“Ne ciocăne la poarta inimii degetul lui Dumnezeu”. VESTIREA COLINDELOR ca ÎMPĂRTĂȘIRE A BUCURIEI ȘI A DRAGOSTEI LUI DUMNEZEU, „prin slujirea celuilalt, prin iertare, prin biruirea oricărei vrăjmășii, prin dăruire de sine. NUMAI ASTFEL VOM GUSTA TAINA SĂRBĂTORILOR. Altfel… Nu e nevoie de prigoană, că înșine ne prigonim” (Predică AUDIO + TEXT)

„Cea mai adâncă rugăciune este să înțelegi binefacerile lui Dumnezeu”

Arhim. Nichifor Horia

Predică la Duminica dinaintea Nașterii Domnului (a Sfinților Părinți după trup ai Domnului) și la Sfântul Ioan de Kronstadt – Arhim. Nichifor Horia, Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi, Iași (20 decembrie 2020):

„Preacuvioși și preacucernci părinți, iubiți credincioși,

Am lăsat cântecul colindului să treneze mai mult în această zi pentru că-mi aduc aminte cât de mult ne-au lipsit aceste colinde pe timpul comunismului. Cei tineri de astăzi nu pot înțelege ce a însemnat pentru noi când după revoluție aceste colinde răsunau ca o cântare de biruință. O biruință a credinței, a înțelegerii, o biruință a harului lui Dumnezeu în inimile noastre. Ce bucurie când auzeam aceste cântări în care înțelesuri de teologie ce veneau dintr-o dragoste adâncă de Dumnezeu, băteau la porțile noastre. Și aceste colinde ne-au lipsit. Iată, de 30 de ani le-avem atât de la îndemână, încât aproape ne-am obișnuit cu ele. Cântece simple, uneori naive, parcă fac parte dintr-un folclor dintotdeauna. Nu sunt chiar dintotdeauna, vechimea lor este de vreo 300 de ani. Dar ele sunt o prelungire a cuvintelor din Minei, al cuvântului din cărțile de slujbă în casele noastre, împlinind bucuria Nașterii Domnului, bucuria sărbătorii. De aceea, colindele le cântăm nu doar în Biserică, ci iată, le vestesc din casă în casă colindătorii. Și chiar în această vestire era o strictețe, era o acrivie, greu pătrundeau copiii la casele oamenilor pe timpul comunismului. Abia dacă știau vreo 2-3 colinde. Greu pătrundeau ca să le vestească, să le spună. De multe ori nu știai prea bine dacă se duceau din drag de Domnul, din drag de vreun bănuț, din vreo inerție, dar încă mai erau câteva cântece de stea, pentru că așa erau asimilate în acel timp.

S-a crezut un timp că sunt o reminiscență a cântărilor păgâne legate de calendele din ianuarie. Și într-adevăr, este o legătură între ele pentru că aceste colinde, aceste cântări de Nașterea Domnului asimilează și schimbă o cântare păgână, colindă păgână, îi dă un înțeles creștin. În acest înțeles creștin, în această vestire vedem nu doar o melodicitate, ci, în primul rând, un înțeles liturgic, un înțeles duhovnicesc, dar mai ales dragostea omului simplu de Dumnezeu. Dragostea gospodinei când face cozonacul, când face colacul, când face oul roșu, nu este doar dragostea pentru bărbat sau pentru copii, ci este dragoste de Dumnezeu pusă înaintea familiei și împărtășită cu familia. De multe ori nu știm cum să ne formăm aceste gesturi simple care însuflețesc familiile de sărbători. Ne facem curat în casă, nu c-ar fi mizerie tot timpul și că am sta în mizerie, ci ne primenim casele așa cum ar trebui să ne primenim sufletele în fața sărbătorii, în fața Învierii. Așa cum va trebui să le primenim în fața morții, în fața întâlnirii cu Domnul. La o atâta dragoste, la atâta har, răspunsul omului este unul de bucurie, de pregătire și de dărnicie.

Și colindul de astăzi, colindul pe care-l cântăm în Biserică, pe care-l cântă copiii și tinerii la casele oamenilor este și un dar. De aceea, la rându-le, gazdele răspund cu un mic dar: că e un colac, că-i un măr, că-i un ban – mai curând, în zilele noastre, când toate se preschimbă în bani, chiar și darurile nu mai sunt daruri care poartă o personalitate, un mesaj, ci vouchere sau bani la plic pe care îi dăm celor dragi ai noștri.

Iată, colindul era un dar și darul acela îți răspundea cu darul gazdei, de bucurie, o plinătate a bucuriei pe care caută să o înăbușe duhul cel rău. Nu doar legat de comunism. În toate timpurile, duhul cel rău se apropie de om cu tulburare, cu anestezierea bucuriei, cu întunecarea credinței, cu întunecarea sufletului în zgârcenie, în frică și-n alte multe asemenea, care întunecă pe om. De 30 de ani, frumos și  luminos ne bat la poarta colindele. Ne ciocăne la poarta inimii degetul lui Dumnezeu. Cât vom mai avea această bucurie, nu știm, dar să ne bucurăm de ea, s-o plinim. Iată, colindele au încreștinat un obicei care fusese păgân. Și în coperțile colindelor este o întreagă teologie. Și în colindele care s-au  pus azi la strană s-a vorbit nu doar de Nașterea Domnului, ci și de Botezul Acestuia, de acea apă curățitoare din Botezul Domnului. Și colindele, dacă le luăm la rând vestesc și Sfânta Treime, și Taina Bisericii, și Buna Vestire, încât, asemenea picturii icoanelor din biserici, care prelungește teologia pe înțelesul omului, la îndemâna privirii, spunându-se despre icoane că sunt poartă către cer, tot astfel colindele pun o teologie adevărată și dreaptă la fereastra celui ce poate nu poate veni la biserică, de boală sau, poate, de grijă. Adeseori, în biserici și cântul face acest înțeles teologic mai adânc, mai la îndemână, purtând dragostea celui ce împărtășește bucuria și caută în ochii celui pe care-l colindă aceeași bucurie, aceeași dragoste.

Leru-i ler. Am auzit și-n colindele ce s-au cântat astăzi. Etimologic, vine de la Aliluia. Acest -er prin filieră slavonă a pătruns și iată că mulți filologi au adeverit că acest leru-i ler este ca o pecete a colindelor. Aliluia este un imn de slăvire al lui Dumnezeu. Leru-i ler în colind arată că tot colindul este spre slava lui Dumnezeu. Și-n această slavă omul se bucură, se regăsește. Pentru că cea mai adâncă rugăciune este să înțelegi binefacerile pe care Dumnezeu ți le pune în viața ta, bogăția pe care Dumnezeu ți-o împărtășește încă de când ai deschis ochii pe lume, înțelesurile pe care Dumnezeu ți le împărtășește în istorie. Acest leru-i ler ar trebui să ne urmărească nu doar în zilele Nașterii Domnului, ci în toate zilele vieții noastre. Acest leru-i ler devine însuși o rugăciune.

În toate slujbele și îndeosebi la Sfânta Liturghie, întotdeauna auzim acest Aliluia. Slăvit să fie Domnul! Și acest Aliluia ne umple și pe noi de slava pe care Dumnezeu vrea s-o împărtășească oamenilor. Apostolilor le spune că „Mai mari decât acestea veți face voi”. Le împărtășește darul de a face ei înșiși minuni. Slava lui, Hristos o împărtășește cu Apostolii și cu oamenii care într-adevăr, ies din egoismul lor, din matricea protecției de sine atât de bine închisă. Care ies spre bucurie în fața celuilalt, care pot împlini cuvântul lui Dumnezeu, până la cuvântul pe care numai Hristos îl putea spune: a iubi pe vrăjmașii tăi. În taina Liturghiei, în taina sărbătorilor, până și aceasta se împlinește în sufletul țăranului român. În sufletul omului cu adevărat credincios nu mai este vrăjmaș. Grăim la Paști: „Să zicem fraților și celor ce ne urăsc pe noi”. Pentru că noi, creștinii, n-ar trebui să urâm pe nimeni. N-ar trebui să dușmănim pe nimeni și n-ar trebui să ne temem decât de păcatul și de egoismul nostru care încă trăiește în noi.

Colindul conține aceste înțelesuri, iubiți credincioși. De aceea am lăsat să răsune colindele mai îndelung în această zi. Ca să se apropie de sufletele noastre, ca să ne bucurăm. Și pentru cei mai în vârstă ca mine, să înțelegem cât de mult ne-au lipsit un timp din viața noastră. Să ne bucurăm și să împărtășim această bucurie, împlinind cuvântul lui Dumnezeu – prin slujirea celuilalt, prin iertare, prin biruirea oricărei vrăjmășii, prin dăruire de sine. Numai astfel vom gusta taina sărbătorilor. Altfel… Nu e nevoie de prigoană, că înșine ne prigonim. Ne prigonim prin temerile și întristările și micimile noastre sufletești, prin comoditățile noastre și prin neputința de a sluji aproapelui. Iar atunci când înțelegem să trăim cuvântul Evangheliei, nicio prigoană, nicio boală, nicio temere nu este cu adevărat puternică pentru cel ce crede.

Prăznuim astăzi un sfânt care a învățat a nu se teme: Sfântul Ioan de Kronstadt, preot. Preot, putem spune obișnuit, preot căsătorit, al Rusiei, născut în 1829. Ca elev nu a fost strălucit. Mediocru spre slab. Nu putea învăța. Dar de mic copil a avut sufletul luminat de credință și s-a rugat să-i dea Dumnezeu minte înțelegătoare să învețe spre slava Lui. Și s-a întâmplat aceasta. A devenit în scurt timp un elev strălucit, făcând seminar, făcând studii superioare de teologie și venind preot în Sankt Petersburg. Avea trăiască până în 1909 și să uimească Rusia și o lume întreagă prin slujirea sa. Ca preot căsătorit, a ales să nu-și trăiască viața alături de soția sa, ci împreună trăind ca frate și soră, să slujească lui Dumnezeu  din toată inima sa, slujind zi de zi Sfânta Liturghie zeci și zeci de ani și bucurându-se până într-acolo încât spunea că „Eu dacă eu nu m-aș împărtăși într-o zi, dacă n-aș sluji Sfânta Liturghie într-o zi, eu aș  muri.” Cu siguranță că n-ar fi fost așa, dar iată cât de mare era dorul, cât de mare era bucuria. Nu vedea în această slujire o nevoință, o povară, cum, din păcate, la mulți preoți văd și chiar la călugări, când le vine rândul să se pregătească, să stea în picioare în taina Sfântului Jertfelnic, când acolo ar trebui să fie bucurie, să nu mai simți nici durere și nici boală. De multe ori este doar o tânguire și o căutare de propriile neputințe. Nu așa a fost la Sfântul Ioan de Kronstadt, care zeci și zeci de ani a stat în fața Sfântului Jertfelnic fără să caute spre boala sa, spre durerea sa, că l-ar durea în stânga, că l-ar durea în dreapta, că stă prea mult în picioare, că-i lumina prea mare sau prea mică sau altele asemenea. Singura lui atenție era spre oameni. Cât mai mulți să se bucure de această mare taină, să se spovedească și să se împărtășească. A rânduit o adevărată rețea apostolică îndemnând oamenii să se împărtășească în fiecare zi, lucru de negândit până atunci și nici de la el încoace, sau prea puțin. Spovedea zeci și mii de oameni până la epuizare de sine, dar niciodată istovindu-se. Sfântul Siluan îl pomenește ca cel ce l-a cunoscut și a văzut strălucind în el lumina dragostei de oameni și de Dumnezeu.

Nu poți chema pe oameni la Sfânta Împărtășanie dacă tu nu ai înțeles cum te hrănește și cum te schimbă Taina Sfintei Împărtășanii. Nu poți să vestești oamenilor bucuria Sfintei Liturghii dacă tu n-ai trăit-o și dacă voi doar dintr-o obișnuință, doar dintr-o obligație, doar ca la un serviciu, eventual rânduindu-ți comodități prin Sfântul Altar. Nimic din toate gândurile acestea omenești nu era în Sfântul lui Dumnezeu.

De aceea, Biserica îl prăznuiește și l-a proslăvit în rândurile sfinților, deși, într-adevăr, cu greu am putea împlini, aproape cu neputință, toată slujirea lui. Pentru că numai cu oameni precum el, cu asemenea curaj, ai putea să faci așa ceva în Biserică. Mergând pe stradă se ruga și binecuvânta. Și nu făcea lucrurile acestea cu ușurătate, doar punând mâna cu ușurătate, ci cu rugăciune, durându-l inima pentru cel pe care-l asculta și pe care-l binecuvânta. Binecuvântarea nu-i un act ritualic pe care-l faci, ci o putere pe care i-o împărtășești celuilalt, o preluare a celuilalt cu suferința sa, cu încercarea sa, cu îndoiala sa. Și Sfântul Ioan de Kronstadt a trăit acestea. De aceea a fost un mare sfânt și Biserica ni-l pune astăzi înainte.

În icoanele în care este zugrăvit îl vedem mereu cu Sfântul Potir pentru că a redescoperit taina Sfintei Împărtășanii și adevărata chemare a credinciosului ca la fiecare slujbă să fie pregătit să răspundă chemării lui Hristos în Taina Liturghiei: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!”. Să vă apropiați și să vă schimbați. Căci dacă vă apropiați doar de dragul de a vă împărtăși, bifând încă o zi că v-ați împărtășit, mare lucru nu va fi. Dacă v-ați împărtășit ca să fiți mai buni, ca să fiți mai jertfelnici, ca să fiți mai iubitori, ca să puteți sluji aproapelui, nu comodităților voastre, nu ideilor voastre fixe, atunci Împărtășania vă va fi lumină, vă va fi bucurie și oamenii o vor vedea și vă vor cinsti cu adevărat.

Să ne ajute Dumnezeu, iubiți credincioși, așa să ne împărtășim, așa să trăim, așa să putem să mărturisim bucuria sărbătorilor, și doar așa se poate schimba ceva în zilele noastre și în jurul nostru. Să fim încredințați că dacă vom trăi adânc și drept această taină a întâlnirii cu Dumnezeu, viața noastră cel puțin va fi una ce duce spre Împărăția Cerurilor. Așa să ne ajute Dumnezeu!”

Legaturi: