinta Sa, ne poate indeplini o cerere care nu este potrivita cu viata noastra si cu planul Sau despre [pentru] noi. Veti intreba de ce [totusi] Dumnezeu indeplineste o astfel de cerere? Pentru ca… i-o ceri cu toata credinta! Si daca insisti, El ti-o da. Ca dupa aceea sa intri intr-un drum gresit, un drum paralel cu viata ta”.

Parintele Rafail Noica: SA NU NE GRABIM SA TRAGEM CONCLUZII INAINTE CA DUMNEZEU “SA-SI TERMINE FRAZA”! (si audio)

[…] Si revin la cuvantul Sfantului Siluan, care este cuvantul intregii Filocalii, pentru ca toti o spun intr-un fel sau altul, ca ar trebui sa nu facem nimic in viata noastra fara sa cerem lui Dumnezeu.

Si Sfantul Siluan m-a uimit pe mine – si poate pe multi dintre voi – cand zice ca Adam, cand i-a venit in gand sa manance din rodul ala, trebuia sa se roage lui Dumnezeu. Si in mai multe locuri unde nu m-am asteptat… Ca doar Adam stia, Dumnezeu ii spusese sa nu ia din rodul ala, uite ca Siluan spune ca trebuia sa cerceteze cuvantul lui Dumnezeu. Si noi cred ca trebuie sa ne obisnuim ca prima noastra reactie sa fie “Doamne”… vreau sa zic, constient, sau sa patrunda pana in subconstient, poate ar trebui ca pana in visele noastre – si se intampla asta, am auzit pe multi zicand ca, intr-un vis, in care se intampla nu stiu ce, striga catre Dumnezeu. Bun lucru! Asa trebuie sa devina rugaciunea. […]

Predici (audio si text) ale Pr. Ciprian Negreanu la DUMINICA TUTUROR SFINTILOR. Ce sau cine sunt SFINTII, de fapt? Ce MARTURISIRE se cere oricarui crestin in fata oamenilor si impotriva duhului lumii?

[…] Aşa şi noi, dacă noi am pune în faţa noastră neîncetat lucrările lui Dumnezeu cu noi, tainele pe care Dumnezeu le-a făcut cu noi, minunile, rugăciunile nenumărate pe care ni le-a ascultat şi cele pe care nu ni le-a ascultat și am văzut în timp că bine a făcut că nu ni le-a ascultat atunci, că dacă ne împlinea rugăciunea în felul cum credeam noi atunci, nu înţelegeam sau nu vedeam sau nu descopeream lucrurile acelea sau nu întâlneam această situaţie. Până şi rugăciunile pe care Dumnezeu pare că nu ni le ascultă putem să le folosim în timp, dacă avem înțelepciune, să dăm slavă lui Dumnezeu şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru minunile pe care le face cu noi, pentru că, dacă deschidem bine ochii, o să vedem că şi acele rugăciuni părut neascultate sunt, de fapt, nişte rugăciuni mai înalte împlinite cu noi. Dacă suntem sinceri și corecţi, spunem: <Doamne, fă tu cum crezi că e mai bine cu mine, că, până la urmă, eu nu ştiu ce-i mai bine. Eu o să mă rog pentru tot felul de lucruri, de nimicuri sau lucruri mari pentru mine, dar nu ştiu dacă sunt bune sau rele, dacă e bine sau rău. Tu fă cum crezi Tu!> Şi mult mai puţine n-o să le împlinească Dumnezeu şi o să vedeţi că multe din cele foarte mici, până şi cele care-ţi trec numai prin minte, Dumnezeu ţi le împlineşte, multe, multe şi mici, dar câteva din cele mari mai greu ţi le împlineşte. Şi o să zici: <Bine, dar astea mici mi le împlineşti aşa de repede, și numai că am visat sau m-am gândit ce frumos ar fi, şi ultimul gând ce l-am avut, şi cea mai mică rugăciune, iar cealaltă, în care am zis că vreau pe acesta să-mi fie soţ sau aceasta soţie, nu mi-o împlineşte?…> Sau cine ştie ce lucruri mari sau să mergi undeva sau să rămâi definitiv în profesia asta sau să faci cealaltă, <Pe astea nu mi le împlineşti, Doamne?…> Şi simţim că ne străduim, forţam mâna lui Dumnezeu și El parcă tot nu Se lasă. Şi asta se întâmplă pentru că mai ales aceste lucruri mari, când cineva cere lucruri mari și care să ţină o viaţă, acestea pot duce la moartea noastră veşnică duhovnicească sau la viaţă veşnică. Sunt lucruri prea mari, nici nu ştiu dacă ştim ce cerem atunci când cerem. Foarte mulţi oameni vin, după ani şi ani, şi plâng şi zic: „Eu mi-am dorit să mă căsătoresc cu nu-ştiu-cine. Eu am trecut peste toate barierele. Eu am călcat peste toate sfaturile şi am făcut lucrul acesta şi acum îmi pare rău. De ce nu m-a oprit Dumnezeu?” Tot ei sunt cei care se revoltă mai târziu şi se învârtoşează şi zic: „Trebuia să mă oprească Dumnezeu!”, deşi uită că atunci erau gata să zică: „Îmi dau viaţa dacă nu-mi dai asta, îmi pun capăt dacă nu-mi dai ceea ce cer eu!”. Şi, de multe ori, din două motive Dumnezeu nu împlineşte anumite rugăciuni ale noastre mari: 1. de obicei, când cerem lucruri mari, acestea chiar sunt mari şi implică şi viaţa altor oameni şi ne implică şi pe noi în viaţa lor şi, pe de o parte, încă nu suntem pregătiţi şi nu suntem destul de copţi pentru aşa ceva şi putem face mai mult rău decât bine şi Dumnezeu poate să amâne luni şi ani, până ne împlineşte acea rugăminte şi pare că Dumnezeu a fost zgârcit şi abia ţi-a dat, dar abia după ce ai crescut şi ai învăţat şi ai înţeles multe. […] De fapt, de multe ori suntem aşa de siguri de ceea ce vrem şi suntem hotărâţi, încât de obicei ce vrem nu este duhovnicesc, ci doar o realizare cât mai bună aici pe pământ, materială, profesională, familială. De multe ori, aceste opriri sau întâmplări care ne stau în cale sau situaţii în care Dumnezeu pare că nu ascultă să ne treacă mai departe, acestea îţi deschid pentru prima oară ochii asupra unor realităţi ale lumii pe care până atunci nu le-ai băgat în seamă. Începi să descoperi că ai suflet, că este ceva în tine care suferă, pe care nu l-ai crescut până atunci, care nu are aripi, pe care nu l-ai învăţat să zboare niciodată, că tu puteai să ajungi aşa până la sfârşit, fără să-ţi dai seama că tu ai venit în lume pentru altceva decât ca să fii primul, să fii în frunte, să realizezi, să faci, să dregi. E alt motiv pentru care ai venit în lumea asta şi pe Altcineva trebuie să descoperi, pe Altcineva, cu amar, să-L cunoşti şi să te întâlneşti cu El. Şi de multe ori oamenii numai la aceste dureri mari încep să cunoască pe Altcineva, pe Dumnezeu. Şi noi credem că în suferinţă Îi place lui Dumnezeu să se întâlnească cu noi. Nu! Este nevoit! Că nu ştim să drămuim și să ne bucurăm și să mulţumim pentru bucuria pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi astfel să ne întâlnim cu Dumnezeu şi să-L chemăm în viaţa noastră şi, de multe ori Îl uităm complet atunci când avem linişte, pace, lucrurile ne merg din plin; avem o relaţie mai mult decât superficială cu El în momentul acela. Şi abia în dureri şi în necazuri, când toţi ne părăsesc, când toţi se uită destul de dubios la noi, abia atunci începem să vedem că sunt nişte ochi mult mai buni şi mai dragi care se uită spre noi și pe care noi i-am trecut cu vederea până atunci, ochii lui Dumnezeu. Să ne gândim la ochii cu care Hristos a privit la Petru, care se lepădase de El şi, după ce s-a lepădat de trei ori, a auzit cocoşul cântând şi şi-a adus aminte Petru şi s-a întors spre Mântuitorul, care era în pridvorul casei lui Caiafa. Credeţi că ochii aceia ai Mântuitorului care s-au uitat spre Petru erau de asprime sau de ceartă? Nu, cred că sunt ochii cei mai curaţi, care ne susţin, care ne ajută, care ne iubesc, sunt, de fapt, ochii Celui Care ne poartă pe mâini şi în braţe şi la Care nu ne uităm. Cred că acei ochi l-au trezit pe Petru mai mult decât cântatul cocoşilor.