Vindecarea orbului din Ierihon: DISPERAREA – SCOALA RUGACIUNII ADEVARATE

23-01-2011 Sublinieri

Vezi si:

***

Fragmente selectate din cartea Scoala rugaciunii” de Mitrop. Antonie Bloom (de Suroj) despre pilda de rugaciune a lui Bartimeu, orbul din Ierihon pomenit in Evanghelia din aceasta Duminica:


“…. Stim din Evanghelii ca Bartimeu se afla pe marginea drumului, complet orb, pierzand orice incredere, orice speranta in ajutorul omenesc, constrans sa cerseasca pentru a trai, sa se sprijine nu pe adevarata caritate (etimologic, “care iubeste“), ci pe acel fel de caritate care consta din faptul de a arunca cativa gologani cuiva pe care nici macar nu-l privesti.

Si iata ca intr-o buna zi, acest om care a renuntat la orice speranta si se afla stand, orb, in praful drumului, aude vorbindu-se de cineva, de un nou profet, care face minuni pe tot cuprinsul pamantului sfant. Daca ar mai fi avut inca ochi, desigur ca Bartimeu ar fi sarit imediat, ar fi strabatut indata toata tara, sa-L gaseasca pe Acest profet! Dar el este orb, nu se poate tine dupa acest facator de minuni calator. Asa ca ramane unde se afla si faptul ca stie ca Cineva l-ar putea vindeca ii sporeste desigur disperarea, o face sa fie mai apasatoare. Intr-o zi aude trecand pe langa el o multime de oameni, o multime care nu freamata la fel cu celelalte: desigur, asemenea tuturor orbilor, el are auzul si sensibilitatea mult mai ascutite decat ale noastre, caci intreaba: “Dar cine trece pe drum?” Si i se raspunde: “Iisus din Nazaret“.

Atunci se ridica, din culmea disperarii si a sperantei: o speranta nebuna caci Hristos e pe punctul de a trece si, in acelasi timp, disperarea sta gata sa tasneasca din penumbra constiintei. Doar cativa pasi si Hristos va fi in dreptul sau; inca vreo cativa pasi si El va fi trecut, ca sa nu se mai intoarca niciodata. Acesta este momentul in care, impins de aceasta speranta disperata, incepe sa strige, sa urle: Iisuse, fiule al lui David, fie-Ti mila de mine!“. Strigatul sau este ca o profesiune de credinta desavarsita; disperarea sa este, in aceasta clipa, de o asemenea intensitate, incat Bartimeu poate gasi in el insusi suficienta speranta nebuna pentru a indrazni sa ceara sa fie vindecat, salvat, regenerat. Si Hristos il aude.

Exista un grad al disperarii care coincide cu o speranta absoluta, desavarsita. Este tocmai punctul la care, ajunsi inlauntrul nostru insine, ne va fi posibil sa ne rugam. In acest moment, strigatul Doamne, fie-Ti mila!” va fi de ajuns. Nu mai e nevoie sa-i tinem lui Dumnezeu discursurile complicate pe care le gasim in cartile de rugaciuni. E pur si simplu suficient sa strigam la ajutorul lui Dumnezeu din adancul disperarii noastre: vom fi auziti.

Foarte adeseori rugaciunea noastra nu are intensitatea, convingerea, adancimea de credinta suficienta, fiindca disperarea noastra nu e suficient de adanca. Il voiam pe Dumnezeu pe deasupra celorlalte lucruri pe care posedam deja, ii dorim ajutorul, dar in acelasi timp incercam sa gasim ajutorul pretutindeni aiurea, pastrandu-L pe Dumnezeu in rezerva pentru asaltul final (…) Daca disperarea noastra tasneste dintr-o adancime destul de mare, daca ceea ce cerem si imploram este asa de esential incat rezuma tot ceea ce este necesar vietii noastre, atunci vom sti sa gasim cuvintele rugaciunii, vom putea ajunge pana la inima cea mai launtrica a rugaciunii, la intalnirea cu Dumnezeu.

(…)

Dupa cum adesea se intampla ca atunci cand, dupa multe cautari si lupta singuratica, noi deodata ne adresam cu strigat lui Dumnezeu,o multime de glasuri, de dinafara si dinauntru, incearca sa ne curme rugaciunea noastra. Face sa te mai rogi? De cati ani te lupti, iar Dumnezeu nici nu se uita la aceasta? Se va uita oare acum? De ce sa te mai rogi? Intoarce-te iara la disperarea ta, tu esti orb si orb pentru totdeauna. Insa cu cat e mai puternica rezistenta, cu atat mai clar e faptul ca ajutorul e foarte aproape. Niciodata diavolul nu navaleste asupra noastra cu atata furie, decat atunci cand noi suntem cu totul aproape de incheierea luptei si am putea sa ne mantuim, insa adesea acest lucru nu se intampla, pentru ca noi dam inapoi in ultima clipa. “Ajunge, leapada – zice diavolul – acest lucru e prea greu, aceasta e mai mult decat poti tu suporta; trebuie sa-i pui capat acestui lucru de indata; nu astepta, doar nu mai esti in stare sa rezisti”. Si atunci noi comitem o sinucidere: fizica, morala, spirituala. Noi renuntam la lupta si acceptam moartea cu un minut inainte de a ni se da ajutor si atunci am fi fost mantuiti.

Niciodata nu trebuie sa ascultam aceste glasuri: cu cat mai tare striga ele, cu atat mai puternica trebuie sa fie hotararea noastra. Noi trebuie sa fim gata sa strigam atat de mult cat va fi nevoie de acest lucru si asa de tare ca Bartimeu. Iisus Hristos trecea pe alaturi, ultima lui nadejde trecea pe alaturi, insa oamenii care il inconjurau pe Hristos erau nepasatori sau se straduiau sa-l sileasca sa taca. Necazul si suferinta lui erau cu totul nelalocul lor. Acei pentru care Hristos era mai putin necesar, insa care Il inconjurau, voiau ca El sa se ocupe de ei. Oare de ce acest nenorocit orb ii impiedica? Insa Bartimeu stia ca pentru el nu mai exista alta nadejde daca se va duce si aceasta, cea de pe urma. Acest adanc al deznadejdii a si fost izvorul de unde a rabufnit credinta, rugaciunea plina de atata convingere si insistenta, ca a rupt toate zagazurile, una din acele rugaciuni care izbesc in cer ca o sageata, dupa cuvantul lui Ioan Scararul (…)

Disperarea ne aduce la o noua viata duhovniceasca, cand in noi se iveste barbatia de a merge mai adanc si mai departe, cu constiinta ca noi ne-am deznadjduit nu de biruinta finala, ci de mijloacele pe care le-am aplicat pentru realizarea ei. Atunci noi incepem de la temelia cea tare, cu totul altfel. Dumnezeu ne poate intoarce pe noi la unul din mijloacele pe care le-am mai incercat, insa pe care acum, cu El, noi vom putea sa-l intrebuintam cu spor. Totdeauna e necesara o colaborare reala intre Dumnezeu si om, si atunci Dumnezeu ne va da intelegere, intelepciune si putere de a face ceea ce trebuie si de a ajunge la scopul drept.

(…)

Maxim, un sfant grec din secolul IV, aude intr-o zi citindu-se in biserica pasajul din Epistola Sfantului Pavel in care Apostolul recomanda sa ne rugam neincetat. Tanarul e atat de miscat, incat se gandeste ca n-are nimic mai bun de facut decat sa urmeze acest sfat. Parasind biserica, se duce in muntii din apropiere si isi impune sa se roage fara incetare. Ca orice tanar grec din acea vreme, abia stia Tatal nostru si alte cateva rugaciuni. Incepe asadar sa le recite fara oprire. Se simte, pentru moment, foarte fericit. Se roaga, este cu Dumnezeu, e incantat, totul pare minunat pana ce, treptat, soarele dispare la orizont, frigul si noaptea nu intarzie a se lasa si, odata cu noaptea, o multime de zgomote nelinistitoare: plesnituri de ramuri care se rup sub labele unor fiare cu ochi scanteietori, lupte intre animalele salbatice, cele mai puternice ucigand pe cele mai slabe, etc. El se simte atunci cu adevarat singur, o biata faptura fara aparare intr-o lume unde domneste pericolul, moartea, cruzimea; intelege ca este pierdut, daca Dumnezeu nu-i vine in ajutor. Parasind Tatal nostru si Crezul face intocmai ca Bartimeu, striga: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie-Ti mila de mine!“. Striga astfel toata noaptea, caci fiarele si ochii scanteietori nu-i dau ragaz sa doarma. Cand zorile se ivesc si toate animelele salbatice au intrat in vizuina lor, el isi spune: “Acum am sa pot ruga!”, dar simte deodata ca ii este foame. Vrea sa culeaga afine, se apropie de tufisuri si deodata ii vine in minte ca in ele s-ar putea ascunde ochii scanteietori si ghearele ascutite. El inainteaza deci cu prudenta, spunand la fiecare pas: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma, vino in ajutorul meu, miluieste-ma, Doamne, ocroteste-ma!“, se roaga de mai multe ori, inainte de a culege o afina.

La multi ani dupa aceea, el intalneste un pustnic foarte batran si plin de experienta care-l intreaba cum a invatat sa se roage fara incetare. Maxim ii raspunde: “Cred ca diavolul m-a invatat. Batranul ii spune: “Mi se pare ca inteleg ce spui, dar as vrea sa fiu sigur ca nu ma insel“. Maxim ii explica, cum s-a obisnuit incetul cu incetul cu incetul cu zgomotele si pericolele din zi si din noapte. Dar atunci s-au abatut asupra lui ispite, ispite ale carnii, ispite ale duhului, ale sensibilitatii si, ceva mai tarziu, atacuri si mai violente din partea demonilor. Pana la urma, nu trecea o singura clipa, ziua sau noaptea, in care sa nu aiba nevoie sa cheme pe Dumnezeu, strigand: “Fie-Ti mila, fie-Ti mila, ajutor, ajutor, ajutor! Apoi intr-o buna zi, dupa 14 ani de o astfel de viata, Domnul i-a aparut: in clipa aceea linistea, pacea, seninatatea s-au salasluit in el. Nu i-a mai ramas nicio teama, nici de intuneric, nici de tufisuri, nici de diavoli: “Domnul ajunsese stapan pe situatie“. Intelesesem, in sfarsit, continua Maxim, ca atata timp cat Domnul nu intervine, chiar El, sunt in chip iremediabil neputincios. Astfel, chiar in sanul seninatatii, al pacii, al bucuriei, am continuat sa spun: “Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, fie-Ti mila de mine!“. Stia de acum inainte ca nu exista pacea inimii si a sufletului, potolirea carnii in indreptarea vointii, decat in milostivirea lui Dumnezeu.

In felul acesta a invatat sa se roage, nu in ciuda agitatiei si a tulburarii, ci din cauza lor, si pentru ca ele prezentau un pericol real. Daca am putea intelege ca noi ne aflam intr-un tumult si intr-o confuzie mult mai mare, ca diavolul da tarcoale, cautand sa ne prinda pentru a ne distruge, ca fiecare intalnire omeneasca este o judecata, o “criza“, o situatie in care suntem chemati sa primim pe Hristos sau sa fim mesagerul Lui, daca am avea constiinta ca intreaga noastra existenta are o semnificatie la fel de adanca, ne-ar fi posibil sa-L chemam si sa ne rugam fara incetare; zgomotul si agitatia nu ar mai fi pentru noi un obstacol, ci insusi prilejul care ne invata sa ne rugam, atata timp cat suntem fara experienta pentru a face acest lucru dinlauntrul nostru insusi, fara a fi impinsi, fara a interveni un factor exterior”.

(fragmente din “Scoala rugaciunii” – de Mitropolit Antonie de Suroj, editura Sf. Manastire Polovragi, 1994, selectii de la p. 52-55 si 113-114 – cartea s-a reeditat, in alta traducere, la Ed. Sophia)

Cititi si:


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mitropolitul Antonie Bloom de Suroj, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?), Talcuiri ale textelor scripturistice, Vindecarea orbului din Ierihon

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

29 Commentarii la “Vindecarea orbului din Ierihon: DISPERAREA – SCOALA RUGACIUNII ADEVARATE

  1. Doamne ajuta! Imi poate recomanda cineva o biserica din Bucuresti unde exista obiceiul ca toti credinciosii sa cante si nu doar strana?Multumesc.

  2. @Mircea,

    De exemplu, biserica Sf. Treime de la Sebastian sau biserica Sf. Nicolae, pe partea cu biserica Sf. Mina, putin mai sus pe Calarasi, prima straduta, mergi vreo 50 de metri printre blocuri si o gasesti.

  3. Frate Mircea,as incerca sa-mi fie cu iertare,sa-ti dau un raspuns de la Sf.Vasile cel Mare,care zice asa:”Daca cineva pronunta (numai )cu gura cuvintele psalmului,unul ca acesta nu canta Domnului,ci numai cei ce trimit catre inaltime psalmodiile lor,dintr-o inima curata si toti cati sunt cuviosi,pastrandu-si dreptatea inaintea lui Dumnezeu,numai unii ca acestia pot canta lui Dumnezeu,urmand in chip armonios ritmurile celor duhovnicesti. Cati nu stau aici,venind de la curvie si ascuzand in inimile lor inselaciunea si minciuna! Ei socotesc ca psalmodiaza,cu toate ca in realitate nu fac aceasta,caci psalmul acesta cheama in cantarea psalmilor numai pe cei cuviosi”.Sf.Vasile este impotriva poliloghiei in rugaciune si in cantare.El cere modestie,cuviosie,inima curata si un suflet descarcat de pacate. Iata de pilda,neavand niciuna dintre aceste virtuti si citind cele scrise,imi este teama sa scot sunete in cantare,rugand inima sa-si faca datoria. Iarta-ma,frate!

  4. @ Mircea:

    Daca ne ingadui un sfat, nu credem ca acesta ar trebui sa constituie neaparat un criteriu de alegere a bisericii la care sa participam la sfintele slujbe.

  5. @Mirela

    Multumesc frumos pentru recomandare!

    @Adriana

    Sf Vasile cel Mare are dreptate, dar sfatul lui se refera la toti credinciosii indiferent ca au sau nu ca slujire sa cante in strana.Pericolul de a canta doar cu gura si nu si cu inima ii pandeste pe toti, inclusiv pe preoti si pe cantaretii din strana.Ar insemna ca nici preotii si nici cei din strana sa nu mai cante pt ca sunt in pericol sa cante doar cu gura.Nu inseamna ca daca nu te simti vrednic,trebuie sa nu cutezi a canta cu voce tare, dar daca te simti vrednic, o poti face? Cine poate spune despre sine ca este vrednic, si descarcat de pacat? Toti oamenii sunt pacatosi si nevrednici, dar asta nu inseamna ca nu putem sa Il laudam pe Dumnezeu si cu voce tare. “Toata suflarea sa laude pe Domnul!”Daca studiem istoria Bisericii vom vedea ca la inceputul crestinismului, toti credinciosii aflati in biserica cantau, nu doar un cor bine selectionat. Corul a aparut mai tarziu, iar rolul corului este sa II INDRUME in cantare pe ceilalti credinciosi din biserica si nu sa ii inlocuiasca in raspunsurile pe care le dau preotului in cadrul slujbei.In plus,cantarea in comun cu voce tare de catre toti credinciosii ajuta la intarirea comunitatii si ajuta la apropierea de Dumnezeu.Cantarea cu voce tare de catre toti credinciosii o mai gasim azi in slujba Prohodului, dar ar fi foarte frumos daca s-ar extinde la toate slujbele.Fiecare are desigur libertatea, in functie de cum simte ca se poate apropia mai mult de Dumnezeu, de a canta si cu voce tare sau de a se ruga doar in gand.

  6. @admin

    Cantarea in comun de catre toti credinciosii nu este un criteriu in sine ( sau singurul criteriu) de a alege biserica la care sa participam, insa am observat ca, in functie de structura interioara a fiecaruia, unii se simt mai in comuniune cu ceilalti credinciosi daca toti ar canta impreuna. Acesta a fost modul in care primii crestini participau la slujbe, obicei foarte bun, care din pacate, in timp, a fost inlaturat.

  7. @ Frate Mircea,ai dreptate,fiecare cum simte. Dar fiindca tot ai adus vorba de ultimul verset al Psaltirii:”Toata suflarea sa laude pe Domnul”,as dori sa scriu despre acest verset,talcuit de Sf.Nectarie printr-o vedenie pe vremea cand se afla la m-rea sa din Eghina.Fiind intrebat de monahiile din obste cum se talcuieste,Sfantul le-a raspuns :”Va voi raspunde in timp,asteptati”.Si intr-o noapte de vara cu lumina plina au iesit pe camp pt.a face Pavecernita cu Acatistul Bunei Vestiri.Sfantul,dupa terminarea Pavecernitei,le-a spus maicutelor sa-si continue rugaciunea in genunchi,dupa care el insusi s-a dus putin mai departe si a ingenunchiat. Pentru o clipa monahiile,intr-un chip mai presus de fire si de netalcuit,au auzit si au simtit ca fiecare piatra,arbust sau floare de noapte,fiecare stanca si toate bisericutele de pe acel versant de munte,stelele si luna,intreaga zidire neansufletita a inceput sa laude pe Dumnezeu intr-un chip de negrait.Iar cand la aceasta s-a adaugat doxologia adusa de greieri,de cucuvale si de celelalte pasari de noapte,uimirea pricinuita de belsugul de Har si de aceasta preadesfatatoare doxologie a “topit”inimile emotionate ale maicilor.Si astfel,cu puterea rugaciunii Sf. Nectarie,au primit instiintare in chip simtit despre talcuirea acestui preafrumos stih, Si eu am ramas profund emotionata si oarecum nelamurita Aceasta splendida minune,m-a urmarit in minte timp de o saptamana,pana cand am intrat intr-o librarie si am cumparat cartea Sf Luca”Puterea inimii” unde Sfantul mi-a descifrat toata aceasta “vraja”dumnezeiasca intr-o noapte,caci imi fugise somnul. Am scris de pe tf.si nu am putut respecta anumite reguli,iertai.

  8. @ Adriana

    Daca am astepta ca numai cei cu inima curata si cei cuviosi sa psalmodieze, ma intreb in cate biserici s-ar mai canta… Si mai apoi, care poate sa se considere pe sine astfel, ca sa poata sa deschida gura spre a “trimite catre inaltimi psalmodiile lor”? Si oare cei care nu deschid gura spre a psalmodia din cauza pacatelor lor, oare ajung sa se roage cu inima?

    Ce-i drept nu toata lumea poate sa cante muzica psaltica, dar poate ca mai sunt si binevoitori, si poate ca unii au si primit un dar pentru a aduce astfel de cantari, chiar daca nu fac parte dintr-un cor…

    Cateodata si a cere iertare poate fi adus de pe varful buzelor fara sa implice inima, asa ca nu trebuie sa dam exemplu doar felul cum se face, sau nu, rugaciunea.

  9. Pingback: O predică, mai multe urechi » Alex Rădescu Blog
  10. Este o biserica unde toata lumea canta, se numeste Adormirea Maicii Domnului si Sfantul Spiridon – Titan II (langa magazinul Auchan).

  11. “Cheama-ma in ziua necazului tau si tu imi vei sluji Mie” psaltire parca

  12. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Teofan Zavoratul despre NECRUTAREA DE SINE SI VENIREA HARULUI. Ce asteapta Dumnezeu de la noi? Unde si cum sa cautam ajutorul lui Dumnezeu?
  13. Pingback: Război întru Cuvânt » Nu poate sa fie adevar fara dragoste si nu poate sa fie dragoste fara adevar! Poate sa nu te copleseasca dragostea lui Hristos? – CUVANT AL PR. MIHAI ALDEA
  14. @Pr. Timotei:

    Ne iertati, dar nu agream literatura stilista pe siteul nostru. Este grav daca ne formam opinii despre oameni ai Bisericii din surse stiliste.

  15. Pingback: Război întru Cuvânt » INVIEREA LUI LAZAR. Dialog cu IPS Teofan: Strapungerea inimii – unicul drum catre propria noastra Inviere
  16. Pingback: Război întru Cuvânt » DOMNUL MEU SI DUMNEZEUL MEU! Cugetare duhovniceasca la ranile lui Hristos si la nevoia fiintiala de un Mantuitor. Dar cat de vie mai este credinta noastra?
  17. Apropo de disperare am si eu o intrebare: de multe ori cand gresesc cu fapta, cu gandul sau in orice alt mod sunt “aruncat” intr-o disperare fara margini si parca cineva imi spune ca nu are rost sa ma incerc sa ma mantuiesc pentru ca Dumnezeu nu ma va ierta pentru ca am savarsit pacate prea mari.

    De asemenea am ganduri de hula(cred ca asa se numesc) care imi spun ca mi-am pierdut sufletul de buna voie deoarece atunci cand sunt involburat(nervos) imi vin multe ganduri de acest gen, ganduri ce spun ca diavolul va rezolva aia si aia daca eu imi voi pierde sufletul de buna voie.
    Bineinteles,credeti-ma va rog ca imi vin asemenea ganduri fara sa vreau si chiar le urasc foarte tare, nu le mai suport…

    Ce trebuie sa fac in acest sens?
    Cateodata simt ca nu mai pot si ma simt fara puteri, disperat, pierdut, deznadajduit…E o stare cumplita, o stare ce ma arunca intr-o profunda suparare si parca si cu cei din jur nu am rabdare si le vorbesc destul de repezit…
    Va rog, dati-mi un sfat, orice e binevenit pentru mine mai ales ca acum am mare,mare nevoie.

    Cu stima, Alin!

  18. Probabil ca aceste grele ganduri vin in deosebi atunci cand sunt nervos deoarece nu ma pot stapani si probabil ca atunci sunt mai vulnerabil dar asta nu inseamna ca eu le doresc sau, Doamne fereste, ca as face ceva din ce imi spun acele ganduri indiferent de cum m-as simti.Pentru mine Dumnezeu e foarte important si orice greutate as avea incerc sa am rabdare si sa fiu cu gandul la marele ajutor al Domnului.
    Se mai intampla sa fiu si necajit cateodata, ca orice om de altfel si atunci imi vin ganduri de acest gen, ganduri pe care nu le pot stapani.Cand sunt calm e mai usor sa le stapanesc dar cand sunt suparat sau nervos imi e imposibil sa le stapanesc sau sa scap de ele.Sper insa ca aceste ganduri nu imi vor face rau si nu vor avea efect negativ asupra sufletului meu.
    Dumnezeu nu ne lasa sa cadem asa usor si am citit aici pe site ceva ce nu voi uita niciodata: din mana Domnului nu fura nimeni iar sufletele noastre sunt clar in mana Lui.

    Sper sa pot trece de toate aceste lucruri grele si sa merg mai departe si cel mai important, sa nu ma paraseasca Dumnezeu…

  19. @Alinn:

    De ce scrieti cu doua nikuri diferite si doua adrese de mail diferite?

    V-am raspuns la o parte din problemele pe care le ridicati aici: http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/10/02/paraclisul-sfantului-ciprian-audio-si-text-vrajitorul-devenit-arhiereu-slavit-si-izgonitor-de-demoni/comment-page-1/#comment-65727

  20. @Alinn,

    Aceasta se intampla, dupa cum am citit la Cuv. Paisie Aghioritul, si atunci cand persoana are mandrie, pentru ca sa se smereasca, dar si atunci cand a facut un pacat, si nu unul mic, pe care nu l-a spovedit, sau cand pacatul a devenit patima si poate nici nu e constientizat. Primul lucru, si cel mai important, este sa va spovediti, intrucat prin Taina Spovedaniei primim Har, care ne intareste, asta o data, si a doua oara, suntem curatati de pacatele respective, si taiem dreptul celui rau pe care-l are asupra noastra (capatat in urma pacatelor noastre, mai ales cele mari). Atentie la spovedanie, trebuie spus tot ce stim ca am pacatuit, chiar si cele de care nu suntem singuri, intrebam pe preot, ca nu cumva sa ramana vreun pacat mai mare nespus, caz in care Spovedania nu isi face efectul.
    Este de folos in primul rand o rugaciune din suflet, din durerea inimii, cu lacrimi, catre Dumnezeu sau Maica Domnului, pentru a ne ajuta sa constientizam cauza (pacatul) pentru care se intampla aceasta, si odata constientizat, pt a ne cere iertare.
    In situatii in care lupta cu gandurile (sau cu deznadejdea) este puternica, ajuta mult rugaciunea inimii: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma!” A se retine si faptul ca oricat de rau ne simtim, si avem impresia ca suntem poate departe de Dumnezeu si cel rau capata putere aruncandu-ne in disperare/deznadaje, e foarte important sa constientizam atunci (si sa ne agatam cu fermitate de aceasta idee) ca Dumnezeu nu ne va lasa, mai ales daca ne-am rugat Lui sau Maicii Sale, caci El aude toate rugaciunile, chiar si cele mai firave, facute mecanic uneori, iar constientizand acest fapt, puterea celui rau asupra noastra va disparea, poate nu in acea clipa, dar va disparea. Este si o proba de credinta (nadejde). Asadar sa ai mereu in gand “nimic nu mi se poate intampla, Domnul este cu mine”, si asa se va si intampla, vei vedea. Ai grija sa te spovdesti cat mai curand, nu amana.

    Citeste si acest articol, este exact pe aceasta tema:
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/07/17/gandurile-de-hula-de-ce-ne-vin-cum-sa-le-infruntam/

  21. Pingback: DUMINICA VAMESULUI SI FARISEULUI. “Incepe Triodul, incepe sa adie a post”. Predici puternice si zdrobitoare de inima ale SFANTULUI TEOFAN ZAVORATUL -
  22. Pingback: Predici audio la VINDECAREA ORBULUI DIN IERIHON (BARTIMEU). IPS Bartolomeu Anania despre STARUINTA IN RUGACIUNE si ORBIREA SUFLETEASCA A CELOR NECINSTITI SUFLETESTE: “Cata ipocrizie exista in vremurile noastre!” -
  23. Pingback: DUMINICA SFANTULUI GRIGORIE PALAMA. Parintele Petroniu Tanase si Arhim. Simeon Kraiopoulos despre RUGACIUNEA MINTII, VEDEREA LUMINII NECREATE SI TRAIREA VIETII LUI DUMNEZEU -
  24. Pingback: DOAMNE, RAMAI CU NOI! Cum devine INVIEREA o realitate tainic lucratoare in concretul zilelor vietii noastre? -
  25. Pingback: Mitropolitul Antonie de Suroj despre APARAREA DE SUFERINTA ALTORA: Cum sa ne educam inima pentru a o face VIE? -
  26. Pingback: VINDECAREA ORBULUI DIN IERIHON. Predicile Parintelui Cleopa si Mitropolitului Augustin de Florina: CREDINTA CARE LUCREAZA SI STRIGA LA CER IN CIUDA CELOR MULTI… CARE IMPIEDICA BINELE SI ITI PUN CALUS IN GURA -
  27. Pingback: DE CE DUMNEZEU NE LASA SA SUFERIM SI SA NE CHINUIM MULT? Arhim. Simeon Kraiopoulos despre LECTIA FEMEII CANANEENCE: “A venit ceasul sa devenim cres­tini… Poate ca nimic altceva nu foloseste cat foloseste suferinta” -
  28. Pingback: SA-I ALINAM PE CEI IN SUFERINTA, rugandu-ne pentru ei, ca si pentru cei AFLATI IN IAD: “Mare este milostenia pe care o facem pentru acesti oameni si, daca este posibil, sa varsam in fiecare zi cate o lacrima pentru ei. Nefericirea, chinul, disperare
  29. Pingback: STRIGATUL SALVATOR | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate