Ieromonahul ILARION de la Manastirea Crucea despre SUFERINTA GENERALIZATA A OMULUI MODERN si BOLILE LUI SUFLETESTI: “Relaţiile dintre oameni se degradează, pentru că avem egoismul acesta care ne macină”

Familia ortodoxa:

Sensul suferinţei

Ieromonahul Ilarion de la Crucea

Ca să ne vorbească despre taina suferinţei și a Crucii, l-am ales pe Părintele Ilarion, duhovnic al Mănăstirii Crucea din Dobrogea. Ne-am gândit că nu întâmplător a ajuns duhovnic la această mănăstire – şi, într-adevăr, Părintele, atât din propria experienţă, cât şi din cea a ucenicilor săi, ştie şi ne mărturiseşte puterea şi lucrarea mântuitoare a suferinţei în viaţa noastră. Dar iarăşi, nu întâmplător, Părintele Ilarion a fost un ucenic apropiat al Părintelui Arsenie Papacioc, cel ce şi-a luat „doctoratul” pe tema Crucii în anii petrecuţi în puşcăriile comuniste, ca mărturisitor al lui Hristos. (G.F.)

(…)

„Dacă nu aş fi trecut prin suferinţă, nu m-aş fi întors…”

Dar vă spuneam că am cunoscut oameni care au trecut prin suferinţe grave, prin boli cumplite, oameni care au fost chiar în pragul morţii trupeşti, și Dumnezeu i-a ocrotit și i-a păzit, i-a trecut peste, și unii şi-au schimbat total modul de viaţă, înţelegând că au greşit. Și-au schimbat modul de viaţă! Au înțeles: „Da, am ajuns în acel punct în care puteam să-mi pierd viaţa din cauza greșelilor mele, a felului în care am trăit, în excese, departe de Dumnezeu…”. Sunt foarte multe exemple de acest fel, al întoarcerii şi-al regăsirii de sine, trecând prin suferinţă, prin suferinţă concretă, boli în fază terminală. Și omul se vindecă, nu există boli nevindecabile, dar totul depinde de credința lui, pentru că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci întoarcerea lui. Unii trebuie să treacă prin experienţe teribile, alţii prin experienţe mai puţin dureroase, dar tot așa, dramatice – suferinţa îi transformă radical, și sunt oameni care dau slavă lui Dumnezeu pentru suferința prin care au trecut: „Dacă nu aş fi trecut prin suferinţă nu m-aş fi întors, nu aş fi înţeles că sunt într-o greşeală totală, că-mi irosesc viaţa…”. Sunt şi oameni mai în vârstă, sunt şi tineri care nu au o experienţă duhovnicească deosebită, dar pur şi simplu suferinţa i-a trezit la realitate. Nu s-au răzvrătit: și-au înţeles greşeala, s-au pocăit – pentru că trebuie şi o pocăinţă! – și acum sunt aproape de Dumnezeu.

Acum, această întoarcere nu este posibilă fără o legătură concretă cu un sfătuitor, cu un duhovnic care să-i ajute să treacă peste momentele grele, să-i sfătuiască în fiecare clipă, să fie aproape de ei. Prezenţa unui duhovnic este extrem, extrem de benefică. Mă uit în viața mea: dacă la momentul la care eu am trecut prin ce-am trecut nu l-aş fi avut alături pe Părintele Arsenie, m-aş fi prăbuşit, cu siguranţă. La rândul meu, primesc oameni în plină suferinţă: „Uite, Părinte, sunt bolnav, am nevoie de cineva care să mă ajute…”. În acele momente, omul caută. Și nu există să nu găsească ajutor.

„Lumea întreagă este un spital”

– Care ar trebui să fie prima noastră reacţie atunci când întâlnim un om aflat în suferinţă?

– Să facem tot ce depinde de noi pentru a-i alina suferința, așa este firesc. Spune Sfântul Nicolae Velimirovici că lumea întreagă este un spital, şi are mare dreptate. Noi toţi suntem în suferinţă: suferinţe trupeşti unii, alţii sufleteşti, alţii şi trupeşti, şi sufleteşti. Dar toţi suntem în suferinţă, pentru că cea mai mică urmă de păcat sau de patimă în noi provoacă suferinţă. De multe ori ne amăgim cu suferinţa, că nu ne doare aşa tare, să zic, fizic, ceva, dar sufleteşte suntem neaşezaţi, neliniștiți, avem o mâhnire, o neîmplinire. Și de cele mai multe ori nu reuşim să înţelegem acest lucru, că toţi suntem bolnavi, toţi suntem în suferinţă. Când un om este mânios, de exemplu, şi ni se adresează într-un mod foarte neplăcut, care este primul nostru gând? „Uite ce-mi face omul ăsta!”. Dar nu-ţi face ţie rău, își face lui rău, este un om care-şi exprimă suferinţa, este un suflet bolnav. Noi ar trebui să avem fiecare față de aproapele nostru permanent o atitudine de compasiune, pentru că toţi suferim. Sunt puţini cei care nu au suferinţe – numai Sfinţii sunt fără suferinţe, dar și ei suferă pentru suferinţa noastră. De aceea trebuie să avem o atitudine de compasiune, de empatie, să înţeleg ce este cu cel de lângă mine, să înţeleg că este în suferinţă, că are o boală sufletească. Mândria, de exemplu, este o boală sufletească – păi mândria cred că o avem toţi! Cine poate să spună că nu are mândrie? Poate nu așa manifestă, dar ea este acolo. Fiecare are iubire de sine, are un orgoliu. De ce, când cineva ne spune un cuvinţel care nu ne convine, tresare ceva acolo, în noi, imediat? Asta este mândrie. Și toţi suntem bolnavi, toţi suntem în suferinţă…

Eu întâlnesc oameni de toate categoriile sociale și de toate vârstele şi din toate mediile, şi nu am cunoscut pe nimeni care să nu aibă cel puţin o mică suferinţă. Mulţi, poate, sunt anesteziaţi şi nu-şi dau seama, dar toţi cei din jurul nostru au suferinţe. Mai sunt și oameni care sunt aşezaţi duhovniceşte – dar şi acolo este o luptă, pentru că lupta cu păcatul nu încetează niciodată, până în ultima clipă a vieţii. Căderea ne ameninţă permanent. Chiar dacă suntem într-un echilibru, tot putem cădea. Trebuie să înțelegem că fiecare este într-o luptă, fiecare are un traseu duhovnicesc. Noi însă nu avem această înţelegere, nu avem dragoste unul față de altul, suntem tot timpul pe picior de război cu cel de lângă noi, pentru că noi suntem bolnavi, ei sunt bolnavi; noi suntem în suferinţă, ei sunt în suferinţă.

Caracteristica lumii de astăzi este suferinţa – de fapt, de la Cădere încoace, dar parcă în lumea asta modernă oamenii suferă din ce în ce mai mult. Relaţiile dintre oameni se degradează, pentru că avem egoismul acesta care ne macină. Și când omul suferă, tinde să-şi vadă suferinţa lui mai mare decât pe-a celuilalt, şi se comportă ca atare: cere ajutor şi nu mai oferă nimic. Și avem astfel o lume în care fiecare se închide în egoismul lui şi, uite-aşa, ne rănim unii pe alții din ce în ce mai mult, suntem mai indiferenţi la aproapele nostru, suntem mai puţin dispuşi să ajutăm, să spunem un cuvânt bun, nu mai avem acea dispoziţie de-a ne apropia de celălalt şi de suferinţa lui…

„Suferinţa este tămăduitoare”

– Părinte, şi ce nu ar trebui să facem atunci când întâlnim suferinţă?

– Să nu cârtim. Am găsit un cuvânt foarte frumos într-o carte dedicată Stareţilor de la Optina, care spune aşa: „Dacă eşti sănătos: Doamne, slavă Ție! Dacă eşti mai puţin sănătos: Doamne, slavă Ție! Dacă eşti bolnav: Doamne, slavă Ție! Dacă eşti bolnav de moarte: Doamne, slavă Ție!”. Aceasta este o înţelegere profundă a faptului că suferinţa nu este întâmplătoare, că suferinţa este tămăduitoare, şi că nu este importantă starea de sănătate sau de boală, ci importantă este poziţia noastră faţă de starea noastră, în ce mod primim noi lucrul acesta. Dacă îl primim ca fiind de la Domnul, suntem împăcaţi, și atunci acele stări dureroase vor aduce efectele lor benefice.

Noi însă cârtim, cârtim permanent, suntem nemulţumiţi permanent; este o stare de nemulţumire generalizată – uitaţi-vă în jurul nostru! Această nemulţumire ne îmbolnăveşte, este ca o otravă care pătrunde în fiecare zi în fibra noastră, în adâncul sufletului nostru, al fiinţei noastre; această stare ne duce ori în nevroze, ori în depresii, ori în boli trupești cumplite. Suntem nemulţumiţi de ce ne-a dat Domnul, de ce ne dă societatea, de ce ne oferă aproapele, de toate, de temperatura aerului – ori e prea cald, ori prea frig, și tot așa. Or, nemulţumirea este manifestarea egoismului, a iubirii de sine, este cel mai clar semn că suntem bolnavi sufleteşte.

Sfinţii nu au nemulţumiri. Orice s-ar întâmpla: „Aşa a vrut Dumnezeu!”.

[…]

• CITITI IN CONTINUARE la SURSA

 Material realizat de

Raluca Tănăseanu

 Fragment publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 94/Noiembrie 2016

Vedeti si:

Legaturi: