MIRCEA DIACONU in “Lumea credintei”: COLINDATI VOI INSIVA, CU TOT SUFLETUL! “Modul de viata românesc al civilizatiei rurale face parte din PATRIMONIUL IMATERIAL”

“Colinda trebuie sa o faci tu, si nu altul pentru tine“

INTERVIU CU ACTORUL MIRCEA DIACONU

(fragment)

– Domnule Mircea Diaconu, mul­ta lume va cunoaste activitatea artistica si pe cea de om implicat in viata cetatii, dar mai putina lume stie despre legatura dumneavoas­tra cu lumea Bisericii, cu lumea cre­dintei. In vara acestui an cand ne-am intalnit, mi-ati marturisit ca ati crescut in altar sau ia strana, daca bine am retinut.

– In biserica… In biserica.

– Unul dintre bunicii dumnea­voastra a fost preot…

– Bunicii si strabunicii. In satul in care m-am nascut eu [Vladesti, Arges – n. n.], pe crucea de la mormantul fa­miliei noastre din fata bise­ricii construite de strabunicul si bunicul meu, e un lung sir de preoti care incepe cu pre­otul Ioan, mort in anul 1710, in varsta de 110 ani! Acel stramos al meu s-a nascut, asadar, in anul 1600, cam pe vremea cand murea Mi­nai Viteazul. Pe cruce conti­nua: preot-preoteasa, preot-preoteasa, un lung sir de pre­oti si preotese, pana in vre­mea noastra. Primii care nu mai sunt preoti in familie suntem noi. Tatal meu, care vine tot de pe linie de das­cal, poate chiar si de asta ne cheama Diaconu, a fost in­vatator, fratele meu cerceta­tor si eu actor. In ce ma pri­veste, am inteles chiar si ac­toria cam in genul acesta. Nu fac foarte mari deosebiri. Si profesia mea e un fel de ofi­ciere in fata unor oameni, pe niste teme de morala publi­ca; nu neaparat de dogma bi­sericeasca, dar de comportament cotidian, de relatii intre oameni, de vise, de idealuri.

– Ce amintiri va leaga de anii co­pilariei alaturi de bunicul dumnea­voastra?

– E simplu. Eram mana dreapta a bunicului meu din toate punctele de vedere. Cum am crescut putin, eram alaturi de el si ma lua intot­deauna la biserica. Uneori facea slujbe si miercurea si vi­nerea, numai cu mine. Eu aveam insemnate pe carte pasajele mele si aveam inter­ventia mireanului in cadrul slujbei. Duminica stateam in altar si primeam pomeniri­le si prescurile de la credin­ciosi. Asta era partea mea.

– Nu ati avut de suferit de pe urma faptului ca proveneati din fa­milie preoteasca?

– Nu. Nu am avut de sufe­rit. Lumea se mai linistise un pic cand am crescut eu si nici nu a fost chiar asa de mare prigoana despre care se tot vorbeste. Intrarea in biserica, cel putin in satul meu, nu se lasa cu consecinte, in sen­sul de a primi vreo pedeapsa. Nu stateau profesorii sau in­vatatorii la usa bisericii sa ne scoata de acolo, ba chiar mai veneau si ei pe la biserica, in liniste, in mod discret.

– Cum erau sarbatorile cresti­nesti in satul copilariei?

– Divine, absolut divine! Cred ca si azi sunt la fel de frumoase. La Pasti senza­tia mea era de fiecare data ca se uneste cerul cu pamantul, inauntru era slujba, afara ce­rul era plin de stele si in cimitirul din jurul bisericii, la toate crucile, erau lumanari aprinse. Jos marea aceea de lumanari si sus cerul inste­lat… Era de-a dreptul divin!

[…]

Cand eram mic aveam sentimentul concret, fizic, ca Dumnezeu ma vede in fie­care clipa a vietii mele, ca se uita la mine. Ceea ce insem­na un control continuu al ori­carui gest, al oricarei vorbe, fapt care mai tarziu s-a trans­format in autocontrol. Toa­ta viata mea, in situatii gra­ve sau periculoase, am avut sentimentul meu concret, fi­zic, ca am fost asistat si apa­rat de sus. Pana la urma asa a si fost.

– Sunt astazi nu putine atacuri nejustificate la adresa Bisericii. Mai mult, pare sa existe o manipu­lare prin mass-media. Pur si simplu te crucesti cand vezi atata ura revarsata asupra unei institutii care se adreseaza sufletului oamenilor. Nici in comunism n-am simtit ata­ta ostilitate! Nu se prea vede asu­marea credintei in comportamentul cotidian de care vorbeati dumnea­voastra mai devreme…

– Stiti cum se spune: Dum­nezeu iti da o greutate pen­tru ca te incearca. Poate ca si Biserica este incercata dandu-i-se, sa zic asa, genul acesta de incercari, de ata­curi, pentru ca sa vezi cum raspunzi la ele. Ar trebui ca Biserica noastra sa-si inte­leaga esenta de reprezenta­re publica. Catolicismul, ca mentalitate publica, a con­struit acele catedrale mari, prin care l-a nimicnicit pe om. Prin uriasele constructii mega complicate, prin boga­tie, prin opulenta, l-a zdrobit pe om si l-a supus, facandu-l din ce in ce mai mic, in an­titeza, Biserica Ortodoxa l-a imbratisat pe om, l-a man­gaiat, l-a pansat si l-a hra­nit. Cand spun asta spun ur­matorul lucru: ca n-am sim­tit ceva mai profund, mai emotionant, mai miscator in­tr-un lacas de cult ca atunci cand intr-o Vineri a Patimilor eram pe drum si nu mai ajungeam la mine in sat, la biserica mea, am vazut un indicator pe sosea, catre un schit, schitul Slanic, si am petrecut acolo Vinerea Pati­milor. Eram cu sotia si feti­ta mea care avea vreo trei an si am luat-o spre schit prin munti sa ajungem la slujba, altfel pierdeam Vinerea Pa­timilor. Am mers cu masina cam un kilometru, apoi n-am mai putut sa mai urcam, ve­nea si noaptea, am lasat ma­sina undeva si am plecat de mana cu copilul pe acel drum catre schit. Urcam, ur­cam, era o padure de brazi si era cerul plin de stele. La un moment dat, pur si simplu, se decupa un fel de fereastra luminata. Era luminata dar nu electric, palpaia lumina, o fereastra decupata pe cer, si am urcat, si am urcat, si din­tr-o data am dat de o poarta. Era intuneric bezna. Am intrat pe poarta aceea si prime­le lucruri pe care le-am re­ceptionat in atmosfera aceas­ta, au fost mirosul de bale­ga, de fan, de animale. Acolo se traieste! In bisericile or­todoxe romanesti se traies­te, nu sunt reci, cu ziduri uri­ase care te zdrobesc. Dim­potriva. Asta insemna ca la acel schit erau grajduri, erau vite, era viata. Dupa aceea, am intrat inauntru si acolo era… poveste. Cum era poveste? In felul urmator: aco­lo erau niste oameni care ur­casera, ca si mine, cativa kilometri; slujeau doi preoti si un invatator din satul de jos. Era slujba si pentru pri­ma oara, desi repet, am cres­cut in biserica, am receptio­nat fiecare cuvant. Era spus incet, fara graba, nu cu ochii pe ceas, aveam timp, eram in munti, si se spunea poves­tea (Patimilor n.n.), incet si lent si din cand in cand inva­tatorul mai explica oameni­lor, in vorbe mirene, cuvin­tele, sensul cuvintelor lui Iisus pe Cruce. Uluitor! Copi­lul nostru, care avea trei ani si pe care il strangea o ghea­ta destul de tare (avea niste ghete noi si pe drum tot maraise ca-l strangea o ghea­ta), acum n-a scos un cuvant, nici o vorba in biserica. As­culta povestea. Ca povestea e atat de frumoasa si de pro­funda incat trebuie de fieca­re data sa o primesti cuvant cu cuvant, fara graba, cu rab­dare. A fost absolut divin. De asta spun ca biserica ortodo­xa romaneasca este biserica din deal, cu vite, cu toate ce­lelalte. La acel schit se poate si manca, se traieste cu ade­varat, te imbratiseaza biseri­ca romaneasca acolo. […]

– Legat de traditiile romanesti, spuneati la un moment dat ca in­tentionati sa promovati “turismul de stana”. Care traditii romanesti ar merita sa fie promovate pentru a putea oferi strainilor ceva din bo­gatia noastra culturala si spirituala?

– Am spus asta pe toate ca­ile. Exista un mod romanesc de viata, o civilizatie autoh­tona; un mod de viata care pare invechit, de care oame­nilor politici de varf le e pu­tin cam jena si de care, in conceptia lor, trebuie sca­pat cat mai repede. Eu vor­besc acum de civilizatia ru­rala sau montana. Mi se pare un patrimoniu. Exista un patrimoniu material si un patrimoniu imaterial. Acest gen de viata face parte din patrimoniul imaterial. Obice­iurile, traditia, parerea mea, trebuie sa le percepem exact ca pe un patrimoniu sufle­tesc pe care altii sa vina sa-l vada. Poate insemna si o mare afacere pentru intrea­ga noastra natiune. Sa ne fo­losim, sa vina lumea sa ne vada si noi sa continuam sa traim asa, pentru ca e o via­ta legata de natura, o viata curata, bazata pe traditii, iar stana, pentru ca e un spatiu izolat si in salbaticie, acolo, in salbaticie, omul este dez­barat de tehnologie, de mij­loacele electrice si electronice, care modifica mereu cate ceva si pervertesc sufletes­te. Acolo e puritate in rela­tia dintre om si natura. Aco­lo solutiile acelui gen de via­ta sunt fabuloase. Nu mi s-a intamplat vreodata sa vad un strain, ca de-o viata tot merg la stana si stiu lucrul asta, nici un strain, oricare ar fi el, ca stia limba noastra sau nu, sa ajunga la stana si sa mai uite vreodata trecerea pe acolo, unde nu e urma de tehnologie moderna.

– Din pacate, satele noastre ro­manesti traditionale sunt pe cale de disparitie, sunt imbatranite. Pu­tini tineri isi mai incheaga o fami­lie la tara. Cei mai multi sunt in cautarea unui rost la oras sau chiar ple­cati in strainatate. Eu merg in fieca­re vara in satul natal, in Judetul Bistrita-Nasaud, dar nu ma mai intal­nesc cu satul copilariei sau adoles­centei mele. Totul pare ca duce in­spre pustiu…

– Strigatul meu se refera la cei care decid in tara asta. Tu, daca iti intelegi modul aces­ta de viata, si iei masuri care protejeaza modul acesta de viata, si-l faci sa continue prin tineri, prin alte generatii, el va supravietui. Eu imi invat copiii sa faca mai departe ce fac eu, obiceiurile, traditiile, cand fac vinul, cand fac mu­raturile… Eu le fac acum si copiii mei sunt langa mine, si ii chem si ii invat cum se taie porcul, si alte lucruri. Toa­te lucrurile acestea eu le pre­dau copiilor mei, sa le duca mai departe. Daca faci si tu cu copiii tai, si altul cu copiii lui, atunci lucrul acesta exis­ta, se perpetueaza. Dar nu poti miza, desigur, numai pe asta. Trebuie si statul, ca strategie, sa inteleaga treaba asta si sa te ajute.

– Si pe plan religios: am putea valorifica mai bine vechile noastre manastiri istorice, cum sunt Putna, Sucevita, Moldovita, Cozia, Dragomirna, Voronet, Curtea de Arges, Hurez si altele.

– Inclusiv. Inclusiv.

– Domnule Mircea Diaconu sun­teti nascut in Ajunul Craciunului, in Ajunul Marelui Praznic a! Naste­rii Bonnului Iisus Hristos, intr-o zi si intr-o perioada foarte bogata in traditii crestinesti si romanesti. Ce le transmiteti crestinilor nostri or­todocsi in pragul acestor mari sarbatori?

– Uitati ce-i rog: cand va veni vremea colindelor, vreau sa le spun ca aceasta, colinda, nu se asculta la CD si la aparat: se canta, se co­linda cu propria voce. Daca tu insuti, fiinta umana, nu adresezi lauda si iubirea ta catre Domnul, nimic n-are valoare. Nu trebuie sa faca altul pentru tine acest lucru, trebuie sa-l faci tu. Poti sa spui ca ala canta frumos si tu canti urat. Nu e vorba de a canta, nu e o dexterita­te, e vorba de datoria ta de a adresa iubirea ta Celui de Sus, Domnului. Nu asculta pe unul care canta frumos, ca asta poti sa vezi si sa asculti cand e un spectacol: te duci acolo sa asculti, pentru ca acei cantareti canta frumos… Nu. Colinda e altceva. E cu totul altceva, nu-i un cantec. E o lauda catre Domnul. Sa nu confundam lucrurile! A ajuns un motiv de distractie: Hai sa bem, si sa mancam, si sa curga colindele! Nu-i asa. Colinda trebuie sa o faci tu si nu altul pentru tine. Asta e ceea ce le transmit eu cresti­nilor Bisericii noastre si citi­torilor revistei Lumea Cre­dintei: sa colinde ei insisi, cu tot sufletul lor!

Interviu realizat de

Preot Ion Alexandru MIZGAN

(din revista “Lumea credintei“, nr. 11 (124)/ noiembrie 2013)

Legaturi: