INCREDEREA IN GAND ESTE INCEPUTUL INSELARII

Încrederea în gând

Increderea în gând este începutul înşelării

“- Părinte, când mă mânii mă fac ca torentul; nu mă pot abţine.

– De ce să nu te poţi abţine?

– Pentru că îmi cred gândului meu.

– Ei, atunci ai crezul tău, propriul tău simbol de cre­dinţă!… Egoismul este de vină. Să nu-ţi îndreptăţeşti gândul tău. Un gând bandajat^[1] singură să-l alungi, să nu-l primeşti.

– Dar cum voi înţelege că un gând este bandajat?

– Ei, dacă nu-l înţelegi, să-l spui stareţei şi, tac, să-l alungi, făcând ascultare în tot ce îţi va spune. Pentru un om duhovnicesc a se încrede în gândul său este în­ceputul înşelării. Mintea sa se întunecă de mândrie şi se poate înşela. Este mai bine să înnebunească, pen­tru că atunci va avea circumstanţe atenuante.

– Părinte, dar ajutor de la alţii nu se poate lua?

– Pentru ca cineva să fie ajutat în starea în care se află, trebuie ca şi el însuşi să ajute. Să înţeleagă că a se încrede în gândul care îi spune, de pildă, că este cel mai bun dintre toţi, că este sfânt etc, aceasta înseamnă înşelare. Dacă omul însuşi îl ţine, un astfel de gând nu se poate alunga nici cu mitraliera. Trebuie să se smerească pentru ca el să plece. Uneori mi se cere să mă rog pentru astfel de cazuri. Ce rugăciune să fac? Din moment ce acela are înăuntrul său fitilul diavolului, orice vei face tot va sări în aer. Este ca şi cum cineva ar ţine în mâinile sale fitilele de la dinamită şi ar cere să-l ajuţi ca să nu explodeze.

– Părinte, am devenit sucită.

– Cine îţi spune aceasta? Gândul tău? Eu te urmă­resc din Sfântul Munte. Ştiu aceasta. Nu ai devenit sucită. Dar dacă vei crede în gândul tău, atunci acela te va răsuci. Nu crede în gândul tău, nici atunci când îţi spune că eşti într-un hal fără de hal, nici când îţi spune că eşti sfântă.

Increderea în gând creează probleme psihologice

– Părinte, atunci când pe cineva îl chinuie gândul că toţi se preocupă de el etc, cum îl va alunga?

– Aceasta este lucrarea diavolului care vrea să-l îmbolnăvească. Unul ca acesta să fie nepăsător, să nu creadă deloc în acest gând. Unul, de pildă, care are bănuială, dacă va vedea pe cineva cunoscut că vorbeşte încet cu altul, gândeşte:  “Vorbeşte despre mine; nu mă aşteptam la aceasta de la el“, în timp ce aceia discută despre cu totul alt subiect. Şi dacă nu ia aminte, evoluează încet-încet şi unde va ajunge? Crede că toţi îl urmăresc, îl prigonesc. Chiar de ar avea dovezi concrete că ceilalţi se preocupă de el, să ştie că acestea însuşi vrăjmaşul le-a potrivit aşa ca să-i insufle această convingere. Măi, cum le mai combină diavolul! Cunosc un tânăr care, deşi este foarte inteligent, crede în gândul său care îi spune că nu este echilibrat. Primind gândurile ce i le aducea aghiuţă, acestea i-au creat o grămadă de complexe. A avut chiar şi o încer­care de sinucidere, care i-a topit pe părinţii lui. Dumnezeu i-a dat puteri şi harisme, dar pe toate i le netrebniceşte vrăjmaşul şi astfel se chinuieşte şi pe el şi pe alţii. Nu pot înţelege de ce unii oameni primesc astfel de gânduri diavoleşti şi-şi fac viaţa chinuită, împotrivindu-se astfel şi lui Dumnezeu, Care ne face atât de mult bine şi ne iubeşte. Oricâte i-ai spune unui astfel de om, nu se foloseşte. Dacă nu va înceta să creadă gândurilor pe care i le aduce vrăjmaşul, te vei osteni în zadar.

– Părinte, cel sensibil este slab sufleteşte, este bol­nav?

– Nu, mărimea de suflet şi sensibilitatea sunt ha­risme fireşti, dar, din păcate, diavolul reuşeşte să le exploateze. Pe un om sensibil îl face adeseori să exagereze lucrurile ca să nu poată trece peste o greutate, sau dacă reuşeşte puţin s-o rezolve, mai apoi cedează, îl face să deznădăjduiască, să se chinuiască si în cele din urmă să se epuizeze. Dacă ar pune în va­loare sensibilitatea moştenită, ea ar deveni cerească. Iar dacă o va lăsa ca să o exploateze diavolul, se va pierde. Pentru că dacă omul nu-şi pune în valoare harismele sale, atunci le exploatează diavolul. Şi astfel aruncă darurile lui Dumnezeu. In loc să-i fie recu­noscător lui Dumnezeu, le ia pe toate anapoda. Cel sensibil, atunci când crede gândului său, poate sfârşi chiar şi la psihiatrie, în timp ce acela indiferent, cu al său “nu mă interesează”, desigur nu merge bine, însă cel puţin nu sfârşeşte în psihiatrie. De aceea aghiuţă îi urmăreşte pe oamenii sensibili.

Alţii iarăşi îşi pun în gând, sau mai degrabă aghiuţă le aduce gândul că au o neputinţă moştenită şi în­cearcă să-i facă să creadă că au ceva de acest fel. Ii înfricoşează ca să-i ameţească şi să-i netrebnicească fără motiv. Şi chiar de ar exista şi ceva moştenit, nimic nu poate sta înaintea harului lui Dumnezeu. Vă aduceţi aminte de Sfântul Ciprian^[2], care din vrăjitor a devenit ierarh al Bisericii şi mucenic al lui Hristos? Moise Etiopeanul^[3], din tâlhar a devenit mai sensibil decât mulţi Părinţi mari. La ce măsură a ajuns! Când Sfântul Macarie a mers să-l cerceteze, acela l-a întrebat: “Ce să fac? Mă deranjează lumea şi nu pot afla linişte“. Iar Sfântul Macarie i-a spus: “Moise, Moise, eşti foarte sensibil. Să mergi în Arabia Pietroasă^[4], pentru că tu nu poţi alun­ga lumea“^[5]. L-a întrecut în sensibilitate şi pe Marele Arsenie, care era din familie nobilă, învăţat, om manierat, în timp ce acela era tâlhar. Iată, vezi ce face harul lui Dumnezeu! Dar avea şi multă smerenie.

Capriciile pornesc de la gând

– Părinte, cel ce se dezgustă de ce păţeşte una ca aceasta?

– Spune-mi, tu de ce te dezguşti?

– Mă dezgust de toate.

– Atunci toate la tine vor veni. Şi viermişorii în fructe sau în legume, şi vreun păr în pâine etc.

– Aşa este, Părinte!

– Slavă Ţie, Dumnezeule! Vezi cât de mult te ajută Dumnezeu ca să poţi depăşi aceasta?

– Părinte, oare aceasta nu începe de la gând? Să spunem că o soră a aflat un păr. Să-l dea deoparte?

– Dar el este binecuvântare. Dă-mi-l mie să-l iau eu de binecuvântare!… Ah! îmi aduc aminte că odată, la Sinai, mergeam undeva cu un monah şi i-am dat două piersici. Dar îl văd că nu le mănâncă. Voia să meargă să le spele, ca apoi să le mănânce. Şi le ţinea în mână, nevoind nici în buzunar să le bage, ca nu cumva să se umple de microbii aflaţi în buzunar. Fratele lui, care avea opt copii, îmi spunea: “Acesta cheltuieşte mai mult săpun ca să-şi spele mâinile decât femeia mea spălându-i pe cei opt copii ai noştri“. Şi să vedeţi ce a păţit! Acolo la Sinai dădeau fiecărui călugăr şi câte un beduin, ca să-i slujească, să-i ducă mâncarea etc. Beduinul ce a fost dat acelui călugăr era mai murdar decât toţi. Negru de murdar! Hainele lui miroseau, mirosea şi el în întregime. O săptămână trebuia să-l pui la înmuiat, ca să se cureţe. Mâinile îi erau… nu mă întreba! Trebuia să i le razi cu şpaclul. Când lua blidul ca să-i ducă mâncarea, îşi băga cele două degete mari înăuntru… “Fugi, fugi…!“, îi striga monahul, de cum îl vedea. In cele din urmă acel monah n-a stat la Sinai nici două săptămâni.

Imi aduc aminte că în viaţa de obşte aveam un mo­nah care, ca mirean, a fost ofiţer de jandarmi. L-au pus citeţ, pentru că era învăţat. Era de mulţi ani în mănăstire şi se dezgusta de toate. Cum să atingă mânerul uşii?! Uşa o deschidea cu piciorul, sau trăgea zăvorul cu cotul şi după aceea îşi curăţa cu spirt mâneca aceea cu care atinsese zăvorul. Chiar şi uşa bisericii o deschidea cu piciorul. Dar când a îm­bătrânit, Dumnezeu a îngăduit să i se umple picioarele de viermi, şi mai ales acela cu care deschidea uşa. Eram ajutorul monahului care era cu ascultarea la bolniţa mănăstirii, atunci când a venit pentru prima dată acela la bolniţă cu piciorul legat. Monahul infirmi­er mi-a spus să-i dezleg piciorul, în timp ce acela s-a dus să aducă nişte bandaj. Când i-am dezlegat pi­ciorul, ce să văd! Era plin de viermi. “Du-te la mare şi spală-ţi piciorul ca să se cureţe de viermi, îi spun, şi vino ca să-ţi schimb bandajul“. Unde ajunsese! Ce pedeapsă! Eu m-am pierdut cu totul. Infirmierul m-a întrebat: “Ai înţeles din ce i s-a tras aceasta?“. “Am înţeles, i-am răspuns. Pentru că deschidea uşa cu piciorul“.

– Părinte, fiind în această situaţie continua să des­chidă uşa cu piciorul?

– Da, o deschidea tot cu piciorul. Şi îmbătrânise călugăr.

– N-a înţeles aceasta?

– Nu ştiu. După aceea eu m-am dus la Mănăstirea Stomiu, la Koniţa. Cine ştie ce fel de moarte a avut! Şi iată, în Mănăstirea de acolo unii monahi tineri mâncau rămăşiţele pe care bătrânii le lăsau în farfuriile lor, ca să ia astfel binecuvântare. Adunau rămăşiţele de mân­care. Sau alţii sărutau mânerul uşii, pentru că a fost atins de Părinţi, iar acesta atunci când se închina la icoane, abia de îşi atingea mustaţa de icoană. Şi ce păţea apoi mustaţa sa din pricina spirtului…

– Părinte, dar atunci când se procedează astfel cu lucrurile sfinte, aceasta nu este lipsă de evlavie?

– Da, de la lipsa de evlavie porneşte omul şi apoi ajunge la altele. Şi acela ajunsese chiar să nu se mai inchine, pentru că se temea ca nu cumva cel care se închinase înaintea lui la icoană să nu aibă vreo boală.

– Adică pentru ca să nu se scârbească cineva, tre­buie să nu dea importanţă?

– Oamenii nu văd balastul pe care îl mănâncă! Dacă cineva care este cuprins de frica de a nu se îmbolnăvi, sau de frică în general, îşi face cruce, îl ajută Hristos. Câţi dintre cei care au diferite boli nu trec pe la Colibă! Unii simpli îşi fac semnul crucii, sărmanii, apoi iau cănuţa ce o am acolo şi beau apă. Alţii care se tem nici nu o ating. Cu câteva zile mai inainte a venit cineva care avea o funcţie înaltă. Atât de mult se temea sărmanul de microbi, încât îşi albise mâinile curăţindu-le cu spirt. Chiar şi maşina sa şi-o freca cu spirt. Mi-a fost milă de el. Ştii ce înseamnă să ai o astfel de funcţie şi să te mişti aşa? I-am dat rahat, dar nu l-a luat, pentru că l-am apucat eu cu mâna. Dar şi în cutie de ar fi fost, tot nu l-ar fi luat, deoarece s-ar fi gândit că şi în cutie l-a pus cineva cu mâinile lui. Iau rahatul, îl frec de pantofii lui şi apoi îl mănânc. I-am făcut destule de acestea şi m-am chinuit să-l fac să se elibereze puţin din această psihoză. Iată, şi astăzi a venit aici o tânără care avea frică de boală. Şi când a intrat înăuntru n-a luat binecuvântare, pentru că se temea să nu se molipsească de microbi, şi când a ple­cat, după atâtea pe care i le-am spus ca s-o ajut, iarăşi n-a luat binecuvântare. “Nu-ţi sărut mâna, îmi spune, pentru că mă tem să nu mă molipsesc de microbi“. Ce să mai spui? In felul acesta îşi fac viaţa lor neagră.

Bolile din închipuire

Boală mare este a crede omul în gândul său că are vreo boală. Gândul acesta îi creează stres, îl face să se mâhnească, să nu aibă poftă de mâncare, să nu poată dormi, să ia medicamente şi în cele din urmă se îmbol­năveşte, deşi este sănătos. Să fie cineva bolnav şi să facă tratament, aceasta o pricep; dar să fie sănătos şi să creadă că este bolnav şi să se îmbolnăvească fără motiv, aceasta este… Unul, de pildă, deşi are putere trupească şi duhovnicească, nu poate face nimic, pen­tru că a crezut în gândul său care îi spune că este bol­nav, ajungând astfel să se stingă trupeşte şi duhovniceşte. Şi, cu adevărat, nu spune minciuni. Dacă omul crede că are ceva, intră în panică, se zdrobeşte şi după aceea nu mai are curaj de nimic. Şi aşa se netrebniceşte fără motiv.

Vin unii la Colibă care sunt cu desăvârşire zdrobiţi. “Gândul îmi spune că am SIDA“, spun ei şi o şi cred. Eu îi întreb: „Nu cumva s-a întâmplat cutare, sau cutare?“. „Nu“, îmi răspund ei. “Atunci te mâhneşti degeaba. Du-te şi fă nişte analize, ca să-ţi plece gândul acesta“. “Şi dacă fac analize şi-mi găsesc că am acea boală?“, spun unii, şi nu mă ascultă şi se chinuiesc. In timp ce aceia care ascultă, fac analize, văd că nu au nimic şi, să vedeţi, faţa li se schimbă şi curajul le revine. Unii din pricina mâhnirii se întind pe pat şi nici să mănânce nu mai vor. Ei bine, ai SIDA. Dar pentru Dumnezeu nu există vreo problemă grea. Dacă trăieşti mai duhovniceşte, te spovedeşti, te împărtăşeşti, etc, te vei ajuta.

– Părinte, cum începe cineva prin a crede că este bolnav?

– Gândul acesta se cultivă încet-încet. De multe ori poate că există vreo pricină, dar să nu fie ceva serios. După aceea gândul mai scoate ceva şi-i măreşte bănuiala. Când eram la Mănăstirea Stomiu, era în Koniţa un familist care credea că are tuberculoză. N-o lăsa nici pe femeia lui să se apropie de el. “Nu te apropia, îi spunea, că o să te molipseşti“. Sărmana, îi agăţa coşuleţul cu mâncare de un lemn şi i-l dădea de departe. Nenorocita se topise. Sărmanii lui copii îl vedeau numai de departe. Acesta însă nu avea nimic, dar deoarece nu-l vedea soarele – căci era mereu în casă înfăşurat permanent în pături – era galben şi cre­dea că are oftică. Mă duc acasă la el şi de îndată ce mă vede, îmi spune: „Nu te apropia, călugăre, ca să nu te molipseşti şi tu, căci vine atâta lume acolo la mănăstire. Am oftică“. “Cine ti-a spus, fiule, că ai oftică?“, îl întreb. Femeia lui mi-a adus dulceaţă de nucă. “Deschide gura, îi spun. Acum trebuie să faci ascultare“. A deschis-o. Nu ştia ce vreau să fac. Iau nuca, i-o bag în gură, i-o învârtesc în gură de două-trei ori, după care o iau şi o mănânc. „Nu, nu, o să te molipseşti!“, striga acela. “Cum o să mă molipsesc? Nu ai nimic, îi spun. Dacă ai fi avut oftică, aş fi fost nebun să fac aceasta? Scoală-te să ieşim afară“. Apoi îi spun femeii lui: “Aruncă totul, medicamente, pături…“. îl ridic din pat şi ieşim afară. După trei ani de stat închis înăuntru, privea acum lumea în chip ciudat. După aceea, încet-încet, s-a dus şi la munca sa. Ce poate face gândul, atunci când îl cultivi!…

Toate se depăşesc prin ascultare

– Părinte, cum poate fi ajutat cineva atunci când crede că suferă de ceva?

– Ca să fie ajutat trebuie să aibă duhovnic, să aibă încredere în el şi să-l asculte. Ii va spune gândul său, iar acela îl va sfătui: “Acestui gând nu-i da importantă, la acela ia aminte” etc. Dacă nu are încredere şi nu ascultă, nu-i poate pleca gândul ce îl supără. Oare ştii ce înseamnă să-ti ceară unii ajutor, iar ei înşişi să nu facă nimic? Un tânăr care trăieşte dezordonat are pro­bleme psihologice şi se chinuieşte, vine la mine cu nişte ochi înroşiţi de ţigară şi-mi cere să-l ajut. Are şi o evlavie falsă, cere să-i dau icoana din catapeteasmă de binecuvântare şi intră înăuntrul Chiliei cu ţigara aprinsă. “Bre, îi spun, din pricina ţigării ochii ti s-au făcut roşii ca ai câinelui turbat, nici bătrânii nu fumează aici înăuntru. Eu aici tămâiez“. Insă acela o ţinea pe-a lui. Vine, cere ajutor, dar nu iese din gândul său. „De ce nu mă faci bine?“, mă întreabă. Vrea să se facă bine într-un mod magic, fără ca el să încerce să facă ceva. “Tu nu eşti pentru minune, îi spun. Nu ai ni­mic. Crezi numai în gândul tău“. Dacă ar fi făcut ascul­tare, ar fi putut fi ajutat. Am luat aminte că cel care ascultă, tac-tac, sporeşte şi merge bine. Şi după aceea şi el, şi ai lui sunt liniştiţi.

Odată un preot a mers la mănăstire şi i-au spus să cânte, dar acela a refuzat. “De ce nu cânţi?“, l-au între­bat. “Pentru că psalmul spune: „Inălţările lui Dumnezeu in gâtlejul lor şi sabie cu două ascuţişuri in mâinile lor”^[6]. Se temea de sabie dacă şi-ar fi înălţat glasul său şi stăruia în gândul său care îi spunea că nu este bine să cânte. “Măi, Părinte, nu este aşa“, îi spuneau aceia, insă acela, nimic, o ţinea pe a lui. Ei, cum să te înţelegi cu un astfel de om? Ce să-i faci? Chiar dacă ceea ce spunea acela ar fi fost corect, iar altul i-ar fi spus: „Nu, nu este aşa, este în felul acesta“, şi ar fi făcut ascultare de greşeala celuilalt, tot ar fi primit har şi încă har mult, pentru că s-ar fi smerit.

Câţi se chinuiesc aşa ani întregi, deoarece cred gândului lor şi nu ascultă de nimeni. Orice le-ai spune, orice le-ai face, pe toate le iau anapoda. Şi nu este numai atât, că a crezut cineva odată în gândul său şi răul s-a oprit acolo, ci răul se măreşte. Se cultivă încet-încet şi poate ajunge la nebunie. Unul, de pildă, face o casă şi alţii îi spun: “Cum de o faci aşa? Va cădea şi te va strivi“. Deoarece este la început, dacă ascultă, uşor o poate strica şi îndrepta. Dar dacă apucă şi o termină, cum o va mai strica după aceea? I se spune: “Te va strivi”, vede şi acela că va cădea, îşi dă seama de primejdie, dar se gândeşte că a cheltuit, că a făcut atâta osteneală ca s-o facă şi nu o strică. Şi în cele din urmă este strivit înăuntru.

– Unul ca acesta poate fi ajutat?

– Dacă vrea, poate fi ajutat. Dar atunci când îi spui că aceasta nu este corect şi acela se îndreptăţeşte pe sine, cum să fie ajutat? Să presupunem că un tânăr are diabet şi, deoarece nu ştie cât rău îi poate face el, crede că nu este ceva serios. Medicul  îi  spune: „Diabetul vatămă şi trebuie să ţii regim“. Dacă îl va asculta, nu va avea probleme. Dar dacă va spune: “Lasă să am diabet. O să mănânc dulciuri, pentru că atunci când mănânc dulciuri mă încălzesc şi pot dormi fără pătură; pot intra şi în zăpadă“, cum te vei înţelege cu el, dacă insistă şi o ţine pe a lui?

– Părinte, este firesc ca un tânăr să creadă gândului său?

– Tânărul care crede gândului său are mult egoism.

– Şi cum va pricepe aceasta?

– Dacă, de pildă, îşi va aduce aminte de unele în­tâmplări din vârsta copilăriei lui care îi arată ce doză de egoism a avut de mic, atunci va pricepe. Am obser­vat doi copilaşi. Unul a luat o pernă uşoară, din afrolex, şi a ridicat-o în mod normal. A ridicat-o şi celălalt, dar s-a făcut că ridică un sac de ciment. Acesta are egoism. Dar când va creşte puţin şi va pricepe că acea acţiune a sa pornise din egoism şi o va spune la spovedanie, vine harul lui Dumnezeu, se eliberează şi este ajutat. Dumnezeu nu este nedrept!

– Părinte, atunci când, din experienţa pe care o am, apreciez ce evoluţie va avea o stare personală, în aceasta există încredere în sine?

– Să nu tragi concluzii singură. Sfântul Apostol Petru a mers pe deasupra apei atunci când l-a chemat Hristos. Insă când i-a spus gândul său că se va scu­funda, s-a scufundat^[7]. Şi Hristos l-a lăsat. “Dacă zici că te vei scufunda, scufundă-te“.

Şi iată, cel smerit şi minuni de ar face tot nu crede în gândul său. In Iordania era un preot foarte simplu care făcea minuni. Citea la oameni şi la animale care aveau vreo boală şi se făceau bine. Mergeau şi musulmanii la el atunci când sufereau de ceva şi-i vindeca. Acesta, înainte de a liturghisi, sorbea ceva cu puţin posmag şi după aceea toată ziua nu mânca nimic. După o vreme a aflat patriarhul că mănâncă înainte de Sfânta Liturghie şi l-a chemat la patriarhie. Acela s-a dus fără să ştie de ce l-au chemat. Până să-l cheme patriarhul, a aşteptat într-o sală împreună cu alţii. Afară era foarte cald. Storurile erau trase şi printr-o găurică trecea o rază de lumină. Preotul crezu că aceea este o sfoară. Fiindcă transpirase, îşi scoase rasa şi o întinse pe raza de lumină. Când ceilalţi care stăteau acolo au văzut aceasta, au rămas cu gura căscată. Se duc şi îi spun patriarhului: “Preotul care gustă înainte de Sfânta Liturghie şi-a agăţat rasa pe o rază de lumină!“. Atunci patriarhul l-a chemat înăuntru şi a început să-l întrebe: “Ce faci? Cum o duci? Cât de des liturghiseşti? Cum te pregăteşti pentru Sfânta Liturghie?“. Iată, citesc slujba utreniei, fac şi câteva metanii, apoi pregătesc o sor­bitură, gust putin şi după aceea liturghisesc”, îi răs­punde acela. “De ce faci aceasta?“, îl întreabă patri­arhul. “Dacă mănânc puţin înainte de Sfânta Liturghie, răspunde acela, atunci când potrivesc^[8], Hristos vine deasupra. In timp ce dacă mănânc după Sfânta Liturghie, Hristos rămâne dedesubt“. Şi o făcea aceas­ta cu gând bun. Atunci îi spune patriarhul: „Nu, aşa nu este corect. Mai întâi să consumi, şi după aceea să mănânci puţin“. A făcut metanie şi a primit.

Vreau să spun că, deşi ajunsese la o astfel de măsură, să facă minuni, a primit porunca în mod sim­plu; nu avea voie proprie. In timp ce, de ar fi crezut în gândul său, ar fi putut spune: “Eu citesc oamenilor şi animalelor bolnave şi se fac bine, fac minuni. Ce-mi spune mie acesta? Aşa cum gândesc eu este mai bine, pentru că altfel merge mâncarea deasupra lui Hristos“.

Am înţeles că ascultarea ajută foarte mult. Şi puţină minte de ar avea cineva, dacă face ascultare se face filozof. Ori inteligent, ori prost, ori sănătos, ori bolnav sufleteşte şi trupeşte de ar fi cineva, şi este chinuit de gânduri, dacă însă face ascultare se eliberează. Ascultarea este eliberare.

Cel mai mare egoist este acela care se ia după gân­durile lui şi nu întreabă pe nimeni. Unul ca acesta se autodistruge. Se poate ca cineva să fie deştept, ba chiar foarte inteligent, dar dacă ţine la voia sa, încredere în sine şi iubire de sine, se chinuieşte mereu. Se încurcă urât şi i se creează probleme. Dar pentru ca unul ca acesta să-şi afle drumul său, trebuie să-şi deschidă inima unui duhovnic şi să ceară cu smerenie ajutorul lui. Unii însă în loc să meargă la duhovnic, merg la psihiatru. Dacă psihiatrul este cre­dincios, îi va pune în legătură cu un oarecare duhovnic. Dacă nu, le va da numai medicamente. Insă medicamentele nu rezolvă problema. Este nevoie şi de ajutor duhovnicesc ca ei să poată înfrunta corect pro­blema şi astfel starea lor să se îmbunătăţească şi să nu se mai chinuiască”.

Note:

[1] Stareţul folosea acest cuvânt în sensul de “prostut”.

[2] Pomenirea lui se prăznuieşte la 2 octombrie.

[3] Pomenirea lui se prăznuieşte la 28 august.

[4] Pustia cea mai dinlăuntru, în partea de N-V a Arabiei.

[5] “Pateric”, Avva Macarie Egipteanul, cap. 21.

[6] Ps. 149, 6.

[7] Mt. 14, 28-31.

[8] După  Sfânta  împărtăşire  a  credincioşilor şi  împărţirea anaforei, preotul consumă tot ceea ce a rămas în Sfântul Potir.

(in: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Nevointa duhovniceasca“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Legaturi: