La pomenirea Noilor Mucenici din Serbia (15 iunie): ORTODOXIA ESTE IN ESENTA EI MARTIRICA

 

Ortodoxia nu este nici o religie între alte religii, nici o confesiune între alte confesiuni. Ortodoxia este pur şi simplu BISERICA; unica Biserică despre care a vorbit Dumnezeul-Om Hristos – Întemeietorul şi Capul ei, şi despre care ne-a asigurat că nici “porţile iadului (adică “gurile ereticilor”) nu o vor birui” (Matei 16:18).

S-a afirmat că Ortodoxia este în esenţa ei martirică şi aceasta pe mai multe temeiuri. Întâi, pentru că ea – Ortodoxia, Biserica – a fost întemeiată pe jertfa martirică supremă a Dumnezeu-Omului Hristos pe Crucea de pe Înfricoşătoarea Golgotă. Apoi, pentru că ea – Ortodoxia, Biserica – oferă mărturie (μαρτυρια) lumii, dominate de cel viclean, despre Adevărul cel veşnic şi iubitor, pecetluind această bună, frumoasă şi mântuitoare mărturie “cu sângiuirile Mucenicilor celor din toată lumea ca şi cu o porfiră şi vison...”

Că Ortodoxia nu dă roade decât pe cruce şi că nu este confortabilă decât acolo unde este falsificată o mărturisesc toţi sfinţii împreună şi fiecare osebit prin vieţile, pătimirile, mărturisirile, învăţăturile şi chipul jertfelnic al naşterii lor în ceruri prin care au pecetluit viaţa lor în Domnul cel Răstignit şi Înviat. Ei sunt “roada Duhului”, “casnici lui Dumnezeu”, Dascăli pentru tot sufletul iubitor de ucenicie şi învăţătură la picioarele Adevărului, rugători pentru tot sufletul cel necăjit şi întristat, dar mai ales modele vrednice de urmat.

Pe 15 iunie, Biserica Ortodoxă Universală face pomenirea Noilor Mucenici care au primit martiriul în Serbia de pe vremea Sfântului Marelui Mucenic Lazăr (1389) până în zilele noastre.

Dar în mod deosebit îi cinsteşte în această zi pe cei de curând proslăviţi, pe martirii secolului XX şi anume: mitropoliţii Dositei de Zagreb, Petru de Sarajevo şi Ioanichie de Muntenegru, episcopii Sava de Gornikarlovaţ, şi Platon de Banjaluka, ieromonahul Rafail Sisatovaci, preoţii Branco Dobrosavlievici şi Gheorghe Boghici şi mireanul Vukaşin.

Cu prilejul sărbătoririi celui de-al  doilea mileniu creştin, Sfântul Sinod al Bisericii Sârbe a hotărât să pomenească în această zi pe toţi noii mucenici din Serbia din epoca turcocraţiei până în secolul XX şi, în mod deosebit, victimele ustaşilor croaţi romano-catolici care au fost sprijiniţi de Germania nazistă şi de Vatican.

În această perioadă (1941-1945), în jur de 700 000 de bărbaţi, femei şi copii au murit după ce au suferit orori  “cum nu a mai cunoscut lumea începând de la Nero încoace”, deoarece refuzau să-şi părăsească credinţa părinţilor lor şi să îmbrăţişeze romano-catolicismul pe care-l mărturiseau ustaşii croaţi.

 

Mitropolitul Dositei din Zagreb a fost hirotonit episcop de Niş în 1913. La începutul primului război mondial a fost arestat şi nu a putut să meargă în episcopia sa decât în 1918. Când s-a instaurat pacea, a fost numit copreşedinte al Consiliului Episcopal Local şi a luat parte la tratativele purtate cu Patriarhia Ecumenică. După ce a petrecut trei ani în Cehoslovacia, a fost numit episcop al noii Episcopii de Zagreb în 1931. Acolo s-a evidenţiat printr-o mulţime de activităţi filantropice şi prin înfiinţarea Seminarului Teologic închinat Sfintei Parascheva. A fost numit de asemenea epitrop al Episcopiilor de  Gornikarlovaţ şi Banjaluka şi îl ajuta pe episcopul Miron Patraci. Când s-a îmbolnăvit grav patriarhul Varnava, Dositei a fost numit locţiitor de patriarh, iar după moartea acestuia şi până la alegerea noului patriarh, a condus Arhiepiscopia de Belgrad-Karlovţi. Odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial a fost arestat de poliţia din Zagreb. Avea atunci peste 80 de ani. Fiind foarte grav bolnav a fost dus la spital unde  a fost nevoit să suporte multe chinuri din partea călugăriţelor romano-catolice care lucrau acolo ca surori medicale. A fost atât de mult chinuit, încât devenise inconştient când  a fost mutat în mânăstirea Intrării Maicii Domnului în Biserică şi apoi la Sarajevo. Acolo a cedat rănilor sale şi a murit pe 13 ianuarie 1945. Pomenirea lui se face în mod osebit pe 31 decembrie/13 ianuarie.

Mitropolitul Petru s-a născut în 1886. A predat la Seminarul Teologic din Reljevo şi apoi la Sarajevo. A fost hirotonit episcop de Zahumios şi Herţegovina în 1903 şi apoi a devenit  mitropolit de Bosnia în 1920. Când a izbucnit al II-lea Război Mondial a fost sfătuit să fugă în Serbia sau în Muntenegru. El însă răspundea: “Sunt păstorul poporului meu şi trebuie să împart soarta lui rămânând la locul meu, în scaunul meu”, şi a rămas neclintit în faţa constrângerilor Gestap-ului (Poliţiei Secrete) şi a ustaşilor de a se lepăda de Ortodoxie,  rămânând neînduplecat şi în privinţa folosirii alfabetului chirilic. A  fost arestat pe 12 mai 1941 şi întemniţat la Zagreb. I-au tăiat barba, i-au ridicat toate însemnele episcopale şi l-au supus la îndelungate şi mari chinuri. L-au dus apoi în Koprivniţa şi, de acolo, în lagărul de concentrare de la Jasenovaţ  (unii sunt de părere că la Gospici), unde a murit din cauza chinurilor. Pomenirea lui se face şi în 4/17 septembrie.

Episcopul Platon s-a născut în Belgrad în 1874. După studiile sale la Moscova a fost numit egumen al Mânăstirii Razinovaţ şi profesor la Belgrad. În timpul Primului Război Mondial a slujit ca preot militar şi pentru o perioadă a condus Episcopia de Ohrida. Pe perioada ocupaţiei a făcut totul ca să îngrijească de văduve şi orfani. Din 1932 până în 1938 a condus editurile monastice de la  Sremski Karlovţi şi ziarul Patriarhiei Sârbe, rămânând egumen al Mânăstirii Kruşedol. În 1936, a fost ales pentru început episcop de Morava şi apoi, în 1938 a fost numit pentru Episcopia de Ohrida şi Monastiri (Bitola). În anul următor a fost mutat în Episcopia de Banjaluka din Croaţia. După invazia germană şi proclamarea Statului Croat fascist (aprilie 1941), a fost informat că fiind cetăţean sârb trebuia să părăsească ţara. A răspuns că a fost ales canonic şi legal pentru a sluji pe creştinii ortodocşi din Episcopia Banjaluka şi că precum păstorul cel bun e dator să fie gata să-şi de viaţa pentru mântuirea turmei sale duhovniceşti. Când constrângerile s-au intensificat şi au devenit insuportabile, a cerut episcopului romano-catolic să intervină ca să i se dea un termen de câteva zile. Dar în aceeaşi noapte, pe 5 mai 1941, ustaşii l-au arestat împreună cu încă alţi câţiva preoţi. Călăii l-au potcovit ca pe un cal şi l-au obligat să meargă în chinuri insuportabile până în afara oraşului la câţiva km depărtare. Când nemaiputând să meargă, s-a prăbuşit, ustaşii i-au ras barba ca şi celorlalţi preoţi şi au aprins un foc cu cărbuni şi lemne deasupra pieptului lui gol. După aceea i-au ucis cu securi şi i-au aruncat în râul Banja. Sunt pomeniţi pe 22 aprilie/5 mai.

Sfântul Episcop Sava s-a născut în 1884. La puţin timp după hirotonia sa a fost numit egumen al Mânăstirii Kruşedol. În 1934 a fost hirotonit episcop de  Srem şi apoi a fost numit episcop de Gornikarlovaţ (1938). Odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a refuzat oferta puterilor italiene ocupante de a-i înlesni fuga la Belgrad, a fost arestat de ustaşii catolici pe 17 iulie 1941 şi a fost închis cu alţi trei preoţi şi 13 sârbi de vază. După nemiloase chinuri, ustaşii i-au legat cu lanţuri pe ierarh şi pe cei trei preoţi şi i-au dus în lagărul Gospici. Acolo au suferit multe chinuri mai mult de o lună. La mijlocul lunii august, Sfântul episcop a fost dus în regiunea muntelui Velembit unde a fost omorât împreună cu alţi 2000 de sârbi ortodocşi. Locul îngropării  lor a rămas necunoscut. Unii susţin că a fost aruncat de ustaşi în gropile lagărului de la Iadovno.

Mitropolitul Ioanichie s-a născut în Stolovi în regiunea golfului Kotor în 1880. După studiile sale la Belgrad a fost hirotonit preot în 1912 şi şi-a exercitat slujirea la început în Kotor, iar apoi într-o parohie din Lastva. A predat apoi în diferite şcoli şi când a rămas văduv a fost hirotonit episcop-vicar la Budimlje în 1940. În decembrie acelaşi an, Sfântul Sinod al Bisericii Sârbe l-a numit mitropolit de Muntenegru şi Paralia. A trebuit să îşi asume noua demnitate în conjuncturile tragice ale războiului, însă a reuşit să asigure funcţionarea Seminarului Teologic din Cetinje şi şi-a sfătuit clerul să se supună oricărei autorităţi politice legale. Pentru că mulţi preoţi fuseseră arestaţi de rebelii comunişti care erau activi în regiune (din 1941, ultimii, sub conducerea lui Tito, au câştigat treptat controlul Muntenegrului), a încercat să părăsească ţara împreună cu 17 preoţi. Au fost prinşi la Zidani Most:  preoţii au fost împuşcaţi pe loc, în timp ce mitropolitul Ioanichie a fost dus la Aradelovaci, unde comuniştii l-au chinuit şi l-au executat (1945). (notă: Aradelovaci se află în regiunea bogat împădurită a Sumantiei, la sud de Belgrad – locul de refugiu al rebelilor comunişti.)

 Sfântul Rafail Momţilovici  – zugrav de icoane şi portretist ce se bucura de un mare respect în plin război, a devenit egumen al Mânăstirii Sisatovaci din regiunea Srem (N-V Iugoslaviei). A fost arestat împreună cu alţi trei monahi în august 1941 de către ustaşi şi a fost mutat în lagărul de concentrare de la Slavonska Pozenka. Pe perioada călătoriei, paznicii l-au supus la diferite chinuri răzându-i barba şi lovindu-l cu diferite obiecte. În lagăr a fost chinuit permanent până pe 3 septembrie, ziua morţii lui. Locul îngropării rămâne necunoscut. Pomenirea sa se săvârşeşte osebit pe 21 august/3 septembrie.

Preotul Branco Dobrosavlievici a slujit cu cinste în parohiile Buvaţa, Radoviţa şi Veliun. În ziua Sfântului Gheorghe, 23 aprilie/6 mai 1941, a fost arestat de către ustaşii din Veliun împreună cu alţi cinci sârbi, printre care şi fiul său  Nemboisa şi Părintele Dimitrie Scorupan de la parohia Ţvighianovici Brnto. După ce au fost reţinuţi toată noaptea la Secţia de Poliţie, în următoarea zi au fost ucişi cu toţii în pădurea Kestenovaci. Ustaşii catolici l-au obligat pe Părintele Branco să cânte slujba de înmormântare pentru fiul său înainte de a-l executa şi pe el.  Este  pomenit pe 24 aprilie/7 mai.

Părintele Gheorghe Boghici a fost preot în enoria Nasiţe. Pe 17 iunie 1941 un lăptar din sat a alergat  la casa preotului împreună cu alţi ustaşi, spunându-i că-l duc la o anchetă.

L-au dus într-o livadă, unde, după ce l-au legat de un copac, chinuitorii i-au tăiat urechile, nasul şi limba, apoi i-au ras barba, continuându- şi schingiuirile cu cele mai grele injurii. Un ustaş i-a deschis pântecele şi i-a scos intestinele, punându-i-le în jurul gâtului drept colan. I-au tăiat apoi funia care-l ţinea legat de copac şi l-au împuşcat. E pomenit pe 4/17 iulie.

Vukaşin  a fost un bătrân ţăran din satul Klepaci, aproape de Ţaplina în Herţegovina, a cărui familie întreagă a fost ucisă în lagărul de concentrare de la Jasenovaţ. Când un ustaş îi ucidea pe locuitorii satului său, Vukaşin îl privea cu o ciudată linişte, linişte care îl tulbură pe călău mai mult decât strigătele victimelor lui. S-a aruncat asupra lui ca să-i curme pacea în cele mai groaznice chinuri. Şi apoi, pentru că Vukaşin refuza să strige ‘’Trăiască Pavelici[1]!‘’, i-au tăiat pe rând urechile şi nasul, fără însă ca prin aceste chinuri să-l poată scoate din tăcerea lui. Când l-au ameninţat că-i vor scoate inima, bătrânul a răspuns: ”Fă-ţi, copilul meu, treaba!”. Ieşindu-şi din fire, călăul i-a scos ochii şi inima. După ce l-a înjunghiat, i-a aruncat trupul într-un şanţ, dându-i cu piciorul.  Acest om a mărturisit mai  târziu că din acea zi nu a putut să-şi mai afle liniştea şi noaptea sărea în somn şi vedea în întuneric privirea lui Vukaşin care repeta aceleaşi cuvinte.

Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, 1946, Serbia a trecut sub jugul comuniştilor şi mulţi au fost cei care s-au opus până la sânge la constrângerile ateilor de a dezrădăcina credinţa poporului şi de a o desfiinţa. Unii dintre aceşti mărturisitori sunt cinstiţi deja de către popor.

Aşadar, să conştientizăm astăzi odată în plus şi “iarăşi şi de multe ori” – cum se roagă Biserica – că Sfinţii Bisericii noastre nu sunt fiinţe din afara acestei lumi, nu sunt oameni căzuţi din cer, ci au fost oameni supuşi patimilor şi slăbiciunilor ca şi noi. Diferenţa dintre ei şi noi este aceea că ei “s-au zdrobit” prin pocăinţă şi “S-AU SMERIT PE SINE”,  atrăgând harul sfinţitor al lui Dumnezeu, care i-a însufleţit, întărit şi mângâiat şi în cele mai cumplite chinuri muceniceşti.

Oare dacă noi am fi trăit în acele vremuri în care sfinţii martiri din Serbia (la fel ca şi sfinţii închisorilor de la noi) dădeau mărturia cea bună – vremuri contemporane cu cele ale părinţilor şi bunicilor noştri –  noi, oare ce-am fi făcut? Sau dacă astfel de vremuri ne vor ajunge pe noi, pe copiii noştri sau pe copiii copiilor noştri – din îngăduinţa şi mântuitoarea Pronie dumnezeiască, ce vom face? Suntem sau vom fi pregătiţi pentru mărturisire şi mucenicie? Ne-am “zdrobit” prin pocăinţă sau mai avem de lucru?

Sau poate că unii nici nu au început, iar alţii nici nu ştiu despre ce este vorba (dar “alţii” dintre cei botezaţi)!… Ne-am smerit pe noi înşine? Ne smerim în viaţa de zi cu zi ca să atragem harul dumnezeiesc?

Fiecare să-şi răspundă singur, iar pentru mântuirea veşnică a sufletelor noastre neîncetat Domnului să ne rugăm! Doamne, miluieşte!

Monahul Leontie

---

[1] Pavelici era conducătorul mişcării ustaşilor 1889-1959, care a luptat alături de Hitler în 1941.