INVIEREA DOMNULUI. Predica si talcuirea patristica amanuntita a IPS Hierotheos Vlachos: “Nu credem in revolutii sociale. Invierea e adevarata revolutie!”

17-04-2012 Sublinieri

Ioan Popa, Otopeni

“Nici o alta sarbatoare nu tinteste atat de sus si nu potoleste setea si foamea duhului omenesc”

Invierea lui Hristos

“Invierea lui Hristos este cel mai mare eveniment din istorie. Este ceea ce diferentiaza crestinismul de orice alta religie. Celelalte religii au capi muritori, in vreme ce Capul Bisericii este Hristos, Care a inviat din morti. Invierea lui Hristos a insemnat innoirea firii omenesti, replamadirea neamului omenesc si trairea realitatii eshatologice. Nu putem vorbi despre Inviere in afara Rastignirii, deoarece Rastignirea si Invierea sunt cei doi poli ai vietii mantuitoare, asa cum se canta in Biserica: „a venit, prin Cruce, bucurie la toata lumea. Totdeauna binecuvantand pe Domnul, laudam Invierea Lui”, sau: „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase, si sfanta Invierea Ta o slavim”.

Deoarece Invierea lui Hristos are o mare insemnatate pentru viata credinciosului, in Biserica se vorbeste in permanenta despre ea. Nu credem in revolutii sociale, pentru ca cel mai mare bine de pe lume a venit prin Inviere, nu prin vreo razvratire a maselor. Daca intelegem ca Invierea este adevarata revolutie, atunci am aflat adevarul, deoarece prin Invierea lui Hristos omul si-a recapatat locul pe care il avea candva, urcand chiar si mai sus. Cuvantul epanastasi (revolutie) provine din verbul epanistimi, insemnand revenire la starea anterioara1. Indreptarea si reasezarea omului pe locul avut mai inainte s-au facut prin Invierea lui Hristos.

Sfantul Apostol Pavel spune in mod clar: Iar daca Hristos nu a inviat, zadarnica este credinta voastra (I Cor. 15,17). Adevarul si puterea credintei se datoreaza marelui eveniment al Invierii lui Hristos. Fara acest adevar, crestinii sunt mai de plans decat toti oamenii (I Cor. 15,19).

1 Icoana Invierii prin excelenta este pogorarea lui Hristos la Iad

Biserica praznuieste invierea lui Hristos incepand din momentul pogorarii Sale la Iad, unde a slobozit sufletele dreptilor Vechiului Testament de sub stapanirea mortii si a diavolului. Aceasta este randuiala praznuirii Invierii in Biserica noastra. Asa cum observam din textele liturgice, praznuirea Invierii incepe din Vinerea Mare, o data cu slujba Utreniei Sambetei Mari, atunci cand are loc purtarea Epitafului. Omiliile Parintilor Bisericii din Vinerea Mare sunt, in realitate, cuvinte purtatoare de lumina biruintei Invierii.

Acest lucru se vede si din hagiografia Invierii. Biserica a stabilit ca imaginea pogorarii lui Hristos la Iad sa fie considerata o adevarata icoana a Invierii Mantuitorului. Desigur, exista si icoane ale Invierii care descriu aratarea lui Hristos catre mironosite si catre ucenici, dar icoana Invierii prin excelenta este cea a triumfului asupra mortii, care s-a facut prin pogorarea lui Hristos la Iad, atunci cand sufletul Sau unit cu Dumnezeirea a purces in lumea intunericului, de unde a eliberat sufletele dreptilor Vechiului Testament care il asteptau pe Izbavitor.

Infatisarea Invierii sub forma pogorarii lui Hristos la Iad are mai multe motivatii teologice importante. Prima motivatie este legata de faptul ca nimeni nu L-a vazut pe Hristos in ceasul in care a inviat, fiindca El a iesit din „mormantul inchis”. Venirea ingerului care a dat piatra la o parte de pe mormant si cutremurul s-au facut doar pentru ca mironositele sa se incredinteze de faptul ca Hristos a inviat. A doua motivatie se leaga de faptul ca Hristos a zdrobit stapanirea mortii si a diavolului in ceasul in care sufletul Sau unit cu Dumnezeirea S-a pogorat la Iad. Cu alte cuvinte, El a biruit moartea prin propria Sa moarte. Astfel, Traditia ortodoxa vadeste faptul ca, prin moartea lui Hristos, stapanirea mortii a fost zdrobita cu totul. De aceea, in Biserica se intoneaza: „Hristos a inviat din morti, cu moartea pre moarte calcand...” Biruinta lui Hristos asupra mortii a avut loc exact in momentul in care sufletul Sau unit cu Dumnezeirea a zdrobit moartea. A treia motivatie a unei astfel de reprezentari a Invierii provine din faptul ca prin pogorarea Sa la Iad Hristos i-a eliberat pe Adam si pe Eva de sub stapanirea mortii. Daca prin caderea lui Adam a cazut intregul neam omenesc, pentru ca Adam a fost parintele din care ne-am tras cu totii, o data cu invierea sa am gustat si noi din fructele invierii si ale mantuirii. Datorita legaturilor firesti care exista intre descendenti si ascendenti, ceea ce s-a petrecut cu protoparintele nostru s-a petrecut cu intreaga fire omeneasca.

Din aceste motive, cea mai reprezentativa icoana a Invierii este considerata pogorarea lui Hristos la Iad. Asadar, dupa cum vom vedea si in continuare, punctul central al Invierii este omorarea mortii si izbavirea de diavol. In Biserica se canta: „Praznuim omorarea mortii, sfaramarea iadului”. Izbavirea de Iad si desfiintarea mortii constituie intelesul adanc al sarbatorii Invierii.

2 Despre Iad

Intrebarea care se pune este urmatoarea: ce intelegem cu adevarat atunci cand vorbim despre Iad si despre pogorarea lui Hristos acolo? Atat in Vechiul, cat si in Noul Testament exista multe fragmente care se refera la Iad. Nu le voi expune aici pe toate, deoarece scopul meu este infatisarea invataturii legate de omorarea si de nimicirea Iadului.

Unul dintre aceste fragmente il infatiseaza pe Hristos spunand: Şi tu, Capernaume: N-ai fost inaltat pana la cer? Pana la Iad te vei cobori (Matei 11, 23). In mod vadit, Hristos foloseste imaginea Iadului in opozitie cu cerul, care se identifica cu slava Capernaumului, pentru ca aceasta cetate s-a invrednicit sa il vada pe Dumnezeul-Om Hristos; prin urmare, Iadul inseamna umilinta totala a cetatii si caderea ei pentru ca nu s-a aratat vrednica de aceasta mare cinste.

Cuvantul Iad din Noul Testament corespunde cuvantului ebraic Şeol, care inseamna pestera, prapastie, abis si desemneaza imparatia intunecoasa si nevazuta a mortilor, adica locul unde se afla sufletele celor plecati din aceasta lume.

Cuvantul Hades {Iad} provine din mitologia greceasca. Hades este „fiul lui Cronos si al Rheei, frate al lui Zeus, al lui Poseidon, al Herei, al Hestiei si al lui Demeter”. Hades a participat la lupta Titanilor, purtand un coif din piele de caine, care l-a facut nevazut pentru ceilalti zei, iar acest lucru a contribuit la victoria zeilor. La impartirea lumii prin tragere la sorti, Hades a primit stapanirea asupra lumii subpamantene a mortilor, unde era intuneric gros. Hades a ramas acolo si nu a mai iesit decat o singura data, atunci cand a rapit-o pe Persefona, fiica lui Demeter, si ii primeste la el pe morti, luandu-i sub stapanirea sa.

Fireste, atat in Vechiul, cat si in Noul Testament, aceste teorii despre Iad nu sunt acceptate. Iadul nu este un anume zeu care are stapanire asupra sufletelor mortilor si care, asa cum se credea in vechea Elada, putea fi uneori si bun, ci este imparatia si puterea mortii si a diavolului. in Vechiul Testament, Iadul este considerat un loc anume, aflat in cele mai de jos ale pamantului, in acord cu conceptiile acelei epoci, potrivit carora Pamantul este la mijloc, Cerul este deasupra pamantului, iar Iadul se gaseste in tenebrele de sub pamant. Desigur, aceste lucruri trebuie intelese in mod simbolic. Datorita faptului ca sufletele nu sunt materiale, ci sunt fara materie, nu putem considera ca Iadul este un loc anume.

Astfel, in Sfanta Scriptura, imaginea Iadului este folosita simbolic pentru a desemna stapanirea mortii si a diavolului. Sfantul Apostol Pavel spune: Deci, de vreme ce pruncii s-au facut partasi sangelui si trupului, in acelasi fel si El S-a impartasit de acestea, ca sa surpe prin moartea Sa pe cel ce are stapanirea mortii, adica pe diavolul, si sa izbaveasca pe acei pe care frica mortii ii tinea in robie toata viata (Evrei 2, 14-15). Cu alte cuvinte, stapanirea mortii se identifica cu puterea diavolului.

Asadar, in Traditia ortodoxa, Iadul nu este considerat un loc anume, ci este reprezentat de stapanirea mortii si a diavolului. De aceea spunem ca sufletele oamenilor care se afla sub puterea diavolului si a mortii se afla in Iad. Intre aceste coordonate trebuie analizata invatatura Bisericii despre pogorarea lui Hristos la Iad. Hristos a primit moartea si a intrat in imparatia mortii, facand-o pe aceasta cu totul fara vlaga si fara putere si dand fiecarui om posibilitatea ca, prin puterea lui Dumnezeu, sa poata fugi de imparatia si de stapanirea mortii si a diavolului.

3 Descrierea pogorarii la Iad facauta de Sf. Epifanie

Epistola Soborniceasca a Sfantului Apostol Petru ne da marturie despre pogorarea lui Hristos la Iad:

Pentru ca si Hristos a suferit odata moartea pentru pacatele noastre, El, Cel drept, pentru cei nedrepti, ca sa ne aduca pe noi la Dumnezeu, omorat fiind cu trupul, dar viu facut in duh, intru care S-a pogorat si a propovaduit si duhurilor tinute in inchisoare… (I Petru 3, 18-19).

Asadar, prin Dumnezeirea Sa, Hristos a coborat in inchisoarea duhurilor, adica a sufletelor, unde a propovaduit pocainta. Acelasi lucru se spune si intr-un alt loc din Epistola: Ca spre aceasta s-a binevestit mortilor, ca sa fie judecati ca oamenii, dupa trup, dar sa vieze, dupa Dumnezeu, cu duhul (4,6).

In Traditia Bisericii, se vorbeste mult despre pogorarea lui Hristos la Iad, in sensul patrunderii Sale in imparatia mortii. Troparele care se canta la Vecernia Pastelui sunt cutremuratoare. Ele incep astfel: „astazi Iadul striga suspinand”. Asadar, Iadul se tanguieste. In aceste tropare se mai spune printre altele ca puterea Iadului a fost nimicita pentru ca Hristos i-a eliberat pe toti cei care fusesera de veacuri sub stapanirea sa. Graitoare sunt in acest sens cuvintele:

Zdrobitu-s-a stapanirea mea, Pastorul S-a rastignit si pe Adam l-a inviat. De cei peste care eram imparat sunt lipsit, si pe care i-am inghitit, puternic fiind, pe toti i-am varsat. Desertat-a mormintele Cel ce a fost rastignit; slabit-a puterea mortii“.

Deosebit de important pentru intelegerea acestor fapte este cuvantul de invatatura al Sfantului loan Gura de Aur care se rosteste in timpul sfintei Liturghii din Duminica Pastelui. Printre altele, in acest cuvant se spune ca, atunci cand l-a intalnit pe Hristos, Iadul „s-a amarat… s-a stricat… a fost batjocorit… a fost omorat… s-a surpat… a fost legat”. In continuare, se adauga ca, prin moartea lui Hristos pe Cruce, Iadul a rapit un trup muritor, dar s-a aflat dintr-o data in fata lui Dumnezeu; a inghitit pamant-tarana, dar a primit cerul in pantece; a luat ceea ce a vazut, adica trupul omenesc si firea omeneasca, dar a fost biruit de ceea ce nu vedea, adica de Dumnezeire.

Sfantul Ioan Damaschin expune invatatura Bisericii despre pogorarea lui Hristos la Iad intr-un tropar din canonul Pastelui. Vom prezenta in intregime acest tropar, deoarece este foarte cunoscut:

Pogoratu-Te-ai in cele mai de jos ale pamantului si ai sfaramat incuietorile cele vesnice, care tineau pe cei legati, Hristoase; iar a treia zi, ca si Iona din chit, ai inviat din mormant“.

In cadrul unei omilii prin care talcuieste un psalm al lui David ce se refera la acest subiect (Ps. 23, 7-10), Sfantul Epifanie, Episcopul Ciprului, face o descriere minunata a pogorarii lui Hristos la Iad si a tuturor lucrurilor care s-au petrecut in acest rastimp. In cuvinte expresive, el spune ca Hristos S-a pogorat la Iad „ca un Dumnezeu, ca un razboinic… ca un imparat”, insotit nu de douasprezece cete de ingeri, ci de mii de mii si de milioane de milioane de ingeri.

Inainte ca Hristos sa ajunga in locasurile necercetate de lumina soarelui ale Iadului, a coborat acolo Arhanghelul Gavriil ca sa vesteasca tuturor sosirea lui Hristos, asa cum tot el vestise odinioara si Fecioarei Maria zamislirea Mantuitorului in pantecele ei. Arhanghelul Gavriil a spus: Ridicati, capetenii, portile voastre. Dupa aceea a grait Arhanghelul Mihail: …si va ridicati portile cele vesnice. Puterile ingeresti au strigat: dati-va la o parte strajeri ai raului, iar stapaniile: sfaramati-va lanturi care nu ati fost nicicand dezlegate… infricosati-va tirani si calcatori de lege. Apoi a venit Hristos si a semanat frica, tulburare si groaza. Atunci, stapanitorii Iadului au intrebat cu glas mare: cine este acesta imparatul slavei? Iar puterile cerului au raspuns: Domnul cel tare si puternic, Domnul cel tare in razboi… Domnul puterilor, Acesta este imparatul slavei (Ps. 23,7-10).

In continuare, Sfantul Epifanie face o descriere minunata a convorbirii lui Hristos cu Adam. Adam a auzit pasii lui Hristos, Care Se apropia, asa cum i-a auzit candva si in Rai, dupa caderea in pacat. Odinioara, a simtit frica, insa acum, simte bucurie si desfatare. Cuprins de pocainta, Adam a strigat tuturor sufletelor: „Domnul meu sa fie cu voi cu toti”, iar Hristos a raspuns: „Şi cu duhul tau“.

Dupa aceea, Hristos l-a prins de mana, l-a inviat si i-a spus tot ce facuse pentru mantuirea lui si a intregului neam omenesc.

4 Motivele pogorarii la Iad a lui Hristos

Din tot ceea ce am spus pana, putem sa intelegem scopul pogorarii lui Hristos la Iad. Adevarul este ca Hristos a intrat in imparatia diavolului pentru a o duce la pieire. In continuare, vom analiza mai amanuntit motivele pentru care Mantuitorul a mers in Iad.

In primul rand, asa cum am mai spus, pogorarea la Iad a fost facuta cu scopul de a zdrobi portile imparatiei intunericului, adica de a pune capat mortii si stapanirii diavolului. Acest lucru fusese proorocit inca din Vechiul Testament. Profetul David a spus: a sfaramat porti de arama si zavoare de fier a frant (Ps. 106, 16). De asemenea, Profetul Isaia s-a facut si el purtator al cuvantului lui Dumnezeu:

Eu voi merge inaintea ta si drumuriie cele muntoase le voi netezi, voi zdrobi portile cele de arama si zavoarele cele de fier le voi sfarama (Isaia 45,2).

Talcuind aceste fragmente, Sfantul Ioan Gura de Aur noteaza ca Dumnezeu nu a spus ca va deschide portile de arama, ci a fagaduit ca le va zdrobi, pentru a se pierde cu totul inchisoarea sufletelor; in egala masura, El nu a spus ca va deschide zavoarele, ci le va sfarama, pentru ca inchisoarea sa ramana neputincioasa, deoarece nimeni nu poate fi tinut acolo unde nu este usa sau zavor. Atunci cand Hristos nimiceste ceva, nimeni nu poate sa faca acel lucru la loc.

In al doilea rand, Hristos S-a pogorat la Iad pentru a-l prinde si a-l supune pe Diavol, care pana atunci era stapanul mortii si al Iadului. De altfel, Insusi Hristos a propovaduit in timpul vietii Sale ca nimeni nu poate sa intre in casa celui tare ca sa-i jefuiasca lucrurile si sa-i prade avutia daca mai intai nu l-a legat pe cel tare (Matei 12, 29). Asadar, prin pogorarea Sa la Iad, Hristos l-a legat pe Diavol, ceea ce inseamna ca acesta nu mai are nici o putere asupra oamenilor.

In al treilea rand, Hristos S-a pogorat la Iad pentru a umple totul cu lumina Sa. Sfantul Apostol Pavel invata acelasi lucru atunci cand spune:

Iar aceea ca „S-a suit” ce inseamna decat ca S-a pogorat in cele mai de jos ale pamantului? Cel ce S-a pogorat, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate sa le umple (Efes. 4,9).

Astfel, pogorarea in cele mai de jos ale pamantului s-a facut pentru ca toate sa se umple de lumina lui Hristos si, in esenta, pentru ca imparatia mortii sa se piarda. Desigur, trebuie facuta distinctie intre harul lui Dumnezeu care le plineste (le umple) pe toate si harul indumnezeitor al lui Dumnezeu, din care se impartasesc numai cei indumnezeiti. Sfantul Grigorie Teologul afirma ca, daca toate s-au umplut de slava lui Dumnezeu, inseamna in mod sigur ca existau inchinatori ai lui Dumnezeu atat pe pamant, cat si in imparatia mortilor. Acesta este sensul troparului Bisericii, care spune: „Ca sa umpli toate de slava Ta, Te-ai pogorat in cele de dedesubtul pamantului“. Sfantul Ioan Damaschin canta cu glas de biruinta:

„Acum toate s-au umplut de lumina: si cerul si pamantul si cele de dedesubt. Deci sa praznuiasca toata faptura Invierea lui Hristos, intru Care s-a intarit”.

In al patrulea rand, Hristos S-a pogorat la Iad pentru ca si acolo sa aiba loc cele ce se petrecusera pe pamant. Pe pamant, Hristos a binevestit pacea, i-a iertat pe cei pacatosi, a dat orbilor lumina ochilor si S-a facut pricina de mantuire pentru cei care au crezut, dar si mustrare a necredintei pentru cei necredinciosi. Aceleasi lucruri trebuiau sa se petreaca si in Iad, unde se aflau sufletele celor care murisera, astfel incat intreaga fire omeneasca, adica intreaga omenire, sa auda vestea de mantuire adusa de Hristos. Dupa ce a rasarit soarele dreptatii pentru cei care traiau pe pamant, trebuia sa straluceasca lumina lui Dumnezeu si pentru cei ce locuiau in intuneric si in umbra mortii (Sfantul Ioan Damaschin).

5 Ranile patimilor

Analizand pogorarea lui Hristos la Iad, trebuie sa raspundem la doua intrebari interesante. Prima intrebare este: de vreme ce Hristos a mers la Iad numai cu sufletul, cum de Iadul a recunoscut ranile de pe Trupul Sau? Iar a doua intrebare este: s-au mantuit toti cei care erau prizonieri ai mortii in Iad?

Raspunsul la prima intrebare nu trebuie sa aiba caracter scolastic, ci teologic, dar mai ales antropologic. El are legatura cu faptul ca Hristos a luat atat trup, cat si suflet, fiind om intreg si desavarsit.

Aceasta intrebare a fost pusa deoarece, intr-un tropar din canonul Sambetei Mari, se spune ca Iadul s-a amarat vazand om muritor care s-a indumnezeit si care era plin de ranile Crucii.

„Iadul Intampinandu-Te, Cuvinte, s-a amarat vazandu-Te om indumnezeit ranit de batai si Atotputernic; si de infricosatorul Tau chip a ramas fara glas”.

De aici intelegem ca, desi era plin de rani, Hristos era atotputernic.

Se stie faptul ca la Iad s-a pogorat sufletul lui Hristos unit cu Dumnezeirea, in vreme ce trupul unit cu Dumnezeirea a ramas in mormant. Prin urmare, ranile pe care Hristos le avea in Iad erau fie rani ale sufletului, fie ale Dumnezeirii. Cea de-a doua varianta se exclude, drept care trebuie spus ca ranile erau ale sufletului. Dar cum se putea ca ranile trupului care s-au facut pe Cruce sa fie considerate si rani ale sufletului?

Intr-o analiza anterioara, am spus ca, in timpul Patimilor, atunci cand trupul patimea, Dumnezeirea nu patimea impreuna cu trupul, ramanand nepatimitoare. Dar impreuna cu trupul, patimea si sufletul lui Hristos. Sfantul Nicodim Aghioritul explica faptul ca unele energii ale sufletului lucreaza fara participarea trupului, ca de exemplu, mintea, ratiunea, judecata, care actioneaza atunci cand trupul se linisteste, in vreme ce alte energii ale sufletului, asa cum sunt imaginatia si simtirea, nu lucreaza fara participarea trupului. Astfel, atunci cand trupul lui Hristos era biciuit, semnele si imaginile transfigurate2 ale biciuirilor si ale patimilor se imprimau si in sufletul lui Hristos. Prin urmare, semnele de pe trup s-au imprimat si pe suflet, si aceasta este ceea ce a vazut Iadul.

De altfel, acelasi lucru se petrece si cu sufletele oamenilor. Sfantul Vasile cel Mare spune ca oamenii care au savarsit lucruri rele si viclene vor invia spre osandire si spre rusine caci „vor purta in ei rusinea si semnele pacatelor”.

Cu adevarat, aceasta rusine este mai ingrozitoare decat intunericul si decat focul cel vesnic caci, asa cum afirma Sfantul Vasile cel Mare, acesti oameni vor pastra pentru vecie in memoria sufletului semnele pacatului pe care l-au savarsit cu trupul, ca o vopsea care nu se mai ia niciodata. Poate ca in acest fel putem sa intelegem cum de bogatul din parabola lui Hristos a vazut si a recunoscut sufletul lui Lazar.

In legatura cu cea de-a doua intrebare, trebuie si spunem ca, prin pogorarea lui Hristos la Iad, nu s-au mantuit toti cei ce se gaseau acolo, ci numai dreptii, adica numai cei care ajunsesera la diferite trepte ale indumnezeirii. Sfantul Epifanie spune ca nu s-au mantuit toti oamenii care se aflau in Iad, ci numai cei care au crezut. Aceste cuvinte trebuie interpretate in sensul ca L-au recunoscut pe Hristos numai cei care, atata vreme cat au fost in viata au avut comuniune cu Dumnezeu Cuvantul neintrupat.

Din alte invataturi ale Sfintei Scripturi si din Traditia patristica, stim ca si oamenii Vechiului Testament au avut parte de iluminare si de indumnezeire, pentru ca s-au invrednicit sa-L vada pe Cuvantul neintrupat, cu diferenta ca moartea nu fusese inca biruita si de aceea, ei mergeau in Iad. Insa, prin pogorarea Sa la Iad, Hristos a sfaramat stapanirea mortii, iar cei care aveau comuniune cu El au cezut ca El este puternic si stapanitor si mantuitorul oamenilor si, astfel, au fost eliberati.

6 Inceputul rezidirii a fost sambata si renasterea este duminica

In Sambata Mare, sufletul lui Hristos unit cu Dumnzeirea era in Iad, iar trupul unit cu Dumnezeirea se afla in mormant. Pentru ca in acest fel s-a biruit stapanirea diavolului si a mortii, Simbata de dinaintea invierii este considerata de Biserica Ortodoxa mare, ea fiind in stransa legatura cu Duminica ce a urmat.

In textele liturgice, Sambata Mare, in care Hristos S-a odihnit dupa toate cate savarsise pentru mantuirea omului, este corelata cu cea de-a saptea zi a creatiei, in care, dupa zidirea lumii si a omului, Dumnezeu „S-a odihnit de toate lucrurile Sale”. De aceea, se canta: „acesta este Sambata cea prea binecuvantata”.

In cartea Facerii vedem ca dupa ce a creat lumea intreaga si l-a zidit pe om in sase zile, in cea de-a saptea zi, Dumnezeu S-a odihnit de tot ce facuse. Moise scrie:

Şi a binecuvantat Dumnzeu ziua a saptea si a sfintit-o, pentru ca intr-insa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a facut si le-a pus in randuiala (Facerea 2,3).

Din acest motiv, Moise a stabilit ca cea de-a saptea zi – adica sambata, care se talcuieste odihnasa fie pentru iudei zi de odihna, inchinata slavirii lui Dumnezeu si inchinaciunii. Porunca a fost limpede:

in ziua intai sa aveti adunare sfanta, in ziua a saptea iar adunare sfanta; si in acele zile sa nu faceti nici un fel de lucru, decat numai cele ce trebuie fiecaruia de mancat, numai acelea sa vi le faceti (Iesirea 12,16).

Exista o talcuire care spune ca porunca odihnei din ziua de sambata a fost data de Dumnezeu mai ales cu referire la rezidirea si reinnoirea omului care urma sa aiba loc prin jertfa si prin moartea lui Hristos pe Cruce, prin pogorarea Sa la Iad si prin omorarea pacatului si a mortii (Iosif Kalothetis). Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul ca, desi inceputul rezidirii si al reinnoirii a fost in ziua Sambetei Mari, in mod cert, renasterea a inceput cu adevarat in ziua de Duminica, atunci cand Hristos a iesit cu trupul din mormant (Sfantul Nicodim Aghioritul). De aceea, chiar daca cinstim ziua de sambata, cinstim mai mult duminica, pe care, mai intai de toate, o consideram ziua rezidirii si a reinnoirii. Cu toate acestea, pretuim si ziua de sambata, dupa cuvantul Sfantului Gherman, Patriarhul Constantinopolului: „Cinstita este aceasta sambata, ca zi a rezidirii noastre”.

In Traditia ortodoxa, cinstirea sambetei mai are si o alta insemnatate. In esenta, sambata este legata de odihna omului, de isihasm, adica de asa-numita liniste sfanta, cu tot ceea ce inseamna ea. Dupa ce spune ca cinstirea sambetei este necesara pentru poporul lui Dumnezeu, Sfantul Apostol Pavel recomanda: sa ne silim, deci, sa intram in acea odihna (Evrei 4,11). Sfantul Grigorie Palama afirma ca, atunci cand omul indeparteaza din mintea sa orice gand si cand, cu rabdare si cu rugaciune neintrerupta, gandul sau se intoarce in inima, el intra in sfanta odihna, adica in vederea de Dumnezeu si in contemplarea Lui.

Aceasta odihna, acest isihasm, nu este o inertie, ci o adevarata miscare. Chiar daca S-a odihnit in cea de-a saptea zi, Dumnezeu nu S-a oprit din a conduce lumea cu energia Sa necreata. Acest lucru este valabil si pentru om, care, atunci cand se afla in stare de vedere duhovniceasca, savarseste cea mai inalta lucrare, pentru ca se uneste cu Dumnezeu si ajunge sa iubeasca ceea ce iubeste si Dumnezeu. De aceea, spunem ca omul poate sa traiasca Invierea lui Hristos prin propria sa odihna, adica printr-un mod de viata isihast. Cu cat omul gusta mai mult din sfanta Sambata, adica din sfanta odihna, cu atat mai intens traieste momentul Invierii. Urarea „invierea cu bucurie3 ar trebui sa fie insotita si urmata de urarea „odihna cu bucurie”.

7 Cum sunt socotite cele trei zile dupa rastignire

Intr-un anumit moment, vorbind in parabole, Hristos S-a referit la invierea Sa din morti de dupa trei zile, spunand: Daramati templul acesta si in trei zile il voi ridica. Iudeii au crezut ca vorbea despre templul lui Solomon, pentru inaltarea caruia a fost nevoie de patruzeci si sase de ani, dar El vorbea despre templul trupului Sau. Chiar si ucenicii au inteles acest lucru abia dupa Invierea Sa (Ioan 2,19-22).

Cu alte prilejuri, Hristos a vorbit fara ascunzisuri despre Invierea Sa cea de-a treia zi:

Şi a inceput sa-i invete ca Fiul Omului trebuie sa patimeasca multe si sa fie defaimat de batrani, de arhierei si de carturari si sa fie omorat, iar dupa trei zile sa invieze (Marcu 8, 31).

Atat de mult se raspandise aceasta invatatura, incat cei care se aflau pe Golgota in ceasul jertfei de pe Cruce, Il huleau spunand:

Tu, Cel ce darami templul si in trei zile il zidesti, mantuieste-Te pe Tine Insuti (Matei 27, 40).

De asemenea, arhiereii si fariseii i-au cerut lui Pilat sa pazeasca mormantul, pentru ca si-au adus aminte ca, atunci cand traia, Hristos spusese: Dupa trei zile Ma voi scula (Matei 27, 63).

Cu totii spunem ca Hristos a inviat din morti dupa trei zile. Desigur, atunci cand vorbim despre Inviere, nu intelegem ca a inviat Dumnezeirea, ci ca sufletul, care se despartise de trup fara a fi separat de Dumnezeire, a revenit in trup, si astfel Hristos a iesit din mormant. Apare insa o problema in legatura cu cele trei zile. De cand incepe numaratoarea lor si cum sunt ele socotite, avand in vedere faptul ca Hristos a murit la ora trei dupa-amiaza in Vinerea Mare si a inviat in primele ore ale Duminicii?

Sfantul Ioan Damaschin a formulat o talcuire potrivit careia, cu adevarat, Hristos a stat in mormant timp de trei zile si trei nopti. Analizand faptele legate de Rastignire, el spune ca, in Vechiul Testament, Dumnezeu a numit intunericul noapte si lumina zi. Asadar, intunericul care s-a asternut peste toate in timpul Rastignirii, de la ora douasprezece si pana la ora trei dupa-amiaza, este considerat noapte, fiindca soarele nu s-a intunecat din cauza vreunui nor care ar fi acoperit raza solara. Intunericul a cazut pe tot pamantul pentru ca a lipsit energia generatoare de lumina ce izvoraste din corpul solar. De la ora trei si pana la apusul firesc al soarelui, a fost zi. In continuare, a fost noaptea de vineri spre sambata, care se socoteste ca fiind cea de-a doua noapte, iar sambata este cea de-a doua zi. In fine, noaptea de sambata este a treia noapte, iar inceputul zilei de duminica, in care a inviat Hristos, este socotit ziua a treia.

Sfantul Mucenic Anastasie Sinaitul alcatuieste o alta talcuire, care se incadreaza aproximativ intre aceleasi coordonate. El spune ca, in Vechiul Testament, ziua este socotita impreuna cu seara. In cartea Facerii, este scris: Şi a fost seara si a fost dimineata: ziua intai (Facerea 1,5). De asemenea, o parte este considerata ca intreg.

Prin urmare, dupa spusele Sfantului Anastasie, ora la care Hristos a murit este parte a zilei de vineri, care a inceput joi dupa-amiaza si se incadreaza in prima zi. Seara de vineri si ziua de sambata sunt considerate ca fiind cea de-a doua zi, iar seara de sambata pana in zorii zilei de duminica, atunci cand Hristos a inviat, sunt socotite a treia zi, pentru ca includ o parte din ziua de duminica.

Personal, consider ca interpretarea Sfantului Ioan Damaschin este mai veridica, fara insa a exclude interpretarea Sfantului Anastasie. Cert este ca Hristos a stat in mormant trei zile si trei nopti.

Este important si motivul pentru care Hristos a inviat dupa trei zile, nu la un interval mai scurt sau mai lung de timp. Hristos ar fi putut sa invieze imediat dupa moartea Sa pe Cruce, dar a inviat dupa trei zile pentru a se adeveri taina mortii, care in alte conditii ar fi putut fi pusa la indoiala. De asemenea, nu a ramas in mormant o vreme mai indelungata pentru ca, daca ar fi trecut mai mult timp, taina Invierii ar fi putut provoca neoranduiala, deoarece, cu cat intarzia mai mult, cu atat ar fi pricinuit mai multe probleme si intrebari iudeilor si ucenicilor (Macarie Hrisochefalul). De aceea, intervalul de trei zile a fost cel mai potrivit pentru ca nici taina mortii sa nu fie pusa a indoiala, si nici taina Invierii lui Hristos sa nu starneasca impotriviri.

8 Duminica, cea de-a 8-a zi, preinchipuire veacul ce va sa fie

Hristos a inviat in primele ore ale duminicii. Nu cunoastem timpul exact cand a avut loc Invierea Sa, pentru ca nimeni nu L-a vazut in acel ceas. Faptul a fost constatat dis-de-dimineata, pe cand era inca intuneric, de femeile mironosite care mergeau la mormant ca sa unga trupul lui Hristos cu miresme. Asadar, duminica, adica prima zi din saptamana, este ziua Invierii lui Hristos. Daca sambata Hristos a biruit stapanirea mortii, duminica a facut cunoscuta tuturor Invierea Sa si faptul ca El este biruitorul mortii si al diavolului.

Duminica este prima zi din saptamana4, incepand de la care se numara toate celelalte zile, dar si a opta zi, pentru ca se paseste la sfarsitul perioadei unei saptamani, adica dupa sambata. In Vechiul Testament este considerata o zi importanta, pe de o parte pentru ca este prima zi a zidirii lumii, in care s-a facut lumina, iar pe de alta parte pentru ca este considerata sfanta, dupa porunca:

Şapte zile sa aduceti jertfa Domnului si in ziua a opta va fi adunare sfanta; sa aduceti arderi de tot Domnului (Leviticul 23, 36).

Cea dintai zi nu este numita de Moise prima zi, ci ziua una5. Talcuind acest fapt, Sfantul Vasile cel Mare spune ca sfanta Duminica in care a inviat Hristos este numita ziua una6 pentru a ne indrepta noua atentia inspre veacul ce va sa fie. Acum, duminica este preinchipuirea veacului ce va sa fie, insa atunci, va fi cu adevarat cel de-al optulea veac. Daca ne gandim ca ciclul saptamanii simbolizeaza intreaga durata a vietii omului, iar duminica este preinchipuirea celui de-al optulea veac ce va sa fie, atunci duminica este ziua una7, adica o singura zi. Sfantul Vasile cel Mare spune ca duminica este „inceputul zilelor” si „de o varsta cu lumina”.

Dupa cum afirma Sfantul Grigorie Palama, duminica este considerata cea de-a opta zi si pentru ca in aceasta zi a avut loc Invierea lui Hristos, care este cea de-a opta inviere din istorie. In Vechiul Testament, au avut loc trei invieri (una savarsita de Profetul Ilie si doua de Elisei), iar in Noul Testament, patru (a fiicei lui Iair, a fiului vaduvei din Nain, a lui Lazar si a mortilor din Vinerea Mare). Dar cea mai mare inviere este cea de-a opta, adica Invierea lui Hristos. In esenta, aceasta din urma nu este numai cea de-a opta inviere, ci si prima, care este in stransa legatura cu invierea tuturor mortilor, pe care o asteptam.

In zi de duminica, adica in prima zi a creatiei, s-a facut lumina. Tot in zi de duminica, adica in prima zi a rezidirii, ni s-a aratat Lumina Invierii, care este una cu Lumina Schimbarii la Fata si a Cincizecimii. Tot in zi de duminica, firea omeneasca a lui Hristos a lepadat ce era muritor si supus patimirii, asa cum vom vedea in continuare.

Duminica mai este numita zi sfanta si aleasa pentru ca toate marile evenimente imparatesti au avut loc in aceasta zi. Sfintii Parinti spun ca Bunavestire a Maicii Domnului, Nasterea lui Hristos si Invierea, adica cele mai insemnate evenimente imparatesti, au avut loc in zi de duminica. Dar si cea de-a Doua Venire a lui Hristos – ca si invierea mortilor, desigur – se va petrece tot in aceasta zi (Cuviosul Petru Damaschin). De aceea, crestinii acorda o mare importanta acestei zile si se straduiesc sa o sfinteasca, pentru ca venirea neasteptata a lui Hristos se va face intr-o asemenea zi.

Din aceste motive, Sfantul Ioan Damaschin cinsteste cu osebire sarbatoarea Pastelui:

„Aceasta aleasa si sfanta zi, cea dintai a saptamanii, imparateasa si doamna, praznic al praznicelor este si sarbatoare a sarbatorilor, in care binecuvantam pe Hristos in veci”.

Este emotionant sa ne gandim la faptul ca, prin minunatele sale tropare, Biserica praznuieste Invierea lui Hristos in fiecare duminica. Astfel, alaturi de Pastele sarbatorit in fiecare an, exista si Pastele din fiecare saptamana, adica asa-zisul Paste mic, care este ziua luminata a duminicii.

9 Dumnezeirea a inviat firea omeneasca

Invierea lui Hristos difera in mod evident de alte invieri din Vechiul sau din Noul Testament prin aceea ca, fiind Dumnezeu adevarat, Hristos S-a inviat pe Sine Insusi, adica firea omeneasca a fost inviata de firea dumnezeiasca datorita unirii ipostatice, in vreme ce toate celelalte invieri s-au facut prin puterea si prin harul lui Dumnezeu. S-ar putea spune ca, asa cum Hristos indumnezeieste, in vreme ce sfintii primesc indumnezeirea, la fel Hristos a infaptuit Invierea, adica ridicarea Sa din morti, in vreme ce sfintii au primit invierea. Verbul a primi arata ca sfintii sufera o actiune exterioara, in vreme ce Hristos este izvor al harului nezidit.

Desigur, in Sfanta Scriptura exista unele fragmente in care se vorbeste despre faptul ca Hristos a fost inviat de Dumnezeu Tatal. Referindu-se la Hristos, intr-un cuvant rostit in ziua Cincizecimii, Sfantul Apostol Petru a spus: …pe Care Dumnezeu L-a inviat, dezlegand durerile mortii, intrucat nu era cu putinta ca El sa fie tinut de ea (Fapte 2, 24). De asemenea, Apostolul Pavel scrie intr-una din epistolele sale: precum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii (Rom. 6, 4). Intr-o alta epistola, el afirma: …dupa lucrarea puterii tariei Lui (…) Dumnezeu a lucrat-o in Hristos, sculandu-L din morti… (Efes. 1,19-20).

Aceste fapte trebuie interpretate in lumina triadologiei, potrivit careia Persoanele Sfintei Treimi au aceeasi fiinta si aceeasi energie, diferind numai in ceea ce priveste ipostasul. Asadar, nu exista o energie8 a Tatalui, una a Fiului si una a Duhului Sfant, pentru ca energia Dumnezeului Treimic este unica. Ceea ce vrea Tatal este voit si de Fiul si de Duhul Sfant, ceea ce vrea Fiul este voit si de Tatal si de Duhul Sfant si ceea ce face Duhul Sfant este voit de Tatal si de Fiul. Asadar, atunci cand se spune ca Tatal L-a inviat pe Hristos inseamna ca Insusi Hristos S-a inviat pe Sine, deoarece Tatal nu face nimic care sa nu fie facut si de Fiul.

Toate cate sunt ale Tatalui sunt si ale Fiului, in afara de faptul ca Tatal este nenascut. Prin urmare, este o lipsa de cucernicie a pune numai pe seama Tatalui ceea ce s-a petrecut cu Fiul. Dar a le pune pe toate pe seama Fiului nu este in afara adevarului, deoarece Fiul este Dumnezeu cu aceeasi putere ca si Tatal si poate sa faca tot ce poate face Tatal (Zonaras). Asadar, a spune ca Tatal L-a inviat pe Hristos echivaleaza cu a spune ca Dumnezeul Treimic, adica Dumnezeirea – Care este tot una cu firea dumnezeiasca – a inviat firea omeneasca.

10 Aratarea lui Hristos depinde de starea duhovncieasca a omului

Dupa Inviere, Hristos S-a aratat femeilor mironosite si ucenicilor Sai. Unii isi pun intrebarea de ce anume Hristos nu S-a aratat tuturor oamenilor, dar mai ales celor care L-au rastignit sau celor care l-au negat invierea, pentru a-i face si pe acestia sa creada in El.

Daca s-ar cunoaste substanta teologiei ortodoxe, asemenea intrebari nu ar mai aparea. Aratarea lui Hristos nu se face pentru spectacol sau pentru ca omul sa fie fortat sa creada. De fiecare data, o asemenea aparitie are un anumit scop si o motivatie precisa.

Mai intai, trebuie sa notam faptul ca Hristos nu vrea sa oblige pe nimeni sa creada. Apoi, aratarea lui Dumnezeu este un moment crucial in viata omului. In cealalta viata, la cea de-a Doua Venire a lui Hristos, cu totii il vor vedea pe Dumnezeu, dar pentru cei care vor fi curatiti si pregatiti pentru aceasta, El va fi lumina, in vreme ce pentru oamenii necurati El va fi iad. Acelasi lucru s-ar fi putut petrece si in situatia de fata. Asadar, Dumnezeu S-a ascuns din dragoste de oameni fata de cei care L-au rastignit sau care n-au crezut in El.

Aratarea lui Hristos in slava se face numai si numai pentru a-i indruma pe oamenii care sunt pregatiti pentru indumnezeire si pentru slavire. Ucenicii erau preggatiti si tocmai de aceea, cu putin inaintea Patimilor Sale, Hristos le-a spus: Acum voi sunteti curati pentru cuvantul pe care vi L-am spus (Ioan 15, 3). Auzind cuvantul lui Dumnezeu vreme de trei ani, initiindu-se in tainele imparatiei cerurilor si alungand demonii, ucenicii au parcurs etapa curatirii lor interioare.

De aceea, ei au fost pregatiti pentru primirea indumnezeirii si pentru impartasirea din harul Invierii. Dar, mai mult decat atat, asa cum vom vedea in continuare, si dupa Inviere Hristos i-a pregatit pentru impartasirea intr-o masura mult mai mare din indumnezeire si din vederea de Dumnezeu, care avea sa se petreaca in ziua Cincizecimii. Aratarea lui Hristos catre ucenicii Sai nu a fost un fapt care s-a petrecut numai pentru acestia, deoarece stim ca toti cei care trec un anumit prag al vindecarii si al curatirii lor personale se invrednicesc sa se impartaseasca din Inviere si sa-L vada pe Hristos inviat din morti. In aceasta lumina trebuie sa intelegem spusele Sfantului Apostol Pavel, care are certitudinea faptului ca si lui i S-a aratat Hristos inviat din morti.

Iar la urma tuturor, ca unui nascut inainte de vreme, mi S-a aratat si mie (1 Cor. 15, 8).

Se stie ca pe vremea Invierii lui Hristos, Sfantul Apostol Pavel era zelot iudeu, el venind la credinta in Hristos abia dupa Cincizecime. Asadar, prin aceste cuvinte, el se refera la o aratare a lui Hristos inviat din morti care s-a petrecut dupa Inaltarea Sa si dupa Cincizecime.

Acest fapt ne arata ca vederea lui Hristos inviat din morti depinde de starea duhovniceasca a omului, exemplele in acest sens continuand de-a lungul intregii istorii a omenirii. Pe parcursul veacurilor, au existat tot timpul martori ai Invierii lui Hristos.

11 Aparitiile lui Hristos dupa Inviere

In textele Sfintei Scripturi sunt prezentate unsprezece aparitii ale lui Hristos inviat din morti, dintre care zece au avut loc in intervalul dintre Inviere si Inaltare, iar una, dupa Cincizecime. Unele dintre aceste aparitii sunt descrise in amanunt, iar altele sunt numai pomenite. Mai trebuie subliniat ca nu sunt descrise toate de aceiasi Evanghelisti, adica nu sunt amintite toate cele unsprezece aparitii intr-o anumita Evanghelie, ci o parte sunt amintite de catre unii Evanghelisti, iar cealalta parte, de altii.

Cu siguranta, au mai existat si alte aparitii ale lui Hristos. Acest fapt rezulta din cuvantul Sfantului Evanghelist Luca, ce este cuprins in Faptele Apostolilor:

…carora S-a si infatisat pe Sine viu dupa patima Sa prin multe semne doveditoare, aratandu-li-Se timp de patruzeci de zile si vorbind cele despre Imparatia lui Dumnezeu (Fapte 1, 3).

Lucrul acesta era firesc sa se intample pentru ca, pe de o parte, Hristos a vrut sa-i mangaie pe ucenici, iar pe de alta parte, a dorit sa ii pregateasca pentru Inaltarea Sa, dar si pentru venirea Preasfantului Duh.

Cele unsprezece aparitii ale lui Hristos sunt urmatoarele:

  1. Lui Simon Petru (I Cor. 15, 5; Luca 24, 35).
  2. Mariei Magdalena (Marcu 16, 9-11; loan 20,11 -18).
  3. Femeilor mironosite (Matei 28,9-10).
  4. Celor doi ucenici care mergeau spre Emaus (Marcu 16,12-13; Luca 24,13-15).

  5. Celor zece Apostoli, atunci cand Toma nu era de fata (Marcu 16,14; Luca 24,36-43; Ioan 20,19-25).
  6. Celor unsprezece ucenici, atunci cand Toma era de fata (Ioan 20, 26-29).
  7. Celor sapte Apostoli, pe Marea Tiberiadei (Ioan 21,1-23).
  8. Celor unsprezece din Galileea (Matei 28,16).

  9. Apostolilor in Betania, atunci cand S-a inaltat la cer (Marcu 16, 19-20; Luca 24, 50; Fapte 1, 6-11,1 Cor. 15, 7).
  1. Lui Iacov, ruda Domnului (I Cor. 15,7).
  2. Sfantului Apostol Pavel (I Cor. 15, 8-9).

Aceste aparitii ale lui Hristos de dupa Invierea Sa din morti sunt consemnate in Noul Testament. Exista totusi multe alte exemple de sfinti care s-au invrednicit sa-L vada ei insisi pe Hristos. De altfel, Biserica Ortodoxa, care este Trupul inviat al lui Hristos, ne ofera experienta Invierii. Referindu-se la rugaciunea „Invierea lui Hristos vazand, sa ne inchinam Sfantului Domnului Iisus, Unuia Celui fara de pacat“, Sfantul Simeon Noul Teolog invata ca, prin aceasta rugaciune, nu ne referim numai la Invierea pe care au vazut-o ucenicii. Cu alte cuvinte, nu este vorba despre o simpla mentiune istorica, ci mai ales despre Invierea, sau mai bine zis, despre Hristos inviat din morti, pe Care Il vedem in Biserica. Nu spunem „crezand in Invierea lui Hristos”, ci „Invierea lui Hristos vazand”. Desigur, sunt multi cei care cred in Inviere, dar mai sunt si altii, chiar daca putini, care Il vad in tot ceasul pe Hristos inviat, imbracat in lumina „si stralucind cu stralucirea nestricaciunii si a Dumnezeirii”, caci cu adevarat, Invierea lui Hristos „este invierea celor de pe pamant”. Asadar, unii sunt martori „auditivi” ai Invierii lui Hristos, iar altii sunt martori „vizuali”. Cei din a doua categorie sunt, prin excelenta, martorii Invierii lui Hristos.

In continuare, vom analiza unele aspecte referitoare la aparitiile lui Hristos de dupa Invierea Sa, mai ales la cele care au o mai mare legatura cu temele hristologice pe care le dezvoltam aici.

12 Femeile au fost primele care L-au vazut pe Hristos Inviat

Faptul ca femeile mironosite au fost primele care L-au vazut pe Hristos inviat din morti are o semnificatie deosebita. Inspaimantati de ceea ce se petrecuse, Apostolii s-au ascuns intr-o casa, in vreme ce femeile, pline de dragoste, de caldura sufleteasca si de barbatie, s-au dus la mormant inca dinainte de a se ivi zorile pentru ca sa unga Trupul lui Hristos cu miresme. Nu le-a fost frica nici de intuneric, nici de singuratate si nici de soldati. Aceasta inseamna ca, pentru a se invrednici sa-L vada pe Hristos inviat, omul are nevoie de dragoste si de barbatie.

Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, faptul ca Hristos S-a aratat mai intai femeilor mironosite are un profund inteles teologic. Sfantul Grigorie invata ca Invierea lui Hristos este innoirea si invierea firii omenesti, rezidirea si reintoarcerea la viata fara de moarte pe care a avut-o primul Adam. Dupa facerea sa, primul Adam a fost vazut mai intai de femeie, care a fost zidita imediat dupa Adam, pentru ca in acel ceas nu mai era nimeni altcineva care sa il vada. In egala masura, pe noul Adam nu L-a vazut nimeni atunci cand a iesit din mormant, dar mai tarziu, prima data a fost vazut de femei.

Asadar, mironositele au devenit evangheliste ale Evanghelistilor si apostoli ai Apostolilor. Acest fapt are o deosebita insemnatate. Eva a fost aceea care a adus lui Adam vestea caderii, iar acum, tot femeia este cea care aduce Apostolilor vestea Invierii. In acest fel s-a facut reasezarea firii femeiesti pe locul avut inainte de pacat. Nimeni nu o mai poate invinui acum pe femeie de incalcarea poruncii si de cadere.

Nichita Talcuitorul face si alte observatii in legatura cu numele femeilor mironosite. Aceste nume infatiseaza trasaturile personale ale acestora si ne arata felul in care trebuie sa traim si drumul pe carei trebuie sa-l urmam pentru a-L vedea pe Hristos inviat din morti.

Maria Magdalena, din care Hristos a scos sapte duhuri necurate, simbolizeaza acel suflet care se curata de aluatul diavolului prin supunerea fata de poruncile evanghelice. Salomeea, al carei nume inseamna pace, reprezinta omul care a dobandit pacea interioara prin biruirea patimilor, care a supus trupul sufletului si a primit lumina cunostintei prin vederea de Dumnezeu si prin intelegerea adancimilor duhovnicesti. Ioana, al carei nume inseamna porumbita, simbolizeaza sufletul fara rautate si plin de virtuti, care a scapat prin blandete de orice patima si care izvoraste intelesuri pline de discernamant duhovnicesc. Atunci cand omul se distinge prin aceste stari duhovnicesti si se apropie de mormantul inimii sale, el vede dandu-se la o parte piatra indiferentei si a tulburarii cugetului, iar ingerii, care reprezinta constiinta sa, ii vestesc ca a inviat in el gandul virtutii si al cunostintei care fusese mort si, mai mult decat atat, omul se va invrednici sa vada aratarea in inima sa a lui Dumnezeu Cuvantul Insusi, fara ca aceasta aparitie sa mai fie o preinchipuire sau un simbol.

In concluzie, pentru a se invrednici de inchinarea in fata lui Hristos inviat din morti si de auzirea „cuvantului invierii”, omul are nevoie de curatire interioara.

13 Preasfanta Nascatoare este prima care L-a vazut pe Hristos Inviat

In troparele Bisericii, se spune ca vestea Invierii lui Hristos a fost dusa la Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu de ingerul Domnului.

Ingerul a strigat celei pline de har: Curata Fecioara, bucura-te; iarasi zic: Bucura-te, ca Fiul tau a inviat a treia zi din mormant“.

Desigur, din textele evanghelice nu rezulta clar ca Maica Domnului L-a vazut pe Hristos inviat. Exista insa fraze care se refera la „cealalta Marie”. Sfantul Evanghelist Matei scrie: Dupa ce a trecut sambata, cand se lumina de ziua intai a saptamanii (duminica), au venit Maria Magdalena si cealalta Marie, ca sa vada mormantul (Matei 28,1). De asemenea, in alta parte, se vorbeste despre Maria lui Iacov (Luca 24, 10). Talcuind aceste situatii, Sfantul Grigorie Palama spune ca este vorba despre Maica Domnului, care a venit prima la mormant. Ea a aflat de la inceput din gura Arhanghelului Gavriil ca Fiul ei a inviat, dupa care L-a vazut pe Acesta, si numai ea s-a invrednicit sa-I cuprinda picioarele cu mainile sale.

Asa cum afirma Sfantul Grigorie Palama, era drept si corect ca Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu sa fie prima care sa afle vestea Invierii si prima care sa-L vada pe Hristos inviat. Desigur, acest lucru are legatura si cu faptul ca Maica Domnului ajunsese la o mare curatie, pentru ca de mic copil traise indumnezeirea.

Faptul ca Sfintii Evanghelisti au evitat sa spuna direct ca prima care L-a vazut pe Hristos a fost Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu are o motivatie importanta, dupa cum afirma Sfantul Grigorie Palama, pentru ca ei nu au vrut sa dea necredinciosilor prilej de a pune la indoiala invierea, de vreme ce aceasta a fost constatata de Maica lui Hristos.

Maica Domnului a fost ultima care a plecat de langa Cruce. Tot ea a fost si prima care s-a dus la mormant ca sa unga cu miresme Trupul lui Hristos. Acest fapt s-a petrecut nu numai pentru ea era Maica Lui, dar si datorita starii ei duhovnicesti inalte, pentru ca cei care au vedere de Dumnezeu intr-un grad ridicat au o cunostinta mai mare si o dragoste mai desavarsita.

14 Aratandu-Se ucenicilor, Hristos le-a impartit daruri

Incepand din ziua Invierii au avut loc mai multe aparitii ale lui Hristos. Intre acestea au fost aratarea in fata ucenicilor care se aflau inchisi intr-o casa, atunci cand Toma nu era printre ei, si cea din duminica urmatoare, dupa opt zile, cand era de fata si Toma (Ioan 20, 19-29). Aratandu-Se ucenicilor, Hristos le-a impartit daruri. Primul dar a fost pacea, iar al doilea a fost Duhul Sfant spre iertarea pacatelor. Nimeni nu poate da ceva din ceea ce nu are. Aceasta inseamna ca, fiind Dumnezeu, Hristos este izvoratorul pacii, pentru ca pacea este energia (harul) Dumnezeului Treimic. Prin intruparea si prin jertfa Sa, El a facut pace intre cele ceresti si cele pamantesti, intre ingeri si oameni, intre oameni si Dumnezeu, intre oameni si intreaga zidire si desigur, a revarsat pacea peste toate energiile sufletesti. De asemenea, El a dat Duh Sfant, deoarece Duhul Sfant Se odihneste in Fiul. Persoanele Sfintei Treimi au comuniune si unire in fiinta si in energie, pentru ca sunt de o gandire, de o fire si de o putere. Duhul Sfant purcede din Tatal, dar este impartasit prin Fiul.

Ne putem pune intrebarea: care este diferenta dintre darul Duhului Sfant de dupa Inviere si pogorarea Duhului Sfant asupra ucenicilor din ziua Cincizecimii? Cunoastem faptul ca ucenicii au primit Duh Sfant in ziua Cincizecimii. In aceste conditii, cum putem oare spune ca Hristos le-a dat Duh Sfant imediat dupa Invierea Sa?

Sfantul Grigorie Teologul invata ca, fara nici o indoiala, aici este vorba despre o intensitate diferita a lucrarii Duhului Sfant. Duhul Sfant era in permanenta unit cu Fiul. Insasi intruparea Fiului, ca si intreaga Sa lucrare, s-a facut prin impreuna-lucrarea celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi. Prin urmare, Duhul Sfant lucra in ucenici atat cat puteau ei sa il incapa, adica fie „slab”, fie „cu mai multa putere”, fie „desavarsit”.

Inainte de Patima lui Hristos, Duhul Sfant lucra in ucenici „slab”, dupa puterea pe care acestia o primisera, de a alunga duhurile si de a vindeca bolile. In timpul in care ucenicii il urmau pe Hristos, ei se curateau prin lucrarea Duhului Sfant. Mai apoi, insa, adica dupa Inviere, Duhul Sfant a lucrat cu mai multa intensitate, ca „o impartasire mai sfanta”. Motivele pentru care Hristos le-a dat ucenicilor Duh Sfant imediat dupa Inviere au fost doua. Mai intai, El a vrut sa-i pregateasca pe acestia pentru marea impartasire cu Duhul Sfant din ziua Cincizecimii, deoarece nimeni nu se poate impartasi intr-o masura mai mare din Duhul Sfant daca nu este pregatit corespunzator. In al doilea rand, acest dar al Duhului Sfant avea legatura cu iertarea pacatelor, nu cu impartasirea din Duhul Sfant. Potrivit invataturii Sfantului Grigorie Palama, impartasirea din Duhul Sfant nu este acelasi lucru cu iertarea pacatelor prin harul Duhului Sfant. Abia in ziua Cincizecimii, pregatiti fiind duhovniceste, ucenicii au primit marele dar si s-au facut madulare ale Trupului inviat al lui Hristos. In ziua Invierii, Hristos nu Se afla inca in ucenicii Sai, dar in ziua Cincizecimii, acestia s-au facut madulare ale Trupului lui Hristos.

15 Hristos S-a aratat Apostolului Toma cand acesta a devenit pregatit

Atunci cand a avut loc prima aratare a lui Hristos catre ucenicii Sai, Sfantul Apostol Toma nu era de fata. Cu toate acestea, si el s-a invrednicit de vederea lui Hristos dupa opt zile, adica in duminica urmatoare (Ioan 20, 24-30).

Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, de obicei Hristos Se arata ucenicilor atunci cand acestia erau stransi laolalta. De aceea, nefiind de fata, Apostolul Toma nu a putut sa-L vada si el. In duminica urmatoare insa, atunci cand se afla printre ceilalti, s-a invrednicit si el sa aiba parte de aceasta mare experienta. Prin urmare, suntem sfatuiti sa nu lipsim de la intalnirile de duminica, pentru ca sa nu patim si noi ceea ce a patit Toma.

Exista o motivatie profunda pentru care Toma nu s-a invrednicit sa-L vada pe Hristos din prima zi. Asa cum talcuieste Cuviosul Teofilact, Toma era sovaitor si considera imposibila Invierea lui Hristos. Asadar, el nu ajunsese inca la o asemenea stare duhovniceasca incat sa-L vada pe Hristos inviat. Anterior, am subliniat faptul ca Hristos Se arata celor care se gaseau intr-o stare duhovniceasca corespunzatoare, pentru ca aratarea Sa sa reprezinte pentru ei mantuire, nu iad. Se pare insa ca Toma nu ajunsese inca la maturitatea duhovniceasca ceruta de o asemenea impartasire.

De altfel, faptul ca Hristos a intarziat o saptamana pana sa i Se arate lui Toma a insemnat ca i-a lasat acestuia timp pentru a se pregati. Hristos a amanat aparitia in fata lui Toma „pentru ca sa fie invatat de ceilalti ucenici, iar cele auzite sa-l faca mai ravnitor si, in viitor, sa-l faca mai credincios” (Cuviosul Teofilact). Asadar, a fost nevoie de o saptamana intreaga pentru ca Toma sa primeasca de la ceilalti ucenici invatatura trebuincioasa si pentru ca sa afle cele petrecute in legatura cu aratarea lui Hristos, astfel incat sa se aprinda in el o mare ravna, dar si sa se pocaiasca pentru necredinta sa, iar aratarea lui Hristos sa ii fie spre mantuire.

Dupa ce Toma s-a pregatit in mod corespunzator, in momentul aparitiei lui Hristos, el s-a facut teolog9 si a marturisit: Domnul meu si Dumnezeul meu (Ioan 20, 28). Aceste cuvinte arata certitudinea sa privind cele doua firi ale lui Hristos unite intr-un singur ipostas, pentru ca Domn desemneaza firea omeneasca, iar Dumnezeu, pe cea dumnezeiasca, si amandoua aceste firi sunt unite in Hristos inviat din morti (Cuviosul Teofilact).

Asadar, Toma nu a fost necredincios in sensul ateismului, ci in sensul ca nu era in stare sa primeasca credinta prin vederea de Dumnezeu. Pentru multa vreme, el s-a aflat la treapta credintei „din auzite”, dar dupa aceea a ajuns la credinta ce se naste din vederea de Dumnezeu. Exista asadar o mare diferenta intre ateu, care este un om impotriva lui Dumnezeu, si cel necredincios sau cel neincrezator, care isi are credinta din auzite, nu din vederea de Dumnezeu.

16 Pe Marea Tiberiadei Ioan L-a recunoscut pe Domnul si Petru a alergat catre El

Una dintre aparitiile lui Hristos in fata ucenicilor s-a facut pe Marea Tiberiadei, in ceasul in care acestia pescuiau in larg (Ioan 21,1-14). Nu vom expune aici faptele legate de aceasta aparitie si nici felul in care Hristos S-a aratat, ci vom sublinia numai cateva aspecte interesante.

Primul aspect este ca ucenicii nu L-au recunoscut pe Hristos: „dar ucenicii n-au stiut ca este Iisus”. Acest lucru se explica prin faptul ca, in realitate, aparitiile lui Hristos nu sunt numai prezenta Acestuia, ci reprezinta adevarate revelatii dumnezeiesti. Sfantul Evanghelist Ioan spune limpede: „Dupa acestea, Iisus S-a aratat iarasi”. Hristos Se arata pe Sine Insusi atunci cand voia. Asemenea aparitii sau transformari ale lui Hristos au fost multe, atat inainte, cat si dupa Inviere.

Al doilea aspect este ca aparitia lui Hristos se face in functie de starea duhovniceasca a oamenilor. Astfel, dupa pescuitul minunat, primul care L-a recunoscut pe Hristos a fost Ioan, iar acesta i-a spus si lui Petru: „Şi a zis lui Petru ucenicul acela pe care-l iubea Iisus: «Domnul este!»” Iar atunci, Petru si-a incins haina si s-a aruncat in apa pentru ca sa ajunga mai repede la Hristos. De aici, vedem ca ucenicul pe care il iubea Hristos si care este expresia vederii de Dumnezeu Il recunoaste pe Hristos, in vreme ce Petru, care se gasea inca la treapta faptuirii, tocmai din cauza lepadarii si a starii de pocainta in care se afla, alearga catre Hristos. Sfantul Grigorie Palama spune ca Ioan era „mult mai pregatit decat toti ceilalti pentru a primi cunostinta dumnezeiasca”, in vreme ce Petru era „mai grabnic in fapta decat toti”. Asadar, Ioan era la treapta teoriei, in vreme ce Petru era sarguincios spre practica. Acest lucru arata ca teoria il recunoaste pe Dumnezeu, iar practica urmeaza teoriei. Cateodata, se manifesta mai intai practica, dupa care urmeaza teoria, iar alteori, teoria – care naste cunostinta – este urmata de practica.

Al treilea aspect are legatura cu faptul ca, atunci cand au venit pe tarm, ucenicii au vazut „jar pus jos si peste pus deasupra si paine”. Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, cuvantul anthrakiarf10 desemneaza in realitate un fel de piele pe care drumetii o asezau jos, in loc de masa. Asadar, ucenicii au vazut un peste care nu a fost pescuit din lac, ci a fost creat din nimic, alaturi de o paine. Faptul ca i-a chemat sa pranzeasca si ca le-a dat El insusi sa manance arata ca El este Cel care va darui desfatarea ce va sa fie dupa ce Apostolii vor prinde pesti in mrejele lor, prin propovaduire si prin strangerea tuturor laolalta intru credinta cea adevarata.

17 Semnificatia mancarii pestelui si a fagurelui de miere de catre Hristos

Din expunerea Sfantului Evanghelist Luca in legatura cu una din aparitiile lui Hristos in fata ucenicilor, reiese ca Hristos a mancat in fata acestora o bucata de peste fript si miere dintr-un fagure. Desigur, dupa Inviere, Trupul lui Hristos nu mai avea nevoie de hrana, insa El a procedat in acest fel pentru ca ucenicii sa se incredinteze ca nu aveau in fata lor o naluca, ci un trup transformat si induhovnicit. Fireste, deoarece in Trupul lui Hristos de dupa Inviere nu mai exista sistem digestiv, hrana inghitita a fost dizolvata prin putere dumnezeiasca. Asadar, ea nu a fost transformata in modul in care se petrece acest lucru in organismul omului. Dumnezeirea a consumat hrana pe care o mancase Hristos asa cum focul consuma ceara. Acest exemplu se foloseste in mod conventional, pentru ca nu exista o corespondenta perfecta, deoarece focul care topeste ceara este intretinut de un material combustibil, in vreme ce trupurile duhovnicesti nu au nevoie de hrana pentru a se intretine (Sfantul Grigorie Palama).

Faptul ca Hristos a gustat din pestele fript si din fagurele de miere are o semnificatie simbolica. Firea omeneasca seamana cu pestele care inota in apele vietii pline de iuteala si de desfatari trupesti. Hristos a luat asupra Sa aceasta fire si a unit-o in ipostasul Sau cu firea dumnezeiasca, a curatit-o prin focul Dumnezeirii (pestele fript) de toata aplecarea spre inversunare si a umplut-o de foc sfant, facand-o asemenea lui Dumnezeu. Fagurele cu miere seamana cu firea omeneasca, pentru ca, la fel cum mierea sta in fagure, asa sta si comoara mintii in trupul nostru, iar mai ales la cei care cred, harul Duhului Sfant salasluieste in suflet si in trup. Hristos gusta din acestea, deoarece considera ca hrana Sa este mantuirea fiecaruia dintre noi (Sfantul Grigorie Palama).

In plus, folosirea de catre Hristos, dupa Invierea Sa, a simbolurilor painii si a pestelui infatiseaza chipul lucrarii Sale pentru mantuirea omului, mai ales sub forma tainei sfintei Impartasanii, pentru ca omul se impartaseste din painea vie si din pestele viu, care este Insusi Dumnezeul-Om Hristos, Cel care a luat asupra Sa firea noastra omeneasca si a indumnezeit-o, dupa care S-a oferit pe Sine noua, pentru ca si noi sa ne indumnezeim. Desigur, indumnezeirea prin sfintele Taine si, mai ales, prin Sfanta Impartasanie nu se face in mod mecanic sau magic, ci in functie de starea duhovniceasca in care ne aflam. Asadar, taina sfintei Impartasanii lucreaza dupa starea noastra duhovniceasca.

18 Hristos sade de-a dreapta Tatalui cu intreaga fire omeneasca indumnezeita

Intr-una din aparitiile Sale in fata ucenicilor, vazand ca in inima acestora se aflau indoieli in ceea ce il privea, Hristos a spus:

Vedeti mainile Mele si picioarele Mele, ca Eu Insumi sunt; pipaiti-Ma si vedeti, ca duhul nu are carne si oase, precum Ma vedeti pe Mine ca am (Luca 24, 39).

De aici ne dam seama ca Hristos avea trup, deci nu era doar in imaginatia ucenicilor, dar Trupul Sau nu era ca mai inainte.

Se cunoaste faptul ca, prin intruparea Sa, Hristos a luat fire omeneasca si S-a facut om desavarsit, luand, desigur, asupra Sa si asa-numitele patimi nepacatoase, intre care, posibilitatea ca trupul sa sufere vatamari, moarte11, foame, sete, oboseala, somn etc. Dupa Inviere, insa, Hristos a lepadat toate aceste patimi firesti, adica „vatamarea trupului, foamea, setea, somnul, oboseala si toate cele asemenea lor”. Desi a lepadat asa-zisele patimi nepacatoase, El a ramas cu trup si cu suflet. Atunci cand S-a inaltat la cer, Hristos a luat cu Sine trupul si sufletul, ratiunea si gandul, voirea si fapta. Asadar, El sade de-a dreapta Tatalui cu intreaga fire omeneasca indumnezeita. In acest fel, Hristos lucreaza si ca Dumnezeu, prin pronie, dar si ca om, amintindu-Şi de lucrarea Sa de pe pamant si cunoscand ca I se inchina intreaga faptura rationala (Sfantul Ioan Damaschin).

Trupul inviat al lui Hristos nu mai era supus patimii si mortii, ci era impodobit in slava sfanta, dar „la infatisare era ca mai inainte” (Macarie Hrisochefalul). Astfel, chiar daca a lepadat toate patimile nepacatoase, a pastrat trasaturile naturale, „adica infatisarea exterioara, cum era, cat era, asezarea parului si liniile trupului”. Daca S-ar fi lepadat si de acestea, nu ar mai fi avut trup adevarat, ci numai o extindere a acestuia sau o iesire din canoanele firii omenesti (Cuviosul Nicodim Aghioritul).

Prin intrupare, Hristos nu a iesit din canoanele firii omenesti. In acelasi fel, dupa Invierea Sa, trupul omenesc indumnezeit nu a trecut peste cele ce sunt firesti naturii umane, adica nu a eliminat trasaturile omenesti. Acest lucru a avut loc deoarece, dupa „unirea celor doua firi total diferite, trasaturile acestora au ramas neschimbate” (Sfantul Ioan Damaschin). De altfel, acesta este si motivul pentru care, desi Se afla in ceruri, Hristos este infatisat de Biserica cu trup. In ceruri, Hristos nu are nici carne, asa cum o stim noi, dar nici nu este fara trup sau fara materie, ci este undeva pe la mijloc (Sfantul Grigorie Teologul). El are trup duhovnicesc, nesupus stricaciunii, care totusi, este trup. Hristos va ramane in veac Dumnezeu-Om, pentru ca, de cand s-au unit, cele doua firi ale Sale sunt nedespartite.

In plus, si sufletul lui Hristos stie fara vreo indoiala ca este unit in ipostas cu Dumnezeu Cuvantul si ca este inchinat si slavit alaturi de Dumnezeu, ca suflet al lui Dumnezeu, nicidecum ca un simplu suflet (Sfantul Ioan Damaschin).

Asadar, lepadandu-se de moarte si de patimile nepacatoase, trupul inviat al lui Hristos a ramas trup duhovnicesc, asemenea lui Dumnezeu, insa descriptibil si avand toate trasaturile caracteristice pe care le avusese si inainte. El strabatea distante uriase in interval de secunde, intra si iesea prin usile inchise si a iesit prin „mormantul inchis”, fiind insa trup adevarat, nu o fantoma. De multe ori, Hristos nu era inteles de ucenicii Sai, care il considerau un om obisnuit, deoarece El nu voia sa Se descopere. Hristos Se descoperea numai atunci cand voia, iar ucenicii recunosteau ca El este Domnul.

19 Prin Invierea lui Hristos ingerii au dobandit neschimbarea

Pana in acest moment, am vazut ca Invierea lui Hristos a adus oamenilor bucurie si desfatare, deoarece prin ea, a fost biruita stapanirea mortii, a diavolului si a pacatului. Trebuie insa subliniat ca Invierea lui Hristos a folosit si ingerilor si tuturor fapturilor rationale.

Intr-o omilie rostita in ziua de Paste, Sfantul Grigorie Teologul spune: „astazi se face mantuire in lume, a celor vazute si nevazute”. Aici se vorbeste despre mantuirea ingerilor. Cum ar trebui sa intelegem aceste cuvinte?

Ştim ca, dupa caderea lui Lucifer, ingerii se indreptau cu greutate spre rau, adica, desi nu puteau sa se gandeasca la rau, inca nu dobandisera caracter neschimbat. Cuviosul Nichita Stithatul spune ca, prin Invierea lui Hristos, ingerii s-au lepadat de orice posibilitate de a cadea. Acum ei nu se mai tem de modificare sau de transformare spre rau si de caderea care ar rezulta dintr-o asemenea transformare. Asadar, ingerii au dobandit neschimbarea. Insa aceasta neschimbare nu este dobandita prin firea lor, ci prin harul lui Dumnezeu.

In plus, Invierea lui Hristos le-a adus puterilor ingeresti si o alta desfatare, pentru ca tagma ingereasca, vaduvita dupa caderea diavolilor, s-a reintregit cu sufletele oamenilor care s-au mantuit, drept care, s-au adeverit cuvintele: „cele de sus s-au implinit“. De asemenea, ingerii s-au desfatat pentru mantuirea oamenilor. Daca, asa cum a spus Hristos, in cer se face multa bucurie pentru fiecare om care se pocaieste, cu atat mai mare a fost bucuria atunci cand s-a mantuit intreg neamul omenesc (Zonaras).

Sfantul Grigorie Teologul afirma ca este convins de faptul ca, in ziua Invierii, puterile ingeresti s-au bucurat si au praznuit alaturi de noi, pentru ca ingerii sunt iubitori de Dumnezeu si de oameni. Gandindu-se la aceste cuvinte, Sfantul Nicodim Aghioritul spune ca este un lucru de neinteles ca ingerii sa se bucure pentru mantuirea noastra, iar noi, care ne-am mantuit, sa nu ne bucuram si sa nu praznuim alaturi de ingeri aceasta sarbatoare a mantuirii lumii.

20 Semnificatia Pastelui

Ziua Invierii se mai numeste si Paste. Acest cuvant este repetat in multe tropare ale Bisericii si aduce crestinilor bucurie duhovniceasca.

Asa cum spune Sfantul Grigorie Teologul, cuvantul Pasha(Paste) provine din evreiescul Fasca, litera f devenind p, iar litera c devenind h12. In limba ebraica, cuvantul Paste inseamna trecere, fiind cunoscuta sarbatoarea Pastilor, in timpul careia evreii isi aminteau de trecerea minunata prin Marea Rosie. Desigur, dupa cum afirma si Sfantul Grigorie Teologul, exista unii care cred ca Pasha provine din cuvantul pashin (a patimi) si inseamna Patima lui Hristos pentru noi, insa cea mai buna interpretare este prima.

Asa cum poporul israelit sarbatorea trecerea Marii Rosii si dobandirea libertatii, la fel si Ierusalimul cel dupa har sarbatoreste noua trecere de la moarte la viata. Aceasta este interpretarea pe care Sfantul Grigorie Teologul o da intr-o predica rostita in ziua de Paste. Preluand aproape fara modificare anumite texte ale Sfantului Grigorie Teologul, Sfantul Ioan Damaschin scrie:

„Ziua Invierii, popoare, sa ne luminam! Pastile Domnului, Pastile! Ca din moarte la viata si de la pamant la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cantam cantare de biruinta”.

Sarbatorind Pastele, Cuviosul Iosif Vrienios, care a fost ucenic al Sfantului Grigorie Palama si indrumator al Sfantului Marcu Evghenicul, analizeaza intelesul teologic al acestui praznic imparatesc. Pastele inseamna trecerea de la intuneric la lumina, iesirea din iad pe pamant, ridicarea de la pamant la ceruri, mutarea de la moarte la viata, invierea muritorilor cazuti, rechemarea exilatilor alungati din Rai, scoaterea din stricaciune a celor robiti, viata adevarata a celor credinciosi, bucuria intregii lumi si cinstea Sfintei Treimi. Semnificatiile Pastelui sunt fara numar, pentru ca la fel de multe sunt si fetele harului care insoteste aceasta sarbatoare. Pastele este alinarea sufletelor, desfatarea gandurilor, odihna trupurilor, luminarea ochilor, dulceata rostirii, veselie, caldura, pace si bucurie.

Sarbatoarea Invierii lui Hristos are loc o data pe an, dar mai exista si Pastile din fiecare saptamana. Sfanta Liturghie si impartasirea cu Trupul si cu Sangele lui Hristos fac posibil ca fiecare om sa se impartaseasca din lumina Pastelui. Sfantul Ioan Gura de Aur afirma in acest sens: „Pastele nu inseamna post, ci jertfa si dar, inseamna fiecare strangere laolalta a credinciosilor”, pentru ca, de fiecare data cand ne adunam la sfanta Liturghie, plinind ceea ce ne cere Biserica, puterile lui Satana sunt nimicite (Sfantul Ignatie Teoforul), iar noi dobandim simtirea ca moartea a fost biruita.

Pastele nu este numai sarbatoarea in sine, ca mutare de la moarte la viata, ci este Insusi Hristos. De altfel, mantuirea omului nu poate fi conceputa fara Dumnezeul-Om, pentru ca El este calea, adevarul si viata. El este invierea oamenilor. De aceea, in canonul sarbatorii Pastelui, Sfantul Ioan Damaschin il numeste pe Hristos Paste. El scrie:

„O, Pastile cele mari si preasfinte, Hristoase! O, intelepciunea si Cuvantul si Puterea lui Dumnezeu”.

Aceasta caracterizare are legatura cu ceea ce a spus si Sfantul Apostol Pavel: Pastile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi (I Cor. 5,7).

Asadar, prin Hristos, Care este Pastele cel viu, putem si noi sa traim Pastile, care inseamna trecerea noastra de la moarte la viata.

21 Pastele este venirea lui Hristos in inima

Sfantul Grigorie Teologul spune ca exista trei feluri de paste: Pastele dupa lege, Pastele dupa har si Pastele veacului ce va sa fie.

Pastele dupa lege, in timpul caruia iudeii sarbatoreau trecerea prin Marea Rosie, era o rememorare a amaraciunii robiei din Egipt, dar si a eliberarii lor cu ajutorul lui Dumnezeu. Era un Paste „al recunostintei si al rugaciunii”. In realitate, acest Paste reprezenta preinchipuirea propriului nostru Paste.

Pastele sfantului har este Invierea lui Hristos prin care se face trecerea „de la moarte la viata si de la pamant la cer”. Sfantul Grigorie Teologul spune: „O, Paste mare si sfant si curatirea intregii lumi”. Fara impartasirea din Hristos si fara comuniunea cu El exista numai moarte si robie. Asa cum afirma Sfantul Grigorie Sinaitul, „cel care nu vede, nu aude si nu simte duhovniceste este mort”. Prin urmare, Pastele este venirea lui Hristos in inima. Sfantul Maxim Marturisitorul se exprima foarte sugestiv: „Pastele este venirea Cuvantului in gandul oamenilor”. Atunci cand Il primeste pe Hristos, omul traieste cu adevarat, iar Hristos Se face in el viata si suflet al sufletului sau, „suflet al celei de-a doua invieri a oamenilor” (Cuviosul Nil).

Pastele veacului ce va sa fie este „mai desavarsit si mai curat“. Cu putin timp inainte de moartea Sa, atunci cand savarsea Pastele, la Cina cea de Taina, Hristos a spus: nu voi mai bea de acum din acest rod al vitei pana in ziua aceea cand il voi bea cu voi, nou, intru imparatia Tatalui Meu (Matei 26, 29). Fara indoiala, prin aceste cuvinte, El vorbeste despre Pastele Imparatiei Cerurilor. Pastele vietii de acum este o ceremonie in comparatie cu Pastele veacului ce va sa fie. Atunci, ingerii vor avea mai multa comuniune cu Hristos, deoarece Cuvantul va descoperi si va invata „ceea ce acum este invatat numai in parte” (Sfantul Grigorie Teologul).

Crestinii se nevoiesc pentru a trece de la Pastile ca ceremonie la Pastile sfantului har, iar de acolo, la Pastile veacului ce va sa fie. Asadar, aceasta sarbatoare are un inteles si un scop profund. Nici o alta sarbatoare nu tinteste atat de sus si nu potoleste setea si foamea duhului omenesc.

In timpul sarbatoririi Pastelui evreilor, se junghia un miel de un an neprihanit si fara meteahna. Acesta era preinchipuirea mielului crestin, adica a lui Hristos, Care este neprihanit si desavarsit. El S-a jertfit si Se da pe Sine crestinilor pentru ca acestia sa se uneasca cu El.

22 Invierea lui Hristos – eveniment existential

Invierea lui Hristos nu trebuie sarbatorita ca un eveniment istoric si social, ci ca unul existential, ceea ce echivaleaza cu impartasirea din harul Invierii. Postul de dinaintea sarbatorii, care dureaza sapte saptamani, si nevointa ascetica tintesc spre desavarsita impartasire din taina Invierii.

Insa, asa cum ne invata toti Sfintii Parinti, pentru acest lucru, este nevoie atat de curatirea simturilor trupesti, cat si de cea a celor sufletesti. Omul are trup si suflet, si de aceea are simturi trupesti si simturi sufletesti. Intr-un tropar, Sfantul Ioan Damaschin scrie:

„Sa ne curatim simturile si sa vedem pe Hristos stralucind cu neapropiata lumina a Invierii. Şi, cantandu-I cantare de biruinta, luminat sa-L auzim zicand: bucurati-va”.

Asadar, curatirea este o conditie necesara pentru vederea de Dumnezeu si pentru comuniunea cu Acesta. Sfantul Grigorie Teologul spune: „De aceea, sa te curatesti mai intai pe tine pentru ca sa se curateasca si cei din jurul tau”.

Scopul vietii duhovnicesti este ca omul sa se uneasca cu Hristos inviat din morti si sa il vada pe Acesta in inima sa. Hristos inviaza in inima, omorand gandurile de razvratire care sunt sadite acolo de diavoli si zdrobind patimile si atacurile pacatului, la fel cum a zdrobit pecetile mormantului (Sfantul Maxim Marturisitorul). Prin urmare, nu suntem in fata unei sarbatori exterioare si ceremoniale, ci a unui praznic launtric si existential. Astfel privind lucrurile, Sfantul Grigorie Teologul ne indeamna sa nu facem din Inviere o petrecere lumeasca, ci sa o sarbatorim cu sfintenie si sa ne indepartam de duhul lumesc.

Impartasirea din taina Invierii inseamna trairea indumnezeirii. Cel care a inceput sa inteleaga puterea tainica a Invierii a cunoscut din experienta scopul pentru care Hristos a zidit lumea (Sfantul Maxim Marturisitorul). Cu adevarat, omul a fost creat pentru a ajunge la indumnezeire, iar lumea – pentru a se sfinti prin om. Prin urmare, cei care incep sa inteleaga puterea tainica a Invierii ajung la indumnezeire si implinesc scopul existentei lor pe pamant. In acest fel, acestia dobandesc o mare cunostinta.

Sfantul Apostol Pavel ne recomanda tuturor sa dam vietii noastre un asemenea curs, scriind ca, prin Botez, ne-am ingropat cu Hristos in moarte, „pentru ca, precum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii” (Rom. 6, 4). Aceasta renastere este absolut necesara, pentru ca altfel, omul moare duhovniceste, dupa cuvantul Apostolului Pavel:

caci daca vietuiti dupa trup, veti muri, iar daca ucideti cu Duhul faptele trupului, veti fi vii. Caci cati sunt manati de Duhul lui Dumnezeu, sunt fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8,13-14)

***

Invierea lui Hristos este cel mai mare eveniment din istorie. Ea inseamna invierea si indumnezeirea firii omenesti si nadejdea de indumnezeire si de inviere a propriului nostru ipostas. Pentru ca s-a gasit tratamentul, acum exista speranta de viata. Prin Invierea lui Hristos, viata si moartea capata un alt inteles. Deja nu mai consideram ca viata este reprezentata de totalitatea evenimentelor istorice, ci de comuniunea cu Dumnezeu. De asemenea, nu mai consideram ca sfarsitul acestei vieti inseamna moarte, pentru ca moartea este indepartarea omului de Hristos, in vreme ce despartirea sufletului de trup nu este decat un somn temporar. Tocmai pentru ca se simte in comuniune cu Hristos inviat din morti, Sfantul Apostol Pavel poate sa marturiseasca:

Caci sunt incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici inaltimea, nici adancul si nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea intru Hristos Iisus, Domnul nostru (Rom. 8, 38-39).

Intr-un cuvant de invatatura – un adevarat imn de biruinta – al Sfantului Ioan Gura de Aur, se spune ca, prin Invierea lui Hristos, au fost depasite toate problemele omenesti:

Nimeni nu trebuie sa planga pentru saracie si, in general, pentru lipsa celor necesare, pentru ca „s-a aratat Imparatia cea de obste”.

Nimeni nu trebuie sa jeleasca pentru pacatul pe care l-a facut, pentru ca „din mormant iertare a rasarit“.

Nimeni nu trebuie sa se teama de moarte, pentru ca „ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului”.

Acest „nimeni” este absolut, pentru ca izvoraste din Invierea lui Hristos. Cu cat ne inchidem mai mult in relativ si ne indepartam de absolutul lui „nimeni”, cu atat mai mult vom plange, vom jeli si ne vom teme“.

——————————————————————————————————–

NOTE:

1 In limba romana, cuvantul revolutie provine din latinescul revolutio, avand tot sensul de revenire la starea anterioara.

2 Transformate din imagini (amprente) materiale in imagini (amprente) spirituale.

3 Urare care se rosteste in Grecia in preajma si in timpul sarbatorii Pastelui. In limba romana, corespunde urarii „Paste fericit”.

4 In Vechiul Testament, ziua cinstita indeosebi de iudei ca fiind cea de-a saptea zi a saptamanii – ziua in care Dumnezeu S-a odihnit dupa facerea lumii – era sambata si, drept urmare, duminica era considerata prima zi a saptamanii. Crestinii au inlocuit cinstirea zilei de sambata cu cinstirea duminicii mai ales pentru ca Hristos a inviat in zi de duminica. Acest lucru nu a schimbat insa numerotarea zilelor saptamanii, pentru ca, in continuare, sambata a fost considerata ultima zi a saptamanii, iar duminica prima zi. Acest lucru rezulta si din denumirea greceasca a zilei de luni: Deutera (a doua zi).

5 In textul biblic romanesc, apare varianta ziua intai (Facerea 1, 5), insa traducerea exacta din Septuaginta este ziua una, pentru ca nu are numai sensul de prima zi, ci si acela de o singura zi, adica singura zi care exista.

6 Ibidem

7 Ibidem

8 Cuvantul energie trebuie inteles si cu sensul de lucrare.

9 Teologul prin har este cel care „vorbeste despre Dumnezeu” ca urmare a inspiratiei dumnezeiesti ce provine din impartasirea cu harul dumnezeiesc.

10 In limba greaca acest cuvant inseamna jar si este tradus ca atare in textul biblic romanesc.

11 Nu insa si stricaciunea, adica descompunerea trupului dupa moarte, deoarece Trupul lui Hristos era unit cu Dumnezeirea.

12 In limba romana, cuvantul Paste a patruns pe filiera limbii latine, care cunoaste forma pascha.

(Din: Mitropolit Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sarbatori, Ed. Egumenita, 2008)

Legaturi:

***

***

Din aceeasi carte:


Categorii

1. Slider, Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Invierea Domnului (Sfintele Pasti), IPS Hierotheos Vlachos

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

36 Commentarii la “INVIEREA DOMNULUI. Predica si talcuirea patristica amanuntita a IPS Hierotheos Vlachos: “Nu credem in revolutii sociale. Invierea e adevarata revolutie!”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. A scapat un i la Iisus in acest paragraf:

    Caci sunt incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici inaltimea, nici adancul si nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea intru Hristos Isus, Domnul nostru (Rom. 8, 38-39).

  2. @ B:
    Multumim, am corectat!

  3. Ce minunata explicatie aduce Sfantul Maxim pentru sarbatoarea Pastelui : venirea Cuvantului in gandul oamenilor.
    Fie ca si anul acesta harul Duhului Sfant sa reinnoiasca in inima si mintea noastra prezenta sfintitoare a lui Hristos.
    Paste binecuvantat tuturor!

  4. Pingback: VENIȚI DE LUAȚI LUMINĂ! “Auzi? Înviază Hristos! Adică tu, adică eu, adică toţi aceştia pentru care plângem!” | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: PAZA LUMINII IN CAUSUL INIMII: “Nu poţi să te bucuri de Învierea lui Hristos, şi cu Hristos dacă nu mergi pe calea Lui. Este o bucurie care nu este din lumea aceasta, nu este o bucurie sentimentală sau trupească – şi atunci va trebui SĂ
  6. Pingback: “În zilele noastre atât de viclene, în care criza îi îngenunchează pe mulți, CUM SE POATE BUCURA CINEVA DE ÎNVIERE?” – Parintii Moise Aghioritul si Zaharia Zaharou ne invata CUM SA PRIMIM HARUL INVIERII SI SA GUSTAM PREZENTA LUI
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate