“CE SE MAI AUDE DE TANACU?” – 4 ani de la izbucnirea celui mai mare scandal din BOR

DESPRE EXORCIZARI SI CAZUL “TANACU”- Arhimandrit Gavriil Stoica (†2008)

(articol aparut in revista “Lumea credintei”,  nr. 8 (25)/august 2005)

“Am luat cunoştinţă atât de Hotărârea Sf. Sinod al BOR şi de Hotărârea Episcopiei Huşilor, cât şi de faptul că părintele Daniel Corogeanu a rupt hârtia cu ordinul Episcopiei. Aici a greşit clar faţă de ascultarea de Episcopul său, caci chiar dacă se conside­ra nevinovat (cum probabil şi este), trebuia să se supună Chiriarhului, până când îşi dovedea nevinovăţia. E drept, nici Episcopia nu a procedat cu răbdare; s-a grăbit, căci o sentinţă de pedeapsă – şi încă aşa de aspră – nu se ia ime­diat, bazându-se numai pe informaţiile (sau poate bârfele) primite, ci după cercetări făcute corect şi legal. Dar îi priveşte, nu e treaba mea, eu doar am zis, ca orice om care are dreptul la o opinie.

Iubiţi cititori, cu puţină atenţie şi răbdare lămurim şi această temă. Mai întâi, cuvântul exorcizare este grecesc şi înseamnă a alun­ga, a scoate demoni dintr-un îndrăcit, prin conjurare în numele lui Dumnezeu. De la acest cuvânt a rămas numele rugăciunilor de alungare a satanei – aşa-zisele lepădări, care se citesc de preot înaintea săvârşirii Tainei Sf. Botez, în tinda bisericii; sau, cum mai sunt Molitfele Sf. Vasile cel Mare, sau ale Sf. Ioan Gură de Aur, sau molitfe de dezlegare şi alun­gare a farmecelor.

Harul de a scoate demoni l-a dat Mântuitorul Sfinţilor Apostoli (şi, prin ei, urmaşilor lor: arhierei şi preoţi), când le-a spus: “Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe de­moni scoteţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi” (Mt. 10-8). Dar scoaterea demonilor nu se poate face oricum, ci având mare credinţă, cu post şi rugăciune, ne spune Domnul Însuşi. În timp ce Mântuitorul a urcat pe Muntele Tabor cu trei dintre ucenici, pentru Schimba­rea Sa la Faţă, ceilalţi Apostoli şi mulţime de lume au rămas la poalele muntelui. În acest timp, un tată foarte necăjit aduce pe fiul său îndrăcit la Apostoli, să-l tămaduiască, dar aceştia nu au putut să facă nimic. După ce coboară de pe Munte, la Iisus este adus acelaşi copil îndrăcit, pe care îl tămăduieşte Mântuitorul, certând demonul care a ieşit din el. Atunci Apostolii, mai într-o parte, I-au zis nedumeriţi lui Iisus: „De ce noi n-am putut să-l scoatem?”. Iar Iisus le-a răspuns: „Pentru puţina voastră credinţă…, dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mt. 17; 1-21). Iată deci condiţia exorcizărilor: credinţă tare, post şi rugăciune. Clar şi precis.

In cartea preotului, Molitfelnicul (molitva – rugăciune), înaintea fiecărei slujbe (Taină sau ierurgie), sunt îndrumări tipiconale. Astfel, Mo­litfele Sf. Vasile se citesc de ziua sa, la 1 ianua­rie, în cinstea autorului lor, şi celor ce pătimesc rău de la diavol, îndrăciţii, epilepticii. Inaintea acestei rânduieli, scrie în Molitfelnic: „Cine va voi să i se citească în casă aceste rugăciuni, trebuie să postească in ziua aceea şi să facă milostenie după cum îi va fi puterea, şi cu râvnă să se roage lui Dumnezeu, dar mai întâi să se mărturisească”. Deci preotul, în ziua în care urmează să săvârşească această rânduiala, mai întâi să săvârşească Sf. Liturghie. De ce oare aşa? Pentru că atunci când preotul (care, prin hirotonire de către arhiereu, primeşte harul lui Dumnezeu) a săvârşit Sf. Liturghie, s-a împăr­tăşit proaspăt cu Trupul şi Sângele Domnului. Atunci el este mai cu har, mai îndumnezeit ca oricând şi, când urmează să citească – imedi­at după Liturghie – dezlegările, Insuşi Hristosul Euharistic din preot îl blesteama şi-l alungă pe satana, folosindu-se numai de gura preotului. Nu ne spune şi Sf. Ioan Gură de Aur: „Al preo­tului este numai a deschide gura, în rest Harul toate le lucrează”?

În Sf. Evanghelie ni se istoriseşte că Mân­tuitorul a scos din Maria Magdalena 7 diavoli, aceasta înaintea devenirii ei mironosiţă devo­tată şi întocmai cu Apostolii. Cei 7 diavoli erau ai celor 7 păcate de moarte, care o stăpâneau până atunci. Când Mântuitorul a tămăduit în Capernaum pe cel complet paralizat, adus pe un pat-targă de 4 inşi, i-a spus mai întâi de ori­ce: „Iertate îţi sunt păcatele”, numai după aceasta a urmat tămăduirea: „Ia-ti patul tău şi mergi la casa ta!”.

De acei creştini care duc o viată virtuoasă, cu rugăciune şi post, care se spovedesc şi se împărtăşesc regulat, care se feresc de orice păcat şi fac – după puterea lor – fapta bineplăcută lui Dumnezeu, de aceşti creştini nu se ating farmecele şi nu este nevoie sa li se ci­tească Molitfele Sf. Vasile. Da, dar sunt şi cre­dincioşi care se împărtăşesc la Sf. Liturghie, iar apoi stau în genunchi, cu toţi creştinii de-a valma, la citirea molitfelor, care sunt în progra­mul preotului. Cum adică? Tu îl ai deja pe Dumnezeu în tine, prin Hristosul Euharistic primit din Sf. Potir, şi după aceea îngenunchezi la exorcizare, să scoată preotul dracii din tine?

Mi-a fost dat să văd şi următorul lucru, şi asta la o parohie ultracentrală din Bucureşti, unde poposisem pentru câteva momente, spre a vedea o ingenioasă soluţie inginerească. Ajungând acolo într-o după-amiază, am găsit în biserică mulţi credincioşi aşteptând în mare rânduialâ să înceapă Vecernia; asta bănuiam eu… Atmosfera de linişte şi de reculegere m-a mişcat profund. Am întrebat-o apoi pe femeia de la pangar ce slujbă urmează, de aşteaptă atâta lume, în ordine? Îmi răspunde: „Vine parintele să le citească Molitfele Sf. Vasile”. Am ieşit, şi chiar în faţa bisericii mă întâlnesc cu părintele (profesor doctor, renumit teolog), ne salutam frăţeşte şi îmi văd de drum. În maşina însă, dus pe gânduri, am cugetat: „Curios lucru, cum a venit părintele să le citească şi si scoată draci din nişte oameni liniştiţi, care nu arătau că ar fi fost posedaţi: nu răcneau, nu scrâşneau, nu făceau clăbuci la gură?“.

Da, cu amărăciune mi-am dat seama unde am ajuns cum s-a dena­turat practica exorcismelor. Rugăciunile cu care Sf. Părinţi făceau minuni, acum nu aduc decât parale… Este drept, avem preoţi buni, de elită, de 5 talanţi; avem şi buni­cei, de 2 ta­lanţi, să zicem. Dar avem – din nefericire – şi mercenari (pu­ţini la număr, dar vizibili), ca­re slujesc preoţia ca pe o meserie. Aceş­tia şi-au îngro­pat talantul vo­caţiei lor, dar vor cu orice preţ să le iasă gologanul. Preoţi ca aceştia, nu-i iubesc pe călugări şi nici mănăstirile. Un preot cuminte, din primele două categorii, îmi spunea odată: „Dintre enoriaşii mei, cei care merg la mănăstiri, aceia am observat că vin regulat şi la biserică duminica. Cei care trec din Crăciun în Paşte, aceia nu vor să audă nici de sfintele mănăstiri”.

Imi spunea cineva la telefon că Episcopul dintr-o eparhie alăturată (de unde mă şi trag) a interzis preoţilor să mai facă exorcizări. Asta mi se pare o atitudine extremistă. Calea de mijloc, spun Sf. Părinţi, este calea ce dreaptă, pe care trebuie sa mergem în toate. Să facem exorcizări, dar numai când este cazul, după indicaţiile precise ale Sf. Pravile. Asta înseamnă, pe de altă parte, că respectivul Vlădică s-a convins că în eparhia sa au pierit toţi dracii. M-aş bucura să ştiu că toţi creştinii de acolo au scăpat de demon, de nefârtatul…

Tanacu, o piatră de poticnire

Acum să ne întoarcem la Tanacu, de la care am şi plecat. Indiferent ce părere au sinodalii, juriştii, medicii legişti, ziariştii şi toţi ceilalţi – chemaţi ori nu – rămân la convingerea că părintele Daniel a procedat după tipicul Sf. Pravile Bisericeşti, adică după tot ritualul exorcizărilor: Liturghie, Maslu, Molitfe, aghiasmă etc, în afara a două regretabile excepţii – legatul şi căluşul în gură. Este drept, eu nu am avut timp de tele­vizor, dar am urmărit cazul în presa scrisă, cu tot cu declaraţii, şi sunt la curent cu aproape tot ce s-a scris.

Şi am înţeles următoarele: Sora Irina (îi spun aşa pentru că nu era că­lugăriţă, ci doar o biată soră începătoare) a ră­mas orfană de tatăl ei, care s-a spânzurat (de la el o fi moştenit şi acel dezechilibru psihic); a stat la o casă de copii în Bârlad (o fi fost abuzată, molestată, cine ştie?). În ultimii ani a lucrat în Germania, de unde venise cu 4500 EURO, pe care i-a lăsat în custodie la o famile în Banat, unde mai lucrase fratele ei, Vasile. A venit în vizită la Tanacu, unde hotărăşte să rămână definitiv. La o săptămână, face o criză spontană, violentă, şi este internată la Psihiatrie în Vaslui, unde stă în comă o săptămână şi apoi, încă o săptămână, lucidă. Ingrijită perma­nent de Maica Stareţă Neonila, cere externa­rea, doctorii se declară neputincioşi şi îi dau drumul. Pleacă în Banat sa-şi recupereze baga­jele şi banii, dar din aceştia primeşte doar 500 EURO. Foarte supărată, cade într-o puternică depresie psihică şi, împreună cu fratele ei, în­cepe să postească (un fel de greva foamei) şi să privegheze (să nu doarmă), până la primi­rea banilor. Starea sănătăţii i se deteriorează rapid, iar ea afirmă răspicat că nu mai doreşte spitalizare. Deja nu se mai putea controla, vor­bea tare, cânta aiurea, era confuză şi debita alocuţiuni imorale. Din oră în oră devenea tot mai agitată, violentă, agresivă, se izbea cu ca­pul de paturi şi striga mereu: „Uite, mă ţine dia­volul, veniţi şi mă scoateţi din manile lui!”. Era deja posedată, cred eu, şi ca să nu-şi mai facă rău, a fost imobilizată cu nişte prosoape, de mâini şi de picioare. Improvizând o targa, au dus-o în biserică, unde i-au făcut continuu rugă­ciuni. Cei de la mănăstire au încercat să o hrănească, dar a refuzat mâncarea şi apa chiar şi a doua zi. A treia zi, după Sf. Liturghie şi Sf. Maslu, şi-a revenit, s-a liniştit şi îi cunoştea pe cei din jur, care au eliberat-o, i-au dat hrană (ceai şi pâine înmuiată), după care au scos-o afară. Două-trei măicuţe au spălat-o cu dragos­te, au masat-o, au vorbit cu toatele şi, când to­tul părea normal, a căzut într-un leşin, într-un somn care era, de fapt, o comă profundă. Mai­cile au chemat Salvarea, i s-a aplicat primul ajutor in ambulanţă, i s-au pus perfuziile, şofer­ul a transmis prin staţie că Irina este încă în vi­aţă şi au plecat cu ea.

Din ziare („Libertatea” din 8 iulie) am aflat că Irina, pe lângă boala psihică pe fondul căreia diavolul se pare că a intrat, mai suferea şi de o gravă boală de plămâni, de care cei de la mănăstire nu ştiau, în sfârşit, după mine unul, e clar că Dum­nezeu Prea Bunul a scos dracii din Irina, la insistenţele rugăciunilor Părintelui Daniel acompaniat de măicuţe, iar după ce fata s-a liniştit. Dumnezeu, Care singur are dreptul fundamental asupra vieţii, a trecut-o pe Irina într-un somn dulce la cele veşnice, ducându-i sufletul să se bucure şi să se odihnească în cetele mucenicilor, după o viaţă relativ scurtă şi lipsită de bucuriile căminului părintesc. Irina s-a dus la pacea cea adevărată, aşa cum se tălmăceşte şi numele (in greacă, irene inseamna pace).

Irina a murit, nu „a fost omorata”, aşa cum au afirmat unii ziarişti necinstiţi.Stau şi mă întreb: de când ziariştii au ajuns să dea verdicte in probleme juridice, dar şi bisericeşti, făcând afirmaţii ca: „manastirea diavolului”, „preotul diavolului”, „călugărul criminal”, „călăul şi-a dus victima la groapă”, „mănăstirea trebuie desfiinţată” etc?De ce trebuie desfiinţată mănăstirea, fraţilor? Dacă un funcţionar dintr-o instituţie este corupt, in loc să-l elimini pe el, desfiinţezi instituţia? Dacă într-o casă ai un şobolan care-ţi face multă pagubă, şi nu-l poţi stârpi, trebui să dai foc la casă sau s-o dinamitezi? Presa a fă­cut confuzie cu bună ştiinţă intre persoană si instituţie, iar acelaşi lucru pare că face şi Episcopia Huşilor, dacă ar fi să ne luăm după declaraţiile oficiale apărute în „Evenimentul Zilei” (18 iunie). Vlădicăi de la Huşi nu-i doresc decât să desfiinţeze atâtea mănăstiri câte a reuşit să facă PS Sa. Dacă Episcopul locului nu a reuşit să facă ordine încă de la început, nu poate acum să trimită tot personalul la tratament, considerându-i pe toţi nebuni, cu expresii preluate din presă. Poartă-te şi vorbeşte cum îţi place, Vlădică, te priveşte personal; eu numai am zis…

Iarăşi, mă întreb: cum au putut ziariştii să se joace cu vorbele, titrând: „mănăstirea diavolului” sau „preotul diavolului”? Biserica manăstirii a fost sfinţită, afierosită lui Dumnezeu cu hramul Prea Sfintei Treimi, cu antimis, cu sfinte moaşte, semnat de Episcop. Mai mult, preotul a fost hirotonit canonic şi pare a fi un om normal şi responsabil, iar nu un ignorant mărginit.

Tot presa afirmă că Irina a fost crucificată. Nimic mai fals, deoarece cât a stat pe targa a fost legată o cruce lângă ea, ca să-i fie armă împotriva dracilor care o chinuiau. Când, în cimitir, la căpătâiul unui mort se pune o cruce ca să-i vegheze odihna, nu înseamnă că ai răstignit mortul pe cruce! Faptul că Irina, pentru a putea fi stăpânită, a fost imobilizată, este considerat în Comunicatul Patriarhiei „o practică barbară, abominabilă”. Trebuie s-o spunem răspicat: nu re­comandăm şi nu încurajăm duritatea, necum schingiuirea. Iarăşi, nu suntem de acord cu deviza că „scopul scuză mijloacele”, după care fanatica Inchiziţie catolică trimitea oa­menii la moarte. Dar să nu se uite că şi în timpul Mântuitorului îndrăciţii – precum cel din ţinutul gadarenilor – erau legaţi în lanţuri şi obezi, să nu facă rău altora.Nu „a murit în lanţuri, pe cruce”, aşa cum au afirmat unii ziarişti; nu se moare din nişte legături şi nu a strangulat-o nimeni pe Irina. Câţi bolnavi prin spitalele de psihiatrie nu stau legati cu săptămânile sau cu lunile chiar; sau deţinuţii prinşi în lanţuri, ani de zile? Iar dacă moare vreunul, nimeni nu e tras la răspundere. Aş veni cu o altă întâmplare, reală: un bolnav foarte grav este dus de urgenţă la spital unde medicii constată că, pentru a fi salvat, trebuie operat urgent. Specificul bolii însă nu permite anestezie profundă, din care erau şanse mari să nu se mai trezească. Atunci chirurgii l-au legat de masa de operaţie şi au făcut intervenţia aproape pe viu. Bolnavul fost salvat şi eu vă întreb acum: legarea lui de masă a fost o practică barbară, abominabilă?

Eu cred că acum Irina noastră se bucură de mucenicie, căci dreptatea lui Dumnezeu ii socoteşte chinurile provocate de diavoli ca pe un martiriu, şi ca să fiţi convinşi că aşa este, aflaţi că osemintele ei vor putea fi folosite pe viitor ca sfinte moaşte. De ce? Iată ce spune Pravila Bisericii noastre:

„Dacă la sfinţirea unei biserici nu are Arhiereul nicicum sfinte moaş­te, se pot folosi părticele din osemintele unui fost îndrăcit, căci fără existenţa unor sfinte moaşte nu se poate sfinţi o biserică”.

Cred că am reuşit, în parte măcar, cel puţin pe cei mai puţin îndârjiţi, să-i conving că Părintele Daniel şi măicuţele n-au fost nişte torţionari pentru sora Irina. Deşi au fost siliţi să folosească mijloace mai dure (legături, căluş), au făcut-o din dragoste şi râvna de a o ajuta să fie izbăvită din alte legături: cele ale diavolului; aşa cum, de fapt, singură îi ruga, la începutul crizelor: «Uite, mă ţine diavolul, veniţi de mă scoateţi din mâinile lui!”. Părintele Daniel a şi adăugat: „Am plâns pentru ea…” Acum spuneţi voi: ce torţionar plânge când îi pune cătuşe sau lanţuri unui condamnat? Ce dragos­te mai mare vreţi decât aceea de a te ruga cu lacrimi pentru sora sau fratele tău?

Iar fostul paroh de la Tanacu, pr. Gheorghe Sofianu („Evenimentul Zilei” din 18 iulie), ce afirmă, cu „duhovnicească şi frăţească dragoste“? Spune aşa: „Călugărul care a făcut asemenea grozăvii ar trebui să fie jupuit de viu, chinuit aşa cum a chinuit el această fată”! Părinte Sofianu, eu cred că sora Irina a fost chinuită de draci, nu de călugărul Daniel. Un alt preot, das­căl la Facultatea de Teologie („Evenimen­tul Zilei” din 21 iunie), spunea cu îngrijorare: „Exorcizările ar trebui interzise în mănăstiri”; şi apoi: „Ceea ce s-a întâmplat la Tanacu este de natură să ne îngrijoreze pe noi, pre­oţii şi credincioşii BOR”. Adică vă te­meţi, Părinte, că vor veni dracii de la Tana­cu, care au ieşit din Irina, să vă invadeze ca ortacii lui Miron Cozma? Fiţi fără grijă, diavolii de la Tanacu sunt ocupaţi deja, au treabă, sunt angajaţi să le şoptească la ureche unor ziarişti tot felul de năzbâtii, să le iasă artico­lele mai picante, mai de scandal.

Cât despre exorcizări, vă temeţi, Părinte profesor, că noi, călugării, o să terminăm prea repede cu toţi dracii, scoţându-i din oameni, şi rămâneţi fără clienţi? Numai la Bucureşti scoateţi dracii şi din cei care nu-i au, numai bani să iasă, aşa că n-o să muriţi de foame. Dar Părinte, spuneţi cinstit: postiţi şi vă rugaţi Sfinţiile Voastre, preoţii de mir, mai mult decât călu­gării? Intreb aşa pentru că astea sunt condiţii obligatorii pentru exorcizări reuşite. Mira-m-aş! Atunci faceţi această discriminare din „frăţească dragoste”, desigur! Noi nu che­măm pe nimeni la mănăstire. Ne caută însă credincioşii cu dragoste şi cu încredere, pen­tru că îi primim răspunzându-le cu aceeaşi dragoste şi-i asistăm cu răbdare. Deci fără graba că ne aşteaptă preoteasa să ieşim la plimbare sau că pierdem meciul de fotbal de la televizor. Eu doar am zis…

M-aş bucura, de asemenea, ca unii ziarişti – şi cu asta închei – să doarmă liniştiţi şi să nu-şi mai facă griji despre „criza din BOR” şi despre „faţa nevăzută a mănăstirilor noastre”. De ce băgaţi toate mănăstirile într-o oală, de ce vorbiţi la plural, când este vorba de un caz singular, izolat, într-o margine de ţară? Cu toţii trebuie să ştim că mănăstirile au o singură faţă, care se poate vedea de la distanţă ca faţa taborica a Domnului Iisus. Biserica nu greşeşte principial, greşesc oamenii, ca fiinţe greşelnice ce sunt. Dar nu trebuie – cum am mai spus – să confundăm omul cu instituţia. De asemenea, consider că sunt exagerări afirmaţi­ile că în mănăstiri intră toată pleava societăţii, foşti condamnaţi, escroci, oameni roşi de pă­cate etc. Or, se ştie că în mănăstiri preoţii sunt foarte puţini şi marea răspundere a preoţiei nu se dă la „toţi puştii”. Dintre cei care vin, din 10-15 inşi, să zicem, rămân la sfârşit, după se­lectare şi după cuvântul „mulţi chemaţi, puţi­ni aleşi”, numai 1 sau 2. Bunăoară, cazul de la Mănăstirea Petru-Vodă, publicat chiar în „Lumea Credinţei”, dă drep­tate şi confirmă spusele mele. Un tânăr dement, după ce s-a constatat că este bolnav şi nu se poate comporta conform rânduielilor, fiind dat afară din obşte, a venit să se răzbune pe Părin­tele Stareţ Iustin Pârvu. Întâmplător, sub lama cuţitului ucigaş a căzut un alt preot, fost coleg de închisoare cu Stareţul, cu care şi semăna…

Cu acest articol cred că mi-am făcut „pri­eteni”, care-mi vor cere poate şi caterisirea, sau cel puţin mă vor chema în Consistoriu, unde deja sunt membru la al doilea mandat, numit chiar de Prea Fericirea Sa, Patriarhul Teoctist. Aici am fost deja în postura de jude­cător şi de procuror în acest For de disciplină. Totdeauna însă am pledat pentru pedeapsa minimă, am respectat prezumţia de nevino­văţie şi am ţinut cont de intenţia faptei”.

***

CE SE MAI AUDE DE TANACU? – Interviu cu parintele Justin Parvu, staretul Man. Sfintii Arhangheli, Petru-Voda,

(aparut in nr. 4/2009 al revistei “Atitudini”)

“- Părinte, cu ocazia acestor sărbători, aţi putea să adresaţi un cuvânt de încurajare pentru Părintele şi maicile de la Tanacu, care suferă închisoare pe nedrept?

– Dar eu am stat 16 ani închis, fără să am privilegiul de a mă bucura de sărbătorile acestea frumoase ale Ortodoxiei în libertate, în sânul familiei sau în sânul Bisericii. Dar am avut marea bucurie să simt că, aşa prigonit cum eram, sunt de fapt în chiar sânul Părintelui ceresc. Aşa şi părintele Daniel, dacă reuşeşte, să se bucure de starea asta de umilinţă şi smerenie, trăind într-o lume a tâlharilor, lipsită de orice bun simţ. El trebuie să gândească anume că nu suferă degeaba, ci undeva, în trecutul lui, al părinţilor, moşilor sau strămoşilor lui, cineva a făcut o greşeală şi acum a picat pacostea pe el ca să ducă să răscumpere povara asta a trecutului. Şi această cruce nu este o osândă, ci ea este o mare vrednicie. Cât priveşte anii pe care îi duce în puşcărie, sunt nişte ani, nu obişnuiţi – pentru că una e să stai într-o elită de oameni de deţinuţi politici, aşa cum am stat noi în închisori, şi alta este să stai într-o mocirlă de haiduci, de borfaşi, de ţigani, de tot ce are societatea mai urât. Desigur că îi vine foarte greu lucrul acesta, dar cu cât va răbda acum această stare de lucruri, cu atât Dumnezeu îl va pune într-o stare mai aleasă, în care se va bucura de toată necinstea şi orbirea acestor oameni care l-au pus acolo.

– Sfinţia voastră cum aţi privit această poveste dureroasă cu Tanacu?

– Bineînţeles că procesul Tanacu nu este un proces obişnuit pentru nişte oameni oarecare ai dreptului civil, juridic; acest proces necesita oameni capabili să înţeleagă procesul spiritual al evenimentelor, oameni ai Bisericii. Pentru că este lucru puţin credibil ca un tânăr intrat la mănăstire la 14-15 ani să ajungă un criminal ordinar şi să fie acuzat de crimă. Pentru că adevărul care s-a pus în valoare a fost numai ceea ce s-a prezentat în gazetă. Şi tot primele informaţii ale ziarelor au fost preluate mai departe şi de toate instanţele judecătoreşti. La aceasta a mai contribuit şi atmosfera creată de cei ce s-au lepădat de el – pentru că el a fost un preot care a cam incomodat, din toate punctele de vedere, mă refer la conducerea bisericească pe care a avut-o acolo. Acest proces trebuia să revină unei comisii foarte serioase, mai exact unor duhovnici, unor oameni care să cunoască rânduielile bisericeşti şi care le mai şi pun în aplicare. Pentru că avem de-a face cu nişte oameni care nu au habar de rânduiala citirii molitfelor Sfântului Vasile cel Mare, rânduiala de alungare a duhurilor necurate care stăpânesc sufletul unui om.

– Deci aceste rânduieli nu sunt ceva străin de duhul Bisericii…

– Era de datoria Bisericii să explice însemnătatea rânduielilor şi rugăciunilor care se citesc la cei bolnavi cu trupul, sau cu sufletul, pentru că Evanghelia spune clar că nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi – de aceea Însuşi Mântuitorul îndeamnă bolnavii să alerge la rugăciunile preoţilor, iar preoţii au datoria de a primi orice bolnav care vine să le ceară ajutorul. Dar, din păcate, ierarhia bisericească nu numai că ca nu a explicat însemnătatea rugăciunilor Bisericii, ci s-a lepădat chiar de unele rânduieli bisericeşti, întocmite cu atâta grijă şi evlavie de Sfinţii şi marii Părinţi ai Bisericii. De unde să aibă judecătorul noţiuni în ce priveşte cazurile de demonizare şi întreaga viaţă a cultului nostru ortodox? Un om normal nu şi-ar putea imagina ca un preot, care a dat dovadă de dragoste şi devotament faţă de enoriaşii săi, să răstignească un copil, fata aceasta, că a legat-o, lăsând-o în chinuri să moară de foame şi de sete. Numai un om bolnav putea să se gândească la aşa ceva. Dar în spatele acestor regizări este de fapt un sistem demonic, care urmăreşte să denigreze Biserica Ortodoxă, regie la care din păcate au participat chiar fii ai acestei Biserici. Păi ce ar face ei într-un spital de nebuni, de alienaţi? Nu-l pune pe cel bolnav în cămaşa de forţă? Nu-l ţine legat acolo de picioarele patului câte 24 de ore? Şi cine ştie dacă îi mai dă careva o cană de apă. Dar câţi mor acolo şi nu mai cercetează nimeni? Că intră cu o boală în spital şi ies cu cinci boli – de aceste lucruri nu se mai interesează nimeni.

– Oare cât de intenţionaţi au fost oamenii aceştia de la Tanacu să ucidă? Oare era pentru prima dată când Părintele Daniel citea molitfe de dezlegare unor demonizaţi?

– Păi, îmi aduc aminte, pe vremea mea, eram începător la mănăstirea Durău, prin 1938. Era a treia zi de Paşti şi oamenii continuau să vină la mănăstire cu cei bolnavi cu căruţele cu boi. Şi se aud dint-odată ţipete şi răcnete – o femeie de la Fărcaşa era grav bolnavă, demonizată. O prietenă de-a iei a legat-o cu nişte aţe, a pus-o în căruţă şi a adus-o la mănăstire. Părintele Pahomie, bătrânul, le spune credincioşilor: „Din seara asta ţine toată lumea post şi rugăciune, până când i se citesc toate rugăciunile necesare”. Şi părintele s-a apucat de citit molitfele, cu ea bolnavă, în faţa icoanei Maicii Domnului; o ţineau vreo trei femei. Când ajunge părintele pe la molitfa a treia a Sf. Ioan Gură de Aur, sare femeia în sus de sub epitrahil şi se repede în gâtul părintelui. Cu greu au reuşit credincioşii să-i scoată mâinile din gâtul părintelui. El, chiar dacă era mai ameţit, nu a renunţat la citit şi a mers mai departe cu molitfele. Şi i-a citit în seara aceea, i-a citi la miezul nopţii, i-a citit a doua zi, şi a adormit femeia. A dormit liniştită vreo patru, cinci ore. Când se trezeşte, nu mai avea nimic, era complet sănătoasă. Iată unul din efectele acestor rugăciuni. Şi la câte astfel de cazuri n-am mai fost eu martor!

– Da, se pare că Biserica s-a pliat întocmai poziţiei mass-mediei şi era cât pe ce să desfiinţeze aceste practici şi rugăciuni din viaţa bisericească.

– Bine, dar cine au întocmit aceste molitfe? Cele mai cunoscute sunt încă din secolul IV, molitfele Sf. Vasile şi apoi cele ale Sf. Ioan Gură de Aur. Cine spune să nu se mai citească molitfele Sfântului Vasile este ca şi cum ar spune că nu mai sunt valide rugăciunile în Biserica Ortodoxă. Am terminat – nu se mai face Maslu, nu se mai fac rugăciuni pentru bolnavi, şi poate nici un soi de rugăciune. Şi atunci probabil ne vom aştepta la o vindecare aşa din senin, în afara harului lui Dumnezeu. Şi Tainele ce rol mai au, dacă noi spunem că este o înapoiere a Bisericii prin citirea acestor vechi rânduieli? Dacă citim molitfele Sf. Vasile nu înseamnă că ne întoarcem în Evul Mediu, că asta ar însemna că dacă citim Evanghelia ne întoarcem în antichitate. Şi în Evul Mediu nu au fost Sfinţi care se rugau pentru lume? Câţi nu se fac sănătoşi prin aceste rugăciuni din tradiţia bisericească? Nu este o tradiţie inventată de Părintele Daniel de la Tanacu, este o practică folosită de vechii Părinţi ai Bisericii şi, cu toate că erau mai înapoiaţi, vindecau mai multe suflete decât vindecăm noi, cei păcătoşi de azi. Păi, câţi părinţi nu vin aici, la mine, cu copiii lor care nu pot dormi noaptea? Plânge şi răcneşte bietul copil de parcă n-ar fi om. Ei bine, aceşti copii capătă astfel vindecare, liniştire, chiar dacă medicii nu le găsesc nici o cauză şi nu le acordă nici o şansă. Însă, să ştiţi că toate aceste metode de denigrare a Bisericii nu vor putea opri credinţa poporului român, care dintotdeauna a alergat şi va alerga la rugăciunile Bisericii de tămăduire a neputinţelor trupeşti şi sufleteşti, care se înmulţesc din ce în ce mai mult.

Si dacă acest caz de la Tanacu a avut un sfârşit tragic, asta nu înseamnă că părintele a făcut-o cu intenţie. Şi judecata care a fost făcută, a fost pripit făcută. Iar ca un judecător să poată face o judecată dreaptă, trebuie să fie un om credincios, un om duhovnicesc….. În viaţa bisericească nu se merge cu calcul, cu dovezi şi cu părerile gazetarilor. Trebuiau adunaţi vreo patru, cinci duhovnici îmbunătăţiţi din ţara asta, să-l fi pus la încercare, în ce măsură este sănătos cu mintea, cu sufletul şi cu inima şi aceştia să dea un verdict, oameni care cunosc viaţa şi realitatea duhovnicească a lucrurilor. Iar dacă totuşi este condamnat, mai există şi nişte protecţii, pentru că acest om a servit Biserica lui Hristos – era firesc un regim adecvat. Pentru că trebuie să-l redai societăţii mai bun decât l-ai luat. Care este rolul închisorilor? Nu îl vâri acolo şi nu-l mai vezi zece ani până când a ieşit din puşcărie, ci urmăreşti o îndreptare a lui…

– Dar omul acesta sigur stă nevinovat, şi bineînţeles şi măicuţele dimpreună cu el.

– Toate aceste lucruri rămân o pată puternică pe seama Bisericii Ortodoxe. Începând din secolul IV şi până astăzi, există în molitfelnicele bisericeşti aceste tipuri de rugăciuni, de exorcizare şi timp de atâtea secole poporul s-a servit de ele. Este o necinste şi insultă adusă popoarelor creştine, implicit. Cine nu cunoaşte măreţia acestor molitfe ale Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur, stâlpii Ortodoxiei, nu cunosc şi nu trăiesc nimic din ortodoxia noastră.

Rugăciunile de exorcizare sunt consemnate în mai multe manuscrise, astfel: cele mai vechi mss. cu textul original sunt: – pt. Molitfele Sf. Ioan Gură de Aur – Sinaiticus 982 (sec. 13), f. 120; – pt. Molitfele Sf. Vasilie cel Mare – Cryptensis G.b.2 (sec. 11 ), Grotaferrata, f. 105; Sinaiticus 973 (sec. 12), f. 106; – pt. Molitfele Sf. Grigorie Thaumaturgul – Cryptensis G.b.2.VI (sec. 13), f. 84. Cele mai vechi rugăciuni de alungare a dracilor sau păstrat în Codex Barberinus Graecus 336, din secolul 8, unul din cele mai importante manuscrise liturgice din lume, în care apare pentru prima dată textul Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur”.

Legaturi: