“MAICA” LAMBRINI (II), o sfântă din Grecia zilelor noastre, dăruită cu mari harisme. EXPERIENȚE ȘI VIZIUNI DUMNEZEIEȘTI LA SFÂNTA LITURGHIE ȘI SFÂNTA ÎMPĂRTĂȘANIE. “Când mergi să te împărtăşeşti, să mergi cu capul plecat şi să te gândeşti pe Cine ai înaintea ta. Nu te uita la ce face unul şi altul”
“[…]
La Sfânta Liturghie şi atunci când se împărtăşea avea anumite experienţe dumnezeieşti. Pe unele dintre ele le destăinuia:
„Tot ceea ce aducem la Proscomidie, vin, lumânări şi pomelnicul cu nume le iau Îngerii şi le duc sus.
Odată am mers la Sfânta Ecaterina. Era prăznuirea unui Sfânt şi am dat hârtiuţa mea cu numele. Dimineaţă, după ce s‑a terminat Sfânta Liturghie, am văzut că pomelnicul meu se afla jos, pe podea, în faţa Sfântului Altar. Când am văzut aceasta, m‑am mâhnit şi am spus:
− Ah, Dumnezeul meu, Sfântă Ecaterina, am venit aici, dar numele mele nu au fost citite.
Noaptea în vis a venit o tânără frumoasă (Sfânta Ecaterina) şi mi‑a spus:
− Te‑ai temut că nu ţi‑au fost citite numele? Le‑am citit eu, chiar dacă nu le‑a citit preotul.
În mâinile ei ţinea o hârtie pe care mi‑a arătat‑o. Atunci am văzut că era hârtia pe care scrisesem numele şi pe care o dădusem preotului să le pomenească la Proscomidie.
Dimineaţă, când Sfânta Liturghie începe, toate sunt foarte frumoase, însă atunci când vine vremea Împărtăşirii, toată biserica este plină de duhuri îngereşti. Atunci le văd ca pe nişte fulgere. Îngerii zboară cu aripile lor mari, iar chipurile lor sunt frumoase, ca cele ale oamenilor. Aceştia sunt sus, iar noi jos. Preotul cântă de aici, psaltul de acolo şi toţi Îngerii merg şi‑l înconjoară pe preot.
Apoi vine Sfânta Împărtăşanie. Vezi în Sfintele Uşi pe Hristos întreg. Îl vezi pe preot spunând «Cu frica lui Dumnezeu…». Iar El spune «Aici Eu sunt» şi arată Sfântul Potir, că adică Se află înăuntru.
Atunci luăm într‑adevăr carne din Trupul Domnului. În Sfântul Potir Se află cu adevărat Acesta. Devine întreg, un copilaş atâtica, cu un căpşor micuţ‑micuţ, cu mânuţe, cu picioruşe, Hristos întreg, adică Om, şi Se dăruieşte mie, Se dăruieşte ţie şi celorlalţi prin Sfânta Linguriţă. Aceasta are în ea un omuleţ.
Cum să‑L primeşti pe Acesta? Şi totuşi Îl primesc cei păcătoşi, cei întinaţi, cei vicleni, lumea cea rea, ucigaşii, care îl ucid pe celălalt şi apoi îl îngroapă.
Când mergi să te împărtăşeşti, să mergi cu capul plecat şi să te gândeşti pe Cine ai înaintea ta. Pe Cine vei vedea tu acum. Nu te uita la ce face unul şi altul.
Vei privi numai la Sfântul Potir. Cine Se află în Sfântul Potir? Acolo este Însuşi Hristos şi Cel care îţi arată şi Cel care îţi dă acel lucru mic este tot Hristos, nu preotul. Acesta priveşte să vadă cine este vrednic să‑L primească. Celui care nu este vrednic nu I Se dăruieşte. Crezi că toţi se împărtăşesc atunci? Nu, ci numai cel care este pregătit. Iar atunci când mergi să te împărtăşeşti, trebuie să‑L vezi pe Hristos. Nu este nevoie să‑L vezi în realitate, ci să‑L ai în mintea ta. Apoi vine «Pentru rugăciunile…», dar vezi cum pleacă toţi din biserică înainte de «Pentru rugăciunile…». Stai puţin, ca să iei binecuvântarea! După slujbă nu se potriveşte să mergi în vizită, în vreo casă străină, fiindcă vei pierde binecuvântarea. Nu este bine să ieşi afară, să mergi, ştiu eu, în piaţă. Iar dacă este neapărată nevoie, roagă pe cineva care merge la piaţă să cumpere şi pentru tine. Dacă totuşi ieşi din casă, pleacă‑ţi capul, fă‑ţi treaba şi întoarce‑te repede acasă!
Ca să ne împărtăşim trebuie să ne pregătim cam o săptămână cu post şi cu alte nevoinţe”.
Bunica Lambrini avea mare îndrăzneală în rugăciune. Oameni cuprinşi de necazuri îi cereau să se roage şi apoi vedeau roadele rugăciunii ei.
Un văr de‑al ei se afla pe moarte şi nu putea să‑şi dea sufletul. Se chinuia, căci deşi părea că moare, apoi îşi revenea. De aceea, soţia lui a mers şi a rugat‑o pe bunică să vină la cel bolnav ca să facă rugăciune. Ea însă şovăia, deoarece credea că avea să‑l omoare ea. În cele din urmă a mers şi a vorbit cu el. Era un om bun, dar bea. I‑a spus să se spovedească şi apoi, în timp ce bunica se ruga, acela şi‑a dat sufletul în pace.
Odată un nepoţel de‑al ei, care avea cinci ani, era bolnav. Îl duseseră de două ori în Rusia şi se pregăteau să‑l ducă şi a treia oară ca să‑l opereze din nou. Bunica Lambrini nu voia aceasta, fiindcă ştia că nu avea să se facă bine, chiar dacă va mai trăi. În ultima seară, înainte de plecarea în Rusia a mers la chilia ei şi s‑a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu:
„Mai bine să‑l iei lângă Tine, în Ceruri, decât să meargă în Rusia. Acesta este Înger. Să mă învredniceşti şi pe mine, Dumnezeul meu, să ajung acolo. Să se ridice nepoţelul meu de pe tron şi să mă ia şi pe mine”.
A auzit un „da” în rugăciunea ei şi atunci a mulţumit lui Hristos. Pe la ora 3 noaptea copilul a murit. Lambrini plângea de bucurie. Îndată după aceasta a luat făină ca să facă prescură.
De‑a lungul vieţii ei, bunica Lambrini nu a uitat dorul după viaţa monahală, Astfel, după adormirea soţului ei, a luat hotărârea să‑şi împlinească visul. La vârsta de aproximativ şaptezeci de ani a mers la o mănăstire din acele părţi, unde, potrivit canonului dat ei de duhovnic, trebuia să rămână cincizeci de zile pentru Paşti, patruzeci pentru Crăciun şi cincisprezece pentru Postul Adormirii Maicii Domnului. Ea însăşi a cerut să rămână pentru totdeauna la mănăstire, dar între timp duhovnicul a adormit, iar monahiile şi‑au exprimat nemulţumirea faţă de dorinţa ei de a rămâne acolo. Din nou bunica Lambrini, dând dovadă de ascultare şi de răbdare, a primit netulburată această hotărâre a lor şi s‑a întors liniştită acasă, unde şi‑a continuat nevoinţele şi a început să se pregătească pentru adormirea ei.
Domnul Andrei Nicolau din Kolomodia Artei consemnează:
„Părinţii mei, şi mai ales bunica mea, încă de când eram mic îmi vorbeau despre bunica Lambrini şi despre harismele ei. Bunica mea o urma pretutindeni, la toate bisericile la care se ducea, şi mergeau ore întregi pe jos. Eu nu dădeam prea mare importanţă la ceea ce auzeam despre nesfârşitele ore de rugăciune, despre somnul puţin (două ore în decursul celor douăzeci şi patru), despre harismele ei. O respectam ca pe o femeie în vârstă ce era, dar cu cât creşteam, vedeam că se supunea cu bucurie la nevoinţe mari şi aspre (posturi şi privegheri). Observam că de fiecare dată când se împărtăşea, chipul ei strălucea. Când mă întâlnea după Sfânta Liturghie, mă mângâia cu dragoste pe cap şi atunci simţeam că nu mai păşesc pe pământ. Aceasta mă făcea să caut să fiu cât mai mult în preajma ei.
Într‑o vară, după ce am terminat prima clasă de şcoală primară, bunica Lambrini a mers împreună cu alte femei şi a deschis Biserica Sfinţilor Arhangheli din satul Lutrotopos (Arta). Împreună cu ele am mers şi eu cu mama mea şi am dormit o noapte în biserică. Era noapte şi bunica cânta ceva dintr‑o carte. Atunci eu m‑am ridicat şi am început să mă plimb prin biserică, care era luminată de câteva lumânări aprinse. Apoi am deschis uşa Sfântului Altar, am intrat înăuntru, am înaintat doi‑trei paşi spre Sfânta Masă şi îndată m‑am oprit. Atunci am auzit paşii unui om care se apropia de mine. Am văzut două‑trei umbre ce se aflau împrejurul Sfintei Mese venind spre mine şi înconjurându‑mă. Atunci m‑am înfricoşat şi îndată am ieşit din Sfântul Altar. Mama mea, care mă căuta, văzându‑mă, m‑a certat. Atunci bunica Lambrini i-a spus:
− Nu certa copilul! Acesta este un copil mic şi fără de păcat. Să ştii că Puteri cereşti l‑au înconjurat!
Atunci am înţeles că bunica Lambrini văzuse aceleaşi lucruri ca şi mine, chiar dacă se afla în afara Sfântului Altar. De atunci am înţeles că nu era ca ceilalţi oameni.
Mai târziu, când am ajuns în vârstă şi bunica trecuse de optzeci de ani, am găsit‑o odată la cişmeaua din curte, dar înainte de a o saluta am observat că, aşa cum stătea aplecată, cocoaşa ei se mărise. Nu am apucat să mai înaintez un pas că bunica mi‑a şi citit gândul şi, ridicându‑şi capul, mi‑a spus:
− Ai văzut, fiul meu, cum am devenit din pricina cititului mult, toată ziua fiind aplecată asupra cărţilor cu multă rugăciune şi pocăinţă către Domnul şi nădăjduind să aflu şi eu un mic sălaş în casa Lui?
Se distingea prin marea ei smerenie. Spunea:
− Eu nu sunt nimic. O ţărancă săracă şi neştiutoare de carte.
Dar deşi nu ştia carte, discuta cu multă uşurinţă cu oameni instruiţi. Vorbea zece minute şi spunea lucruri pe care alţii nu puteau să le spună în câteva ore. Profesorul nostru, teologul, timp de jumătate de oră a încercat să ne explice ce este minunea şi la sfârşit n‑am înţeles mare lucru. Bunica, atunci când am întrebat‑o, ne‑a răspuns:
− Este foarte simplu. Tot ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu.
Odată arăta la televizor bisericile din Cipru, care fusese ocupat de turci, biserici pe care aceştia le transformaseră în staule şi în magazii. Atunci am întrebat‑o pe bunica ce zice Domnul despre aceasta, iar ea a răspuns plină de întristare:
− De atunci de când turcii au transformat Sfânta Sofia în geamie, Maica Domnului a plecat dinăuntru şi stă afară lângă uşă şi plânge. Plânge mereu pentru că i‑au luat casa. Dacă ai fi putut s‑o vezi pe Maica Domnului cum plânge, nu ai mai fi dormit multe zile.
− Ai să vezi peste puţin timp ce va păţi Turcia.
Şi într‑adevăr, în scurtă vreme au avut loc cutremurele despre care se ştie.
Am întrebat‑o dacă există şi alţi oameni în Grecia care să aibă aceeaşi harismă. Atunci ea, după ce a privit puţin la Cer, mi‑a răspuns:
− Da, există, deoarece credinţa noastră este vie. Este cineva dintre noi pe care Domnul l‑a ridicat la o mare înălţime duhovnicească. Stă lângă graniţa cu Albania. Am fost acolo de cinci‑şase ori şi săptămâna trecută am mers din nou.
Şi pe când spunea acestea chipul ei strălucea de bucurie.
Vorbea despre evenimente care aveau să se petreacă în viitor.
«Vei vedea, spunea ea, lucruri pe care nici nu ţi le poţi închipui. Vei vedea valuri mari cât o casă cu două etaje distrugând oraşe şi sate şi puţini vor fi cei care vor scăpa».
«Vei vedea, mai spunea ea, copii mergând în excursie şi cărora diavolul le iese înainte cu secera şi le taie capetele».
După puţin timp s‑a petrecut în Macedonia faimosul accident în care au murit mulţi copii.
«Nu pot, îmi spunea ea, să‑ţi descopăr mai multe, căci altfel păcătuiesc. Pentru cele pe care ţi le spun am primit binecuvântare de la Domnul».
Pe data de 7 septembrie 2002 am vizitat‑o, iar ea părea că mă aşteaptă. Când m‑a văzut mi‑a spus:
− Peste puţine zile eu voi pleca din această viaţă. Nu ştii cu câtă bucurie aştept această clipă!
Mi‑a dat atunci şi unele sfaturi, precum acela de a posti miercurea şi vinerea, de a nu lucra în sărbători, de a merge cât mai des la privegheri şi multe altele. Apoi mi‑a spus:
Doamna Vasilica Tzurmana din satul Komeno (Arta) mărturiseşte:
„Odată, într‑o biserică din Arta am auzit pentru prima oară vorbindu‑se despre Lambrini şi despre harismele ei duhovniceşti şi am simţit o dorinţă puternică de a o cunoaşte. Am mers, aşadar, la casa ei sărăcăcioasă împreună cu o rudă de‑a mea care o cunoştea. De atunci, timp de aproape patruzeci de ani, până când a plecat din această viaţă, am urmat‑o pretutindeni în pelerinaje, la privegheri, la Liturghiile ce se săvârşeau în diferite biserici şi în care ea priveghea în nopţile de dinainte.
Mătuşa Lambrini se ruga şi citea multe ore şi dormea foarte puţin. Odată i‑am cerut ajutorul. Soţul meu juca cărţi şi neglija casa. Ajunsesem într‑o situaţie dificilă.
− Nu te teme, mi‑a spus ea, pe toate le va aranja Domnul Iisus Hristos. Ajunge să dovedeşti că ai credinţă în El.
Apoi mi‑a cerut să mă scol la ora 3 dimineaţa şi să mă rog făcând patruzeci de metanii. Mi‑a dat să citesc şi nişte rugăciuni şi mi‑a spus că se va ruga şi ea ca să ne ajute Domnul.
Am făcut aşa cum mi‑a spus mătuşa Lambrini, dar fără să ştie soţul meu, şi după patruzeci de zile toate s‑au schimbat deodată. Soţul meu nu a mai jucat cărţi, ci a început să muncească la câmp şi să se ocupe de familie. Astfel, starea noastră economică s‑a îmbunătăţit.
Odată am mers împreună cu mătuşa Lambrini şi cu alte femei la o biserică şi am înnoptat în ea. După ce şi‑a terminat rugăciunile, Lambrini s‑a întins ca să se odihnească. Pe mine însă nu mă lua somnul. Deodată, am auzit‑o pe mătuşa Lambrini suspinând în timp ce dormea, de parcă ar fi muncit şi ar fi fost foarte obosită. Aceasta a durat puţin. M‑am ridicat şi i‑am atins mâinile şi picioarele: era ca şi cum aş fi apucat un mort. Atunci am înţeles că mătuşa Lambrini plecase iarăşi din trup într‑un chip mai presus de fire. Spre dimineaţă am auzit‑o iarăşi suspinând. «Acum cred că s‑a întors», m‑am gândit în sinea mea. Când s‑a trezit am întrebat‑o:
− Astă‑noapte ai plecat? Unde ai fost?
Atunci ea mi‑a răspuns:
− Am luat‑o pe cutare (şi mi‑a spus numele unei femei din grupul nostru) şi am înfăţişat‑o înaintea Domnului.
Odată am avut de înfruntat o mare încercare. Am zăcut la pat timp de şase luni suferind de nişte dureri puternice de mijloc. Nu mă puteam mişca şi deşi m‑au consultat mai mulţi medici, starea mea se înrăutăţea. Într‑o zi mătuşa Lambrini a venit să mă viziteze.
− Nu te nelinişti, mi‑a spus ea, căci peste puţin timp te vei vindeca cu desăvârşire.
Tot în acea zi o cunoscută de‑a mea mi‑a spus că mătuşa Lambrini, înainte de a veni la mine, a mers în biserica din satul meu şi s‑a rugat în genunchi mult timp înaintea icoanei Adormirii Maicii Domnului, în cinstea căreia este afierosită această biserică. Peste puţine zile, cu ajutorul unui medic am început să merg pe picioarele mele. De atunci şi până astăzi, timp de optsprezece ani, nu am mai avut nici cea mai mică durere de mijloc. Chiar şi după adormirea ei, în clipele grele ale vieţii mele o chem în rugăciune şi întotdeauna primesc ajutor.
Într‑o vară aveam dureri de cap şi ameţeli care probabil se datorau căldurii. M‑am întins să mă odihnesc, după ce mai întâi am cerut ajutorul ei. În vis am văzut că vine lângă mine şi mă acoperă cu un cearşaf. Dimineaţă, când m-am trezit, eram complet sănătoasă”.
Doamna Maria Dragataki din Arta povesteşte:
„Am învăţat multe lângă bunica Lambrini mergând împreună cu ea la nenumărate privegheri de toată noaptea şi în pelerinajele pe care le organiza ea însăşi. Mi se adresa cu expresia „copilul meu” şi aceste cuvinte atingeau cu adevărat sufletul meu. Avea răbdare să‑mi asculte problemele şi întotdeauna găsea soluţii pentru ele. Viaţa ei era sfântă şi foarte smerită. Ce să îmi amintesc mai întâi? Ajutorul pe care l‑a dat mamei mele? Purtarea de grijă şi rugăciunea pe care o făcea pentru copiii mei? Sau marea binefacere pe care mi‑a făcut‑o atunci când, după o operaţie mi‑am pierdut somnul şi, simţindu‑mă descurajată şi pierdută, m‑am dus la miezul nopţii la ea acasă ca să‑i cer ajutorul? Am găsit‑o rugându‑se în genunchi, scăldată de sudoare şi înconjurată de candele şi lumânări. Când m‑a văzut, m‑a întrebat:
− Copilul meu, ce ai păţit în seara asta?
Apoi m‑a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi îndată m‑am liniştit. Să fie bine acolo unde se află şi să mijlocească pentru noi toţi!”.
Domnul A. G. povesteşte:
„Am cunoscut‑o pe bunica Lambrini încă de mic, căci venea în casa noastră ca s‑o vadă pe bunica mea care se afla la pat. Pe atunci o consideram o bătrână neştiutoare de carte. Îi auzeam pe alţii vorbind cu evlavie despre ea şi de aceea, când m‑am întors din primul meu pelerinaj în Sfântul Munte (2002), am mers să o văd şi să‑i dau ceva de binecuvântare. Intrând în chilia ei, am simţit că mă aflu înaintea unui gigant. Atunci am conştientizat, nu ştiu cum, că această femeie era foarte sporită duhovniceşte, atât de mult, încât nu puteam să o privesc, deşi trupeşte era mică de statură.
Discuţia împreună cu ea a fost un praznic duhovnicesc. Pe atunci se discuta mult subiectul buletinelor, care pe mine mă preocupa în mod deosebit. Primele cuvinte pe care mi le‑a spus, fără să‑i vorbesc ceva despre aceasta, au fost:
− Nu trebuie să luăm buletinele care au pecetea.
La următoarele vizite pe care le‑am făcut până la adormirea ei mi‑am dat seama că avea harisma străvederii şi a înainte‑vederii. Îmi descoperea lucruri care erau necunoscute, potrivit logicii omeneşti, iar alteori evenimente care priveau viitorul meu şi care s‑au petrecut întocmai. Uneori aveam în minte să pun o întrebare sau mi se năştea o nedumerire în timpul unei discuţii în prezenţa altora. Atunci ea oprea discuţia, răspundea la întrebarea la care mă gândeam, iar apoi continua discuţia.
În luna mai a anului 2002, când am întâlnit‑o din nou, mi‑a spus că peste două luni avea să plece din lumea aceasta, dar când a văzut că m‑am mâhnit mult, mi‑a spus:
− Ei, am spus şi eu aşa, luni‑ani…
Dar într‑adevăr a adormit peste câteva luni, în octombrie 2002, iar sufletul ei s‑a dus la Domnul pe Care de mică L‑a iubit atât de mult.
În ultima Duminică când a mers la biserică, s‑a împărtăşit, iar Rugăciunile de mulţumire le‑a citit acasă. Luni şi‑a întins toate cărţile pe pat şi, după ce citea câte puţin din fiecare, o însemna cu semnul Sfintei Cruci şi o punea deoparte. Într‑un fel îşi lua rămas bun de la ele, fiindcă atâţia ani de zile ele îi fuseseră cele mai bune însoţitoare. Marţi a chemat‑o pe fiica ei ca să citească împreună Paraclisul Maicii Domnului. Când au terminat, a spus:
− Maica Domnului, îţi mulţumesc că m‑ai ajutat să citesc şi acest Paraclis, căci până joi mai am multe rugăciuni de făcut.
Când fiica ei a întrebat‑o ce va face joi, ea a răspuns:
− Voi merge în locul pentru care am lucrat, dacă am lucrat bine.
Miercuri dimineaţă a cerut să‑i vadă pe nepoţeii ei.
− Mâine voi pleca, le‑a spus ea.
Seara a spus unei nepoate de‑a ei:
− Acum eu voi pleca. Să mergi să‑i spui tu Statulei, ca să nu se mâhnească. L‑am rugat pe Dumnezeu ca să mă lase să trăiesc până ce se va maturiza Statula şi va înţelege ce este cealaltă viaţă.
La un moment dat s‑a ridicat din pat, şi‑a deschis larg braţele şi a spus celor aflaţi acolo:
− Veniţi acum cu toţii să mergem împreună la Ierusalim.
Apoi i‑a îmbrăţişat pe toţi, după care şi‑a însemnat pieptul şi căpătâiul cu semnul Sfintei Cruci şi s‑a întins.
Atunci Statula i‑a scos pe toţi ceilalţi afară şi împreună cu soţul ei au aprins o lumânare şi au citit rugăciunile, întocmai cum îi poruncise mama ei Lambrini. Când au terminat rugăciunile, s‑a auzit un suspin uşor şi sufletul lui Lambrini Veţios a zburat ca o pasăre la Cer în ziua de joi, 17 octombrie 2002.
La mormântul ei vin mulţi oameni şi se închină. Se roagă şi primesc putere. O femeie, care îi cerea sfatul mătuşii Lambrini atunci când trăia, era mâhnită, fiindcă soţul ei urma să facă o operaţie complicată de inimă. După ce s‑au închinat la mormântul ei şi s‑au rugat, s‑au întors acasă. Noaptea în vis a văzut‑o pe bunica Lambrini care i‑a spus:
− Nu te mâhni, căci bărbatul tău se va face bine. Dar înainte de a merge la spital, să faci o prescură şi să o duci la biserică.
Într‑adevăr, a făcut prescura şi toate au mers bine.
Aceasta a fost Lambrini Veţios, o ascetă ce postea mereu, priveghea în fiecare noapte, citea şi se ruga neîncetat. Îl iubea pe Hristos, vorbea mereu despre El şi toată fiinţa ei răspândea mireasma trăirii în Hristos. Ajuta mulţi oameni cu harul pe care îl avea. S‑a învrednicit să vadă încă din această viaţă Raiul şi iadul. În timp ce se ruga, i se arătau uneori Hristos, Maica Domnului, iar alteori Sfinţi.
Vedea de mai înainte ceea ce avea să se întâmple şi adeseori spunea că ne aşteaptă ani foarte grei. Se mâhnea pentru copiii mici şi spunea:
− Dacă ar şti prin ce vor trece!…
Dar apoi completa îndată:
− Are grijă Dumnezeu… îi va iconomisi pe creştini.
Mai spunea că Hristos nu o lasă să descopere mai multe.
Veşnică să‑i fie pomenirea! Amin.
(din Ierom. Eftimie Athonitul, Asceți în lume, Editura Evanghelismos – 2009)
Legaturi:
DIN PROFETIILE CUVIOSULUI AMBROZIE LAZARIS: “Vor veni ani grei, dar nu va temeti!”
MAMA BLONDINA († 24 mai 1971) – O MARE MUCENICA A VREMURILOR NOASTRE
Doneaza pentru filmul "Scrum"
1 Commentariu la ““MAICA” LAMBRINI (II), o sfântă din Grecia zilelor noastre, dăruită cu mari harisme. EXPERIENȚE ȘI VIZIUNI DUMNEZEIEȘTI LA SFÂNTA LITURGHIE ȘI SFÂNTA ÎMPĂRTĂȘANIE. “Când mergi să te împărtăşeşti, să mergi cu capul plecat şi să te gândeşti pe Cine ai înaintea ta. Nu te uita la ce face unul şi altul””