Iara si iara… PERFUZII VITALE PENTRU INCERCARILE VREMURILOR

Avem, intr-adevar, mare nevoie, astazi, sa stim ce se intampla in lume, ce “zguduituri” infricosatoare ni se pregatesc prin mai-marii acestei lumi (mult peste tot ceea ce ne imaginam sau prevedem noi, crezand ca putem, cumva, cat de cat, “stapani situatia”) – dar asta, sa nu ne amagim si sa nu uitam, numai cu ingaduinta lui Dumnezeu, pentru necredinta si  pentru pacatele noastre si ale lumii intregi, care au depasit orice masura – si cum suntem deja infectati si otraviti cu toate duhurile rautatii, ale minciunii si ale mortii prin toate cele care ni se intampla si acum. Ne este de folos si ne este indispensabil pentru mantuire sa incepem sa discernem semnele vremurilor prin hatisurile actualitatii tot mai bulversante, ca sa intelegem ce se (va) petrece cu noi, dar mai ales ca sa ne pregatim.

Dar nu vom putea nici vedea, nici intelege cu adevarat toate aceste evenimente, nu vom putea nici reactiona adecvat si intelept la ele, deci nici sa ne pregatim asa cum trebuie pentru a le infrunta, daca acum, mai ales acum, nu ne straduim din rasputeri sa dobandim in inima noastra, in intreaga noastra fiinta HARUL DUHULUI SFANT! Har, har si iarasi har – acesta este raspunsul, singurul mantuitor, la toate cate se vor pravali peste noi  in scurt timp cu o forta si cu o viteza zdrobitoare, care vor face desarte si ridicole toate planurile noastre de acum, toata bravada, vorbaria si cleveteala noastra necontenita, toate galcevile sterile sau vatamatoare pentru cate o felie de dreptate, toate zbaterile si sfortarile noastre pur omenesti. Asta nu inseamna ca nu trebuie sa ne mai facem partea noastra omeneasca, atat cat se mai poate! Ba, sa o facem, dar cu multa intelepciune, cu smerenie si cu pace, nu in duhul sau cu metodele lumii, avand grija sa ne canalizam putinele resurse spre ceea ce este cu adevarat urgent, esential si realist de facut.

Daca-i intrebati pe parintii sporiti, sub diferite forme, ei va vor spune cam acelasi lucru: nu mai pierdeti vremea, dobanditi harul prin pocainta intensa, prin rugaciune necurmata (“nu ca pana acum!”), prin smerenie adanca, din inima, pregatiti-va si restrangeti-va, adunati-va in suflet provizii duhovnicesti!

Numai legatura noastra vie si puternica cu Hristos ne poate salva in mod minunat si numai harul Duhului Sfant, daca l-am agonisit, poate sa lupte cu duhurile dezlantuite ale satanei, numai si numai El ne poate trece, precum pe cei trei tineri, biruitori prin cuptorul de foc de neinchipuit care ne-a fost anuntat si ras-anuntat de catre glasul profetic al Bisericii. Cine a avut urechi de auzit, a auzit! Iar cine a dorit, in ciuda a ceea ce a auzit, sa ramana in nedreptate si spurcaciune, in necredinta si in rautate, in viclenie si in trandavie, este liber sa ramana pana la sfarsit! Niciun efort si niciun mijloc omenesc nu pot sa mai ajute pe nimeni de acum. Nicio strategie, nicio ambitie incrancenata si niciun calcul omenesc nu vor face fata suferintelor grele care ne asteapta, nici nu ne vor netezi calea spre moarte si Judecata. Nu altceva ne-a poruncit nici Mantuitorul Hristos, nu dupa alte cuvinte decat acestea, care niciodata nu trec, fi-vom judecati. Precum Petru (in Evanghelia Duminicii ce vine), va trebui, duhovniceste vorbind, sa mergem pe apa, iar asta… nu se invata omeneste in niciun fel, ci numai intarindu-ne credinta prin har, prin primirea si pastrarea in inimi a lucrarilor vii ale Dumnezeului nostru celui Viu!

De aceea ne-am propus de la o vreme, sa insistam pe ceva ce am facut si pana acum, dar… de aceasta data sa o facem intr-un mod mult mai apasat, mai “programat” si mai tintit; si anume: atata vreme si in masura in care Domnul ne va ingadui si ne va ajuta, sa incercam sa ne alimentam, pe cat se poate, zilnic, prin cate o “perfuzie” pur duhovniceasca, incercand sa culegem din anumite cuvinte puternice alese din scrierile sfinte, din minunile si din pildele dreptilor care au trait foarte aproape de noi macar un strop de putere, de lumina, de nadejde, viata, de… har. Dar sa le luam intr-un chip mult mai constient, mai treaz, mai concentrat, pretuind mai mult fiecare cuvant si… intelegand ca acum strangem munitii pentru a contracara puterea intunericului care ne inconjoara si ne ataca nemilos din toate partile. Sa nu le luam ca prilejuri de a fugi sau de a uita de realitate (desi, pentru putine momente, avem si de aceasta nevoie), nicidecum pentru a ne relaxa si iluziona ca totul va fi bine, ci pentru a asuma si a duce realitatea dupa duhul si dupa voia lui Dumnezeu.

Nu altul este sensul Sarbatorii care vine, Schimbarea la Fata: Hristos a vrut sa daruiasca apostolilor un crampei din Slava sa orbitoare, ca sa-i copleseasca mai intai cu bucurie, cu pace, cu forta credintei si cu lumina Vesniciei, pentru a putea sa duca mai apoi si incercarea grea a prinderii, a chinuirii si rastignirii Sale.

“Stiind Mantuitorul nostru ca omul intotdeauna slabeste cu sufletul in vremea suferintei, a voit ca mai inainte de patima Sa cea de bunavoie sa-Si imbarbateze ucenicii, incredintandu-i, printr-o minune de taina, ca El este cu adevarat Mesia, Cel vestit de prooroci”,

ne invata Parintele Iachint al Putnei.

Asa si pentru noi, scrierile sfinte de acum ne pot fi un fel de mic Tabor, de candela a nadejdii inaintea unui val de intuneric. Asa sa ne ajute Dumnezeu!

***

“(…) Statornicia presupune si citirea scrierilor duhovnicesti (…). Trebuie sa fim necontenit injectati cu nelumescul, ca sa putem lupta cu partea opusa, cu lumescul, care ne roade neincetat. Daca incetam, fie si numai pentru o zi, aceste <<injectii>> cu nelumescul, evident ca lumescul incepe sa ne copleseasca. Petrecand o zi fara ele, lumescul ne invadeaza; doua zile – inca si mai mult. Si curand ne dam seama ca gandim din ce in ce mai mult in chip lumesc, pe masura ce stam tot mai mult in contact cu acel tip de gandire si tot mai putin in contact cu gandirea de tip nelumesc.

Aceste injectii – injectii zilnice cu hrana cereasca – sunt partea exterioara, iar partea launtrica este ceea ce se numeste viata duhovniceasca. Viata duhovniceasca nu inseamna a fi in nori, rostind Rugaciunea lui Iisus sau trecand prin felurite miscari; ci inseamna a descoperi legile vietii duhovnicesti ce se aplica propriei pozitii, propriei situatii.

Aceasta vine in decursul anilor, prin citirea atenta a Sfintilor Parinti cu carnetelul in mana, notand pasajele care ni se par cele mai semnificative, studiindu-le, descoperind cum ni se aplica si, daca e nevoie, revazand parerile anterioare asupra lor pe masura ce le patrundem ceva mai adanc, descoperind ce spune un Parinte despre un lucru, ce spune al doilea si asa mai departe.

Nici o enciclopedie nu-ti da aceste lucruri. Nu poti sa hotarasti ca vrei sa afli totul despre un anumit subiect si sa incepi a-i citi pe Sfintii Parinti. Unele scrieri au indexuri, dar nu poti ajunge pur si simplu la viata duhovniceasca in acest mod. Trebuie sa o iei putin cate putin, asimiland invatatura pe care poti sa o absorbi, revenind asupra acelorasi texte in anii urmatori, reabsorbindu-le, luand mai mult, si ajungand treptat sa-ti dai seama in ce fel ti se aplica tie acele texte duhovnicesti. Facand astfel, ne dam seama ca de fiecare data cand citim un Sfant Parinte aflam lucruri noi. Patrundem intotdeauna tot mai adanc…

Parintele Nicolae Deputatov, un om cu multa dragoste pentru Sfintii Parinti, le-a citit scrierile si le-a subliniat, notandu-si citatele in carnetele. El spune: <<Cand am o stare foarte proasta, cand sunt descurajat si deprimat, deschid unul din carnetelele mele si incep sa citesc ceva ce ma insuflase odinioara. Si aproape fara gres , citind ceea ce ma insuflase candva, ma umplu din nou de insuflare, fiindca insusi sufletul meu este cel care a fost candva insuflat, si vad acum ca ceea ce m-a insuflat atunci ma poate hrani si acum. Deci a deschide ceea ce m-a insuflat candva devine un fel de insuflare automata>>”.

(PARINTELE SERAPHIM ROSE NE ARATA DE CE ESTE NECESAR SI CUM PUTEM SA DOBANDIM “CUGETUL PARINTILOR”)

***

“Fiecare crestin ortodox sta asezat între doua lumi: lumea aceasta cazuta, în care încercam sa ne gasim mîntuirea, si lumea cealalta, cerul, patria la care ne straduim sa ajungem si care, daca ducem o viata crestina adevarata, ne insufla sa traim de la o zi la alta în virtutea si iubirea crestina.

Dar lumea face parte prea mult din viata noastra. Adeseori – iar în ziua de astazi, de fapt, în chip obisnuit – uitam de lumea cea cereasca. Apăsarea lumescului este extrem de puternica astazi, încît de multe ori pierdem din vedere ce înseamna a fi de fapt crestin.

Chiar daca mergem în adesea la slujbe si ne socotim membri „activi” ai bisericii, de cîte ori nu se întîmpla ca religiozitatea noastra sa fie ceva exterior, ceva împanat cu slujbe frumoase si de toata bogatia traditiei noastre ortodoxe, dar careia sa-i lipseasca, în realitate, convingerea lăuntrică ca Ortodoxia este credinta ce ne poate mîntui sufletul pentru vesnicie, careia sa-i lipseasca, în realitate, iubirea si angajarea fata de Hristos, Dumnezeul întrupat si Întemeietorul credintei noastre? De cîte ori nu se întîmpla ca religiozitatea noastra sa fie numai o chestiune de obisnuinta, ceva prin care trecem numai la suprafaţă, care nu ne schimbă înlăuntru, care nu ne face sa sporim duhovniceşte si nu ne poartă înspre viata cea veşnică în Dumnezeu?“.

(Cuv. Serafim Rose despre viitorul Rusiei si sfarsitul lumii)

***

“«Văzând măreţia zidirii lui Dumnezeu, întrezărim o frântură, deşi neclară şi întunecată, din frumuseţea împărăţiei celei veşnice a lui Dumnezeu, pentru care cu toţii am fost zidiţi. Trebuie să ne aducem aminte mereu că sălaşul nostru este în ceruri; trebuie să ne scuturăm de toate patimile şi grijile deşarte şi mes­chine care ne ţin legaţi de pământ, de lumea aceasta căzută, care ne împiedică să realizăm ţelul zidirii noastre. Cât de uşor uităm pricina însăşi a existenţei noastre.

[…] Vremurile de pe urmă au şi sosit; vedem limpede cum se pregă­teşte lumea pentru Antihrist. Creştinii vor avea de înfruntat o încercare fără precedent a credinţei şi dragostei lor de Dumnezeu. Vom fi nevoiţi să ne as­cundem în pustie – pe meleaguri precum cele de aici. Desigur, până la urmă ne vor găsi chiar şi aici. Scopul ascunderii nu este doar păstrarea vieţii noastre pământeşti, ci acela de a câştiga timp spre a ne întări sufletele pentru încercarea finală. Iar aceasta trebuie să înceapă chiar de acum. Deci să începem cel puţin să ne luptăm cu lanţurile patimilor meschine şi să ţinem minte că adevărata noastră casă nu este aici, ci în ceruri. Să ne croim calea spre patria noastră cea cerească, după cum spunea Sf. Gherman… Ad astera! Ad astera!»”

(SFANTUL SERAFIM ROSE SI PRIVIREA ATINTITA SPRE PATRIA CEREASCA)

Alte legaturi: