PARINTELE ILARION DAN, BANCHERUL CARE L-A CASTIGAT PE HRISTOS (II). “Traim intr-o lume in care mecanismele de pervertire sunt mai sofisticate… Omul contemporan cauta cu disperare, dar nu gaseste decat surogate”

22-10-2012 Sublinieri

Ce inseamnă să-L mărturiseşti pe Hristos?

Intrasem într-o stare de stres cumplită. Orice hârtie, orice document luam să citesc, mă apuca brusc durerea de cap, cu ameţeli, crunt! Eram bolnav de stres. Şi acum, când trăiesc lipsa totală de stres şi când ştiu sărmanii oameni cum se chinuie, cu toată fuga asta nebună, zile după zile, şi nu te-alegi cu nimic, după bani… Eu ştiu, că am avut bani, am avut salarii bune, dar oricât câştigam, cheltuiam. Şi n-aveam fantezii. Nu te alegi cu nimic. Confort? Când eşti atât de stresat, nu te mai bucuri de el. Ce se întâmplă în lume la ora actuală e cumplit Am lucrat în sistemul ăsta financiar şi am repulsie faţă de bani. Nu mai suport banul! Am pătimit atâta din cauza lor! Aici sunt super fericit că nu mai ating niciun ban!”.

***

directorul de banca devenit calugar

Interviu cu Ieromonahul Ilarion Dan de la Schitul Crucea, Arhiepiscopia Tomisului

Izabela Aivăncesei/ Lumea monahilor

Părintele Ilarion a fost bancher, dar nu şi-a găsit implinirea în bogăţie sau în funcţiile manageriale la care aspiră astăzi orice tânăr educat. A simţit tot timpul că-i lipseşte ceva. Acel „ceva” care, dacă eşti sincer cu tine însuţi, nu poate fi decât Dumnezeu. Aşa că a “imbrăcat” haina monahală la o mânăstire din Constanţa, postură din care mi-a oferit acest interviu.

– Îi inţelegeţi pe cei care nu cred in Dumnezeu?

– Da! Pentru că am trecut si eu prin starea asta, deci nu mi-e străină necredinţa.

– Ce fel de dialog aveţi cu ei?

– Incerc să am un dialog cât se poate de cald. Adică nu pot să îi acuz pe oameni, să spun: „Eu nu vorbesc cu tine, că tu eştitrufia, dispretul ateu!” Asta este o abordare absolut infantilă, sau, mă rog, necreştină… Pentru că noi nu urâm păcătoşii, urâm păcatul. Noi iubim oamenii — că-i ateu, că-i musulman, protestant, catolic — noi trebuie să  îi iubim. Aşa că te apropii de el cu dragoste. Dacă tu nu-i arăţi dragoste, care-i deosebirea dintre tine si el? Cu ce eşti tu mai bun decât el? Tu esti ortodox?! Şi dacă esti ortodox, ce? Cum arăti lucrul ăsta? Cum trăieşti ortodoxia? Cum il trăieşti pe Hristos?

Că noi asta trebuie să arătăm, nu cum suntem noi mai grozavi că noi ţinem post si ăia nu ţin… Şi? Spune sfântul apostol Pavel că cel care posteşte, pentru Dumnezeu posteşte; cel care mănâncă, pentru Dumnezeu mănâncă...

– Spune Mântuitorul: unul pe altul.

– Da, exact, atât! N-a spus Mântuitorul altceva — să staţi in cap, să… Si dacă altul e catolic, si dacă altul e protestant, si dacă… A, că nu mărturisesc dogma lui, pentru că am discernământ, am calea mea, Îl urmez pe Hristos, Sfânta Tradiţie, Sfânta Biserică, sigur că da! Dar nu pot acuma să-l urăsc pe ăla pentru că el e de altă credinţă. Eu am cunoscut oameni excepţionali, care sunt de alte credinţe. Avem prieteni musulmani care ne ajută la mănăstire, ce să vă spun? Păi, cum să nu ţin la omul ăla? Eu mi-aş dori să fie si el ortodox, sigur că da! Dar nu-l poţi forţa. Are conştiinţa lui, are libertatea lui. Nu pot să mă bag peste el că nici Dumnezeu nu-l fortează! Cum să-I fortez eu?  Dar el, ca om, e de toată isprava! Bine, intr-o anumită cultură, intr-o anumită tradiţie. Nu poţi schimba in om lucrurile aşa, nu le poţi forţa. Dar arăt că sunt mai bun decât el sunt in stare?

– Si dacă intră o maică catolică in mănăstire… o vezi si incepi să strigi: Huo, satana!

– Doamne fereşte! Doamne fereşte! Eu am spus si in biserică, la o predică – cel care face aşa ceva nu este creştin.

– In acelaşi timp, nu trebuie condamnat cel care huiduie.

– Nu-l condamn, da ii spun: „Soro, frate, uşurel, stai aşa, ca nu se cuvine!” Dar el este preot si tu eşti o femeie care ai intrat in biserică… Ferească Dumnezeu! Nu, cum să faci aşa ceva?

 – Atunci, ce faci? Iei atitudine?

– Nu poţi, că amplifici scandalul. Zici in gând, te rogi: „Doamne, iartă-ne pe toţi, pe ei!” Că numai Dumnezeu poate. Că dacă mai intră incă unul si incă unul… deja, în situaţia aia nu mai poţi să faci nimic, că explodează totul si ce se intâmplă? Intri intr-o polemică. Noi nu trebuie să intrăm in polemică. Să vă feriţi de polemici, indiferent pe ce subiect. Noi trebuie să căutăm intotdeauna pacea şi armonia.

Raportul intre pace si dreptate este de 4 la 1, adică cu pacea câştigi 4 şi pierzi 1, cu dreptatea câştigi unul si pierzi patru. Deci intotdeauna să mergi după pace, nu după dreptate. Si când declanşezi un război, nu mai construieşti nimic, dărâmi totul. Dacă intri in polemici, ce să mai… n-are rost… A, pot să-mi spun părerea. Dacă n-a acceptat-o, imi pare rău, la revedere, mă ierţi, asta e părerea mea. Te opreşti. Nu mergi mai departe, să-ncepi faci pe ăla cu ou si cu oţet — n-are rost. Eu imi afirm identitatea mea — dar frumos şi smerit, nu că sunt eu acuma… cu o mândrie din asta care deja imi anulează toată credinţa mea, toată mărturisirea mea. Nu, nu se poate. Păi, hai să vă mai spun ceva: gândiţi-vă la Sfintele Evanghelii, că acolo avem pe Mântuitorul, Care vine intr-o lume plină de păcătoşi. Câţi mai erau credincioşi? Era lumea păcatului. Mântuitorul ce era să facă? Sa-i ia pe toţi să-i certe? Că erau toţi nişte păcătoşi. Nu, îi ia cu frumosul… Când cu femeia păcătoasă, ce a zis? Cine crede că e fără de păcat să arunce primul piatra. Adică iubeşte-i pe vrăjmaşi!  A vorbit urât numai de invăţătorii de lege, de ce? Pentru că…

– …nici tu nu te mântuieşti, nici pe ceilalţi nu-i laşi.

– Exact, exact!… nu-i lăsau pe ceilalţi… ăsta e singurul motiv pentru care s-a luat de ei aşa de urât, dar faţă de ceilalţi. Deci, ăsta e exemplul nostru de atitudine. Eu, când mă comport aşa — unde am văzut eu la Hristos un astfel de comportament? Din păcate, noi nu inţelegem că viaţa noastră trebuie sâ fie hristocentrică. Nu inţelegem că singurul model este Hristos! N-avem altul. Orice alt model este un model omenesc, deci este un model care, mai mult sau mai puţin, este afectat de patimile noastre. Ce inseamnă să-L mărturiseşti pe Hristos? Că asta inseamnă a fi creştin: să-L mărturiseşti pe Hristos. Si cum il mărturiseşti pe Hristos? Spui: „Sunt creştin”? Cum  spune Mântuitorul: „Nu oricine-mi spune «Doamne, Doamne» va intra in impărăţia lui Dumnezeu.” Nu, nu-i suficient să zici: „Doamne, Doamne!” Si ce dacă zici? Trebuie să trăieşti, deci „să-ţi iei crucea si să-Mi urmezi Mie, să te lepezi de sine”. Este foarte clar cum se face asta. Din păcate, suntem foarte departe. Si lucrurile astea le vedem peste tot, si la cei care sunt apropiaţi de biserică, şi la cei care sunt departe de biserică. Sigur că sfinţii părinţi aveau o atitudine foarte tranşantă faţă de latini — catolici. Dar tot in sensul ăsta, al invăţăturii, nu al omului.

După părerea mea foarte mult s-a pervertit omul contemporan, cred că s-a pervertit mai mult decât omul de acum două mii de ani, pentru că trăim intr-o lume in care mecanismele de pervertire sunt mai sofisticate. Uitaţi-vă în jurul nostru, in ce lume trăieşte omul! Uitaţi-vă la această presiune mediatică, această presiune tehnologică care vine peste om şi-l zdrobeşte. Lucrul ăsta lipsea in antichitate, mijloacele acestea. Omul este înconjurat de gadgeturile astea electronice peste tot este aparatură, electronica face orice, ştiinţa face orice — şi atunci omul se inchide ca intr-un turn de fildeş al propriei sale creaţii inginereşti şi tehnologice si crede că e un fel de ucenic vrăjitor, are impresia că poate să facă orice, să se salveze de la orice, să-şi prelungească viaţa, să-şi schimbe organele si aşa mai departe, câte năzbâtii se intâmplă in lume… şi atunci, o ia razna. Asta se intâmplă. Acum, toată această creaţie tehnologică îl inchide pe om ca într-o celulă. Nu vedeţi? Cu reţeaua asta de socializare, oamenii nu mai au nişte legături reale, totul intră intr-o dimensiune virtuală care inlocuieşte viaţa reală. Asta e foarte periculos, să ştiţi.

– Stiţi ce am auzit de la părintele Rafail Noica? Nu ştiu dacă se aplică aici, la intrebarea asta. El a zis că noi toţi beneficiem de rugăciunea pe care a spus-o Mântuitorul în capitolul XVII de la Ioan. Universul tot s-a cutremurat de această rugăciune pe care El a spus-o inainte de a pleca in Grădina Ghetsimani.

– Bine, rugăciunea aia lucrează de la Mântuitorul incoace, nu lucrează numai pentru noi, acum, in ultima perioadă. Ea e permanent lucrătoare. E harul Duhului Sfânt care lucrează, lucrează in biserică, fără indoială. V-am spus de la inceput că ceea ce a investit Dumnezeu in om, si investeşte in continuare, sigur că produce efecte. Noi nu suntem lăsaţi de izbelişte. Apropo de card şi de toate invenţiile astea — sigur că da! Dacă-L ai pe Hristos eşti cu Hristos, eşti cu Hristos! S-a terminat! „Eu sunt cu voi si nimeni impotriva voastră!” — aşa spune Mântuitorul, nu? Deci, peste cuvântul acesta ce să mai zici? Si atunci? Nu mi-e frică de faptul că o să-mi pună ăla nu ştiu ce cip. Dar nu-mi pune, că nu mă las să-mi pună. De ce să-mi pună? A, mi-e frică că n-o să mai am cu ce să-mi cumpăr mâncare! Asta e! Nu ştiu, o văd. O să-mi arate Dumnezeu ce face cu mine. Dacă mi-e teamă că o să mor de foame, atunci inseamnă că sunt pe nicaieri.

– Dumneavoastră v-a fost greu să vă lepădaţi de confort?

– Mărturisesc că nu. Mi-a fost uşor spun şi de ce. V-am spus că eu am avut un fel de intrare treptată in monahism. Cu mulţi ani inainte, am fost foarte apropiat de viaţa de mănăstire. Am trăit weekend de weekend in mănăstire. A fost o acomodare treptată. În acelaşi timp, nu pot să spun că trecerea efectivă nu a insemnat ceva. Că una este să vii pe la mănăstire, să stai pe la mănăstire, şi alta e să fii in mănăstire, vieţuitor in mănăstire. Nu e acelaşi lucru. E o diferenţă. M-a ajutat enorm părintele Arsenie Papacioc in rugăciune. Pentru că intrarea efectivă nu este foarte uşoară. Pentru că ai tendinţa să amâni, ştiţi? Lucrarea de la vrăjmaşul. Şi tot de gândeşti: Dar cum să fac? Dar ce-o să zică lumea? Ce-o să fac cu aia? Ce-o să zică nu ştiu cine? Dar cum o să mă duc? Mai aveam câte ceva de făcut, mai aveam tot felul de probleme personale de rezolvat. Şi Părintele Arsenie mi-a zis: „Nu le vei rezolva niciodată! Niciodată nu se va termina!” ,,Si cum să fac?” „Păi, iţi iei bocceluţa şi pleci.” „Cum aşa?” „Aşa!” Şi aşa am făcut.

– Şi copiii ce-au spus?

– Copiii se aşteptau. Adică ei ghiciseră, din comportamentul meu, din preocupările mele inţeleseseră că mai devreme sau mai târziu cam ăsta era drumul pe care il voi urma. Şi au fost de acord. Mi-au cerut să amân un pic intrarea in mănăstire. Dar eu i-am educat să facă ce cred ei că li se potriveşte — nu in sensul să facă orice.

– Şi aţi beneficiat de acelaşi tratament.

– Da, exact. Adică, dacă veneau şi-mi spunea: „Tată, vreau să fac aia” — chiar dacă mă gândeam că n-o să reuşească mare lucru, eu ii incurajam: „Fă, incearcă, vezi! Că dacă nu faci, n-o să ştii!” Şi i-am incurajat. Şi nu s-a pus problema că  in momentul  in care eu mi-am ales drumul ăsta, ei să zică nu. Adică au zis: „Da, bine”. Atât au zis, singurul amendament: „Da, dar mai lasă-ne să ne obişnuim cu ideea, mai stai” şi am mai stat cam un an.

– Si sunteţi mulţumit de viaţa pe care o duc ei?

– Adică, ce să zic acuma? Mă rog, nu face fiecare ce şi-a dorit. Nu ştiu dacă viaţa lor este implinită la momentul ăsta, dar n-am nici aşa, o problemă deosebită. Adică ei sunt bine aşa cum sunt. Eu nu sunt genul de părinte care să-mi doresc pentru copilul meu ceva anume, adică să vreau ca el să facă nu ştiu ce sau să ajungă nu ştiu ce, nu! Eu am un singur gând pentru ei: să fie sănătoşi si să se implinească si să se mântuiască — că de fapt asta contează. Cum se vor mântui? Asta mă rog lui Dumnezeu ca să rânduiască si pentru ei o cale si sunt sigur că le va rândui. Deci n-am probleme… si ei sunt copii liniştiţi, işi văd de drumul lor, işi caută drumul fiecare dintre ei. Nu mi-au creat niciun fel de probleme si nu fac probleme nici celor din jur, sunt cu frică de Dumnezeu amândoi si incearcă fiecare să-şi găsească un drum, să se definească. Fiecare dintre ei trebuie să se definească pe sine insuși. Ştiţi ce se intâmplă? Nemulţumirile şi frustrările vin tocmai din faptul că noi ne propunem tot felul de targeturi, tot felul de ţinte de-astea, aşa, care nu ţin de noi si care sunt si absurde.

Sunt unii părinţi care-şi doresc ajungă copilul lor nu ştiu ce — avocat, medic… Bun, si dacă ajunge, ce? Va fi fericit copilul tău? Eşti sigur că va fi fericit? Sau că se va implini ca om? Ce garanţie ai? Sau il trimiţi să facă nu ştiu ce scoală. Şi dacă il trimiţi, ce? Lasă-l pe el, lasă-i libertatea! Aşa cum ne lasă Dumnezeu libertatea noastră, lasă-l pe el să-şi caute drumul, să vadă ce i se potriveşte, ce crede că ii oferă minimă satisfacţie, o minimă implinire. Nu poţi să zici tu, ca părinte: „Fă aia, copile, că aia o să fie bine pentru tine!” Nu pot să-mi asum aşa ceva. Eu când am vrut să merg la mănăstire, a trebuit să fac un mic dosar — că acum asa se face, se face un mic dosar de inchinoviere, de primire in mănăstire.

Si am fost la Părintele Arsenie să-mi  dea o recomandare, că era duhovnicul meu. Si trebuia să-mi dea o recomandare. Şi părintele, când m-am dus la el, a inceput să râdă. A zis: „Cum să dai o recomandare ca să intri in mănăstire? Nimeni nu poate să dea aşa ceva! Cum poţi să spui: ăsta e bun de mănăstire, ăsta nu-i bun de mănăstire!? Astea sunt nişte lucruri atât de gingaşe, atât de tainice”. Bine, mi-a dat părintele până  la urma,… dar aşa şi cu copiii. Poţi să le spui copiilor, mai ales in lumea de astăzi, când totul e in atâta mişcare: „Copile, du-te şi fă aia!” Ca să facă, si după aceea, ce? Sunt oameni care sunt disperaţi să-şi facă o carieră, să plece in străinătate… da, uite, acum am citit, de curând, de unul din cei mai buni informaticieni ai noştri care a murit la 29 de ani de cancer. Cu teză de doctorat la M.I.T., de a uimit acolo profesorii... Dacă n-ai o perspectivă profundă asupra vieţii, dacă n-ai o perspectivă a veşniciei — că de fapt nouă asta ne lipseşte, perspectiva veşniciei, noi nu vedem veşnicia – totul este aici, in lumea asta. Bun, lumea asta, si după aceea ce fac? Mă aşteaptă o veşnicie. Cum mă pregătesc pentru veşnicie? Cum pregătesc copilul meu pentru veşnicie? Fac o carieră, da. Şi cariera aia îl va duce in veşnicie?

 (din:  Lumea monahilor”, nr. 64/ octombrie 2012)

***

Adevarul: Bancherul care s-a călugărit

Directorul de bancă Dan Ion a devenit părintele Ilarion de la Mănăstirea Izvorul Tămăduirii din Crucea, judeţul Tulcea. Părintele Ilarion din Tulcea povesteşte despre sine că a „gustat pe lumea aceasta tot ce se putea gusta“. Acum, duce o luptă grea, cea cu sine însuşi.

La 55 de ani, directorul de bancă Ion Dan a ales să-şi pună costumul scump de manager în cui şi să îmbrace austera haină monahală. Îşi pierduse soţia, avea doi copii mari şi de 17 ani era în fruntea unor filiale de bănci ca Bancorex, Banca Turco-Română sau OTP Bank. Ion Dan a absolvit, în 1980, Facultatea de Comerţ, secţia Relaţii Economice Internaţionale la ASE Bucureşti. Primul loc de muncă a fost la ONT Litoral Mamaia, apoi a urmat Direcţia Generală a Vămilor. În 1990 a intrat în mediul bancar: Bancorex, Banca Turco-Română, OTP Bank.

Mi-a plăcut ce-am făcut. M-am implicat chiar mai mult decât ar fi trebuit. Este un sector unde îţi asumi riscuri. Eram voluntar, nu-mi era frică. Am avut şi de suportat, dar nu-mi pare rău. Învăţăm din erori, mai rău este când le repeţi. Eu am ales o cale în care nu mai pot face erori”, este de părere monahul.

Cu acordul copiilor

Iniţial, nu a fost un gând foarte clar. Recunoaşte că în ceea ce-l priveşte a avut o înclinaţie pentru monahism de tânăr. Îşi aminteşte că la 34 de ani a simţit atracţia pentru viaţa de călugăr. Copiii, fata şi băiatul, erau atunci foarte mici, nici nu se punea problema să-i lase fără el. Trebuia să-i crească. Ar fi trebuit să se bucure de viaţă când viaţa l-a încercat greu: soţia lui a încetat din viaţă, după o suferinţă.

A fost declicul care l-a făcut să ia o decizie definitivă în ceea ce-l priveşte.

Soţia mea a decedat în 1999 şi abia atunci am început să mă gândesc mai serios la Biserică şi la monahism. Eu am căutat nişte răspunsuri: cine sunt, de unde vin şi unde mă duc? Fiecare se întreabă asta dacă este conştient de sine. Intervin acele lucruri şi aspecte din viaţa fiecăruia, lucruri prin care treci aşa cum mi s-a întâmplat mie cu pierderea soţiei”, mărturiseşte părintele Ilarion Dan.

A fost sprijinul pentru copiii săi în durerea ce cuprinsese familia. Spune că i-a lăsat mereu să aleagă în viaţă, cu grija să nu o ia pe calea greşită. Când ei au trecut de adolescenţă, a simţit nevoia să le ceară permisiunea pentru pasul care avea să-l facă.

Copiii ştiau, oarecum, preocupările mele. Când le-am spus intenţia mea erau deja mari. Puteau să judece. Au fost puţin tulburaţi. Mi-au cerut timp să se obişnuiască cu ideea. În final, am primit cel mai frumos răspuns: «Tata ne-a lăsat pe noi să facem ce vrem, este dreptul lui să-l lăsăm să facă ce vrea el», a spus fiica mea, care locuieşte în Bucureşti. Băiatul meu este la Paris, studiază Artele”, zâmbeşte părintele.

Marea trecere

În 2008 a făcut pasul spre monahism. În februarie 2009 a intrat în călugărie. A devenit fratele Ilarion, iar două luni mai târziu a fost hirotonisit la Mănăstirea Izvorul Tămăduirii din Crucea. Trecerea a fost treptată.

Am avut timp să mă gândesc! Eram familiarizat cu viaţa monahală, cu părintele Iustin de la Mănăstirea Ioan Casian. Nu a fost un şoc de acomodare, dar este totuşi o trecere să-ţi asumi lucrurile altfel. Am avut posibilitatea să fac ce mi-am dorit, fără să fiu constrâns în vreun fel. Cu adevărat, sunt liber abia acum!, spune părintele Ilarion.

Îi place să se refugieze la schitul românesc de la Muntele Athos şi se simte foarte apropiat de părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul de la Mănăstirea Sfânta Maria din Techirghiol.

O iei de la început, asta este clar! Şi trebuie să ţi-o asumi ca pe o renunţare de sine totală. Dacă nu pleci cu gândul acesta, este aproape imposibil să reuşeşti. În primul rând, este vorba despre lupta cu sine, care nu este una tocmai confortabilă“, mărturiseşte părintele Ilarion.

„Am fost în vârf, dar nu am nostalgii”

După 1990 a existat o întoarcere a românilor spre religie, chiar o atracţie în rândul tinerilor pentru ortodoxie. Cu timpul s-au atenuat aceste porniri.

Tinerii nu sunt conştienţi de valoarea lor. Văd o lipsă de înţelegere a esenţei persoanei umane, fără un interes pentru lucrurile profunde. Materialismul usucă sufletul. Omul se mulţumeşte cu o viaţă… «Enjoy», «Savurează», este lozinca din ziua de azi. Ori aici unde mai are loc sufletul?, se întreabă părintele.

[…]

Dacă îi lipseşte ceva?

Nu am nostalgii. Am fost în vârf, am condus Bancorex, Banca Turco-Română, am trecut şi prin falimente, am trăit toate lucrurile din plin. Acum, singurul loc de care mă simt apropiat este Muntele Athos din Grecia“, se confesează părintele Ilarion.

Pelerinaje de la muntele Athos

Vocea părintelui Ilarion e blândă, iar când vorbeşte despre Muntele Athos ai impresia că asculţi o poveste din altă lume.

E linişte acolo, foarte multă linişte, şopteşte părintele.

Pentru el, pelerinajul la Muntele Athos este o călătorie în afara timpului.

„Nu este vorba despre geografia locului, unde găseşti doar munte şi mare. Este o linişte deosebită. Călătoreşti în afara timpului”, spune părintele,

iar dacă ai închide ochii, ai porni cu el într-o călătorie imaginară. Aproape că poţi vedea muntele, iar marea e parcă la picioarele tale.

„Muntele este un muzeu al ortodoxiei. Unul în aer liber”, susţine părintele.

Rememorează cu ochii minţii fiecare dintre cele cinci pelerinaje pe care le-a făcut pe munte, începând cu anul 1999. Pentru că Athos are un statut juridic aparte în Constituţia Greciei, cei care vor să ajungă la lăcaşele de cult trebuie să obţină un permis special.

Muntele şi duhul lumii

Permisul este eliberat doar după ce un birou special, format din reprezentanţii celor 20 de mănăstiri de la Athos, se întruneşte şi hotărăşte cine poate urca pe munte. Formalităţile cărora a trebuit să se supună sunt nesemnificative, în comparaţie cu sentimentele greu de descris pe care le-a trăit pe munte, atât de diferită de tumultul pe care l-a simţit zi de zi în anii în care a fost director de bancă.

„Toată viaţa morală din Sfântul Athos se bucură de o anumită izolare. Acolo se poate păstra o viaţă mănăstirească mai puţin atinsă de duhul lumii”, este de părere părintele.

El spune că, din păcate, chiar şi în Athos, mondenităţile încep să-şi facă apariţia pe Muntele Sfânt.

Pelerinajul la Muntele atinge ceva din sufletul fiecărui om care urcă pe munte. În călătoria imaginară, părintele te poartă şi la prima mănăstire construită pe Munte, în secolul X. „Cea mai veche şi ce mai sfântă”, dă asigurări părintele Ilarion. Fostul director de bancă a mers pe Munte însoţit de prieteni şi vechi cunoştinţe. „Oameni care nu erau foarte apropiaţi de Dumnezeu s-au simţit minunat. Este extraordinar!”, exclamă părintele Ilarion, şi vocea lui răzbate până la cerul care veghează Mănăstirea Sfânta Cruce.

Românii nu au uitat de Dumnezeu

Grija zilei de mâine îi apasă şi în jur văd doar disperare, însă românii nu şi-au pierdut încrederea în Dumnezeu.

„Credinţa românilor nu este constantă. Poporul se apropie şi se depărtează de Dumnezeu”, este de părere părintele.

Trei întrebări pentru mântuire

În primii ani după Revoluţie, mulţi tineri au ales să trăiască în mănăstiri.

„În ultimii 10-15 ani, fluxul s-a redus, aproape a încetat. Viaţa de zi cu zi este un obstacol în calea spre Dumnezeu. Suntem invadaţi de informaţii şi pseudocultură”, crede fostul director de bancă.

Timp de 17 ani, a luptat zi de zi cu problemele vieţii lumeşti, cu responsabilităţile uriaşe pe care le avea ca director al unor unităţi bancare cu renume. S-a retras la mănăstire şi încearcă să răspundă celor trei întrebări pe care, spune părintele, ar trebui să şi le pună omul: Cine sunt? De unde sunt? Unde mă duc?

„Omul este prea ocupat să fugă după plăceri, să recupereze lipsurile materiale pe care le-a îndurat din cauza regimului comunist”, spune părintele şi oftează.

Mărturisirea pe care urmează să o facă îi sugrumă glasul, însă continuă:

„Am un prieten foarte bun. Locuieşte de foarte mulţi ani în Olanda. Are cancer”, spune monahul.

„Este un om de afaceri de succes, a beneficiat de toate avantajele vieţii moderne. Dar nu poate avea capacitatea de a înţelege că dincolo de lumea asta este şi altceva, că viaţa nu se sfârşeşte aici”, opinează părintele Ilarion.

Răspunsuri

El spune că răspunsul la întrebări poate fi găsit, chiar şi în lumea haotică de astăzi.

Singurul răspuns este Hristos, o susţin cu toată tăria. Cine mă aude, ori mă crede, ori încearcă să descopere singur. Când vom ajunge în faţa lui Hristos, vom afla toţi ce puţin puteam face pentru a ne mântui, explică monahul.

Îşi aminteşte de prietenul său.

„Tehnologia medicală este uluitoare, însă toată tehnica din lume nu-l mai poate vindeca acum. Suntem călători pe acest pământ, patria noastră este cerul“.

***

Jurnalul: Directorul de bancă devenit călugăr

“Omul caută faimă, bani, adrenalină, dar nu poate trăi plenar decât întru Hristos”

A fost un economist apreciat, cu burse şi oferte de muncă în străinătate, cu mulţi prieteni şi cu o viaţă “de lume” plină. A renunţat la toate pentru singura libertate care există, după cum spune el, cea pe care ţi-o oferă dragostea pentru Hristos. Şi s-a călugărit.

Ion Dan a absolvit Facultatea de Comerţ, secţia Relaţii Economice Internaţionale, ASE Bucuresti, în 1980. S-a angajat la ONT Litoral Mamaia, apoi, câţiva ani a lucrat la Direcţia Generală a Vămilor. În ’90, după o scurtă prezenţă la Departamentul pentru Reformă din cadrul Guvernului României, a intrat în mediul bancar. Filialele constănţene ale Bancorex, Banca Turco-Română, OTP Bank au fost conduse de el până în 2007, când şi-a dat demisia. În februarie 2009 a fost tuns în călugărie, devenind “fratele Ilarion”, iar în aprilie, acelaşi an, a fost hiorotonit.

CE E CULOAREA?

A crescut într-un mediu deloc religios. Născut în ’56, “în plină perioadă stalinistă”, cum spune el, părinţii fiind şi ei “un produs al regimului”. Părintele exemplifică:

“tata, pentru că nu ieşise niciodată din Ovidiu iar singura ofertă în anii aceia erau brigăzile patriotice de la Bumbeşti- Livezeni, a plecat şi el acolo.”

La biserică îl mai ducea bunica, verile, când mergea la ea în vacanţă. Abia în adolescenţă a început să caute. “Aveam întrebări fără răspuns…”

Şi atunci a început să citească, mai ales filosofie, însă “fără să găsesc ceva care să mă marcheze cumva, fără să schimbe nimic în mine” spune el, mângâindu-şi gânditor barba lungă. Până-ntr-o zi, când a dat peste o carte din colecţia “Idei Contemporane” a Editurii Politice.

“În această colecţie apăreau tot felul de cărţi de sociologie, de filosofie, de economie, mai toate cu idei de stânga.

Printre ele mai scăpau şi altele, ca de exemplu “Spirit şi Materie” a fizicianului Erwin Schroedinger. Acest om spunea că spiritul e altceva decât materia. Pornea de la un exemplu foarte frumos, răspunzând întrebării «ce e culoarea?» demonstrând fizic că, de fapt, culoarea nu există decât în conştiinţa noastră. Este doar o senzaţie receptată de un subiect care nu este doar materie, ci şi suflet. Noi vedem cu partea noastră spirituală culorile şi lumina. Ei, pus în faţa unei astfel de abordări am început să mai caut, să citesc mai mult şi am devenit, să zic, nu neapărat creştin, am devenit teist: da, există Dumnezeu…

DRUMUL SPRE SUFLET

A descoperit creştinismul, ortodoxia, o dată cu Revoluţia. “Atunci a fost ca un fel de descătuşare, aşa.” Iar la finele lui ’90, lucrând în Bucureşti, Ion Dan s-a spovedit prima oară.

Am ajuns pe mâna unui mare duhovnic, Părintele Sofian Boghiu, de la Mănăstirea Antim. Un om de o blândeţe deosebită. Atunci m-am hotărât să mă întorc acasă, la Constanţa”.

Iar părintele Sofian l-a îndrumat către părintele Arsenie Papacioc de la Mănăstirea Techirghiol.

“Nu auzisem de părintele Arsenie, deşi în vacanţele studenţiei, ca ghid, am dus grupuri de turişti străini şi pe la mănăstire. Dar după întâlnirea cu el, totul a devenit mult mai profund. Mi-a fost un sprijin atât de puternic că, dacă nu ar fi fost lângă mine, aş fi avut probleme sufleteşti foarte mari, chiar grave“.

PROIECTUL SFÂNTUL MINA. “CUM SĂ VENIŢI CU MORTUL ÎN PARC!?”

În ’92 a fost cooptat de părintele Picu Nicolae în proiectul bisericii Sfântul Mina din parcul Tăbăcărie. Împreună au făcut proiectul, împreună au fost să caute meşteri în Maramureş. Era pe-atunci directorul Bancorex Constanţa.

“Aveam un entuziasm extraordinar, dar ne-am izbit de problema terenului. Am făcut demersurile la Primărie, dar când au auzit că vrem în Tăbăcărie, au sărit ca arşi: “Cum să punem biserică în parc? Să veniţi cu mortul acolo? Oamenii vor fi şocaţi, ei vin să se recreeze şi văd mortul!”

Într-un final, ca să scape de noi, ne-au dat loc «tot în Tăbăcărie, dar nu unde vreţi voi, ci în spatele Microdeltei». Cât s-a mai amărât părintele Picu! Eu ştiam zona, că adesea ieşeam cu copiii la plimbare pe-acolo, era foarte liniştită. Şi i-am propus părintelui să mergem să-l vedem, spunându-i că poate aşa vrea Sfântul Mina. Iar terenul era perfect: plan, nu erau copaci, ne-am putut desfăşura cu materialele, cu vagoanele întregi de buşteni pe care i-am adus acolo, cu munţii de rumeguş,… Dincolo nu am fi avut cum, erau copaci, terenul băltea, dar asta am văzut-o după câţiva ani şi ne-am dat seama că Dumnezeu a aranjat aşa.

A fost o perioadă aşa de romantică, că se făceau slujbele în corturi din acelea militare de campanie, era o comunitate ca-n biserica primară”, povesteşte călugărul, zâmbind amintirilor.

JERTFA

1999 a fost pentru el un an cumplit. Anul în care i-a murit soţia.

“Avea 40 de ani. Eram încă tineri, iar copiii erau la o vârstă foarte fragilă. 16 ani, fata, iar băiatul 14 ani. Atunci, foarte mult m-a ajutat faptul că mergeam la părintele Arsenie. M-a întărit sufleteşte să pot face faţă unei astfel de încercări. Eram implicat, trup şi suflet, şi pe partea profesională. Îmi asumam foarte multe responsabilităţi şi riscuri, am prins şi toată perioada asta de modificări structurale ale economiei şi am primit din plin acest şoc, l-am trăit direct pe pielea mea, cu toate consecinţele. Şi m-am trezit, deodată, şi mamă, şi tată. Soţia mea a fost o mamă extraordinară, iar mie mi-a fost ani de zile nu numai soţie, ci şi prietenul meu cel mai bun, sfătuitorul meu. Eu am luat-o aşa, ca un fel de jertfă pentru noi, pentru mine şi pentru copii, aşa am şi primit-o”.

Atunci a încolţit în mintea lui şi ideea de a se călugări. A fost la Athos, la Schitul Românesc Prodromul.

“Acolo mi s-a înfiripat gândul ăsta, că aş putea să mă fac şi eu monah (zâmbeşte), deşi atunci era imposibil că erau copiii, trebuia să am grijă de ei. Îmi dau seama şi-acum că dacă ar fi fost posibil atunci, nu eram pregătit. Am înţeles un pic mai târziu cam ce înseamnă să intri în mănăstire”.

“NU A ZICE, CI A MERGE ESTE A AJUNGE”

În 2000 a început proiectul Mănăstirea Casian.

“Stareţul, ieromonahul Iustin Petre, era un tânăr care terminase facultatea şi s-a trezit aici în Dobrogea, străin cu totul, să facă o mănăstire. De unde s-o iei, cu ce? I-am ieşit înainte şi s-a creat între noi o legătură foarte strânsă. Practic, eu am fost acolo din primul moment, de când au venit vieţuitorii. Apoi a fost proiectul, construcţia, şi am fost tot timpul lângă ei. În fiecare sâmbătă şi duminică eram acolo. A fost refugiul meu, ani de zile.

Iar gândul de călugărie îşi înfigea rădăcinele din ce în ce mai adânc în mintea şi în inima lui.

“Cel puţin cu doi ani înainte m-am gândit în toate felurile posibile, inclusiv cum o să-mi stea îmbrăcat în hainele astea!”, râde călugărul.

I-am spus părintelui Arsenie încă de acum câţiva ani, iar el m-a încurajat foarte mult, şi, în ultimul an, tot începuse să mă întrebe: «ce faci?» Iar eu îi tot spuneam că nu mi-am rezolvat problemele, că tot timpul apărea ceva. Treburi de ordin material sau ceva cu copiii, trebuia să am şi acordul lor. Sunt şi nişte ispite când vrei să pleci la mănăstire. Şi la un moment dat mi-a zis: «frate Ionele, nu mai e timp!». Şi l-am întrebat: «bun, şi ce fac?». «Îţi iei bocceluţa, te duci şi spui: am venit!» Foarte simplu, dar mai greu de făcut.

Şi mai aveam o problemă: mama. Mama ştiam că n-o să fie de acord. Dar până la urmă am spus: dom’le gata! Fie ce-o fi! Stabilisem deja cu părintele Arsenie să mă duc la Sfântul Ioan Casian. Eu am crezut c-o să spună să mă duc undeva, în Moldova. Oricum aş fi făcut ascultare, m-aş fi dus oriunde. Şi mi-am luat geanta şi-am bătut la poarta mănastirii. Pentru mine a fost uşor, intrând într-o mănăstire cunoscută, cu oameni cunoscuţi, şocul acomodării n-a fost foarte mare. Şi de-atunci totul a intrat pe un făgaş firesc. Pentru că, la mine, gestaţia acestui gând a fost foarte îndelungată. 8 ani. Părintele spune foarte frumos: «Cine pleacă la mănăstire să găsească o mănăstire, degeaba pleacă, n-o s-o găsească. Trebuie să facă întâi în inima lui mănăstire»“.

Pentru mulţi a părut stranie trecerea de la costum la sutana monahală a unui director de bancă, poate şi de aceea, la tunsul în călugărie al economistului au fost prezenţi, spre uimirea lui, vreo 200 de oameni.

Am fost călugărit în peştera Sf. Ioan Casian. De hramul mănăstirii, pe 28 februrie 2009. Am crezut că o să fie o călugărie obişnuită, dar Înaltpreasfinţitul Teodosie a venit şi a zis: la Peşteră. A fost o surpriză extraordinară. De obicei, astea sunt ceremonii mai restrânse. Ei, la mine a fost multă lume, fiind şi hram, erau mulţi care mă cunoşteau – prin ’97 – ’98 eram unul din cei mai cunoscuţi oameni din Constanţa -, dar fără să ştie că sunt eu cel călugărit, şi m-am trezit acolo cu o mulţime de cunoscuţi”.

Toţi prietenii apropiaţi au fost uimiţi, dar l-au susţinut. Apropierea lui de biserică o simţiseră şi ei în timp. Doar unul a fost cumva dezamăgit.

Am un prieten foarte bun din America, om de afaceri, de mare succes, foarte intrigat că eu am intrat la mănăstire. El de fapt a fost singurul care a reacţionat negativ. A venit la mine şi ce mi-a făcut! Cu toate stereotipurile astea: că preoţii sunt corupţi, că nu fac decât pentru bani…. Eu n-am intrat în polemică cu el, l-am lăsat să termine. Zic: «asta este, eu cu alegerea mea!». «Păi ce faci tu aici, în pustietatea asta? Pentru cine faci tu slujbă? Pentru porumbei, pentru păsărele?» Iar mie mi-a plăcut foarte mult: «Da! Pentru porumbei!». Poate nici eu n-aş fi putut să-i spun aşa frumos cum mi-a spus-o el. Săracul, a plecat aşa de supărat, n-am avut ce să-i fac.

Fata a spus foarte frumos: «tata ne-a lăsat să facem ce-am dorit şi ne-a încurajat. Noi cum era să nu-l lăsăm?». Ei oricum au intuit asta. Oricum, acum poate am şi mai mult timp pentru ei. Nu mai au nevoie de sprijinul meu financiar. Băiatul s-a simţit un pic lăsat deoparte. I-am zis că nu sunt închis acolo, dar el a răspuns, «da, dar n-o să fie acelaşi lucru». Şi are dreptate. Nu mai sunt doar tatăl lor. M-a rugat «mai stai un pic». Şi am stat încă un an de zile. Tata a fost puţin intrigat, când i-am spus, dar el m-a sfătuit totdeauna să fac aşa cum îmi dictează sufletul. Dar a murit chiar în aprilie anul trecut, când am fost hirotonit. Mama abia acum a început să vină la mine…”

“PĂRINTE, UNDE E MAI GREU SĂ TRĂIEŞTI?”

– Cum e la mănăstire?

– “E alt mod de a trăi, de a privi lucrurile, de a înţelege lumea, de a te înţelege pe tine. Mergi pe drumul tău, ştii ce-ai de făcut, ai o convingere deplină. Este foarte frumos şi că acum nu numai crezi că este aşa, ştii că este aşa! Sfântul Nicolae Velimirovici povesteşte cum, pe când era în închisoare la Dachau, a venit la el un gardian german şi l-a întrebat – ştia că este un om foarte educat, avea 5 doctorate – «părinte, dumneata chiar crezi în Dumnezeu?».

La care vlădica Nicolae i-a zis: “când eram tânăr, credeam şi eu în Dumnezeu…” la care neamţu’ l-a privit aşa… uite, în sfârşit un om cu mintea întreagă! “Acum, nu mai cred. Acum ştiu că există!” (râde), iar neamţul a ieşit din celulă trântind uşa. La fel şi eu, cu tot ce mi s-a-ntâmplat în aceşti 20 de ani. Nu mai ai niciun dubiu când trăieşti toate lucrurile astea. Nu te mai poţi îndoi de absolut nimic.

În orice caz, tot ce pot să spun e că niciodată nu m-am simţit mai liber ca acum. Au venit oameni şi m-au întrebat: «părinte, unde e mai greu să trăieşti? În lume sau aici?». În lume fraţilor! În lume e mai greu să trăieşti. Eu mă uit aşa, şi cu dragoste, şi cu durere, la cei rămaşi în lume, la foştii mei colegi cu care mai vorbesc la telefon şi care nu mai rezistă, sunt copleşiţi de problemele astea ale vieţii de zi cu zi, şi eu sunt… cum să zic, mă simt un pic jenat de faptul că mă simt aşa de bine”.

700.000 DE KILOMETRI LA VOLAN

Ion Dan a ajuns prima oară în America în ’94, cu o bursă în domeniul bancar. Cursurile le-a făcut pe coasta de răsărit, în Delaware, iar practica a făcut-o într-o bancă, la sud de Chicago. Au urmat încă două vizite în America şi o ofertă de muncă, pe care americanii i-au făcut-o, iar el a refuzat-o.

“M-am plimbat destul prin lume. Am văzut multe, am condus mult, fel de fel de maşini. Am făcut odată socoteala că am condus vreo 700.000 de km la viaţa mea. Enorm. Mi-a plăcut. Acum o las pe maica stareţă. Nu mai am nici măcar cel mai mic impuls să mă urc la volan. Am fost adesea întrebat «dar nu regretaţi nimic?» Ce să regret? Libertatea de mişcare? Dacă mă duc până-n vârful dealului, mă simt cel mai bine. Face mai mult decât o călătorie până la New York”, spune el râzând.

CRIZA PRIN CARE TRECEM E O “CRIZA SISTEMICĂ”

În 2003, a avut o periodă când 6 luni n-a muncit, pentru că nu mai putea.

Intrasem într-o stare de stres cumplită. Orice hârtie, orice document luam să citesc, mă apuca brusc durerea de cap, cu ameţeli, crunt! Eram bolnav de stres. Şi acum, când trăiesc lipsa totală de stres şi când ştiu sărmanii oameni cum se chinuie, cu toată fuga asta nebună, zile după zile, şi nu te-alegi cu nimic, după bani... Eu ştiu, că am avut bani, am avut salarii bune, dar oricât câştigam, cheltuiam. Şi n-aveam fantezii. Nu te alegi cu nimic. Confort? Când eşti atât de stresat, nu te mai bucuri de el. Ce se întâmplă în lume la ora actuală e cumplit. Eu înţeleg şi mecanismul acestei crize, dacă sunt economist, şi nu e doar o simplă criză economică, e mult mai profunda. E o criză sistemică. E omul în criză. Şi încep să crape chestiile mai vizibile, şi ce este mai vizibil decât banul? Am lucrat în sistemul ăsta financiar şi am repulsie faţă de bani. Nu mai suport banul! Am pătimit atâta din cauza lor! Aici sunt super fericit că nu mai ating niciun ban!”

“Sunt trei întrebări fundamentale pentru om: Cine sunt? De unde vin? Şi unde mă duc? Dacă vei căuta, în mod onest, răspunsul la întrebările astea, inevitabil te vei întâlni cu Hristos. Pentru că nu există alt răspuns. El este răspunsul la toate şi soluţia tuturor problemelor noastre. Orice altă soluţie este o iluzie. Ne minţim pe noi înşine. Asta eu o afirm pe baza unei experienţe. Nu e citită din cărţi! Eu am trăit lucrul ăsta”.

“Din păcate, omul contemporan trăieşte mitul progresului permanent, mitul tehnologic care promite să rezolve totul în mod miraculos. Poate e şi un progres tehnologic util dar noi avem nevoie de afecţiune, de dragoste. Fiecare om de asta are nevoie. Or, izvorul dragostei este Hristos şi dacă nu-l ai, dacă nu ajungi la izvor, la sursă, atunci nu ai nici dragoste. Şi atunci omul caută alte surse, orice: faimă, bani, adrenalină, din dorinţa de a simţi că trăieşte plenar. Şi nu poţi trăi plenar decât întru Hristos. Omul contemporan caută de fapt cu disperare, dar nu găseşte decât surogate, şi atunci caută şi mai tare“.

Autor: Paula Anastasia Tudor

sursa secundara: marianaborloveanu

Legaturi:

***


Categorii

Calugaria / viata monahala, Crestinul in lume, Duminica despre grijile vietii, Educatia crestina/ Copiii in Biserica, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Minuni si convertiri, Parintele Ilarion Dan, Viata de familie, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

34 Commentarii la “PARINTELE ILARION DAN, BANCHERUL CARE L-A CASTIGAT PE HRISTOS (II). “Traim intr-o lume in care mecanismele de pervertire sunt mai sofisticate… Omul contemporan cauta cu disperare, dar nu gaseste decat surogate”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: Ieromonahul ILARION de la Manastirea Crucea despre SUFERINTA GENERALIZATA A OMULUI MODERN si BOLILE LUI SUFLETESTI: “Relaţiile dintre oameni se degradează, pentru că avem egoismul acesta care ne macină” | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: VEACUL INSELARII, VEACUL DESFRANARII. Predica Protos. Ioan Buliga (audio + text) despre PROPAGANDA EDUCATIEI SEXUALE si a SODOMIEI, inrobirea economica a tarilor si a familiilor. BUCURIILE PIERDUTE ALE COPIILOR ABANDONATI TEHNOLOGIEI. De unde sa incepem s
  3. Pingback: DUHUL GRIJII DE MULTE… NU MI-L DA MIE! | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: DE LA IERUSALIM LA IERIHON. Vrem să locuim în duplicitatea plăcerilor sau în pacea împlinitoare a rugăciunii? PR. EMIL JURCAN despre PERVERTIREA COPIILOR si DISTRUGEREA FRUMUSETII SI A NORMALITATII: “Faceţi ce vreţi, aveţi drepturile omului
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate