“Bunica” LAMBRINI VEȚIOS (†17 octombrie 2002) – VIAȚA MINUNATĂ A UNEI SFINTE CĂSĂTORITE DIN ZILELE NOASTRE, dăruită cu mari harisme și viziuni duhovnicești. EXPERIENȚA CUTREMURĂTOARE A IADULUI ȘI A RAIULUI, întâlnirea cu Maica Domnului și cu îngerul păzitor, SFATURI DUHOVNICEȘTI: “Te‑ai hotărât să te căsătoreşti? Vei face răbdare, şi nu puţină, ci multă” (I)

19-10-2017 Sublinieri

Lambrini Vețios

Lambrini s‑a născut în 1918 în satul „Sfânta Paraschiva” din provincia Arta. Părinţii ei, Spiridon Driva şi Teodora, erau dintre cei mai înstăriţi oameni din sat şi mai aveau încă trei băieţi. Lambrini era cea mai mică, iar fraţii ei o iubeau nespus de mult pentru caracterul ei şi pentru purtarea ei cea bună faţă de ceilalţi. A crescut potrivit principiilor creştine. Încă de mică a învăţat să‑i iubească pe oameni şi să trăiască potrivit poruncilor lui Dumnezeu. A terminat numai şcoala primară şi citea cu nesaţ Sfânta Scriptură şi alte cărţi duhovniceşti.

„Eram de opt ani, povesteşte ea, şi stăteam pe un scăunel în curtea casei. Ţineam în mână o Biblie mică, mă entuziasmasem de ea şi-mi plăcea să citesc. Citisem pasajul: «Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică». Aceste cuvinte au intrat în inima mea şi am început să‑L iubesc foarte mult pe Domnul. Din acea clipă mi s‑a aprins dorinţa de a intra în viaţa monahală. Îmi spuneam în sinea mea: «Nu vreau nimic, nici ogoare, nici averi, ci voi merge să devin monahie».

Atunci S‑a arătat înaintea mea un Om Care era îmbrăcat cu veşminte preoţeşti. Mi‑a plăcut mult chipul Său, era foarte frumos. Îl priveam şi mă minunam. Deodată m‑a întrebat:

− De ce te minunezi de Mine? Şi mânuţele tale tot Eu le‑am zidit şi eşti şi tu frumoasă ca şi Mine.

− Pe mine m‑a născut mama mea, care acum se află în bucătărie. Să o strig?

− Nu, Eu pe tine te vreau, şi zicând acestea, mi‑a luat părul în mână. Acesta cine l‑a făcut?

− De vreme ce Tu m‑ai zidit, înseamnă că tot Tu l‑ai făcut şi pe acesta.

− Da, mi‑a răspuns El. Acum ce vei face, ce fel de viaţă vei alege?

− Această carte mi‑a aprins dorul după Marele meu Dumnezeu. Vreau să mă desfătez de El. Acesta va lucra pentru mine, iar eu pentru El.

− Fiica mea, vei deveni mare şi vei lucra şi tu pentru Mine.

− Cine eşti Tu?

− Cel care ai spus. De vreme ce asta vrei, să mănânci miercurea şi vinerea pâine şi usturoi. Tu eşti un copil bun, însă Eu am şi alţi copii buni. Va veni o zi când îi voi aduna pe toţi aceşti copii buni.

Apoi S‑a făcut nevăzut”.

După aceasta a început să se nevoiască şi mai mult, să postească, să se roage şi să se pregătească să se afierosească lui Dumnezeu. Duhovnicul ei era părintele Mitrofan, egumenul Mănăstirii Rovelista din Arta.

„De mică voiam să devin monahie, povesteşte ea. Când am împlinit şaptesprezece ani, am mers la mănăstire şi i‑am spus stareţului că vreau să devin monahie.

− Să vii, fiica mea! mi‑a spus el.

A doua zi au venit părinţii mei şi au făcut mare scandal ca să mă ia înapoi. Egumenul, când i‑a văzut că erau furioşi, mi‑a spus să mă întorc acasă şi să aştept până voi mai creşte, iar apoi să vin din nou.

Rudele mele m‑au luat înapoi şi după câteva zile au început peţitul. Eu însă mă împotriveam şi aduceam mereu pretexte. Când au văzut aceasta, m‑au întrebat ce vreau să fac, iar eu le‑am spus:

− Mă voi ruga toată noaptea şi ce‑mi va spune Dumnezeu, aceea voi face.

Şi m‑am rugat zicând:

− Dumnezeul meu, un singur lucru Îţi cer. Să‑mi dai binecuvântare să mă însoţesc şi eu cu Mirele ceresc, aşa cum fac sufletele bune. Să nu mă însoţesc cu bărbat pământesc.

Atunci am auzit o voce spunându‑mi:

− Te avem în grijă. Într‑o bună zi vei fi a Noastră. Acum însă trebuie să te însoţeşti cu bărbat pământesc ca să te întăreşti. Să pui frâu gurii, picioarelor, mâinilor, trupului.

− Să pun frâu trupului? Dar mă trimiţi la căsătorie?

− Da, Eu te trimit, doar şi trupul este binecuvântat. Vei avea multe încercări.

Eu însă am continuat să mă rog pentru ceea ce este mai bun, şi anume ca să devin monahie, dar acea voce îmi spunea:

− Cel mai bun lucru pentru tine este să te căsătoreşti, ca să fii încercată, să te coci. La mănăstire dacă vei merge, nu te vei chinui atât de mult. Acolo tot ce fac ceilalţi vei face şi tu, fie de mănâncă, fie de se roagă. În lume însă vei întâlni răutate, invidie. Noi am terminat ce am avut de spus. Ia, aşadar, putere şi luminare şi lucrează cât poţi!

Am lucrat în toată viaţa mea, m‑am nevoit. Socrii mei nu mă voiau, mă izgoneau, mă ocărau cu cuvinte urâte. Am trecut prin toate câte mi‑a spus acea voce, Care era Duhul Sfânt”.

Astfel, după ce a împlinit douăzeci de ani, au măritat‑o cu Aristidis Veţios din Kolomodia – Arta şi au dobândit doi copii, pe Spiridon şi pe Statula.

Viaţa ei nu a fost deloc uşoară în familia soţului ei, fiindcă în aceeaşi casă trăiau treisprezece persoane şi fiecare avea capriciile sale şi felul său de a gândi. Mai ales socrul ei se purta faţă de ea foarte urât, o dispreţuia şi o rănea prin cuvintele sale. Lambrini însă a reuşit să le treacă pe toate cu răbdarea. La ocările lui ea îi răspundea:

− Spune‑mi orice vrei. Eu sunt mută.

Şi din partea soţului ei avea greutăţi. Odată, pe când se afla la priveghere la Biserica Sfântului Fanurie din satul vecin Glikorizo, a auzit o voce spunându‑i:

− În această clipă casa ta arde.

După ce s‑a terminat privegherea, s‑a întors pe jos împreună cu celelalte femei. Când a ajuns acasă, a găsit cărţile ei arse şi aruncate afară, iar pe soţul ei strigându‑i ca un ieşit din minţi să plece din casă.

− Nu plec, i‑a răspuns Lambrini. Tu eşti bărbatul meu, iar casa mea este aici. Omoară‑mă, fă cu mine ce vrei, dar eu nu plec.

În acea noapte a rămas încuiată afară, însă ea a răbdat liniştită spunându‑şi:

Ispititorul îl pune…, dar îi va trece. Este un om bun. Pesemne că la cafenea l‑a învrăjbit careva şi de aceea a făcut ce‑a făcut. Până îi va trece mânia…”.

În ciuda atâtor greutăţi şi a lucrărilor agricole obositoare, nu lăsa să treacă nici o secundă din zi fără să se roage şi fără să‑I mulţumească lui Dumnezeu. La câmp, unde mergea să lucreze, lua cu ea şi cărţi duhovniceşti ca să citească şi să se roage. În toată viaţa ei a stricat din pricina desei folosiri patru Ceasloave mari. După cum ea însăşi mărturisea, cărţile erau singura ei avere, iar din citirea lor prindea multă putere.

După ce i‑a dobândit pe cei doi copii ai săi, a trăit cu bărbatul ei ca nişte fraţi. Noaptea, el dormea, iar Lambrini citea cărţi la lumina unei candele şi a unei lumânări.

Mânca un singur fel de mâncare, şi aceea uscată. Şi această rânduială a ţinut‑o toată viaţa. De obicei mânca pâine cu măsline. În primele trei zile ale Postului Mare nu mânca şi nu bea nimic. Se împărtăşea miercuri şi apoi continua postul cel desăvârşit. În zilele în care nu mânca nimic bea pe la ora 3 după‑amiază o linguriţă de apă caldă. Mâncarea ei obişnuită era cartofi fierţi cu oţet. Copiii ei o sileau să mănânce, dar ea nu voia, ci zicea:

− Nu vă necăjiţi, căci nu voi muri de foame. Rugăciunea este hrana mea. Trupul îl voi îngriji pentru că este locuinţa sufletului meu. Când va veni timpul voi mânca. Nu vă neliniştiţi!

Dimineaţa fiica ei îi făcea o cafea, iar după‑ amiază, când mergea să ia ceaşca, o găsea neatinsă. De Paşti, când se aşezau la masă cu toţii, Lambrini vorbea mai întâi despre Dumnezeu. Abia după aceea, fiind silită de ceilalţi, mânca o lingură de iaurt sau lua un vârf de furculiţă de salată. Spunea:

− Astăzi este cea mai mare sărbătoare. Astăzi a înviat Hristos. Dacă ar fi venit de pe lumea cealaltă un copil de‑al meu care a murit, eu aş mai fi putut mânca? Nu, ci mi‑aş fi împodobit casa ca să‑l întâmpin.

În ultimii ani ai vieţii a mâncat doar pâine, apă şi oţet. Odată a trebuit să meargă la Atena, deoarece fratele ei se opera. O cunoscută de‑a ei, care prăjea pâine de porumb, i‑a dat şi ei o felie. A primit‑o cu multă bucurie, fiindcă ştia că femeia aceasta încrustase semnul Sfintei Cruci pe pâine. Când s‑a întors de la Atena i‑a mulţumit femeii care îi dăduse felia de pâine şi i‑a destăinuit că acea felie a fost mâncarea ei pentru toată săptămâna pe care o petrecuse în Atena.

„Mâncam în fiecare zi câte puţin şi venea Domnul şi o înmulţea”, a povestit ea.

Înainte de adormirea ei, pentru o perioadă, s‑a mulţumit doar cu o linguriţă de agheasmă, anaforă şi, fireşte, Sfânta Împărtăşanie. Unei persoane care a întrebat‑o ce a mâncat i‑a răspuns că a mâncat doar anafora ce a păstrat‑o de la Sfânta Liturghie şi că se simţea sătulă. Şi mai spunea că aceasta avea să‑i ţină de foame încă vreo două zile.

După ce şi‑a căsătorit copiii, de la vârsta de patruzeci şi cinci de ani a încetat lucrările agricole şi s‑a dăruit nevoinţei şi rugăciunii. Viaţa ei era o neîncetată rugăciune, făcută acasă şi la biserică, unde mergea regulat şi se împărtăşea des.

Rânduiala ei zilnică era următoarea: dormea două ore în decursul a douăzeci şi patru de ore, noaptea de la ora 3 până la 4,30. Se ruga cu metania în genunchi şi apoi făcea metanii mari. Citea toate slujbele în fiecare zi. Miezonoptica şi Utrenia le citea la lumina slabă a candelei şi a lumânării. Studia mult Sfânta Scriptură şi cărţile patristice. Ziua citea, făcea Slujba Ceasurilor şi rugăciune. Celor care se minunau de ea că putea să‑şi petreacă ziua întreagă în citirea cărţilor sfinte le spunea că timp există pentru toţi. Este de‑ajuns să citeşti chiar şi o singură pagină pe zi, numai să se facă cu credinţă. Toate acestea le făcea cu binecuvântarea duhovnicului ei, părintele Mitrofan, cel care i‑a dat canonul rugăciunii. În Postul Mare citea Pavecerniţa Mare, iar atunci când cineva o întrerupea, nu o citea în continuare, ci o lua de la început.

Atunci când se făcea priveghere la vreo biserică, era întotdeauna prima. De obicei o urmau şi alte femei din satele învecinate. Adeseori aduna femeile noaptea în casa ei şi făceau rugăciune în comun.

De la vârsta de treizeci de ani şi‑a cusut un sac de păr şi l‑a purtat pe trup toată viaţa, pentru asceză şi rea‑pătimire. Nimeni însă nu ştia aceasta. L‑a purtat timp de cincizeci şi patru de ani şi niciodată nu l‑a spălat. Înainte de adormirea ei i‑a poruncit fiicei sale să nu‑l spele niciodată. Toţi cei care l‑au văzut mărturisesc că arată de parcă ar fi scos din maşina de spălat şi că răspândeşte mireasmă.

Deşi trăia în lume, dragostea ei pentru monahism şi pentru Biserică au făcut‑o să‑şi preschimbe camera într‑o chilie călugărească. Orice bucăţică de hârtie pe care o găsea şi avea icoana vreunui Sfânt, o lua şi o lipea pe peretele chiliei ei.

Nu iubea banii, era neiubitoare de argint. Singurul lucru care o preocupa era să facă milostenie şi să poată ajuta lumea. Toată pensia ei o dădea milostenie. De asemenea, când copiii ei îi dădeau bani, îi împărţea şi pe aceştia săracilor.

− Banii aceştia pe care îi dau, spunea ea, nu sunt ai mei. Vi se socotesc vouă, căci ai voştri sunt.

Evita să pună mâna pe bani, iar atunci când trebuia s‑o facă, îi apuca cu un şerveţel sau cu o bucată de pânză. Când mergea ca să cumpere ceva, deschidea portofelul sau şerveţelul şi băcanul îşi lua singur de acolo cât îi trebuia.

Adeseori ieşea noaptea din casă pe ascuns, ca să nu fie văzută, şi mergea la familii sărace, lăsa la poartă ce avea şi pleca.

Brutarului îi dăduse comandă să aprovizioneze cu pâine o familie săracă, fără să afle cineva ceva. A spus aceasta doar fiicei sale cu puţin înainte de adormire şi i‑a lăsat ca legământ să continue milostenia. Lambrini sfătuia:

− Mare binecuvântare are omul care face milostenie! Când faceţi milostenie, să nu daţi ceva care este pentru aruncat, ci să daţi străinului sau săracului ceea ce este mai bun. Părinţii să nu se mâhnească dacă nu au să lase avere copiilor lor, ci să se îngrijească de sporirea lor cea după Dumnezeu, iar celelalte le va rândui Domnul.

Mergea şi cerceta bolnavi fără să‑i fie teamă că se va molipsi. Adeseori se împărtăşea mai întâi bolnavul sau cel aflat pe moarte şi îndată după aceea se împărtăşea şi ea, fiindcă nu se temea de moarte, ci dimpotrivă credea că o va aduce mai aproape de Dumnezeu.

Odată a mers să se închine la Sfântul Spiridon în insula Kerkira împreună cu un copilaş pe care îl botezase, fără să aibă la ea bani de drum. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu, s‑au dus şi s‑au întors fără să le ceară cineva bani, nici la autobuz, nici la vapor.

Bunica Lambrini Îl iubea pe Hristos, se nevoia mai mult decât o monahie, se ruga neîncetat şi astfel transmitea Harul dumnezeiesc. Mulţi mergeau să o vadă, să‑i ceară sfatul şi rugăciunile. Autocare întregi opreau la casa ei săracă. Îi primea pe toţi oamenii cu multă răbdare, de multe ori fără întrerupere, de dimineaţa până seara.

Vizitele pe care le primea erau zilnice. Nu exista un program. Fiecare venea când voia şi pleca când voia. Îi primea pe toţi fără să murmure. Când rămânea singură, citea sau se ruga. Pentru a se mai dezmorţi, ieşea şi se plimba puţin, nu prin sat, ci prin livada cu portocali, şi rostea Rugăciunea lui Iisus.

Întotdeauna sfătuia să avem răbdare.

− Noi, creştinii, spunea ea, vom trece aici prin mari încercări, chiar şi în sânul familiei noastre. Însă va trebui să arătăm răbdare, dragoste şi să facem milostenii.

Pe toţi care aveau probleme în familie îi ruga să nu‑şi destrame familiile.

− Ispititorul este cel care vă aţâţă, spunea ea.

Pe tinerii care o vizitau îi sfătuia:

Te‑ai hotărât să te căsătoreşti? Vei face răbdare, şi nu puţină, ci multă. Să mergeţi la biserică regulat, să vă spovediţi, să vă împărtăşiţi şi să vă rugaţi. Dacă le veţi face pe acestea, veţi merge lângă Hristos ca să vă bucuraţi veşnic.

Deşi nu a făcut studii, citea multe cărţi patristice, le înţelegea şi le tâlcuia. Oameni cu studii, chiar şi profesori universitari, mergeau să o asculte pe bunica Lambrini; simţeau o evlavie deosebită pentru ea, fiindcă se dăruise cu totul lui Hristos, dar şi pentru că vedeau Harul dumnezeiesc săvârşind lucruri minunate prin ea. Adeseori mintea ei era răpită şi vedea taine negrăite ale veacului viitor. Rugăciunea ei era ascultată. Cunoştea cele ascunse ale oamenilor şi vedea de mai înainte evenimente din viitor.

„Fiica mea, Statula, povesteşte bunica Lambrini, trecuse de optsprezece ani şi îi venise vremea de măritat. Au început să vină peţitorii, dar pe mine nu mă odihneau deloc. Erau oameni buni şi înstăriţi, dar care îşi pierduseră curăţia trupească. În acei ani cuvântul miresei nu prea avea greutate în alegerea mirelui şi astfel, pentru că mie îmi revenea sarcina alegerii mirelui, voiam înainte de toate să aibă curăţie. Statula nu avea chemare pentru viaţa monahală, precum aveam eu, de aceea trebuia să i se găsească un mire.

Într‑o seară m‑am întins pe pat ca să mă odihnesc şi am luat ca de obicei o carte ca să citesc, însă eram mâhnită că nu se găsea ginerele. Soţul meu dormea separat ca să nu‑l deranjez. De îndată ce a adormit soţul meu, s‑a deschis fereastra singură şi a intrat Îngerul meu păzitor. Mi‑a luat sufletul, iar pe pat mi‑a rămas trupul pe jumătate mort. Am mers mult, fără să ştiu încotro ne îndreptăm. Când am ajuns în Preveza, Îngerul mi‑a spus:

− Nu te opri deloc! Trebuie să ajungem în Levkada.

Eu nu ştiam unde se află Levkada. În cele din urmă am ajuns într‑o insulă şi ne‑am oprit înaintea porţii unei case. Atunci Îngerul mi‑a spus:

− Rămâi aici, iar eu voi deschide uşa. Să priveşti înăuntru!

Când a deschis uşa casei, am văzut un tânăr îmbrăcat în costum, stând în picioare, cu spatele la noi. S‑a întors ca să închidă uşa, căci i s‑a părut că s‑a deschis singură. Atunci l‑am văzut şi din faţă. Îngerul era duh, iar eu imaterială, de aceea tânărul nu ne vedea.

− Îţi place de el? Vrei să‑l iei de ginere pentru fiica ta?

− Este bun, dar suntem departe.

− Înger este şi acesta, precum sunt şi eu.

− Un Înger o va lua pe fiica mea? Ea este om. Cum va lua un Înger?

Însă Îngerul se referea la curăţia acelui tânăr.

− De acum nu vei mai face altă peţire pentru fiica ta, orice îţi vor spune alţii. Datorită unor greutăţi va trebui să aştepţi câţiva ani, dar îl voi face pe ginere să vină singur şi să o găsească pe fiica ta.

Apoi ne‑am întors în acelaşi chip. Au trecut trei ani şi într‑o zi fiica mea s‑a dus la o cofetărie cu fiul meu. Acolo se afla şi ginerele. De îndată ce a văzut‑o, a venit şi a cerut‑o în căsătorie. Atunci mi‑am dat seama că era cel pe care îl voia Dumnezeu. Am fost de acord şi am slăvit pe Dumnezeu pentru bunătatea Sa”.

Altădată Maica Domnului i‑a arătat iadul şi Raiul.

„În 1982, povesteşte ea, mă aflam la peştera Sfintei Parascheva din Hanopulos. Pe când mă rugam în peşteră împreună cu alte femei, am cugetat în sinea mea: «Ce bine ar fi dacă aş avea eu această peşteră!».

− Nu, nu, mi‑a spus o voce, peştera ta este a Fecioarei (adică a Maicii Domnului).

− Unde este această peşteră?

− Ţi‑o voi găsi eu, dar după un timp.

Au trecut cinci ani până a venit acel timp. În toată această vreme eu am tot căutat. Când auzeam de vreo peşteră, luam o femeie împreună cu mine şi mergeam acolo. Seara, când mă întorceam acasă şi făceam rugăciune, auzeam o voce spunându‑mi:

− Nu aceasta, fiica mea. Te‑ai ostenit în zadar.

Într‑o zi m‑a chemat vara mea în Arta ca să lucrez. Acolo mi‑a vorbit de o peşteră la care avea să meargă a doua zi împreună cu alte femei. Când am auzit, m‑am hotărât să merg şi eu. Am pornit la ora 5 dimineaţa pe jos.

De îndată ce am ajuns la peşteră, pe dinafară nu se vedeau decât două găuri mici, prin care puteai intra numai dacă te strecurai. Lângă intrarea peşterii se afla şi o bisericuţă. Luasem împreună cu mine lumânări. Atunci m‑am întrebat: «Aceasta este oare peştera?». Şi îndată am auzit o voce zicând:

− Aici înăuntru sunt. Aprinde o lumânare şi vino înăuntru!

Ca să scap de femeile ce erau cu mine, le‑am spus că sunt obosită şi că voi rămâne puţin ca să mă odihnesc. De îndată ce ele au intrat în bisericuţă, am aprins lumânarea şi am intrat în peşteră. Peştera era destul de mare. Acolo am văzut‑o pe Maica Domnului. Atunci am căzut înaintea ei şi m‑am închinat. Am uitat de toate. Aş fi vrut să rămân acolo pentru totdeauna, pentru toată viaţa mea. Mă închinam neîncetat Maicii Domnului, însă ea mi‑a spus:

− Ajunge! Aici înăuntru vei vedea multe, vei vedea lumea cealaltă. Cele pe care le vei vedea să le descoperi tuturor celor care sunt interesaţi de acestea. Dacă vei vedea nepăsare, să nu spui nimic. Şi faţă de femeile de afară să te porţi ca şi cum nu s‑a întâmplat nimic după ce vei ieşi de aici. Dacă te vor întreba, le vei spune că te‑ai dus în peşteră să te rogi. Acum însă ieşi îndată, căci te caută. Apoi evită‑le cu delicateţe şi vino din nou ca să continuăm. Le voi pregăti şi eu lăuntric ca să primească ceea ce le spui.

Am ieşit şi le‑am liniştit, pentru că începuseră să mă caute şi să mă strige. Chipul meu se schimbase din pricina întâlnirii mele cu Maica Domnului, de aceea femeile, văzând aceasta, m‑au întrebat:

− De ce eşti aşa? Ce ai păţit?

Atunci eu m‑am îndreptăţit spunându‑le că m‑am înfricoşat puţin de întunericul peşterii şi de aceea chipul meu s‑a făcut puţin palid. Apoi le‑am spus că voi intra din nou ca să mă rog, iar ele au fost de acord. Am aprins lumânarea şi am intrat din nou. Maica Domnului mă aştepta şi mi‑a spus:

− Acum să nu te temi! Femeile te vor aştepta şi de îndată ce te vor vedea, vor zice: „Slavă Ţie, Dumnezeule!”.

Apoi Maica Domnului m‑a dus pe un câmp întins, cât Arta de mare. Când am ajuns la o răscruce, am întrebat‑o pe Maica Domnului pe care cale să o apuc.

− Pe care vrei tu, mi‑a răspuns ea.

Atunci eu am apucat pe un drum. Aşa cum înaintam, vedeam petreceri, nunţi, familii fericite, copii şi spuneam:

− Ce lume frumoasă se află aici!

− Ah! suspină Maica Domnului. Aşa este înşelat poporul în lumea de jos, cea vicleană.

Când am auzit aceasta, nu am mai vrut să înaintez, dar Maica Domnului mi‑a spus:

− Vom înainta, nu te teme!

Atunci am prins curaj şi am înaintat.

Am întâlnit un râu de foc ale cărui valuri cădeau peste trei cunoscuţi de‑ai mei ce strigau. Atunci Maica Domnului mi‑a spus:

− Nu te mâhni! Acestea le‑au lucrat pe pământ, de acestea se desfătează. Te ascultau, oare, când le spuneai ceva? Eu le fac bine în fiecare an şi îi scot de acolo de la Înviere până la Cincizecime.

Mai departe am văzut un râu de smoală ce clocotea. Şi acolo intrau şi ieşeau cei adormiţi. Însă hainele lor erau curate, nu se murdăreau, deşi se tăvăleau în smoală. Dar ce folos? Căci ardeau şi ele în smoală şi nu sufereau arderea.

Apoi am ajuns lângă un butoi mare. Aici mă striga pe nume un suflet care se afla înăuntru şi se chinuia. Încerca să iasă şi mă ruga să‑mi ud degetul ca să‑i răcoresc puţin gura. L‑am recunoscut după voce şi i‑am spus:

− Acolo înăuntru eşti? Acestea le‑ai lucrat în viaţă? Nu‑ţi aminteşti că ne-am întâlnit lângă Parigoritria, tu te întorceai din piaţă, iar eu de la biserică şi mă luai în râs deoarece cred în acestea, în iad şi în Rai, şi spuneai că dacă moare omul, s‑a terminat, se pierde ca oaia. Şi multe altele îţi spuneam despre iad şi Rai, nu‑ţi aminteşti?

− Îmi amintesc, dar acum este târziu. Strigă pe cât poţi, cât trăieşti, să vină cineva lângă tine, ca să scape de acest iad de aici.

− Ce să facă lângă mine, de vreme ce nici eu nu ştiu unde voi merge? Tu de câte ori nu m‑ai chinuit atunci când te întâlneam?

Nu, tu nu ai mâncat, nu te‑ai schimbat, nu te‑ai îmbrăcat cu haine scumpe, nu te-ai distrat, ci te‑ai nevoit şi ştii.

După aceasta mi s‑a făcut milă de el. De obicei eram sensibilă la durerea celorlalţi şi dacă auzeam că cineva flămânzeşte, nu mâncam nici eu, ci dacă puteam, îi duceam de mâncare. Acum însă mă gândeam dacă să‑i dau puţină apă cu degetul sau nu. Maica Domnului mi‑a spus că dacă îi voi da, îmi va arde jumătate din mână, până sus la umăr. Când am auzit aceasta, m‑am oprit, dar îmi era milă de acel om. Am rugat‑o atunci pe Maica Domnului să‑mi dea voie ca să ud puţin degetul şi să‑i dau puţină apă.

− Ce pot să‑ţi spun? mi‑a răspuns Maica Domnului. Îţi va arde mâna. Dar de vreme ce vrei atât de mult, bagă‑l puţin şi eu voi fi de partea ta.

− Da, vreau aceasta. Este şi el un suflet. Poate că şi eu voi pătimi acestea.

− Să nu fie! mi‑a răspuns Maica Domnului.

Şi într‑adevăr, când am băgat degetul, mi s‑a ars mâna. Mă durea, suflam peste ea, dar nimic. De atunci nu pot să mai îndoi degetul, ci a rămas înţepenit. Chiar de l‑aş tăia, nu aş simţi nimic.

− Ceea ce ai văzut aici, mi‑a spus Maica Domnului, nu trebuie să te mâhnească peste măsură, ci să te îndemne ca le spui şi altora cu toată râvna şi să ajuţi suflete care tânjesc după Cer.

La plecare [le]‑a spus:

− Să fiţi binecuvântaţi până la A Doua Venire a Fiului meu!

Apoi am plecat şi ne‑am întors în locul unde era lumea cea bună. Acolo simţeai bucurie. Am recunoscut pe mulţi dintre cei aflaţi acolo. Am întâlnit mulţi soţi care au trăit în dragoste şi unire. Maica Domnului a vrut să‑mi arate şi alţii, dar eu i‑am spus:

− Să nu‑mi arăţi tineri,  căci mă mâhnesc când mor tineri.

− Nu tineri, ci bătrâni, căci oamenii buni mor bătrâni. Pe ceilalţi îi luăm de tineri ca să se izbăvească de păcatele în care ar fi căzut dacă ar fi rămas în viaţă.

Am întâlnit acolo şi doi soţi bătrâni. Atunci Maica Domnului mi‑a spus:

− Acum vine şi fiul lor, călătoreşte.

De îndată ce a murit, sufletul aceluia a început să urce la Cer. Atunci bătrânul, tatăl lui, s‑a ridicat şi s‑a rugat Celui Răstignit:

− Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că l‑ai luat pe fiul meu la această vârstă tânără şi‑l aduci aici!

− Amin, s‑a auzit de pe Cruce.

Cei doi bătrâni s‑au aşezat din nou pe tronurile lor, care erau de aur. Acolo totul era de aur. Fiecare avea înaintea lui o măsuţă cu o tavă din care mânca. Atunci eu m‑am întrebat în sinea mea: «Ce mănâncă, oare?», iar ei mi‑au răspuns:

− Mâncăm ceea ce voi aduceţi la Proscomidie.

Mâncarea lor semăna cu anafora şi vinul. Paturile lor erau de aur, foarte frumoase.

Pentru fecioare exista un loc deosebit, casa fecioarelor. Acolo am văzut şi multe cunoscute de‑ale mele, dar nu mi‑au vorbit.

Apoi Maica Domnului mi‑a spus:

− Acum vom pleca şi vom trece să vedem un om care a venit aici după o boală îndelungată. Acesta era foarte păcătos, dar şi‑a ispăşit păcatele prin boala sa. A răbdat‑o fără să murmure. Patul său nu a fost ca al celorlalţi, ci a fost udat cu sudoarea ostenelilor sale.

Atunci acela mi‑a spus:

− Da, aşa este cum spune Maica noastră. M‑am topit de durere pe patul meu, mi‑am vărsat tot sângele pe el. Prin ceea ce am trecut ştie doar acest pat şi mama mea care mă îngrijea şi stătea la căpătâiul meu.

Apoi Maica Domnului a continuat:

− Toţi oamenii să vină aici. Să sufere puţin pe pământ. Sunt multe ispite pe pământ. Numai sufletul să vi‑l păziţi de păcate. Cel care se jertfeşte pentru Fiul meu se va desfăta de toate aceste bunătăţi. Toţi care vor lucra pentru mine jos pe pământ vor veni în Rai. Aceste bunătăţi sunt o bucurie pentru cel care se desfătează de ele. Acum însă vin puţini. Lumea s‑a stricat”.

Altădată Lambrini a văzut mai dinainte moartea nepoatei ei:

„Primisem înştiinţare că miercuri avea să adoarmă nepoata mea Casiana. Aceasta m‑a vizitat cu o sâmbătă înainte şi mi‑a spus că s‑a înţeles cu preotul să săvârşească Liturghie miercurea următoare; m‑a chemat şi pe mine să ajut. Aveam binecuvântare de la episcop să cânt la strană când este nevoie. Atunci i‑am spus:

− Nu miercuri, ci luni.

Ea însă insista pentru miercuri, deoarece îl anunţase pe preot şi nu putea să schimbe ziua pe care deja o stabilise. Ca s‑o ajut, m‑am dus eu şi am schimbat ziua. S‑a săvârşit Liturghia şi fiindcă ne pregătisem, ne‑am împărtăşit. Casiana părea să fie foarte sănătoasă. Mi‑a mulţumit că am ajutat şi eu la Sfânta Liturghie şi ne‑am luat rămas bun.

În zorii zilei de miercuri Nicolae, fratele Casianei, i‑a dat telefon ca s‑o roage să meargă la maternitate, fiindcă avea să nască soţia lui, Olga, şi de aceea voia să aibă pe cineva lângă el. Casiana a mers, dar imediat după naştere a făcut un edem pulmonar şi a adormit după puţin timp. De aceea vă spun că nu ştim când vom muri”.

Odată s‑a petrecut următorul lucru:

„Era a treizecea zi de la adormirea unei fetiţe de şapte ani pe care o cunoscusem. Seara, ca de obicei, am luat o carte duhovnicească ca să citesc şi stăteam pe pat. Soţul meu deja adormise. Atunci a intrat pe fereastră un Înger aducând‑o cu el pe acea fetiţă, care acum era îmbrăcată în haine de nuntă. Când am întrebat‑o de ce a venit din nou în această lume păcătoasă, ea mi‑a răspuns:

− Pentru tine am venit. Nu am găsit pe altcineva căruia să‑i spun nemulţumirea mea. Părinţii mei mă sileau să mănânc ca să mă fac bine, dar mie nu‑mi lipsea mâncarea. Dumnezeu voia să mă ia. Acum însă, când am murit, trebuia să merg în Rai, dar am piedici. O vină este a părinţilor mei şi una a mea. Nu s‑au împlinit încă nici patruzeci de zile de când am murit şi mama mea a rămas însărcinată. Aceasta nu trebuia să se întâmple. Sufletul meu se află încă pe drum, nu am trecut de toate vămile. Ştiu că m‑au plâns mult, dar nu trebuia să se întâmple. Ei cred că într‑un fel oarecare mă vor învia, dar spune‑le că vor face un băieţel, nu fetiţă, aşa cum cred ei. Însă această faptă a lor îngreuiază sufletul meu. Cât despre mine, ultima oară când am mers la şcoală, înainte de a muri, nu aveam creion şi tăbliţă ca să scriu, dar o colegă de-a mea mi‑a dat o tăbliţă nouă şi un creion, pe care nu le‑am dat înapoi. Spune‑i mamei mele să cumpere altele noi şi să i le dea înapoi acelei fetiţe. Pentru marele bine pe care îl vei face sufletului meu te voi lua acum împreună cu mine să vezi cămara pe care a pregătit‑o Domnul pentru noi, fecioarele. Noi ne‑am logodit cu Hristos.

Am ieşit pe fereastră şi am început să urcăm. Eram însoţite de Înger care o ţinea pe fată de mână. Am ajuns în Rai. Am văzut acolo multe case foarte frumoase. Am ajuns apoi la casa fecioarelor. Dar nu m‑a lăsat să intru înăuntru. Ea însă a intrat şi mi‑a spus:

− Tu te afli încă pe pământ, nu poţi să intri aici.

Am văzut însă pe fereastră fecioarele, unele mici, altele mari. Purtau haine care străluceau.

− Noi aici, mi‑au spus ele, nu avem niciodată iarnă, niciodată noapte, niciodată ploaie. Suntem mereu într-o neîncetată primăvară.

Apoi cineva a lovit într‑o toacă, căci era ora pentru rugăciune, şi a trebuit să plecăm. Am vrut să rămân şi eu să văd cum se roagă, dar ele mi‑au spus:

− Voi îi aveţi pe preoţi, pe duhovnici, care vă spun toate.

Apoi Îngerul m‑a adus înapoi pe pământ fără să‑mi vorbească. Vedeam trupul meu care se afla pe pat, lângă soţul meu. Avea o respiraţie aşa de uşoară, atât cât să poată trăi. Atunci sufletul a intrat din nou în trupul meu, am lăsat cartea pe masă şi am adormit. Dimineaţă trebuia să merg la câmp să lucrez la bumbac, dar nu am putut să merg. Timp de trei zile m‑am simţit foarte obosită şi eram palidă.

Apoi am întrebat‑o pe fetiţă:

− Bine, dar pentru o tăbliţă întâmpini atâtea greutăţi? Cu noi, care am făcut atâtea, ce se va întâmpla?

Atunci ea mi‑a răspuns:

− Această tăbliţă şi creionul este ca o greutate de 100 kilograme. La fel de mult mă îngreuiază şi păcatul părinţilor mei.

De aceea nu trebuie să datorăm nimic în această viaţă, dacă vrem să ne desfătăm de bunătăţile Raiului”.

[va urma]

(din Ierom. Eftimie Athonitul, Asceți în lume, Editura Evanghelismos – 2009)

Legaturi:

FERICITA SOFIA SAMARA – vaduva sfanta din Grecia a secolului XX, inainte-vazatoare si tamaduitoare (†13 septembrie 1983)

“ASCETI IN LUME” – Vieti pilduitoare de mireni sfinti ai zilelor noastre: EVA si DIMITRIE SAULIDIS. “Va veni o zi cand veti aduna faramiturile de pe masa si nu va vor fi de ajuns ca sa va saturati!”

“Asceti in lume” (II): VIATA, HARISMELE SI SFATURILE PARINTELUI SERAFIM DIMOPOULOS, DUHOVNICUL IN HAINE ZDRENTUITE, INAINTE-VAZATOR SI NEBUN PENTRU HRISTOS, AJUNS LA MASURA STARETILOR PAISIE SI PORFIRIE (1937-2008): “Va fi mare criza in Grecia. De lucru nu va fi… Vine saracie si foamete. Daca vreti o schimbare grabnica in bine, scoateti televizorul din casa!”

Din cuvintele de folos ale unui parinte athonit de o luminata simplitate: “SPORESTE FARADELEGEA si de aceea se apropie a doua Venire. CINE ARE MARE DRAGOSTE CATRE EA, VA FI AJUTAT DE PREASFANTA NASCATOARE DE DUMNEZEU. Maica Domnului are putere, dar asteapta pocainta noastra”

STARETA MACRINA, sfanta ucenica a sfantului Iosif Isihastul, “cea asemenea cu ingerii” (†4 iunie 1995): “Acum, când aveţi putere, faceţi ce puteţi, căci pe toate le scrie Dumnezeu, pe toate, chiar şi firul de păr; nimic nu se pierde”

SCOALA ORTODOXIEI PENTRU INCEPATORI. Staretul Ilarion de la Troekurovo: “Grabiti-va sa va lasati de fumat. Va rog, nu faceti datorii! TREBUIE SA VA INSTRAINATI DE SMINTELILE LUMII. Sa nu stati niciodata degeaba”

SFANTUL LAVRENTIE AL CERNIGOVULUI: “Vai, cat de multi sunt in focurile iadului…. daca i-ati vedea, vi s-ar rupe sufletul de durere”

LUATI SEAMA, CA TARE SCUMP ESTE RAIUL! – “Daca voi nu plangeti, plang eu pentru voi, ca tare este greu de ajuns la Rai”!

SA-I ALINAM PE CEI IN SUFERINTA, rugandu-ne pentru ei, ca si pentru cei AFLATI IN IAD: “Mare este milostenia pe care o facem pentru acesti oameni si, daca este posibil, sa varsam in fiecare zi cate o lacrima pentru ei. Nefericirea, chinul, disperarea lor, sa devina suferinta si nelinistea noastra”

CUVINTE VII SI TARI DE LA UN SFANT IN VIATA, PARINTELE EFREM DIN ARIZONA (mai 2014): SODOMIA VA ADUCE RAZBOIUL NUCLEAR! “Hristos nu poate tolera astfel de pacate. Razboiul va incepe din cauza pacatelor… Vom trece prin mari dureri”

Parintele Efrem Filotheitul despre VIATA DUPA MOARTE si PREGATIREA PENTRU MOARTE: “Cat de mult isi bate joc de noi lumea! Precum o pisica, asa se joaca cu noi, ne batjocoreste si, in ceasul mortii, ne descopera adevarul”

POMENIREA MORTILOR. Cuviosul Seraphim Rose despre VEDENIILE IADULUI

Parintele Serafim Rose despre SUFLETUL DUPA MOARTE si VAMILE VAZDUHULUI

Cuviosul Paisie Aghioritul: INVATATURI PENTRU O FAMILIE ARMONIOASA (II): “Prin rabdare se mentine familia”

DIN SCRISORILE PARINTELUI IOAN KRESTIANKIN – “Povatuiri pe drumul crucii” vietii in lume, in familie: “Fara Dumnezeu nu este si nu poate fi pace in inima”

TAINA MAINILOR UNITE DE HAR si IMPREUNA-CALATORIA CRUCII. Ce inseamna cu adevarat SA IUBESTI si ce inseamna CASATORIA? Ce trebuie sa faca tinerii INAINTE de nunta si ce trebuie sa faca SOTII atunci cand apar neintelegeri, pentru A NU ESUA IN DIVORT? “Puneți-vă amândoi inimile voastre în mâna lui Dumnezeu”


Categorii

Maica Domnului, Maici duhovnicesti, Minuni si convertiri, Profetii si marturii pentru vremurile de pe urma, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri, Sufletul dupa moarte, Viata de familie

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la ““Bunica” LAMBRINI VEȚIOS (†17 octombrie 2002) – VIAȚA MINUNATĂ A UNEI SFINTE CĂSĂTORITE DIN ZILELE NOASTRE, dăruită cu mari harisme și viziuni duhovnicești. EXPERIENȚA CUTREMURĂTOARE A IADULUI ȘI A RAIULUI, întâlnirea cu Maica Domnului și cu îngerul păzitor, SFATURI DUHOVNICEȘTI: “Te‑ai hotărât să te căsătoreşti? Vei face răbdare, şi nu puţină, ci multă” (I)

  1. Cat de sus se afla pe scara iubirii de Hristos acesti oameni care au trait in lume in greutati si scarbe si au biruit ! Acest fel de oameni da sens lumii si existentei ei,sa ne ajute Dumnezeu sa mai fie aluat…

  2. Pingback: “MAICA” LAMBRINI (II), o sfântă din Grecia zilelor noastre, dăruită cu mari harisme. EXPERIENȚE ȘI VIZIUNI DUMNEZEIEȘTI LA SFÂNTA LITURGHIE ȘI SFÂNTA ÎMPĂRTĂȘANIE. “Când mergi să te împărtăşeşti, să mergi cu capul p
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate