IN SPATELE REEDUCARII SI A DOMINATIEI TOTALITARE: tatal minciunii, ucigasul de oameni

11-12-2007 Sublinieri

gulagzaun.jpg

Am vazut in textul redat anterior din Hannah Arendt etapele prin care opera de dominatie absoluta si de exercitare a unei terori directe asupra individului duc la societatea de tip totalitar. Sistemul juridic e vidat de sens, de realitate si functioneaza numai pentru a identifica si marginaliza “dusmanii” acestei societati perfecte si ideale. Dreptul juridic este schimbat pentru a se construi o politie (politica) preventiva. Moral, reperele adevarului, ale binelui, ale raului, si mai ales al refuzului complicitatii (pastrarea libertatii constiintei, a libertatii sufletesti) sunt discreditate si descurajate. Fizic avem de-a face cu izolare, inchiderea in lagar, tortura ce nu are ca scop omorarea trupului ci sclavia, indobitocirea, distrugerea sufletului. Iar toate acestea nu sunt efectuate dintr-un motiv cinic – sa spunem, aplicand un principiu machiavellic de tipul “scopul scuza mijloacele“, unde scopul ar fi detinerea puterii si eliminarea opozitiei. Nu, raul existent in proiectul acestei societati totalitare nu are nici macar aceasta justificare cinica ce serveste unui tiran pentru a-si consolida puterea sa abuziva. Mijloacele si scopurile totalitarismului transgreseaza reperele rautatii omenesti obisnuite si ale faradelegii ce ne sunt cat de cat familiare. Iata ca regimul totalitar, afirma Arendt in mod surpinzator, nu are ca scop eliminarea celor perceputi ca dusmani (ceea ce e oricum ingrozitor), ci … teroarea insasi. Teroarea nu este mijlocul de mentinere a puterii, ci scopul ei. Nu este de ajuns distrugerea sau eliminarea dusmanului, ci distrugerea si eliminarea omului in definitia sa de fiinta dotata cu libertatea si capacitatea de a avea o legatura cu Dumnezeu.

Intelegem deci care sunt mijloacele si scopul totalitarismului, fie el vechi sau nou, violent sau soft. Cine sta insa in spatele acestui regim, de ce anume este inspirata aceasta fiara care e mai terifianta decat toate celelalte cunoscute in istorie? Pentru aceasta recurgem la un alt autor, care a intrevazut si el lucrurile pe care Sfintii Inchisorilor comuniste le-au trait, pipait si vazut cu ochii si mainile lor.

Alain Besancon, din cartea caruia prezentam acum un mic extras, cercetand marturiile celor care au trecut prin experientele sub-umane ale lagarelor regimurilor totalitare, ajunge la o concluzie cu atat mai notabila cu cat ea apartine unui specialist in istorie politica: societatile de tip totalitar sunt insufletite de diavol. Nu Stalin, nici Hitler, nici mastodontii impersonali – adica birocratiile imense si impersonale ale acestor sisteme concentrationare devoratoare – nu detin puterea in societatile totalitare, ci insusi tatal minciunii, ucigasul de oameni.

Autorul nu a cunoscut marturiile istorice despre experimentul Pitesti (ca si Hannah Arendt) nici nu a citit ceva despre un Steinhardt, un Calciu, un Valeriu Gafencu sau multi altii. Este deci cu atat mai remarcabil ca, in lipsa acestor marturii care au dat la iveala in mod clar dimensiunea infruntarii dintre Hristos (prezent in persoanele sfintilor inchisorilor) si fiara apocaliptica, Besancon a sesizat esentialul. In perspectiva acestor vremuri de pe urma, capatam astfel o marturie importanta a unui profan care sesizeaza ca “fiara” cu care avem de-a face este un antemergator al Antihristului. Sunt insa observatii ale unei cunoasteri partiale si in primul rand intelectuale, chiar daca valoroase. Marturiile Sfintilor Inchisorilor arata insa limpede si fara echivoc nu numai descoperirea naturii demonice ale regimului totalitar, ci trairea intru Hristos in aceste conditii de Iad. Intr-adevar, a vedea raul in desfasurarea lui nu ajunge, avem nevoie de a intelege existential cum anume este biruit acesta si de cine. Iar raspunsul a fost dat, in mod unic in istorie, in acelasi spatiu unde s-au savarsit si torturile cele mai mari ale ei: Pitesti. Acolo Hristos s-a descoperit martirilor ca fiind “Aparatorul cel mai tare al sufletelor noastre si Biruitorul Iadului”. Acolo unde satana a crezut ca a pus mana pe sufletul omului a dat de Insusi Hristos, care via in fapturile acelea fragile si expuse torturii si exterminarii.

Cu atat mai de plans sunt vocile care nu pot sesiza natura satanica a modului in care au fost organizate in trecutul recent regimurile comuniste. Neintelegand sau nevrand sa inteleaga cine a stapanit acest veac, ei nu pot intelege (sau nu vor sa vada) nici ce inseamna noile constructii ale domintatiei totalitare – si unde se indreapta un mega-sistem ca U.E.

Este necesar sa precizam ca istoricul francez percepe originile raului totalitar in ereziile care au bantuit primele secole crestine si care se repeta in diferite infatisari actualizate. Astfel, tatal minciunii isi perfectioneaza tot mai mult minciunile si invataturile sale stricate pentru a le face cat mai eficiente cu putinta, cat mai polivalente si cu infatisari cat mai maleabile. Gasim asadar acelasi “autor” care cauta cu furie sa Il calomnieze pe Dumnezeu si sa il ucida pe om prin minciuna ereziei si a stapanirii silnice impotriva-lui-Dumnezeu. Si se adevereste ca dezastrele politice, razboaiele, dezlantuirea nestapanita a raului sunt consecinte ale acestor moduri de gandire si de faptuire eretice, care lupta fatis impotriva Dumnezeului Intrupat.

Maniheismul (erezie care proclama ca Raul este de natura absoluta, existand un “dumnezeu” ce se opune “dumnezeului” Binelui), marcionismul (respingerea traditiei crestine a Vechiului Testament), milenarismul (erezia care proclama o imparatie paradisiaca pe pamant) sunt radacinile pe care s-au construit, oricat de surpinzator poate fi, aberatiile comuniste si naziste. Comunismul, cu dictatura celor putini si luminati dusa impotriva celor rai si multi, prin ucidere si tortura, nazistii cu arienii lor puri, doreau de fapt sa instaureze Paradisuri pe pamant, sa “nasca” supraoameni.

Dar putem recunoaste aceste erezii din plin si in actualitatea noastra. Nu gasim maniheii zilelor noastre in asa zisii mistici ai democratiei si ai drepturilor omului, care vor sa creeze noi ordini mondiale care sa elimine total tot ceea ce este diferit lor? Nu gasim marcionistii zilelor noastre in “iubiristii” care, precum marcionitii de odinioara, siluiesc Cuvantul Scripturii sau al Sfintilor Parinti pentru a afisa o “iubire” de parada, care ii vede pe sodomiti in Rai si pe crestinii umili in Iad? Nu suntem cu totii milenaristi, vrand ca acum si aici sa instauram Raiul nostru pe pamant, din care sa Il excludem pe Dumnezeu, prea incomod noua?

Alain Besancon

“Există un punct al acestei anchete în care trebuie să părăsim analiza istorică dacă vrem să înţelegem ex­perienţa oamenilor. Într-adevăr, în faţa exceselor ne­legiuirii, ei au simţit că sunt profund tulburaţi şi că le este depăşită puterea de înţelegere; că lipsea preceden­tul istoric, că se aflau în faţa unei fiare noi şi necunos­cute. Marii martori ai secolului XX au strigat, în majoritatea lor, către Cer. Unii au ajuns la concluzia că e gol; alţii, că putea fi implorat, rugat fierbinte, că mai era o nădejde. La drept vorbind, când îi citim pe Orwell, Platonov, Ahmatova, Mandelstam, Levi, ghi­cim că aceste două reacţii la sfidarea metafizică co­există sau revin succesiv în mod obscur în aceleaşi suflete.

Răul

Plotin definea răul ca „lipsirea de bine”. Scolasti­cii au precizat: lipsirea de binele cuvenit. Orbirea, de pildă, este un rău, fiindcă omul trebuie să posede ve­derea. Dacă e incapabil să vadă invizibilul, cu toate că are ochi buni, nu se poate plânge, căci vederea nu e făcută sa vadă lucruri dincolo de un câmp limitat. Ideea este deci că răul se defineşte negativ. El e neant pur, o gaură în fiinţa. Mi se pare că această definiţie nu dă seama în suficientă măsură despre groaza care i-a cuprins pe oameni în faţa a ceea ce le impuneau comunismul si nazismul.

Această groază era mai puţin provocată de rău cât de voinţa răului. Omul vrea în mod natural să fie fericit. Vointa sa este în mod normal îndreptată spre ceea ce el consideră a fi binele său. Cum imaginaţia lui e limitată, putem lesne înţelege – şi cei mai vechi filozofi au explicat acest lucru – de ce omul se înşală cu uşurinţă când e vorba de binele său, de ce comite fapte rele, neştiind că au să-l coste foarte scump. Prin furt dobândeşti desigur diverse bunuri, desfrâul provoacă plăceri trupeşti, asasinatul domoleşte mânia, iar minciuna te ajută să scapi basma curată. Toate au însă un preţ care trebuie plătit. Întâlnim totuşi o altă categorie de acte care nu sunt urmate de nici o plăcere imaginabilă pentru omul de rând, acte care par inuman dezinteresate. Cei care le comit au aerul ca sunt atraşi de simpla transgresiune a regulilor si îi sperie pe cei din jur fiindcă aceştia nu îi înteleg, parând desprinşi de umanitatea comună.

Ii putem înţelege pe hoţ, pe depravat, pe asasin, pentru că găsim în sufletul nostru puncte de corespondenţă şi pentru că nu trebuie să ne cufundăm prea adânc în noi înşine ca să ne descoperim, într-o oarecare măsură, avizi, desfrânaţi, violenţi. Dar în faţa acestei categorii de acte suntem dezarmaţi ca în faţa unui miracol, un miracol pe dos, o excepţie negativă de la legile cunoscute ale naturii. Omul îşi vrea binele, dar nu există aici nici un bine imaginabil.

Iată din ce cauză aceia care au suferit din pricina comunismului sau nazismului, ori care le-au studiat doar cu o atenţie aparte, n-au încetat să fie urmăriţi de întrebarea: de ce? De ce să fie compromis efortul de război, de ce să fie cheltuiţi bani, îngreunat transportul, mobilizaţi oameni care să descopere în pod o fetiţă evreică pe care s-o ducă la moarte? De ce, când nu mai există nici o opoziţie organizată, când toată lumea e supusă şi ascultătoare, să fie arestaţi milioane de oameni, să fie mobilizat aparatul judiciar şi poliţienesc pentru a-i determina să mărturisească crime inimaginabile şi în mod evident absurde, şi, odată ce au mărturisit, să fie adunat poporul, pus să joace comedia indignării şi silit să participe la condamnarea lor la moarte? De ce, în ajunul unui război programat, să fie împuşcaţi jumătate din cei care alcătuiesc corpul de generali?

Dar ceea ce părea şi mai de neînţeles era că aceste crime enorme şi inepte erau comise de oameni obişnuiţi, extrem de obişnuiţi, dotaţi cu o inteligenţă şi o morală absolut banale. Uneori, în imensa mulţime de executanţi puteau fi întâlnite personalităţi perverse din fire, sadici cărora le făcea plăcere să provoace suferinţa. Era o excepţie. Desigur, perverşii din fire prosperau, erau folosiţi pentru anumite sarcini, dar numai până la un anumit punct, dincolo de care erau îndepărtaţi în numele disciplinei şi, câteodată, pedepsiţi.

În dorinţa lor de a înţelege, victimele nu se mai puteau agăţa de explicaţia ticăloşiei de care e capabil omul şi de care dă dovadă adeseori. Trebuia mers pe firul lucrurilor mai departe, până la „sistem”. Insă raţionalitatea sistemului, fie ca şi delirantă, era dezminţită de aceste acte autodistructive mergând împotriva interesului întregului proiect.

Iată de ce personalitatea criminală a unor conducători – a lui Stalin, în primul rând -, restituindu-le o anumită parte de umanitate, îi justifica şi le procura o oarecare gratitudine: furniza o explicaţie şi restabilea o coerenţă. Pentru că istoria oferă numeroase exemple de tirani criminali, existau deci precedente si nimic nu era nou sub soare: angoasa în faţa necunoscutului era astfel atenuată. Totuşi, cei mai lucizi ştiau că pretinsul tiran nu era cu adevărat un tiran, fiindcă nu-si urmărea propriul bine. Era el însuşi tiranizat de ceva de ordin superior. Aşadar, crima era legata de nebunie. Dar nu era o nebunie obişnuită, ca în cazul tiranilor nebuni, pentru că nebunia comportă o doză de aleatoriu şi păstrează zone în care îşi pot găsi locul, odihna şi jocul. Astfel, românii au fost o vreme uşuraţi de bufoneriile cuplului Ceauşescu. Insă în cele mai dificile momente, nebunia ideologică crea un bloc compact, fără nici un interstiţiu în care să te refugiezi, si totul se termina rău.

Demonul şi persoana

Prin urmare, spiritele – chiar şi cele mai puţin ortodoxe – erau tentate in mod spontan sa privească dincolo de ordinea umană inteligibilă si să întrevadă direcţia superioara a unei ordini diferite. Nu numai ponderea injustiţiei, proximitatea răului, ci şi neputinţa de a le raporta la ceva cunoscut îi împingea să pună întrebări Cerului. Erau constrânşi la acest lucru, deoarece ambele regimuri profesau o ură activă faţă de toate religiile care venerau o ordine divină distinctă de cea stabilită de oameni. Nazismul îl ura pe Dumnezeul lui Avraam; comunismul, orice fel de dumnezeu, dar îndeosebi pe acel Dumnezeu. Pretutindeni, organizarea religioasă a ţărilor cucerite a fost imediat bulversată. A fost distrusa (Albania s-a proclamat prima ţară atee din lume), dar cel mai frecvent aservită şi pervertită. Creştini, evrei, musulmani, budişti, daoişti, confucianişti au fost persecutaţi ca atare, iar persecuţia nu a fost temporară, ci permanentă. Ea nu avea nici o utilitate politică, mai degrabă o mulţime de inconveniente, şi totuşi a durat până la sfârşit.

Astfel, câţiva martiri ai acestor regimuri au imaginat o acţiune de ordin suprauman, „angelic”, capabilă să exercite o putere directă. O putere care să nu fie mediată de reaua-voinţă a oamenilor, ci care să acţioneze în pofida lor înşile, aşa încât să nu-şi mai dea seama ce fac sau să ştie doar în mod confuz. Care să adoarmă bunul-simţ şi conştiinţa morală şi care să transforme omul, aflat sub imperiul unei vrăji, într-o marionetă uşor de manevrat. In acest sens, tiranul ultim nu e nici Hitler, nici Lenin, nici Mao, ci Prinţul acestei lumi în persoană.

In persoană: cuvântul este ambiguu. Boethius a dat o definiţie a persoanei care a fost foarte des invocată: „o substanţă individuală de natură raţională”. Urmând această linie teologică, putem estima că substanţa creată, dacă îşi pierde filiaţia cu Creatorul său şi cu propriul sfârşit, suferă de contradicţii care o mutilează şi o descompun. Putem specula – de vreme ce nu ştim nimic pozitiv despre lumea angelică – că substanţa îngerului rău, din pricina rangului său superior, este devorată mai mult decât aceea a omului de reaua sa voinţă. Actul de nimicire pe care-l antrenează se înfăptuieşte mai întâi asupra lui însuşi, astfel încât substanţa sa – care pentru noi, oamenii, evocă o natură pozitivă, indestructibilă, deteriorata, dar nu distrusă de păcat, se reduce progresiv la simpla sa voinţă de a face rău. Din cauza capacităţii superioare de a face rău cu care este înzestrat, ceea ce mai subzistă în el drept complice natural, persoana, ar tinde asimptotic spre impersonalitate.

Persoana angelică decăzută ar suporta un maximum posibil de impersonalitate. E o speculaţie, desigur, însă ea atestă noţiunea de persoană impersonală pe care o întâlnim pretutindeni în literatura martorilor, sufocaţi de platitudinea, sărăcia, banalitatea celor care-i făceau să sufere, să moară, ca şi de impersonalitatea întregii ierarhii a puterii până la vârf inclusiv. Erau de asemenea uimiţi de contrastul între incredibila forţă de distrugere a acestor aparate, minunat de ingenioase, capabilă sa intre în cel mai mărunt detaliu, şi incredibila neputinţă de a organiza, de a construi sau pur şi simplu de a lăsa să existe lucrurile cele mai elementar necesare vieţii, ba chiar propriei lor supravieţuiri.

Cine deţine puterea în regimul nazist sau comunist în stare pură ? Această simplă întrebare, la care părea mai uşor de răspuns decât în privinţa oricărui alt regim, pentru că posesorul tuturor puterilor era pretutindeni vizibil, ba chiar de o vizibilitate obsedantă – Fuhrerul, secretarul general, Partidul -, constituia o profundă enigmă pentru cei care erau capabili de reflecţie filozofică: Junger, Platonov, Orwell, Milosz, Zinoviev… E au lăsat să se înţeleagă ceea ce spiritele religioase – Mandelstam, Ahmatova, Bulgakov, Rauschning, Herbert, Soljeniţîn – au proclamat sus si tare: e diavolul! El era cel ce transmitea supuşilor lui impersonalitatea sa inumană. Dostoievski şi Vladimir Soloviov intuiseră asta dinainte. A nu-l cita pe acest personaj ar însemna a nu asculta fidel toate aceste mărturii, rămânând conştienţi de rezerva pe care trebuie s-o manifestăm faţă de centrul misterios pe care l-au numit astfel şi a cărui proximitate ei o cunoşteau din experienţă.

Mântuirea

Nimic nu semnalează mai bine urma biblica în comunism şi nazism decât voinţa lor comună de a mântui lumea, incluzând printre mijloacele de mântuire ştergerea oricărei urme biblice, în religiile „păgâne”, ordinea naturală conţine în sine ideea divină şi e suficientă pentru a o concepe. Ea este echivalentă cu ordinea divină. Ajunge să o contempli, să o recunoşti, să o imiţi. Filozofia antică – şi, din câte ştiu, indiană, chineză – nu promitea o mântuire universală, ci doar a unei mici elite, prin intermediul unor exerciţii spirituale lungi şi dificile, la capătul cărora individul devenea apt să trăiască fericit, în conformitate cu natura, cu structurile sale eterne. Ideea mântuirii, în măsura în care presupune un „exod” în raport cu lumea, sau ideea „schimbării” lumii în totalitatea sa sunt de neconceput pentru ea.

Mântuirea marxist-leninistă este optimistă. Ea e comparabilă cu mântuirea anunţată de profeţia biblică. Scopul său este să depăşească natura aşa cum este, omul aşa cum este; să ajungă la o epocă mesianică de pace şi dreptate, în care lupul paşte laolaltă cu mielul, în care disciplina şi frustrările căsătoriei, familiei, proprietăţii, dreptului, penuriei sunt abolite, în cele din urmă, moartea însăşi este învinsă: s-a visat pe această temă la începuturile revoluţiei bolşevice, reveriile fiind alimentate de un anume Fedorov, un himeric care credea în resurecţia ştiinţifică a trupului şi în nemurire. „Omul nou”, produs al socialismului, este un fel de trup glorios aşa cum îl descrie profeţia. Mântuirea e pusă în mâinile omului. E obţinută prin mijloace politice. Non Domino sed nobis.

Doar o minoritate neînsemnată mai crede astăzi în existenţa poruncilor divine. Şi dacă mai crede încă – aşa cum credeau mulţi evrei şi creştini deveniţi apoi comunişti -, ar trebui să vadă dintr-o ochire contradicţia dintre progresul dirijat de om şi învăţătura biblică. Conceptul de progres, înteles în sensul unei transformări profunde a fiintei umane, sub acţiunea istoriei sau a unei voinţe politico-istorice nu poate fi acceptat, deoarece conditioneaza de acţiunea politica o transformare care, potrivit Bibliei, nu poate fi înfăptuită decât prin harul divin. Când ceea ce nu e posibil decat prin harul divin devine scopul acţiunii umane, aceasta îşi propune imposibilul. Acţiunea violentă împotriva naturii eşuează şi se transformă curând într-o distrugere a naturii şi, odată cu ea, a umanului. Pelaghie credea că, într-o oarecare măsură, omul se putea mântui pe sine, prin voinţă şi asceză. Sfântul Augustin considera că pelagianul se chinuia fără să devină prin asta mai bun. La fel proceda şi „eroul pozitiv” din legenda bolşevică. De fapt, lucrurile se înrăutăţeau, fiindcă pelagianul credea că ajunge la virtute, în sensul obişnuit al cuvântului, iar eroul pozitiv – la o virtute definită de ideologie, adică un viciu. In plus, vechiul pelagianism nu viza, asemenea vechii filozofii, decât un progres individual. Cel nou este colectivizat. Preluarea ideii pelagiene de către puterea politică este mai distructivă, pentru că celălalt, toţi ceilalţi vor fi corectaţi prin educaţie, la nevoie prin reeducarea într-o incintă împrejmuită cu sârmă ghimpată.

Mântuirea nazistă este pesimistă. Ea pretinde depăşirea iluziilor introduse în umanitate prin otrava biblică, îndeosebi evanghelică, rod al „resentimentului”. Trebuie să se revină la o ordine naturală concepută în întunecata lumină a tragismului romantic: trebuie regăsită puritatea originara a pământului şi a sângelui, coruptă de societatea de consum şi tehnicistă şi prin amestecul degradant al raselor. Nazismul face apel la eroii care accepta să moară, la cei care au renunţat la iluzia adevărului şi a dreptăţii şi care sunt gata să urmeze până la capăt voinţa rasei, a poporului (Volk), incarnată în conducător. Supraomul este un cavaler impasibil, loial, învingător sau învins, dar întotdeauna nobil şi frumos. Am văzut prea bine că idealul sfârşeşte într-un regiment de SS-işti descreieraţi, într-o ierarhie de vagabonzi încununată de un dement, într-un război picrocolin de nimicire.

Cele două doctrine opuse împărtăşesc totuşi ideea unei mântuiri colective care are loc în istoric, idee biblică ce se opune anistorismului filozofiilor antice, indiene, chineze. Urmând această schemă, cele două doctrine au amestecat talmeş-balmeş o adunătură de noţiuni culese din ştiinţele sociale şi istorice, transformând imensa cunoaştere acumulată de secolul al XlX-lea într-un automatism mental de o sărăcie supranaturală. Într-adevăr, nu este conform naturii inteligenţei umane ca aceste două sisteme demente sa se poată prezenta ca fiind un produs al său. Este inexplicabil cum atâtea spirite normal constituite – profesori, savanţi, gânditori eminenţi – au suferit o asemenea paralizie şi deviere de la bunul-simt. Explicaţiile psihiatrice sunt la fel de metaforice ca imaginea folosită în legătură cu nazismul – cea a cântăreţului la flaut din Hamelin. Dar dacă evocăm această legendă, trebuie să-l amintim pe acela care se află în spatele cântăreţului la flaut, cel care, potrivit Scripturii, este „tatăl minciunii”, „…de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr.”>>

Erezii

Religia creştina este instabilă încă de la naşterea sa. Ea adăposteşte un mănunchi de dificultăţi, o grămadă de motive de îndoială, are nevoie de un permanent efort ca să-şi menţină echilibrul. Dar rareori se întâmplă ca crizele ce apar succesiv în funcţie de circumstanţele istorice să nu urmeze nişte scheme regulate deja recunoscute. Exista pe masivul creştin, culoare de avalanşă care au fost folosite încă din primele secole ale erei noastre şi care funcţionează şi astăzi. Marile erezii inaugurale sunt reluate pe baze noi de curente care se cred originale si de oameni care nu sunt conştienţi că urmează vechile pârtii. Ei nu ştiu că păşesc pe urmele ereticilor al căror nume îl ignoră şi n-au habar de înrudirea doctrinală cu aceştia.

In cazul care ne preocupă, întâmplarea face că drumurile eretice sunt cele mai vechi din creştinism: gnosticismul, marcionismul şi milenarismul.

La drept vorbind, gnosticismul nu e specific creştin. El parazitează în egală măsură iudaismul şi islamul. Ocupă un domeniu atât de vast, încât nu îl pot aborda aici decât prin câteva aluzii. Marxism-leninismul este mai întâi, aşa cum am arătat, o viziune centrală despre lumea naturală şi istorică, polarizată între un bine şi un rău pe care le discern şi le separă iniţiaţii în adevărata ştiinţă. Aceştia fac să pătrundă în spiritul oamenilor cunoaşterea salvatoare şi fac ca lumea să se mişte în direcţia binelui definitiv. Structura matricială se regăseşte în majoritatea formelor de gnosticism, îndeosebi în cele care, în vremea lui Cerinth il îngrozeau pe Sfântul Ioan sau, în vremea lui Valentin, pe Sfântul Irineu. Faptul că acest nucleu gnostic pretinde că se sprijină, de la Marx încoace, pe ştiinţa pozitivă, că-şi pierde luxurianţa mitologică, culoarea poetică, şi ca se prăbuşeşte în vorbăria prozaică a lui Lenin nu înseamnă că este eficace. E adevărat că mulţi „creştini progresişti” voiau sa-i redea alura religioasă primitivă şi nu prea înţelegeau de ce comunismul se proclama ateu într-o manieră militantă, deşi îi aprobau acţiunea practică, „metoda de analiză”, cum spuneau, adică teoria de ansamblu. Alţii au sfârşit prin a accepta acest ateism, printr-un fel de „salt al credinţei” pe dos şi ca pe un sacrificiu suprem pe care-1 făceau logicii convingerii lor.

Marcionismul, care este o specie în genul gnosticismului, aparţine lumii creştine. El e un produs istoric precoce (începutul secolului al II-lea) al controversatei separări a Bisericii de Sinagogă. Marcion considera că Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul creator şi justiţiar, nu era acelaşi cu Dumnezeul iubirii salvatoare a cărui emanaţie era Iisus. El eliminase deci din corpul scripturistic Vechiul Testament şi acea parte din Noul Testament care îi era direct asociată. Revelaţia creştină se disociaza astfel de revelaţia mozaică, de- spre care Marcion afirmă că nu relatează etapele istorice care au condus la venirea lui Moise. Mesia marcionit nu-şi află dovezile şi genealogia în profetia biblică. Legitimitatea sa este suspendată de valoarea persuasiunii „mesajului” deprins numai din Evanghelie (şi ea epurată, de altminteri) şi din adaosurile mitologiei gnostice care o completează şi îi ghideaza interpretarea. Acest hristos aduce un mesaj anticosmic şi antinomist: o altă morală, sublimă, eroică, paradoxală. Ea are vocaţia de a se substitui moralei obişnuite pe care o ratificaseră poruncile biblice. Astfel, potrivit lui Marcion, infernul cuprindea numai pe drepţii Vechiului Testament, slujitori ai Dumnezeului creator în vreme ce Dumnezeul salvator îi primea în paradisul sau pe sodomiţii şi egiptenii care refuzaseră sa se supună vechii Legi. În lumina acestei erezii, evreii reprezentau în mod adecvat imaginea lumii apuse si a eticii sale depăşite, operi a unui Dumnezeu rău.

Gnosticismul şi marcionismul, mereu asociate, n-au încetat niciodată să bântuie imaginaţia şi să tulbure gândirea creştină. Deşi au fost condamnate încă de la naşterea lor drept cele nu perverse erezii, ele au rămas ca o tentaţie permanentă, reapărând la suprafaţă cu un nou elan secol după secol, niciodată mai frapant decât în secolul nostru. Au reprezentat punctul slab al învăţăturii religioase, ofisură în terenul credinţei, care au permis atâtor creştini să se arunce în gnosticismul politic al comunismului şi în marcionismul frenetic al nazismului.

Cum erau întotdeauna intim legate, asocierea lor a provocat un nou punct de contact între nazism şi comunism. In gnosticismul comunist, schema istoricistă suplineşte în mod deschis sensul biblic al istoriei; Dumnezeul creator şi Dumnezeul salvator sunt deopotrivă recuzaţi: primul fiind înlocuit de istoria naturală a umanităţii, iar al doilea de acţiunea voluntară a Partidului. Asaltul împotriva Bisericii creştine a fost, aşadar, imediat si a facut in doar câţiva ani mai mulţi martiri decât înregistrase de la naşterea sa. Dar toţi zeii şi toate religiile erau în aceeaşi măsură duşmani, lucru care a făcut ca şi Sinagoga să fie atacată, precum şi însăşi ideea de comunitate. Antisemitismul pur a urmat, de la sfârşitul anilor ’30, antiiudaismului de la început. După 1945 a fost interzisă pomenirea evreilor printre „victimele fascismului”, menţionarea Şoah-ului, tolerarea sionismului din momentul în care acesta s-a afirmat ca o mişcare naţională independentă. Comunismul este gelos şi nu acceptă „alţi dumnezei”.

Nazismul s-a concentrat asupra versiunii marcionite a gnosticismului. El a acceptat în mod formal si provizoriu un creştinism „german” care invoca un alt Dumnezeu decât pe cel al lui Avraam. I-a persecutat pe creştinii fideli. A încercat să se îmbogăţească preluând diferite elemente din ezoterismul şi ocultismul de la sfârşitul secolului al XlX-lea. A vrut să redeştepte neopăgânismul vechilor zei germani, ofensând prin această nouă contrafacere fondul onorabil şi frumos al mitologiei germanice, precum şi ceea ce avea ea în comun cu mitologia homerică. În cele două sisteme de mântuire, comunist şi nazist, este greu de stabilit dacă, în ura care-i vizează deopotrivă pe evrei si creştini, primii sunt detestaţi pentru că se află la originea celor din urmă, sau aceştia din urmă pentru că descind din cei dintâi. Oricare ar fi ordinea urmata, şi unii şi alţii sunt persecutaţi.

A treia erezie este milenarismul. In efectele sale istorice el se întâlneşte cu mesianismul. El constă in asteptarea unei schimbări radicale în interiorul istoriei. Mesianismul biblic aştepta venirea unui rege capabil să restaureze un legământ de pace în Israel şi în rândul Popoarelor. Milenarismul primitiv creştin credea ea Iisus Hristos se va întoarce pe pământ ca să domneasca in slavă timp de o mie de ani alături de drept-credincioşii înviaţi din morţi. Aceste doctrine cunosc în secolul XX derivaţii laice. Astfel, ideea mesiancă a contaminat formele cele mai radicale ale naţionalismului: poporul german, poporul rus erau purtătoare ale speranţelor mântuirii finale a istorici umane. Milenarismul este o nerăbdare de a vedea înfăptuindu-se împărăţia lui Dumnezeu şi o voinţă de a controla a doua venire a lui Hristos. El poate fi înţeles ca un fel de pelagianism paroxistic, colectivizat şi politizat. Istoria modernă este zguduită de aceste crize eroice: taboriţii din Boemia, anabaptiştii din Munster, aripa extremistă a revoluţiei engleze, Sabbatai Zvi. Ele sunt mai sângeroase atunci când, eliberate de ideea de Dumnezeu, vizează instaurarea unui regnum hominis. Rareori se întâmpla, profitând de aceste crize, separarea evreilor şi a crestinilor să nu fie înveninată tocmai de cei care apostaziaza religiile proprii, din care nu mai rămâne altă urma decât ura reciprocă. >>

(din: Alain Besancon, Nenorocirea Secolului. Despre comunism, nazism si unicitatea “soah”-ului, Humanitas, Bucuresti, 2007, pp. 85-94; 101-105)

5930.jpg


Categorii

Crestinul in lume, Documentare, Dogme/ erezii, Razboiul nevazut, Reeducarea ieri, azi si maine

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

47 Commentarii la “IN SPATELE REEDUCARII SI A DOMINATIEI TOTALITARE: tatal minciunii, ucigasul de oameni

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: Demostene Andronescu despre FENOMENUL PITESTI si despre Colonelul Craciun, TORTIONARUL DE LA AIUD -
  2. Pingback: CONFESIUNILE PARINTELUI IONA (profesorul Ion Patrulescu) la “Cuvinte din taceri” (VIDEO): “Comunismul a fost un chip al fiarei, in spate era duhul lui Antihrist”/ “La noi domina impostura, oamenii cauta sa obtina pozitii inal
  3. Pingback: URLA HAITA… Strigatul zguduitor de marturisire si avertisment al unui mare roman, supravietuitor al fenomenului Pitesti: NICOLAE PURCAREA -
  4. Pingback: NICOLAE PURCAREA - marturii despre reeducarea prin tortura de la Pitesti: "DIN VICTIMA TREBUIA SA DEVII CALAU" (si VIDEO) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  5. Pingback: VASILE VOICULESCU (†26 aprilie 1963) despre SUFLETUL FARA IUBIRE. O distopie profetica exceptionala despre LOBOTOMIZAREA LUMII -
  6. Pingback: Despre EXPERIMENTUL PITESTI... In premiera la TV, de Pasti: Povestea dramatica a lui TACHE RODAS si TEODOR STANESCU la Antena 3/ Lectia de demnitate si adevar a fostului detinut politic PAUL DUMITRESCU, la Realitatea TV - Razboi întru Cuvânt - Recomanda
  7. Pingback: TACEREA, PASIVITATEA SAU SUPERFICIALITATEA OAMENILOR “CUMSECADE”: conditia suficienta pentru triumful nestingherit al raului. UNDE NE AFLAM NOI? - Recomandari
  8. Pingback: Al. Soljenitin – CAND SI DE CE SE TRECE PRAGUL NELEGIUIRII? SI DE CE SEMINTELE CRUZIMII NU AU FOST STARPITE DIN INIMILE NOASTRE? (III) -
  9. Pingback: Eu sunt scribul…. MIHAI BURACU – amintiri sfasietoare din “cel mai cumplit laborator al terorii”, EXPERIMENTUL SATANIC DE LA PITESTI -
  10. Pingback: Doamna GALINA RADULEANU in “Familia ortodoxa” – invataminte esentiale din inchisoare, valabile si pentru zilele noastre: LUPTA PENTRU DISTRUGEREA INTIMITATII E MAI PREZENTA CA ORICAND, DAR CU METODE MAI PERFIDE! -
  11. Pingback: PARINTELE IUSTIN PARVU – Interviu inedit din 1991 despre CUMPLITELE PATIMIRI DIN INCHISORILE COMUNISTE, despre metodele satanice de anchetare, reeducare, delatiune si dezbinare si CUM LUCREAZA PROVOCATORII ODIOSI -
  12. Pingback: Doamna GALINA RADULEANU in “Familia ortodoxa” (II): “Dumnezeu ne vorbeste, realmente!, numai ca nu-L auzim, dar ne vorbeste! VANEAZA LA MAXIMUM PUTINELE CLIPE LIBERE PENTRU A TE INTERIORIZA!” -
  13. Pingback: GULAG – film documentar BBC [video]. MARTURII ZGUDUITOARE ALE VICTIMELOR SI TORTIONARILOR DIN LUMEA DE COSMAR A LAGARELOR SOVIETICE - Recomandari
  14. Pingback: “Cea mai teribila barbarie a lumii contemporane”: EXPERIMENTUL PITESTI. Despre reeducarea prin tortura la emisiunea ROMANIA, TE IUBESC (Video) | Cuvântul Ortodox
  15. Pingback: MARTURISITORUL NICOLAE PURCAREA A TRECUT LA DOMNUL | Cuvântul Ortodox
  16. Pingback: Doamna GALINA RADULEANU in “Familia ortodoxa” (II): “Dumnezeu ne vorbeste, realmente!, numai ca nu-L auzim, dar ne vorbeste! VANEAZA LA MAXIMUM PUTINELE CLIPE LIBERE PENTRU A TE INTERIORIZA!” | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: PS IGNATIE TRIF despre TOTALITARISMUL IDEOLOGIILOR “PROGRESISTE” ANTICREȘTINE. John Coffey: “Mitul secular al progresului tinde să creeze o eshatologie triumfalistă şi INTOLERANTĂ. În tradiţia iluminismului radical, dispreţul fa
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate