NE MAI STIM CHEMAREA ADEVARATA? O MAI LUAM IN SERIOS?

“Când se micşorează adevăratele dimensiuni ale Dumnezeieştii Descoperiri pentru fiinţa omului, atunci se exclude orice putinţă pentru om de a ajunge la măsura adevăratei pocăinţe. Dacă te socoteşti a fi doar o jalnică fiinţă, uşor îţi vei îngădui şi ierta sieţi o mulţime de fărădelegi de toate felurile; şi prin faptul că se socotesc pe sine mai prejos decât Hristos, oamenii în realitate (să nu vă pară aceasta o exagerare) refuză a-I urma pe Golgotha“ (Parintele Sofronie Saharov)

“Nu trebuie să uităm că îndumnezeirea firii ome­neşti prin actul întrupării Cuvântului nicicum nu exclu­de prezenţa „momentului” energetic în îndumnezeirea firii omeneşti a lui Hristos. Acest al doilea „moment” este deosebit de important, pentru că el ne arată că pilda lui Hristos (Io. 13:15) este cu putinţă de înfăptuit şi, ca atare, se arată ca o îndatorire de neocolit tuturor. Dacă în înţelegerea noastră despre Hristos-omul punem accentul pe „deosebirea radicală” între El şi noi, prin aceasta introducem o schimbare în întreaga noastră antropologie.

Deşertarea lui Hristos în întrupare ne pune în faţa unui fapt uimitor: pe de-o parte, precum scrie Sf. Ioan Damaschin, îndumnezeirea firii noastre s’a săvârşit în clipa când Cuvântul a primit firea noastră;¹ pe de altă parte, în multe locuri din Sfânta Scriptură vedem că Omul-Hristos ocolea tot ceea ce purta caracterul „îndumnezeirii de sine“. In Evanghelie citim că întruparea Cuvântului se săvârşeşte prin lucrarea Sfântului Duh: Duhul Sfânt se va pogorî preste tine… pentru aceea şi Sfântul ce se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema (Luca 1:35). Acelaşi Duh Sfânt S’a pogorât peste Hristos şi la Botez (cf. Mt. 3:16). Grăind despre învierea lui Hristos, Sfanta Scriptură nu zice că Hristos „S’a înviat pe Sine” dar că anume însuşi Dumnezeu… au înviat pre El din moarte, şi au dat Lui slavă (1 Pt. 1:21). In sfârşit, însuşi Hristos au zis: De mărturisesc Eu pentru Mine, mărturia Mea nu este adevărată. Altul este Cel ce mărturiseşte pentru Mine… (Io. 5:31-32). Acelaşi moment se oglindeşte în actul liturgic al Bisericii noastre. Cuvintele lui Hristos – Luaţi, mâncaţi; acesta este Trupul Meu…, şi Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu (cf. Mt. 26:27-28), nu sunt luate ca săvârşitoare de taină, deoarece aceasta ar însemna o pretenţie a „îndumnezeirii de sine” ci după aceste cuvinte urmează epicleza, unde noi, căutând către Dumnezeu-Tatăl, îl rugăm să trimită Duhul Sfânt „preste noi şi preste darurile îninte-puse” (cf. Canonul euharistie al Liturghiei Sfântului loan Gură de Aur), prin a Cărui Dumnezeiască putere se săvârşeşte taina prefacerii pâinii euharistice şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos.

Hristos, Care dator era întru toate a se asemăna fraţilor (Ev. 2:17), însuşi cu sârguinţă mărturisea despre faptul omenirii Lui şi îi plăcea să se numească Fiul Omului (Mt. 8:20 ; 9:6; 10:23 ; 11:19 ş.a.). Din contextul Evangheliei este limpede că Hristos nu folosea această expresie exclusiv ca propriul Său nume, ci ca un nume comun, aplicabil tuturor oamenilor – fiilor oamenilor. Altfel, tot omul ar putea fi îndreptăţit să gândească la Judecata de Apoi: „Cum poţi Tu să mă judeci pe mine? Oare poate fi dreaptă judecata unde împrejurările existenţei judecăto­rului şi ale celui judecat sânt atât de deosebite? Eu sânt o fiinţă jalnică şi slabă, necontenit zdrobit de primejdia morţii în toată vremea şi în tot ceasul, atunci când puterea Ta este neţărmurită şi măreţia Ta neurmată. Au dară poate Judecata Ta să fie una dreaptă?“.

Insă nimeni nu va îndrăzni să rostească astfel de cuvinte, pentru că ne va judeca nu Dumnezeu, ci omul: Dumnezeu-Tatăl nici judecă pre nimenea, ci toată judecata o au dat Fiului…, căci Fiu al Omului este (Io. 5:22, 27). Acest „Fiu al Omului” care ni se aseamănă întru toate a trăit pe pământ, astfel încât nici un singur om în toată istoria omenirii nu va fi în măsură a afirma în faţa Lui cum că El, Hristos, ar fi trăit în condiţii mai prielnice decât el însuşi. Astfel, nimenea dintre noi nu are destulă întemeiere spre a se îndreptăţi, punând înainte slăbiciunea firii omeneşti. Porunca lui Hristos, Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este (Mt. 5:48), trebuie înţeleasă nu relativ, nu într’un sens figurat, ca expresia unei oarecari „tendinţe” vecinice, ci în cel mai adânc înţeles fiinţial: ca mărturie a putinţei omului de a înfăptui până la desăvârşire chemarea sa, urmând lui Hristos-omul, Care însuşi a împlinit această poruncă (Eu poruncile Tatălui Meu am păzit – Io. 15:10) şi au şezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl (Mc. 16:19), ceea ce în graiul Scripturii arată egalitatea.

Obişnuinţa ne face neatenţi şi adesea aproape nesimţitori faţă de cuvintele Sfintei Scripturi, şi aşa pierdem din vedere adevăratele lor dimensiuni. Cele mai importante momente ale Dumnezeieştii Desco­periri trec de multe ori neobservate, în ciuda faptului că în realitate ele sunt răspunsul la cele mai adânci căutări ale noastre, întrucât cuvintele Sfintei Scripturi şi sunt cele mai fireşti pentru existenţa omenească. Se poate ca textele citate din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi, şi care vorbesc de egalitatea şi depli­na asemănare a omului cu Dumnezeu, să smintească pe mulţi creştini. Dar, drept vorbind, smintirea nu face decât să poarte mărturie că înţelegerea lor psihologică a smereniei nu le-a îngăduit să ajungă la adevăratul înţeles al Dumnezeieştii Descoperiri. Potrivit Desco­peririi, deosebirea între Dumnezeu şi om în vecinicie nu este decât în planul Esenţei, şi nicidecum în ce priveşte slava sau cuprinsul Dumnezeieştii Vieţi.

Când se micşorează adevăratele dimensiuni ale Dumnezeieştii Descoperiri pentru fiinţa omului, atunci se exclude orice putinţă pentru om de a ajunge la măsura adevăratei pocăinţe. Dacă te socoteşti a fi doar o jalnică fiinţă, uşor îţi vei îngădui şi ierta sieţi o mulţime de fărădelegi de toate felurile; şi prin faptul că se socotesc pe sine mai prejos decât Hristos, oamenii în realitate (să nu vă pară aceasta o exagerare) refuză a Îi urma pe Golgotha. A micşora în conştiinţa noastră ideea cea mai nainte de veci a Tatălui pentru om nu este dovadă de smerenie, ci de rătăcire; şi mai mult decât aceasta – un mare păcat. Avem nevoie de o îndrăzneaţă bărbăţie, pentru a ne apropia de cuprinsul Dumnezeieştii Descoperiri cu faţă descoperită, şi slava Domnului ca prin oglindă privind, întru acelaşi chip să ne schimbăm din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului (cf. 2 Cor. 3:18).

Dacă în planul nevoinţei smerenia constă în a se socoti mai rău decât toţi, atunci în planul teologic dumnezeiasca smerenie este dragoste care se dă pe sine fară rămăşiţă, întreg şi „până în sfârşit” (Io. 13:1). In primul caz este prezent un oarecare element de compa­raţie; cu alte cuvinte, o astfel de smerenie se arată încă a fi relativă. Dar în cel de-al doilea ea este în afara oricărei comparaţii şi, ca atare, absolută. Anume aceas­tă smerenie ne porunceşte Hristos să ne învăţăm, când ne spune: învăţaţi-vă de la Mine, că sânt blând şi smerit cu inima (Mt. 11:29).

Două mii de ani de experienţă a vieţii în Hristos arată că Dumnezeu ne tratează ca pe egalii Lui, neîn­drăznind în nici un chip să ni Se impună cu sila. Hristos a spus: Unde sunt Eu, acolo şi slujitorul Meu va fi (Io. 12:26), dar aceasta este adevărat numai atunci când slujitorul îi va urma până în sfârşit (cf. Mt. 10:22), purtându-şi crucea. Dacă înţelegem mântuirea ca îndumnezeire, atunci nu trebuie să uităm că îndumnezeirea este condiţionată de trecerea noastră pe tărâmul vieţii pământeşti. Dacă noi nu lucrăm potrivit cu felul cum trăia şi lucra Hristos, atunci cum va putea omul să devină asemănător lui Hristos în vecinicie prin simpla sa ieşire prin moarte dincolo, în cealaltă lume? Potrivit învăţăturii părinţilor, omul tocmai în măsura asemă­nării lui cu „Dumnezeu, Cel ce S’au arătat în trup” va deveni asemenea lui Dumnezeu în Fiinţarea Lui cea vecinică.

In mai multe rânduri auzim în Evanghelie mărturia lui Dumnezeu-Tatăl despre Hristos, că Acesta este Fiul Meu cel iubit (Mt. 3:17 ; 17:5; Mc. 9:7). Şi iată că Hris­tos spune că toţi cei ce fac voia Tatălui vor fi iubiţi de Tatăl în aceeaşi măsură ca şi El însuşi: Nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi pentru cei ce prin cuvântul lor vor crede întru Mine… Şi Eu slava carea ai dat Mie am dat lor… şi ca să cunoască lumea că Tu… ai iubit pre ei, precum pre Mine ai iubit. Părinte, pre carii ai dat Mie, voiesc ca unde sânt Eu, şi aceia să fie cu Mine, ca să vază slava Mea... Şi am arătat lor numele Tău, şi-l voiu arăta, ca dragostea cu carea ai iubit pre Mine întru ei să fie, şi Eu întru dânşii (Io. 17:20-24).

Apostolul Filip a cerut lui Hristos: Arată nouă pre Tatăl, şi Domnul i-a răspuns: Cela ce a văzut pre Mine, a văzut pre Tatăl (vezi Io. 14:8-9). Dar din ansamblul cuvintelor Sfintei Scripturi, întemeindu-ne şi pe alte texte, putem tot atât de îndreptăţit a conclude că cel ce a văzut pe Hristos, s’a văzut pe sine însuşi – aşa cum a fost mai nainte statornicit a fi după ideea cea dintru început a Tatălui, precum au ales pre noi întru Dânsul mai nainte de întemeierea lumii, ca să fim noi sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui întru dragoste; mai nainte rânduind pre noi întru înfiere, prin Iisus Hristos, Sieşi, dupre bunăvoinţa voii Sale, spre lauda slavei harului Său cu carele ne-au dăruit întru Cel Iubit (Ef. 1: 4-6)”.

(…)

“Pe lângă mincinoasa smerenie: „aceasta nu este pentru mine”, pe lângă neîndreptăţita deznădejde născută din trăndăvie şi din iubire de plăceri, se mai află încă o piedică vederii Luminii celei Nezidite, şi anume, îndrăzneaţa năzuinţă a minţii noastre de a vedea pe Dumnezeu, de a-l cuprinde în propria gândire, de a pătrunde oarecum cu forţa în taina şi sânurile Fiinţei Sale, spre a-L stăpâni ca pe un obiect al cunoaşterii. Este greu de găsit cuvinte pentru a arăta esenţa acestei mândre înălţări a minţii noastre, însă este important să înţelegem că în acest caz nu un nor luminos, ci negură şi întuneric, ce ascund pe Dumnezeu, ne vor întâmpina”.

“De neapărată trebuinţă este curăţirea minţii noastre prin nevoinţă, pentru a nu introduce elemente pornind de jos, ale închipuirii, în învăţătura dogmatică a Bisericii despre Dumnezeu, învăţătură întemeiată pe descoperirea despre chipul Dumnezeieştii Fiinţări”.

“Dumnezeu neapărat răspunde la tot omul care se întoarce spre Dânsul. Dacă însă experienţa împărtăşirii lui Dumnezeu este nedeplină, omul va încerca să umple hăul ce rămâne prin propriile puteri. În acest caz, el neapărat va cădea într-o oarecare rătăcire, iar elementul mincinos care s-a adăugat adevărului va duce în sfârşit la micşorarea sau scâlcierea lui“.

——–

1. Sf. Ioan Damaschin, Arătare cu deamăruntul a dreptslăvîtoarei cre­dinţe, Cartea a 3-a, cap. 17. (Cf. trad. rom. Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, pp. 132-133 – n. tr.)

(Arhim. Sofronie, Nasterea intru imparatia cea Neclatita, Ed. Reintregirea, Alba-Iulia, 2003, traducere de parintele Rafail Noica; o recenzie a acestei carti – aici)