“Calea spre tine insuti”. SUB CRUCE, de-a lungul vietii noastre, luptand cu ispita DEZERTARII. “Suntem invatatori in afara cuptorului durerii, dar pierduti, morti si ucenici stangaci in clipa rastignirii”

15-09-2018 Sublinieri

Înapoi la viață

De multe ori timpul se arată cel mai mare dușman al omului. Mulți spun că nu există, că noi am împărțit și fragmentat viața în zile și ore. Însă există un ceas care nu se atârnă pe pereţi, nu se pune la mână şi nici nu curge prin filele de hârtie ale agendelor, ci păşeşte uneori tăcut, alteori zgomotos şi neglijent peste sufletele şi trupurile noastre. Calcă peste ele şi scrijelește cu răni adânci istoria noastră personală.

Lasă urme. Sculptează sau dăltuieşte experienţe. Zugrăveşte spaţii luminoase sau întunecate. Întrupează dorinţe şi respinge vise. Zădărniceşte dorinţe şi destramă mituri. Răstignește şi învie existenţa noastră.

De multe ori am suferit, dar la sfârşit ne-am bucurat. Ne-am întrebat de nenumărate ori: de ce? Și cu puţin înainte de disperarea absolută am găsit înţelesul pierdut şi răspunsul ascuns. Am descoperit că din spatele crucii răsare învierea.

Nu puţine au fost dăţile în care am făcut greşeli, am eşuat în idealizare, în ideaticul şi perfectul închipuirii noastre. Însă am înţeles că valoare au cărarea, drumul, calea, încercarea, ceea ce ne face încercaţi, înţelepţi, sfinţi, capabili pentru viaţă şi întâmplările existenţei.

De nenumărate ori am zis: Ah, Dumnezeule, de ce sufăr? Dar în adânc ştiam, înțelegeam că aceste chinuri vor naşte cunoaşterea şi experienţa şi gustarea Celuilalt. În viaţă, durerea ne-a făcut mai înţelepţi, experimentaţi, omeneşti şi dumnezeieşti.

Am spus: Nu mai pot! Am mărturisit zdrobiţi: Am obosit! Da, am spus-o de multe ori, la vremea încercării, în clipa prăbuşirii interioare.

Însă mai apoi, atunci când furtuna a trecut şi au venit zile mai bune, am descoperit că în final puteam mult mai multe decât cele pe care mintea noastră nevindecată ni le repeta plictisitor, monoton: Nu poţi! Am cunoscut din experienţă că Dumnezeu a pus cu sete în noi puteri mult mai mari decât cele pe care credeam că le deţinem. Cele pe care probabil ne temeam să descoperim că le avem, pentru a nu ne tulbura gestionarea lor. Astfel, am preferat să le îngropăm cel mai adesea în boală şi în neputinţă.

Alteori am simţit în noi o contradicţie. Am simţit că există şi binele, şi răul. Puteri potrivnice şi dorinţe care se luptau în măruntaiele noastre. Legau şi zădărniceau visele noastre. Însă doar atunci când am acceptat cu prietenie, fără groază şi vinovăţie, paradoxul existenţei, am putut să prefacem, cu harul lui Dumnezeu, întunericul în lumină. Au venit clipe când n-am mai rezistat şi am căzut. Am păcătuit. Am eşuat. Şi asta ne-a rănit. S-a stricat imaginea noastră despre noi. S-a umplut de vinovăţie spaţiul nostru personal. Dar am înţeles că de multe ori o cădere, un păcat ne deschid harului şi milei cu mult mai mult decât trufia virtuţii. Că de multe ori virtuţile noastre sunt răutăţi înveşmântate frumos. De altfel, Hristos Însuși preferă un păcătos decât un virtuos trufaş.

Ne-am asumat roluri care nu ne aparţineau, însă numai atunci când ne-am îngăduit să fim noi înşine cu adevărat, abia atunci am simţit bucuria.

Am căutat bucuria în cele măreţe, în cele plănuite în mod impecabil, însă dinăuntrul stricăciunii am învăţat că bucuria se găseşte în cele simple, în cele cotidiene, lângă noi, înăuntrul nostru. Ajunge doar să le permitem să existe în viaţa noastră.

Trecerea timpului peste sufletele şi trupurile noastre a presupus şi pierderi. Nu doar ca dorinţe şi pofte neîmplinite, ci şi ca pierderea persoanelor iubite.

Cuţite ascuţite înfipte în spate. Trup şi suflet în durere. Paşi la limitele disperării. Foame şi sete de sens şi speranţă. Însă numai încredinţându-ne Aceluia, simţind că ne iubeşte, pipăind inefabila Sa taină, am deschis existenţa noastră şi ne-am lărgit inimile şi orizonturile noastre către Altfel-ul vieţii, către cele de dincolo de sfârşit.

Am suferit cu inima pustie, lipsiți de orice privire, dar ne-am păstrat credinţa şi nădejdea. Trăirea vieţii care nu cunoaşte moartea. Trăirea vieţii şi împotrivirea la ameninţarea nimicului.

Urmând neîncetata luptă cu timpul, să trăim viaţa ce ne aparţine, ce ne-a fost dăruită. În felul pe care ni l-a descoperit Hristos. O viaţă plină de semnificaţie şi deplinătate existenţială. Noi, şi nu alţii în locul nostru. Pentru noi şi nu pentru aşteptările celorlalţi. Nu sub umbra privirilor lor. Împreună cu ceilalţi, însă nu pentru ceilalţi. Fără vinovăţii pentru ceea ce suntem, fără frică de ceea ce suntem. Cu speranța şi visul pentru ceea ce putem deveni.

Poate voi reuși

Nu toţi oamenii reacţionează sau se poziţionează în acelaşi fel în fața problemelor vieții, a crizelor şi a încercărilor. Există cei care în adâncul unei crize se vor întâlni cu sinele lor mai profund şi vor scoate la iveală harisme şi capacităţi care trăiau despărţite și deconectate, ascunse în subteranele neputinţei existenţiale. Nu este greşită observaţia conform căreia numai înăuntrul unei crize şi în întâlnirea la limită cu sinele nostru, de cele mai multe ori, întâlnim şi darurile noastre „pierdute”.

Astfel vom vedea întâmplându-se fapte minunate în viaţa oamenilor despre care nici societatea, ca o proiecţie a anumitor modele, dar nici oamenii înşişi nu credeau că se pot petrece.

Desigur, în acest tablou pesimist, perspectiva optimistă asupra crizei va genera critici intense: Toate astea sunt bune, importante pentru om şi pentru înfruntarea greutăţilor vieţii, dar nu sunt şi pentru mine. Eu nu pot să fac aceste sacrificii. Nu-mi stă în caracter și nici în putere. Nu am puterea să le îndur. Nu pot…

Cu siguranţă, cu toții am înfruntat în viața noastră diferite greutăți și obstacole, încercări, am purtat cruci, ce diferă de la caz la caz şi de la om la om; dar toate au un dat general, o bază comună: durerea, chinul, deşertăciunea sau ratarea, deprecierea.

Însă aşa cum diferă situaţiile, aşa variază şi felurile în care fiecare persoană unică înfruntă durerea, în faţa aceleiaşi scene, aceleiaşi perspective sau ameninţări.

Sunt destui cei care vor scoate la iveală capacităţi „supranaturale” de rezistenţă. Vor vedea înăuntrul lor un sine ascuns, puteri interioare care stau acolo în adânc, în „nucleul” sufletului, aşezate şi însufleţite de Creator, pe care nici nu şi-ar fi închipuit că le deţin.

Sunt acei oameni, acele existenţe care, ameninţate de umbra nimicului, descoperă un alt sine, concomitent cu cel cunoscut lor. Nu l-au ştiut, nu l-au cunoscut. Nu au înţeles că acesta trăia în acelaşi timp înăuntrul lor. Ori din cauză că aşa au avut convingerea din anii copilăriei, când s-au format percepţii despre mecanismele de cunoaştere, ori din cauză că ei înşişi nu au încercat să evidenţieze şi cealaltă natură a existenţei lor, aceea pe care o numim spirituală sau duhovnicească.

Auzim şi vedem dezvoltându-se [vindecări] pentru boli grave, incurabile. Descătuşări din experienţe psihologice grave, traumatizante. Citim despre oameni care depăşesc tiparul comun al vieţii cotidiene şi trăiesc o renaştere şi dinăuntrul durerii vin în contact cu un „alt” sine pe care îl ignoraseră. Pentru că, la urma urmei, durerea este cea care ne învaţă. Care sfredeleşte sufletul nostru şi extrage din pământul existenţei tot ce poate fi mai preţios, mai energic, mai frumos, harismatic, ce a existat îngropat în dorinţa inconștientă.

De asemenea, sunt mulţi cei care vorbesc despre prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lor, despre harul Lui tainic care a lucrat binefăcător, eliberator, vindecător, în problemele lor. Și nu doar îndreptându-le şi înlăturându-le, ci dându-le lor o „Altă” perspectivă, înţelegere şi abordare – această transformare a conştiinţei, a înţelesurilor şi a lucrurilor vieţii.

Însă, pe cât este de adevărată și măsurabilă descrierea acestei abordări şi numărul celor care o experimentează în viaţa lor de zi cu zi, pe atât de adevărată este şi existenţa unei mari părţi a umanităţii care nu a găsit în durere vreun început măreţ, înălţător, cum spunea și Dostoievski, sau care nu a putut să înfrunte greutăţile şi chinurile vieţii cu atitudine pozitivă, cu optimism, cu răbdare, în general, cu tărie sufletească. Sunt toţi aceia pe care durerea nu i-a înmuiat, în înţelesul comun al cuvântului, ci i-a împietrit şi i-a slăbit şi i-a epuizat.

În viaţă nu este de ajuns să spunem cuiva care suferă: Da, poţi! Încearcă şi vei reuşi! Nu ajunge. De multe ori, o astfel de atitudine pare enervantă, superioară şi inumană.

Deseori aceste semnale verbale de bunăvoinţă ascund o mare angoasă în gestionarea realităţii. Vorbim şi sfătuim ca măcar pe noi înşine să ne convingem mai întâi. De altfel, îndemnurile noastre moralizatoare sunt cunoscute celor care suferă. Ei ştiu ce propune raţiunea, ce ar trebui să facă. Probabil că dacă ar fi fost şi aceştia în afara spaţiului psihologic al durerii, ar fi dat şi ei aceleaşi sfaturi. De obicei, aşa funcţionează psihicul nostru. Suntem învăţători în afara cuptorului durerii, dar pierduţi, morţi şi ucenici stângaci în clipa răstignirii.

Aşa încât nu toţi oamenii reacţionează în acelaşi fel. Nu se găsesc toţi în aceeaşi stare psihologică sau, în general, existenţială. Nu au toţi aceeaşi vârstă psihologică. Nu au toţi acelaşi ceas existenţial înăuntrul lor.

Fiecare om este unic şi irepetabil, plăsmuit ca persoană care, odată creată, nu se mai repetă. „Lui Dumnezeu, zice cunoscutul psihiatru Scott Peck, nu-I plac repetiţiile. Se bucură de diversitate şi de multitudinea formelor.” Iar cuviosul părinte Sofronie Saharov spune: Nu trebuie niciodată să ne comparăm pe noi cu vreo altă persoană. Fiecare dintre noi, oricât de mic ar fi, este mare înaintea Celui Veşnic. Dumnezeu creează cu fiecare existenţă umană o legătură personală caldă, unică.” Acceptăm şi înţelegem atât abordarea şi încercarea reuşită dinăuntrul durerii din viaţa multor oameni, cât şi neputinţa lor de a transforma durerea în creaţie.

Nu ai dreptul să acuzi slăbiciunea, lipsa rezistenţei, a răbdării, a putinţei de a îndura şi a optimismului unei existenţe care cu durere îţi mărturiseşte: Nu pot, nu mai pot, nu mai rezist…

Sigur vom trece prin toate stadiile durerii, ale plânsului existenţial: negarea, furia sau indignarea, negocierea, depresia şi acceptarea. Pe lângă acestea, cred că avem nevoie de o bună așezare interioară, să fim deschiși la a accepta durerea în viața noastră. Să nu dezertăm. Să așteptăm ca sămânța să rodească dinăuntrul nostru, cu răbdare şi cu adâncă acceptare.

Este necesar să integrăm rugăciunea în viaţa noastră, aşa cum o înţelege şi o poate trăi fiecare personal.

Trebuie să citim şi să descoperim situaţii din viaţa altor oameni care au rezistat, au trăit creativ durerea, au ieşit biruitori şi folosiţi din întâmplările prin care au trecut. Au trecut prin foc fără să se ardă. Au înţeles că ceea ce nu ne omoară ne întăreşte, că nu suntem singuri în univers, că suntem parte a unui plan divin neînţeles, dar nu şi iraţional; că nu existăm la întâmplare; că suntem parte a unui întreg.

Aşa încât am putea să ne problematizăm – cu deplina înţelegere şi dispoziţie iubitoare pentru toţi cei care nu rezistă sau nu au rezistat – de cuvintele prietenului Aris Davarakis: „Părerea mea este că trebuie să menţinem continuu aprinsă lumina dinăuntrul sufletului nostru, orice ni s-ar întâmpla. Ştiu cât de greu este, dar nu-i pot preţui pe oamenii care sting lumina. Un simplu surâs la întâmplare, pe drum, chiar dacă nu-ţi este adresat ţie, este lumină. Un copilaş care râde fericit este lumină. O amintire a unei reuşite sau bucuria unei întâlniri neaşteptate, toate acestea sunt lumină. Şi-n loc să spunem: «Ce nenorocit sunt!», trebuie să spunem: «Ce norocos sunt pentru tot ce am, sunt atât de multe cele pe care alții nu le au!» Oamenii recunoscători sunt fericiţi.

 

LEGATURI:

FUGA DE (PE) CRUCE si MANGAIERILE OTRAVITE ALE DUHULUI LUMII

“Intru necaz M’ai chemat si te-am izbavit, te-am auzit in mijlocul furtunii si te-am cercat la apa certarii”. CRUCEA DURERII si LARGIREA INIMII

INALTAREA SFINTEI CRUCI. Predici sensibile si insufletitoare de la Manastirile PUTNA si SIHASTRIA PUTNEI. “Nu esti singur atunci cand iti duci crucea! Eu nu vreau sa te las singur! Un singur lucru cer de la tine: cheama-Ma!”/ URMAREA LUI HRISTOS sau LUAREA CRUCII IN IUBIREA APROAPELUI

INALTAREA SFINTEI CRUCI. Predica despre sensul Crucii a PARINTELUI SOFIAN BOGHIU, chemat la Dumnezeu in ziua acestui mare praznic (si audio)

PS DAMASCHIN LUCHIAN, cu realism si sensibilitate, despre CREDINȚĂ și NECREDINȚĂ, NĂDEJDE și DEZNĂDEJDE, DRAGOSTE și TRĂDARE: “Dacă Dumnezeu are încredere în mine, hai să dau şi eu încredere semenului meu. ÎN FAȚA UNUI OM DEZNĂDĂJDUIT NU VENIȚI CU RETORICĂ, ÎMBRĂȚIȘAȚI-L!” (video, text)

Noi RASPUNSURI (II) din conferinta Protos. ARSENIE DE LA CORNU de la Bucuresti (martie 2018): “Ceea ce atinge Dumnezeu se transfigurează”. HARUL DIN INCERCARE, FOLOSUL DIN CADERE, BINECUVANTAREA DIN STARILE DE EPUIZARE, DEZ-AMAGIREA CEA BUNA DIN ESEC, MANGAIEREA DIN DEZNADEJDE (video, text)

DE CE SUFERINTA? DE CE BOALA? CUM SA IL AJUTAM PE CEL CARE SUFERA? Ne raspunde Parintele Arsenie Muscalu (audio)

Konstantin V. Zorin: LA CE AR PUTEA FOLOSI BOALA SI SUFERINTA? SITUATIILE LIMITA SI CERCETAREA PRONIEI DUMNEZEIESTI

CUVINTE VII DE LA PARINTELE CALCIU DESPRE SENSUL SUFERINTEI: “Oricine e îndurerat şi plânge, Hristos plânge cu el!“. HRISTOS SUFERA IN NOI

IESIREA DIN INTRISTARE PRIN RUGACIUNE si CONVERTIREA DURERII IN BUCURIE DARUITA: “Sa nu pierdem atatea prilejuri neprevazute care apar in viata noastra, inchizandu-ne in melancolie”/ OMUL LIBER si OMUL INTERESAT

DUREREA ALTUIA – DUREREA NOASTRA. Cum dobandim rabdare si ce folos avem din incercari? ISPITELE INSINGURARII

El, Cel ce-i vindeca pe cei cu inima zdrobita…

“AJUNGE ZILEI RAUTATEA EI…”

Siguranta de a fi IN MAINILE DOMNULUI, cu nadejdea de a ne improspata mereu puterile SUB ACOPERAMANTUL ARIPILOR DRAGOSTEI SALE: “Daca ti se pare ca nimeni nu mai are nevoie de tine, sa stii ca in ochii Lui ai ramas de mare pret”

SUB MANA CEA TARE A LUI DUMNEZEU/ “Fii credincios pana la moarte si-ti voi da cununa vietii!”

DOAMNE, RAMAI CU NOI! Cum devine INVIEREA o realitate tainic lucratoare in concretul zilelor vietii noastre?

“Eu sunt, nu va temeti!” – LINISTEA DIN TOIUL FURTUNII

INIMA INDURERATA

DUREREA INIMII – CHEIA CARE DESCHIDE LACATELE DIN NOI

CE SA FACEM ATUNCI CAND NE SIMTIM INCERCATI LA MAXIMUM? Poruncile = spovedania lui Dumnezeu; incercarile = dovada prieteniei si increderii lui Hristos in noi

PS IGNATIE, Episcopul Hușilor, despre ECHILIBRUL PSIHOLOGIC vs. AȘEZAREA LĂUNTRICĂ venită în urma tensiunilor și luptelor duhovnicești. “Fiţi sinceri cu Dumnezeu când staţi de vorbă cu El, nu fiţi politicoşi”. NECESITATEA UNEI RELAȚII PERSONALE CU DUMNEZEU și FOLOSUL DUHOVNICESC AL STĂRILOR-LIMITĂ sau al DEZNĂDEJDILOR celor bune (VIDEO +TEXT)

PREFACEREA RANILOR SUFLETESTI si a durerilor omenesti mistuitoare IN MANGAIETORUL PLANS DUHOVNICESC. Parintele Zaharia Zaharou despre lucrarea neincetata a pocaintei (II). CUM SA REACTIONAM LA AMARACIUNI CA SA LE FACEM FOLOSITOARE? “Punându-L pe Hristos la încercare…”

“Vrei să fii tare? Dă-ţi, mai întâi, seama că eşti foarte slab. Apoi, să te laşi în grija lui Hristos”. INCREDEREA IN DUMNEZEU PREFACE ZDROBIRILE IN BINECUVANTARI daca “ne punem vietile in mana Lui”. CUM LUCREAZA PUTEREA MINUNATA A LUI DUMNEZEU IN CIUDA NEPUTINTELOR MELE?


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la ““Calea spre tine insuti”. SUB CRUCE, de-a lungul vietii noastre, luptand cu ispita DEZERTARII. “Suntem invatatori in afara cuptorului durerii, dar pierduti, morti si ucenici stangaci in clipa rastignirii”

  1. “Oamenii RECUNOSĂTORI sunt FERICIŢI”
    Într-adevăr așa este, dar noi, din păcate, de cele mai multe ori nu ÎNŢELEGEM acest lucru. Mi-a arătat soţia într-o zi (ieri, alaltăieri), un dialog foarte frumos, pe net, între un adult și un copil:
    “- Ce vrei să fii când vei ajunge mare ?
    – Fericit.
    – N-ai înţeles întrebarea …
    – Dvs. nu aţi înţeles răspunsul !!!”

    “Dacă nu veţi fi precum copiii, nu veţi moșteni Împărăţia Cerurilor”, ne-a prevenit Mântuitorul. Da, copiii sunt RECUNOSCĂTORI și prin urmare fericiţi, de aceea își doresc să fie fericiţi și când vor ajunge mari…Cel puţin asta îmi doream eu când eram copil.

  2. Pingback: “TĂCEREA LUI DUMNEZEU faţă de încercările noastre nu este indiferenţă, ci chemare la schimbare. SIMPTOMUL – ADEVĂRUL PERSONAL ASCUNS/ “Lucrul înfricoşător nu este să cazi, ci să rămâi căzut”. DE CE ALUNECĂM MEREU
  3. Pingback: “Părtaș la suferinţa și la împărăţia și la răbdarea în Iisus…”: Arhim. Atanasie Mitilinaios despre SENSUL AUTENTIC AL RĂBDĂRII și ÎNȚELEGEREA CREȘTINISMULUI nu ca simplă RELIGIE, ci ca MOD DE VIAȚĂ și ca împărtăș
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate