METANIILE IN POSTUL MARE. Ce semnifica? De ce e nevoie sa implicam si trupul in rugaciunea de pocainta?

Manastirea Sihastria Putnei/ Arhim. Damaschin Luchian:

Metaniile. Ce semnifică ele?

Meditație rostită de părintele Damaschin, marți, 15 martie 2016, în a doua seară a Postului Mare.

“În numele Tatălui şi al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Iubiţi credincioşi,

Să-L slăvim, să-L binecuvântăm, să-I mulţumim lui Dumnezeu căci, iată, de dragul Lui, şi pentru El şi pe El avându-L în minte împlinim și zilele de postire şi rânduielile de rugăciune din biserică şi rugăciunile de acasă. Ne bucurăm că sunteţi împreună cu noi la ceasul acesta de seară, pentru că, într-un fel, slujba aceasta la care cu toţii am fost prezenţi este una mai mult pentru călugări, dar, atunci când la rugăciunea călugărilor se adaugă şi rugăciunea dumneavoastră, arătăm că suntem una în faţa lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi Canonul cel Mare, slujba aceasta de seară sau Pavecerniţa Mare, cum este numită, ea este aproape în fiecare zi din Postul Mare, afară de sâmbăta şi duminica. Ea are un caracter deosebit în prima săptămână pentru că este Canonul cel Mare, dar, propriu-zis, slujba aceasta nu este slujba Canonului, ci este slujba Pavecerniţei Mari, care are o rânduială deosebită în prima săptămână. Şi, fiind o slujbă mai mult pentru călugări, aţi observat că sunt mai multe gesturi decât la slujbele obișnuite la care dumneavoastră participaţi. De obicei, la Sfânta Liturghie participă credincioşii și la slujbele de priveghere. În Postul Mare, slujbele din mănăstiri sunt foarte mult presărate de închinăciuni și de metanii. Ele sunt rânduite în cărţile de cult: când se fac, câte se fac, se fac şi la slujba de noapte, se fac şi la slujba de la vecernie, la prânz; cei care aţi fost prezenţi aţi văzut că, dintr-o dată, părinţii toţi ca la start, fac metanii. Unii dintre dumneavoastră, care puteţi, faceţi metaniile împreună cu noi.

Metaniile, de obicei, se fac mai mult la chilie. Canonul pe care îl are fiecare călugăr, dar şi rânduiala de rugăciune pe care o aveţi mulţi dintre dumneavoastră conţine și un număr de metanii şi un număr de închinăciuni. În timpul Postului Mare, însă, facem mai multe metanii și mai multe închinăciuni în biserică pentru că de acum nu ne mai pocăim singuri. În Postul Mare nu ne rugăm singuri pentru iertarea păcatelor noastre, ci ne rugăm cu toţii, fraţi și părinţi din mănăstire și, dacă sunteţi şi dumneavoastră, toţi împreună, fiecare pentru el și fiecare pentru ceilalţi, şi prin rugăciune, dar și prin metanie şi prin închinăciune, ne pocăim. În Postul Mare întreaga Biserică se pocăieşte. Și, aş vrea, în seara aceasta, să zic câteva cuvinte, puţine, despre metanie.

Noi deosebim între metanie și închinăciune, dar să ştiţi că, mai înainte, şi în cărţile Părinţilor şi în cărţile de tipic, amândouă sunt metanii. Doar că metania aceasta propriu-zisă pe care o facem noi și pe care o ştim se numeşte metanie mare, adică atunci când ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci şi ne aplecăm cu tot trupul până la pământ, până ce fruntea atinge pământul şi îngenunchem și ne ridicăm; aceasta este metania mare sau metania, cum o ştim în general, iar închinăciunea este numită metanie mică. Ea se poate face în două feluri. O tradiţie vine de la greci şi o tradiţie vine din spaţiul slav. Se poate face făcând semnul Sfintei Cruci şi apoi aplecându-ne cu mâna dreaptă până aproape de pământ – aşa fac ruşii – iar în spaţiul grecesc întâi ne aplecăm cu mâna la pământ, ne ridicăm şi apoi facem semnul Sfintei Cruci. Se poate face şi combinat. Unii fac semnul Sfintei Cruci şi înainte de a se apleca până la pământ cu mână, şi când se ridică.

Aşa se face metania, mare sau mică. Dar ce vrea să ne zică ea? – că nimic din ceea ce facem noi în Biserică nu e întâmplător. În primul rând, metania este semnul că ne supunem lui Dumnezeu. Aţi văzut dumneavoastră, poate prin filme, poate pe la documentare, că atunci când cineva mergea la Înalta Poartă, la Istanbul, se prosterna în faţa tronului unde şedea cel mai mare de atunci. Dacă te duci în vizită la cineva, de pildă Casa Regală are un întreg desfăşurător legat de cum ar trebui să se desfăşoare protocolul în prezenţa regelui şi acolo spune că bărbaţii trebuie să se aplece şi femeile trebuie să facă un semn de cinstire atunci când sunt în prezenţa feţelor regale. Și noi, și prin închinăciune, și prin metanie, şi chiar prin statul în genunchi arătăm faţă de Dumnezeu semnul supunerii. Dumnezeu vrea să ne facă mai mult decât robi, El vrea să fim fii ai Săi. Dar, înainte de a avea noi conştiinţa de fii, este bine să nu uităm că suntem creaturi şi Dumnezeu este Creatorul, că noi suntem limitaţi şi nu putem să facem toate cele pe care le poate face Dumnezeu, că viaţa noastră atârnă de El, ca şi sănătatea noastră, ca şi reuşita noastră, ca şi moartea noastră. Nu depind de noi, ci depind de Dumnezeu. Şi atunci este bine să facem gesturi din acestea prin care Îi arătăm lui Dumnezeu că suntem creaturi, că suntem încă slugi, că avem conştiinţa de robi. Dumnezeu poate să ne dea multe daruri și e mai bine ca Dumnezeu să ne privească ca pe nişte fii ai Săi, dar noi încă să ne socotim robi ai Săi.

Metania, mai ales cea mare, mai arată ceva, mult mai adânc. Când facem metanie mare simbolizăm, printr-un gest al trupului, căderea noastră în păcat şi ridicarea noastră. Atunci când cădem în genunchi şi cu fruntea atingem pământul recunoaştem şi prin trup că, prin păcatele pe care le-am făcut noi, nu mai suntem vrednici să stăm drept, să stă demn, ci că ne-am făcut, aşa cum zice în Psaltire: Omul în cinste fiind, n-a priceput. S-a alăturat dobitoacelor celor fără de minte şi asemenea lor s-a făcut. Că multe dintre animale merg cam cu capul în jos, în patru labe. A fost Duminica izgonirii lui Adam din Rai – de cine au ascultat Adam şi Eva? De Dumnezeu? Nu. Au ascultat de cine? De şarpe. Şi ce făcea şarpele? Se târa şi se târăşte pe pământ. Și în orice păcat, încă o dată şi încă o dată, noi ascultăm de sfatul şarpelui. Şi atunci când facem metanii recunoaştem în faţa lui Dumnezeu că, prin păcat, suntem ţărână. Ne târâm. Ca atunci când tragi de un animal, aşa face dracul cu noi când suntem în voia lui şi ascultăm de el. Noi suntem oameni, oricum el niciodată nu ne socoteşte că am fi cineva, el numai ne înşală şi încearcă să ne facă să credem că am fi cineva. Dar, dacă am putea să spunem aşa, în adâncul sufletului lui, ca să zicem aşa, suntem foarte dispreţuiţi. Vrea să ne arate că suntem un nimic. Ei bine, noi Îi arătăm lui Dumnezeu înaintea demonului că da, suntem nimic prin păcat. Dar nu rămânem jos! Şi Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Casian subliniază lucrul acesta, că, atunci când facem metanii, nu-i prea bine să rămânem mult timp cu capul în jos ci imediat să ne ridicăm şi să ne ridicăm în picioare, să nu facem metaniile numai din genunchi, ci să ne ridicăm în picioare pentru a arăta prin ridicarea trupului că noi vrem să ne ridicăm din păcat, că vrem să fim aşa cum am fost la început, că vrem să ne împlinim misiunea noastră pe care Dumnezeu ne-a pus-o de când ne-a plăsmuit. Care e misiunea aceasta? Să fim împăraţi şi preoţi în creaţia Lui. Dumnezeu pe toate le-a făcut pentru om, nu pentru El! Şi, când le-a făcut pe toate şi a fost totul gata, l-a pus pe om ca împărat şi ca preot. De aceea stăm în picioare, pentru că numai când stai în picioare poţi să vezi deodată şi pământul şi cerul. Şi, prin misiunea noastră de oameni, cu ajutorul lui Dumnezeu ne sfinţim și ne înduhovnicim. Asta trebuie să facem, să unim pământul cu cerul şi demni să stăm în faţa lui Dumnezeu.

Şi metania reprezintă concretizat ce a făcut Dumnezeu pentru noi pentru ca noi să nu rămânem acolo, jos, în starea de păcat. Într-un fel, atunci când noi ne coborâm şi apoi ne ridicăm, arătăm mişcarea pe care Dumnezeu a făcut-o atunci când S-a întrupat şi S-a făcut om. A făcut Fiul lui Dumnezeu metanie mare de la cer la pământ şi S-a coborât şi chip de rob a luat. Şi zic cântările Bisericii: Până la iad Te-ai coborât ca de acolo să-l scoţi pe Adam şi vă aduceţi aminte de icoana Învierii: Mântuitorul Hristos îl prinde pe Adam cu dreapta şi pe Eva cu stânga şi cu El ne-am ridicat. Și, având în minte această lucrare pe care Dumnezeu a făcut-o prin Înviere cu Adam şi Eva, ne ridicăm şi noi de fiecare dată când păcătuim şi simbolizăm această înviere şi această ridicare prin metanie. Deci a făcut Dumnezeu metanie mare până la pământ, S-a întrupat, a trăit ca om, a fost defăimat ca un nimic, dar apoi, a treia zi, a înviat şi S-a înălţat la cer.

Şi încă un lucru: metania o facem cu trupul şi semnul Sfintei Cruci îl facem folosind mâna, pentru că nu doar sufletul păcătuieşte şi nu doar sufletul face fapte bune. Și trupul participă la păcat, şi trupul participă la fapta cea bună. Şi, dacă cu trupul am păcătuit, iertarea o cerem nu doar din suflet, ci cu trupul. Şi, dacă cu trupul facem, forţând puţin nota, faptele cele bune şi să zicem că ne străduim să bineplăcem lui Dumnezeu, El ne dă nu doar în suflet bucurie, ci și prin trup vrea să ne îmbucure sufletul. Prin trup primim Sfânta Împărtăşanie, prin trup ne sfinţim simţurile pe care mai înainte noi le-am întinat cu păcatele, bem Aghiasmă mare, simţim buna mireasmă a tămâii în biserică, genunchii, picioarele stau în biserică altfel decât stăm când facem acţiunile noastre obișnuite, auzul nostru e obişnuit cu altceva, văzul vede altceva, se sfinţeşte după ce s-a întinat.

Adevărul este că, aşa cum nu suntem conştienţi atunci când respirăm, nu putem fi conştienţi tot timpul când facem gesturile acestea, când facem închinăciune la sfintele icoane, la sfintele moaşte, când facem metanii în biserică, dar important e ca din când în când să ne aducem aminte, pentru că ele se întipăresc acolo, undeva, în sufletul nostru, şi, atunci când, având această cunoştinţă, şi poate din când în când readucându-ne aminte, altfel, poate, le vom face. Nu toţi pot să facă metanii multe. Ele sunt stipulate acolo câte trebuie făcute. Dar, vorba părintelui Paisie Olaru, care, atunci când dădea canon, aşa spunea:

“Tatăl nostru – fără număr; Crezul – fără număr; Doamne Iisuse – fără număr; închinăciuni – fără număr; metanii – fără număr, dar cât poţi!”

Că unul poate mai mult, altul poate mai puţin. Unii, care au nişte kilograme în plus, mai greu pot să facă metanii, dar pot să facă închinăciuni sau pot să stea în genunchi.

Important este ca, mai ales în perioada aceasta a Postului, să-I dăm lui Dumnezeu nu doar gânduri curate, nu doar rugăciuni pornind din inimă şi din minte, ci să-I dăm lui Dumnezeu, aşa cum spune Sfântul Pavel: Înfăţişaţi nu doar sufletele, ci şi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu. Aşa să petrecem toată Perioada Postului Mare şi apoi, trecând prin Săptămâna Sfintelor Patimi împreună cu Hristos, dar şi de acum începând, ochii noştri să fie ţintă spre cer, spre Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.

***

Doxologia:

Metaniile – antrenament pentru smerenie

S–ar putea ca cineva să spună: „Iubirea o am în inimă”. Da, dar metaniile şi toate nevoinţele sunt de trebuinţă, fiindcă sunt forme, dar prin mijlocirea acestor forme izbutim să ajungem la esenţă. Dacă nu ajungem acolo, toate astea sunt zero. Aşa este. Să fac acum tumbe, să vadă Dumnezeu, să fie mulţumit? Nu prin astea este Dumnezeu mulţumit. Nici nu adăugăm ceva lui Hristos prin slăvirea pe care I-o aducem. Noi rodim, noi suntem cei care avem această nevoie.

Acum au apărut o mie şi o sută de erezii. Aţi văzut de ce sunt în stare? Ajung la exerciţii gimnastice, cu picioarele drept în sus şi se străduiesc să influenţeze prin ele sufletul. Noi nu spunem aşa, ci atunci când metaniile se fac pentru Hristos, harul lucrează nemijlocit în suflet, aduce pocăinţă, aduce linişte, pace şi bucurie. Dar acestea vin prin dumnezeiescul har şi apoi se foloseşte şi trupul.

Cândva, existau stăpâni şi robi. Pentru a-şi arăta supunerea şi respectul, robii îngenuncheau în faţa stăpânilor. Tot astfel şi noi, prin metanii arătăm că suntem smeriţi robi ai lui Dumnezeu. Ne arătăm micimea, dar şi respectul, într-un chip simţit. Prin metanii se întâmplă ceva: creştinul se smereşte şi asta ajută ca harul lui Dumnezeu să vină înlăuntrul său. Când vine harul, atunci inima lui devine foc. Focul iubirii naşte jertfe. Jertfă şi prinos sunt metaniile. La slăvirea lui Dumnezeu participă omul întreg, suflet şi trup.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, p. 283)

In pregatirea pentru Denia Canonului celui Mare a Sfantului Andrei Criteanul, va mai recomandam si:

***

Alte legaturi: