RESPONSABILITATEA MARTURISIRII NE-RUSINATE A CREDINTEI in vremurile noastre de “CRISTOFOBIE SI ANTICRESTINISM”, in care noile ideologii cauta SA DINAMITEZE FAMILIA si VALORILE: “Nu mi-e rusine de Hristosul meu, nu mi-e rusine de Biserica mea, oricat ar fi ea de injosita astazi”. CUVINTE ARZATOARE ale Preasfintitilor IGNATIE MURESEANUL si DAMASCHIN DORNEANUL (video si text)

27-09-2017 Sublinieri

“Ce minunat este să fii al lui Hristos!”

***

Va mai recomandam:

Predică rostită de Preasfințitul Părinte Ignatie Mureșanul, Episcop-Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei, la Sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Prooroc Ioan Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului, la Mănăstirea Secu (jud. Neamț):

29 august 2017

(transcriere fragmentara)

“Să duceţi duhul acesta în familie, în casele dumneavoastră, aveţi grijă de copiii dumneavoastră, vorbiţi-le despre credinţă, nu vă rezumaţi la a-i aduce la Sfânta Împărtăşanie…”

[…]

Sfântul Ioan Botezătorul nu L-a propovăduit pe Hristos cu jumătăţi de măsură. De ce? Hristos era viaţa lui. Hristos era în inima lui. Şi viaţa lui se identifica cu viaţa lui Hristos. Cât de frumos spune Sf. Ev. Ioan, cel care redă cuvintele Sf. Ioan Botezătorul, şi anume că Cel ce are mireasă este mire, iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui.

Ioan Botezătorul este cel care, prin statornicie şi prin ascultare, dă o mărturie minunată despre Dumnezeu. Nu ţinea cont de niciun fel de pericol care, sigur, a fost iminent pentru viaţa lui, l-a costat însăşi viaţa, decapitarea, faptul că a avut curajul să dea o mărturie în faţa vieţii imorale, reprobabile din punct de vedere moral pe care o trăia Irod Agrippa, trăia în concubinaj. Nu l-a interesat nici poziţia, nici funcţia pe care o avea Irod Agrippa, de tetrarh al Galileei. Nimic nu putea să-l oprească din mărturisirea aceasta sinceră a faptului că e atât de important, dacă vrei să stai aproape de Hristos, trebuie să ai o statornicie a inimii, trebuie să ai o ascultare a minţii, a întregii tale fiinţe faţă de Cel Care este Mirele tău. Și Mirele nostru este, pentru fiecare dintre noi, Hristos.

Cum a putut Sf. Ioan Botezătorul să rămână atât de constant, fără fluctuaţii, fără niciun fel de intermitenţe în misiunea lui? Cum a putut să rămână atât de constant, atât de statornic, în a-L mărturisi pe Hristos până în ultima clipă a vieţii sale? Ştiţi cum? Pentru că el însuşi, Ioan Botezătorul, este cel care n-avea semeţia gândului că este cineva, ci că viaţa lui este viaţa lui Hristos. Asta înseamnă dragoste desăvârşită: să te identifici cu cel pe care tu îl iubești. Gândurile celuilalt, inima celuilalt, viaţa lui, comportamentul lui devin conţinutul vieţii tale. Şi vedeţi, când iubim pe cineva foarte mult, ne este foarte drag, timpul se suspendă în preajma acelui om. Toate cuvintele celui pe care tu îl iubeşti foarte tare au valoare foarte mare; nimic nu se pierde, nimic nu este spus în răspăr. Totul pentru tine are o rezonanţă, intră în inima ta şi simţi că dă un sens vieţii tale. Pentru Sf. Ioan Botezătorul, sensul vieţii lui nu era nimic din lumea aceasta. Nici măcar faima de care se bucura, nici măcar prestigiul, viaţa aspră pe care el a trăit-o, o viaţă extraordinară, nimic din toate acestea. Toate acestea păleau în faţa faptului că Hristos este centrul vieţii lui. Şi de aceea Sf. Ioan Botezătorul a putut să-L mărturisească atât de frumos, atât de responsabil.

Noi suntem foarte superficiali, să ştiţi, şi avem o trăire mincinoasă de multe ori. Începem cu noi, episcopii, cu preoţii. O trăire mincinoasă. Nu mai întrupăm, nu mai reuşim să întrupăm toţi Biserica lui Hristos, viaţa aceasta de Evanghelie frumoasă şi noi înşine să fim o mărturie în lumea aceasta în care vedeţi câtă degringoladă, câtă debusolare este. Peste tot, oriunde te uiţi, toate valorile sunt răsturnate. Trăim vremuri grele, să ştiţi. Şi nu este neapărat un duh de pesimism sau apocaliptic pe care vreau să vi-l transmit, ci un realism. Şi dacă noi nu reuşim să stăm lângă Hristos ca Sf. Ioan Botezătorul şi toată învăţătura Lui, gândul Lui, să devină carnea şi sângele nostru, noi înșine să devenim mărturii vii ale lui Hristos, lumea aceasta care trăieşte această stare de debusolare, de rătăcire groaznică, nu va găsi reperul.

Şi noi, cei care venim la mănăstiri, Îl iubim pe Dumnezeu, iubim sfinţii Lui, să duceţi duhul acesta în familie, în casele dumneavoastră, aveţi grijă de copiii dumneavoastră, vorbiţi-le despre credinţă, nu vă rezumaţi la a-i aduce la Sfânta Împărtăşanie. Sigur, Hristos lucrează în inima fiecărui copil, dar nu poţi să-l faci conştient ca, la rându-i, acel copil să transmită mai departe, să primească credinţa.

Aşa cum ştiţi, eu trăiesc în Occident şi le spun românilor cu care mă întâlnesc, cu care slujesc: Ce-aţi adus voi din ţară când aţi ajuns în orice colţ din lumea aceasta? Ce-aţi adus cu voi? Aţi adus credinţa, aţi adus cinstea, omenia pe care voi aţi învăţat-o unde? În biserica cea mică, acasă. Primiţi darul lui Dumnezeu în Biserica cea mare şi vă duceţi în casele dumneavoastră şi acolo le vorbiţi copiilor despre Hristos. Un copil nu învaţă niciodată să se roage dacă nu-şi vede părinţii că stau în genunchi. Niciodată un copil nu va învăţa să-şi ceară iertare dacă nu i-a auzit pe părinţii lui cerându-şi iertare unul de la celălalt. Niciodată nu va avea de unde să înveţe. Va învăţa toate apucăturile rele şi cu acelea se va duce, bietul de el, în viaţa aceasta. Şi se va trezi adolescent, matur, că nu are nimic în sufletul lui, că e gol. Şi vă va învinovăţi pe dumneavoastră, părinţi, că n-aţi avut grijă de sufletul lui cel puţin tot aşa cum aveţi grijă de trupul lui. Vedeţi, când e un copilaş bolnav, câtă grijă avem, repede, cum alergăm iute la doctor să găsim soluţia cea mai bună şi medicul cel mai iscusit, ca nu cumva să fie prins în chingile morţii copilul nostru. Câtă grijă avem de sănătatea trupească a copilaşilor noştri. Oare facem acelaşi lucru când este vorba de sănătatea lor spirituală, duhovnicească? Avem aceeaşi grijă când ei se îmbolnăvesc, când ei se lasă prinşi în mrejele păcatului? Căci păcatul e adevărata boală şi păcatul e singura realitate care ne înjoseşte cu adevărat. Nimic nu te poate înjosi în lumea aceasta, nici cuvântul de dispreţ, nici cuvântul de obidă, nici batjocura, nici persiflarea pe care ţi-o face cineva, nimic nu te înjoseşte ca păcatul. Avem aceeaşi grijă?

Revenind la faptul că e atât de important să învăţăm din viaţa Sf. Ioan Botezătorul responsabilitatea maximă când este vorba de a-L mărturisi pe Dumnezeu în lumea acesta şi nu poţi să-L mărturiseşti dacă nu-L cunoşti, dacă nu înţelegi Evanghelia, nu înţelegi tainele credinţei, tu însuţi nu te nevoieşti cu mintea ta, cu inima ta să pătrunzi în tine, să iei în tine tot duhul Bisericii acesteia şi să îl porţi în lumea aceasta, în cetate. Poate vi se pare că sunt cuvinte foarte mari, dar trebuie să ţintim, cum spune părintele Arsenie Papacioc, la idealurile cele mai înalte, ca să prinzi cât de cât ceva.

Şi atât de important e să fim mărturisitori ai lui Hristos, aşa cum a fost Sf. Ioan Botezătorul, discret, de o nobleţe extraordinară, dar şi de o fermitate, un caracter rectiliniu, drept, fără niciun fel de sinusoidă. Citiţi în Evanghelii. Şi avem nenumărate amănunte, detalii. Este singurul profet despre care deţinem atâtea detalii, atât de frumoase, atât de minunate. Uitaţi-vă la verticalitatea acestui sfânt şi la mărturisirea şi la dragostea pe care el a avut-o. Oricând, în orice moment, în orice clipă, era în stare să dea mărturie despre Hristos. Cine-l întreba pe Sf. Ioan Botezătorul <Ce să fac dacă sunt soldat, ce să fac dacă am cutare îndeletnicire, cum trebuie să ne raportăm…?>, găsea răspunsurile, le avea pentru că el însuşi era în viaţa lui Hristos şi el nu mărturisea decât viaţa lui Hristos şi mărturia lui era atât de adevărată, cum spune Sf. Ioan Evanghelistul, frumoasă şi adevărată despre Hristos.

La Sf. Ioan Botezătorul avem cea mai dreaptă înţelegere a ceea ce înseamnă Hristos pentru noi: Iată Mielul lui Dumnezeu. Hristos era un necunoscut când S-a apropiat de Iordan. Ioan Botezătorul era mult mai cunoscut pentru contemporanii săi decât era Hristos şi, cum am spus, putea să profite, să-i manipuleze pe oameni, să zică că el e Hristos. Nu, a fost corect, cinstit, nu i-a manipulat. Şi-a declinat corect identitatea. Hristos venea din spate, din mulţime, necunoscut, iar Sf. Ioan le spune: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatele lumii. El este Hristos, Acesta este Hristos şi orice altfel de Hristos veţi auzi că se propovăduieşte, e o minciună. El este Cel Ce ridică povara şi întunericul lumii acesteia.

Şi niciodată să nu spuneţi că <Sunt prea păcătos că să vin la biserică.> Niciodată! Cea mai mare minune, o spune Sf. Siluan Athonitul, este că El ne iubeşte în [ciuda] păcatele [păcatelor] noastre. Totul este să ai duh de pocăinţă, să te duci în faţa lui Hristos şi să simţi că El este Mielul şi să nu te fardezi, să nu te maschezi, să nu încerci să pari ceea ce nu eşti; du-te cu toate neputinţele tale, cu toate durerile tale, cu toată micimea de suflet pe care o ai şi spune-o lui Hristos. Veţi vedea că toţi putem ajunge sfinţi, toţi. Dacă suntem sinceri şi cinstiţi în felul acesta.

De asta avem noi nevoie astăzi: să-L mărturisim pe Hristos cu un firesc, fără niciun fel de exuberanţe dintr-acestea ieftine; simplu, dar să răzbată din noi, să simtă cel care poate nu are foarte multă dragoste de Hristos şi de Biserică, să simtă că uite ce frumos trăiesc aceşti creştini, uite cât de minunaţi sunt ei și se vede că sunt oamenii lui Hristos şi oamenii Bisericii, au puterea de a ierta, au puterea de a iubi, au puterea de a nu bârfi, au puterea de a nu invidia, au puterea de a nu mototoli personalitatea celor de lângă ei. Uite ce minunaţi sunt oamenii aceştia care se duc la Hristos şi se duc la biserică!

Uitaţi-vă, din toate părţile suntem acaparaţi, suntem ademeniţi cu ideologii care mai de care mai sofisticate şi din punct de vedere logic, raţional, ni se par excelente, extraordinare, şi nu reuşim mereu să le dăm răspuns pe măsură. Eu mă opresc la un singur lucru, la o singură ideologie: ştiţi, vremurile care vin, şi aici, în România, deja în Occident sunt instalate, vremurile acestea de cristofobie, de anticreştinism, pe toate planurile. Şi unde este bătălia cea mai mare? Asupra familiei. Acolo trebuie dinamitat, spun gânditorii aceştia progresişti-liberali. Ai dinamitat familia, ai dinamitat credinţa unui neam. Ai dinamitat valorile lui, că acolo se plămădesc.

Mulţi spun că nu avem nevoie de Catedrala Mântuirii neamului. Dar ce vizitezi când te duci în Occident? La Paris vizitezi un spital municipal? Vedeţi, s-a tot rostit marota aceasta, a devenit obsesivă <Vrem spitale, nu catedrale> şi pică în plasa acestui gând viclean mulţi dintre tinerii noştri pentru că nu reuşim să dăm un răspuns adecvat noi, Biserica. Păi Biserica însăşi este un spital. Şi câte instituţii medicale nu are Biserica…? Dar, mai mult decât atât, te duci în Occident, la Paris – vrem să vedem Notre Dame. Te duci la Londra, ce vrei să vezi? – Westminster Abbey. Te duci în Milano – Domul din Milano. În orice capitală a Europei ce cauţi tu? – bisericile, care sunt monumente-simbol. Şi ţineţi minte că toate acele biserici au fost pline. Toate. Şi se vede că a fost ceva acolo, şi în Occident. Dar toate dintre ele, sau majoritatea lor, sunt goale. De ce? Pentru că ne-am axat de multe ori pe ceea ce nu trebuia. Şi s-a neglijat acolo în Occident grija faţă de Biserica cea vie, faţă de copii, care să preia această ştafetă a credinţei.

Eu vin din Irlanda, o ţară catolică, în care până astăzi avortul este interzis. Cum a reuşit această ţară să impună prin referendum căsătoriile între persoane de acelaşi sex? Cum? Ştiţi cum? Pentru că n-au mai avut grijă de tineri şi tinerii sunt cei care au votat, în majoritatea lor, în favoarea acestor căsătorii.  N-au avut grijă de ei şi s-au trezit la realitate. De aceea şi noi, episcopii, preoţii, biserica, credincioşii, parohiile, familiile, trebuie să ne trezim şi să dăm mărturie frumoasă despre Hristos. Nu-i nevoie să denigrăm pe nimeni, nu-i nevoie să facem spectacol, doar să ne trăim credinţa. Și vă spun eu că însăşi această trăire a credinţei noastre sinceră, simplă şi constantă, consecventă – cu lucrurile importante trebuie să fim foarte consecvenţi, nu merge să facem cu jumătăţi de măsură.

Ştiţi cum zic câteodată? A învăţa să fii credincios, să fii rugător, este ca şi cum înveţi o limbă străină. Dacă îți propui ca şi ţintă să înveţi o limbă străină, la început vorbeşti foarte prost, cu atâtea dezacorduri de ţi-e ruşine, dar nu te laşi, pentru că ai o ţintă, vrei să înveţi cât mai bine să comunici, să intri în interiorul limbii respective, să prinzi semnificaţia profundă a cuvintelor pe care le implică limba respectivă. Nu te dai bătut, eşti foarte consecvent. De ce? Pentru că ai o ţintă. Ei, şi credinţa poate fi o limbă străină pe care trebuie s-o asimilezi, să ai răbdare până înveţi ce înseamnă să fii al lui Hristos. Şi niciodată nu are sfârşit această învăţare a credinţei. Dar putem prin viaţa noastră să mărturisim pe Dumnezeu.

Să ne ajute Dumnezeu şi Sf. Ioan Botezătorul să avem o misiune responsabilă, dreaptă, fără fisuri şi fără intermitenţe, într-o lume în care mare nevoie este să simtă cel de lângă noi ce minunat este să fii al lui Hristos!

***

PS Damaschin Dorneanul, la Cluj:Credința nu doar se declară, ci se mărturisește prin tot ceea ce facem”

(Predica Episcopului vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților în Catedrala Mitropolitană din Cluj, în duminica după Înălțarea Sfintei Cruci)

17 septembrie 2017

Oriunde aş fi, orice-aş face, trebuie să fiu acelaşi = credinţa mărturisitoare

“Două sunt simţămintele pe care le am în acest moment. Primul este unul de mare recunoştinţă faţă de Dumnezeu, o recunoştinţă că m-a învrednicit pe mine de aici – de aproape, nu de departe, din Bucovina – să vin să slujesc astăzi în mijlocul dumneavoastră, să ne rugăm împreună, împreună să slăvim pe Dumnezeu. Şi, privindu-vă în ochi şi dumneavoastră privindu-mă pe mine, să ne simţim şi inimile alături. Şi cuvântul pe care vreau să vi-l împărtăşesc astăzi să nu fie unul de la catedră, ci să fie unul prietenesc, frăţesc, să fie de la inimă la inimă.

Şi al doilea simţământ, de şi mai mare emoţie, este că mă aflu într-un amvon de la care timp de 18 ani v-a vorbit unul dintre cei mai apropiaţi oameni ai inimii mele. Eram tânăr seminarist şi tânăr student şi, datorită părintelui mitropolit Bartolomeu, pentru că ştiţi că despre el este vorba, mi-am găsit de multe ori alinarea, m-am inspirat din cuvintele lui, mi-au fost candelă a felului meu de a gândi, de a cuvânta chiar, păstrând, bineînţeles, proporţiile. Mai mult decât atât, în mănăstire fiind, nu de puţine ori pagină, o singură pagină din părintele mitropolit Bartolomeu m-a ridicat în clipe de cumpănă, în clipe de clătinare, în clipe de întunecime. Binecuvântată să-i fie memoria. Om dârz, om cu verticalitate, om care a ştiut să mărturisească în vremuri când era greu să-ţi mai mărturiseşti credinţa. Şi, dacă ne aflăm în anul acesta, anul mărturisitorilor, trebuie să-l punem la loc de cinste şi pe părintele Bartolomeu, binecuvântată, încă o dată zic, să-i fie amintirea.

Tot despre mărturisire aş vrea să vă vorbesc şi eu astăzi. S-a zis în Sfânta Evanghelie un cuvânt, un cuvânt cam dur. Domnul Hristos, mâhnit fiind, a spus:

Cel care se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele întru acest neam păcătos şi desfrânat, și eu Mă voi ruşina de el când voi veni în slava Tatălui Meu cu sfinţii îngeri.

E un cuvânt plin de mâhnire al Domnului Hristos. În altă parte a zis în sen pozitiv:

Cel care va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, și Eu voi mărturisi pentru el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri.

Mi-am pus întrebarea: De ce vrea Domnul mai mult decât a crede, şi vrea să şi mărturisim? Mai ales astăzi ni se spune că iată, credinţa, este ceva care ţine de intimitatea sufletului, este ceva privat; nu e nevoie să ieşim cu ea în afară, nu e nevoie să se vadă pe chipul nostru, pe purtarea noastră, pe felul nostru de a gândi, de a făptui şi de a vorbi că suntem creştini. Nu, credinţa trebuie să fie la periferie, credinţa trebuie să fie închisă. Bine că alte lucruri, care ar trebui să fie mult mai intime, sunt scoase pe tapet, în faţă. De ce Domnul vrea să şi mărturisim? Cred, Doamne, şi mărturisesc, spunem înainte de a ne împărtăşi, că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Cred, Doamne, dar şi mărturisesc. De ce? Pentru că mărturisirea credinţei dă autenticitate, dă veridicitate credinţei pe care o avem. Atunci când mărturisesc sau, mai bine spus, pe măsură ce credinţa mea este vizibilă, concretă, palpabilă, recognoscibilă, în acea măsură ea este o credinţă adevărată și nu una de fațadă.

Noi nu avem timpuri în care suntem credincioşi și timpuri în care nu mai suntem credincioşi; nu există un spaţiu al credinţei, cum au vrut comuniştii să facă în biserică, şi un spaţiu al necredinţei. Noi suntem aceiaşi şi în biserică şi afară, şi în casă şi în societate. O viaţă avem, nu suntem împărţiţi. Credinţa noastră trebuie să facă parte din fiinţa noastră. Mărturisirea credinţei ţine de însăşi structura intimă a credinţei. Nu pot să nu-mi mărturisesc credinţa. Aş fi, dacă vreţi, schizofrenic dacă nu mi-aş mărturisi credinţa. M-aş dedubla, n-aş fi eu, n-aş fi sincer. Am o credinţă şi nu pot să mi-o ascund. Nu mi-e ruşine de credinţa mea, nu mi-e ruşine de Hristosul meu, nu mi-e ruşine de Biserica mea, oricât ar fi ea de înjosită astăzi. Am o credinţă şi mi-o mărturisesc, fără ostentaţie, fără a face paradă de ea. Nu vreau să jignesc pe nimeni şi nu vreau să deranjez pe nimeni, tot aşa cum şi eu cer să nu fiu atenţionat, tras de mânecă sau pus la colţ că am o credinţă şi că vreau să mi-o mărturisesc. Credinţa trebuie să izvorască din toată fibra fiinţei mele; oriunde aş fi, orice-aş face, trebuie să fiu acelaşicredinţa mărturisitoare.

Şi cum să-mi mărturisesc credinţa? Mult am putea să vorbim despre asta. Citeam aseară, să văd cam câţi ne-am declarat creştin-ortodocşi la ultimul recensământ. În 2011. M-am bucurat de cifră în primă instanţă: 86,45%. Suntem pe locul 7 în clasamentul ţărilor religioase din lume, nu din Europa. Dar apoi mi-a pierit entuziasmul, pentru că am zis că nu întotdeauna numărul dă mărturie despre ceea ce suntem noi. Haideţi să fim sinceri cu noi, nu în cantitate stă, ci în calitate stă credinţa noastră şi cei care credem că facem parte din acest trup al Bisericii. Cum v-am spus, credinţa nu este numai una care se declară, ci este o credinţă care se mărturiseşte prin tot ceea ce fac eu, prin tot ce gândesc, oamenii când se uită la mine, la dumneavoastră, trebuie să înţeleagă cui slujeşte acest om, după ce principii se ghidează, care este cartea lui de vizită, în cine crede el, care este stăpânul lui. Dacă suntem creştini, înseamnă că suntem ai lui Hristos, că asta înseamnă să fim creştini. El este al nostru şi noi suntem ai Lui.

Cum vrea El să mă comport aici? – de multe ori ar trebui să ne punem întrebarea aceasta. Şi v-aţi pus-o mulţi dintre dumneavoastră acum un an sau doi când, din cauza unei conjuncturi, eu aş spune unei lucrări demonice, ni s-a cerut nouă, celor care vrem să-i învăţăm pe copii religia, să mergem noi să facem cerere ca să mergem să-i învăţăm religia, nu cei care nu vor să înveţe religia să facă ei cerere. Încă o dată, majoritatea trebuie, în ţara noastră şi în alte societăți, să joace după cum cântă minoritatea. Şi aţi mărturisit atunci, şi vă felicit din toată inima, peste 90% dintre părinţi au spus că da, copilul meu vreau să înveţe religia. Aţi fost mărturisitori atunci.

Şi ni se mai pune în faţă cât de repede, cât de degrabă, un alt prilej de a ne mărturisi credinţa, adică să dăm mărturie despre ceea ce credem noi: vom fi chemaţi să spunem – ei vor pune altfel întrebarea, dar eu v-aş pune-o anticipând – cum Îi place lui Dumnezeu să fie dragostea într-o familie, cum vrea Dumnezeu să binecuvânteze o familie. Ce Îl odihneşte pe Dumnezeu, fraţilor şi surorilor? Aceasta este adevărata întrebare pe care noi va trebui să ne-o punem atunci când va trebui să mergem şi să răspundem la întrebarea de la referendum. Nu vă uitaţi că poate unii vor să confişte politic sau altfel această mişcare. Nu, noi avem de mărturisit credinţa noastră. Fără a blama pe alţii, fără a judeca pe alţii, dar nu pot să nu dau mărturie despre ceea ce cred eu şi despre ceea ce m-a învăţat Mântuitorul Hristos.

Dar mai este un lucru: câteodată, mărturisirea credinţei poate să aducă şi necazuri. Aseară, ieşind de la slujba de vecernie, pregătindu-mă să trec strada, au venit două maşini frumoase, cu ferestrele deschise, cu tineri care ascultau muzică şi, când ne-au văzut pe noi, câţiva oameni îmbrăcaţi în negru, au strigat <Mafia! Mafia!>. Am zâmbit şi i-am binecuvântat. Într-alte părţi, când ieşi îmbrăcat în preot sau când dai de o cruciţă pe un lănţişor la gât, nu se opresc doar a striga după tine.

În 1996, pe 23 mai, un tânăr ostaş din Rusia, Evghenie cu numele, a fost decapitat, pentru că n-a vrut să-şi dea jos de la gât o cruciuliţă. În chiar ziua lui de naştere! Pe 23 mai s-a născut, avea 19 ani. Şi i-a dăruit bunica lui o cruciţă cu un lănţişor pe care a purtat-o şi la şcoală şi mama lui l-a avertizat – erau vremuri nu prea clare acolo – că s-ar putea să aibă probleme din cauza aceasta. El n-a dat-o jos de la gât. A mers să-şi satisfacă serviciul militar şi a fost răpit de rebelii ceceni, care i-au pus în faţă alternativa: îţi dai jos crucea de la gât, te faci musulman şi lupţi împotriva fraţilor tăi şi-ţi lăsăm viaţa. Dacă nu, vei sfârşi acum. Și el n-a acceptat să-şi dea jos cruciuliţa pe care a primit-o de la bunica. N-a acceptat. Și a devenit unul dintre cei mai tineri martiri. La mormântul lui merg nu numai ostaşii ca să se roage el pentru ei, ci ştiţi cine merg? Merg fetele. Merg fetele la crucea lui şi i-o sărută şi se roagă tânărului Evghenie, mucenicul, ostaşul, să le dăruiască un băiat bun ca el. Vedeţi că se poate mărturisi şi astăzi credinţa aşa cum se mărturisea în vremurile de prigoană?

Dacă ar veni acum Mântuitorul Iisus Hristos şi ar sta El aici, la amvon, ce v-ar spune?

Nu vă ruşinaţi de Mine, că nici Eu nu M-am ruşinat de voi. Eraţi căzuţi, eraţi în mrejele diavolului şi Eu M-am făcut ca unul dintre voi. Nu aveaţi nici chip, nici asemănare, cum zice Isaia proorocul, şi nu Mi-a fost ruşine de voi. Nici acum nu Mi-e ruşine de voi, deşi ştiu că nu sunteţi aşa cum s-ar bucura sufletul Meu. Când veniţi în faţa scaunului de spovedanie aproape nu M-aş recunoaşte în vieţuirea voastră şi, totuşi, eu nu Mă ruşinez de voi. Şi vă ridic şi vă curăţ şi vă primesc ca fii ai Mei. Nu vă ruşinaţi de Mine, nu vă ruşinaţi de crucea Mea, nu vă ruşinaţi a vă numi creştini şi nu vă ruşinaţi de Biserica în care sunteţi. E Biserica Mea, Eu o păstrez, Eu îi sunt Capul, Mie-Mi slujiţi, nu altuia!

Mergeţi cu acest gând la casele dumneavoastră, bucuraţi-vă că sunteţi creştini, că suntem ai lui Hristos, suntem ai Lui! El este Cel Care merge în faţa noastră. După El mergem, pe El Îl urmăm şi nemincinoase sunt cuvintele Lui că, dacă-L vom mărturisi aici, pe pământ, fiecare după putinţa lui, în locul lui şi în felul lui, şi El va da mărturie pentru noi în faţa Tatălui Său şi în faţa sfinţilor îngeri. Amin”.

 

Legaturi:

***

 

***

 

***

 

***

 

***

Viata unui martir al zilelor noastre: SFANTUL EVGHENIE OSTASUL, NOUL MUCENIC (si VIDEO)

POVESTEA VIETII SFANTULUI NOU MUCENIC EVGHENIE OSTASUL (†23 MAI) in imagini tulburatoare si in relatarea emotionanta a mamei sale

El a ales Crucea. NOI CE VOM ALEGE? (I)

Intre Cruce si tradare. CARE ESTE LECTIA MUCENICULUI EVGHENIE PENTRU NOI SI VREMURILE NOASTRE? (II)

***

PREDICI (audio si text) la DUMINICA DUPA INALTAREA SFINTEI CRUCI. Cum ne purtam crucile vietii? Suntem hotarati sa renuntam la noi insine si sa ne dedicam total lui Dumnezeu?

“CRESTINII NU AU LOC IN LUMEA ACEASTA”. Care este LOCUL pe care ni l-a pregatit Domnul prin INALTAREA Sa? Predica audio a Arhim. Damaschin de la Sihastria Putnei: “In SIRIA sunt PERSECUTII poate mai atroce decat persecutiile din primele secole ale crestinismului”

PREDICI AUDIO pline de seva si putere duhovniceasca la DUMINICA TANARULUI BOGAT: “Toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam!”

CAT DE FERMI SI DE STATORNICI SUNTEM IN HOTARAREA DE A NE SCHIMBA VIATA SI A PLACEA LUI DUMNEZEU? Ce facem cand intampinam piedici din partea celor din jur, chiar a “casnicilor” nostri? Ce inseamna o adevarata pocainta, iar nu doar declarativa? CUVANT DE MARE FOLOS AL PARINTELUI DAMASCHIN DE LA SIHASTRIA PUTNEI (audio + text)

Predica audio impresionanta la DUMINICA DUPA NASTEREA DOMNULUI a Parintelui Damaschin de la Sihastria Putnei (FUGA IN EGIPT). MESAJ CRUCIAL PENTRU PARINTI: “Ia pruncul si fugi, scapa-l de lumea pacatului, de Irozii de azi!”


Categorii

Crestinul in lume, Cuvantul ierarhilor, Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci, Educatia crestina/ Copiii in Biserica, Luarea Crucii si urmarea lui Hristos, Marturisirea Bisericii, Parintele Damaschin Luchian, Portile Iadului, Prigoana impotriva crestinilor, PS Ignatie Mureseanul, Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul, VIDEO, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la “RESPONSABILITATEA MARTURISIRII NE-RUSINATE A CREDINTEI in vremurile noastre de “CRISTOFOBIE SI ANTICRESTINISM”, in care noile ideologii cauta SA DINAMITEZE FAMILIA si VALORILE: “Nu mi-e rusine de Hristosul meu, nu mi-e rusine de Biserica mea, oricat ar fi ea de injosita astazi”. CUVINTE ARZATOARE ale Preasfintitilor IGNATIE MURESEANUL si DAMASCHIN DORNEANUL (video si text)

  1. Este mare nevoie pentru mântuire de mărturisirea dreptei-credințe:
    – “Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.” (Marcu 8, 38);
    – “Şi zic vouă: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu.” (Luca 12, 8).

    P.S. Mai adaug aici un text drag inimii mele și care e o veche mărturisire de credință, consemnată de Sfântul Apostol Pavel: strong>”că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece” (I Corinteni 15, 3-5).

  2. Pingback: PĂRINTELE AMFILOHIE DE LA DIACONEȘTI pentru “FAMILIA ORTODOXĂ”, despre lucrarea de MĂRTURISIRE întemeiată pe VIAȚA LĂUNTRICĂ: “Nu putem învinge puterile răului prin forţele proprii. Singura soluţie este soluţia harului, sol
  3. Pingback: PREACUVIOASA MAICA PARASCHEVA. Rugăciuni, Slujba privegherii, Predica PS Ignatie al Hușilor (VIDEO) și SFATURI FOARTE IMPORTANTE ȘI ACTUALE CĂTRE PĂRINȚI ale Maicii preotese FLORICA BAȚU-ICHIM († 2010): “Doamne, salvează familia noastră!
  4. Pingback: PS IGNATIE MUREȘEANUL - ALES EPISCOP DE HUȘI - Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate