O eroina discreta a rugaciunii si a daruirii: LUCIA POPSOR (†13 iulie 2010) sau DESPRE JERTFELNICIA CARE NE FACE LIBERI
Din revista “Familia ortodoxa”, nr. 7 (30)/2011:
“Am ajuns să o cunoaştem pe doamna Lucia abia prin anul 2004, când am vizitat-o în modestul ei apartament din Bucureşti. Ne-a întâmpinat cu un zâmbet frumos şi cald, de parcă ne-ar fi cunoscut dintotdeauna. Înaltă şi slăbuţă, dar plină de vigoare la cei aproape 90 de ani, ne-a cucerit îndată prin freamătul tineresc al sufletului său. De cum am intrat, ne-a cerut simplu să facem o rugăciune împreună, căci sosisem tocmai în ceasul când avea de îndeplinit o rânduială anume pentru un cunoscut bolnav. Aceasta era o mai veche deprindere din închisoare, ca mai multe persoane să facă rugăciune pentru cineva la aceeaşi oră, sau rugăciune neîncetată, în lanţ, predată de la unul la altul. Şi nu de puţine ori, spunea ea, Dumnezeu arătase în chip minunat robilor din închisori că a primit cu bunătate cererea lor, schimbând cursul tragic al unor vieţi.
De la alţii am aflat că doamna Lucia era de fapt cea care, din prisosul sufletului ei nobil şi bun, lua de cele mai multe ori iniţiativa rugăciunii în lanţ pentru vreun suflet necăjit. Tot ea a fost aceea care, după eliberarea din închisoare, a luptat să păstreze unitatea celor de acelaşi crez, găsind mereu câte un mic prilej spre a-i aduna la o dulceaţă de portocale şi un pahar de apă rece pe prietenii de odinioară…
După ani şi ani, doamna Lucia nu obosea niciodată să povestească despre „fetele” şi „băieţii” generaţiei sale interbelice. Ascultându-o vorbind ore întregi cu entuziasm şi bucurie, înţelegeam că ea avea un mod tainic de a desfiinţa timpul, distanţele şi mai ales de a birui suferinţele şi înfrângerile vieţii.
Locuinţa sa era o chemare tăcută la simplitate şi lipsă de grijă pământească. între lucrurile vechi şi uzate din camerele văruite în urmă cu zeci de ani, străluceau numai candela de la icoană şi ochii albăstrii ai doamnei Lucia… Restul – mobila, hainele, covoarele – păreau exilate acolo, ca lucruri neînsemnate şi fără importanţă… Nu putem uita o aşchie de săpun „Cheia” din săpuniera de la baie, care ne-a mustrat fără cuvinte pentru traiul bun şi tihnit al generaţiei noastre… Bănuţii de pe pensie doamna Lucia îi trimitea la mănăstiri, ori ajuta cu ei pe cei aflaţi în nevoi sau cumpăra cărţi pentru biblioteca vreunui liceu…
În schimb, locuinţa doamnei Lucia avea buna-mireasmă a rugăciunii, a dragostei şi smereniei, căci singure acestea rămăseseră dimensiunile şi coordonatele de neschimbat ale vieţii sale. În singurătatea monahală a ultimilor ani de viaţă, rugăciunea îi devenise un mod de a fi şi de a comunica cu Dumnezeu şi cu aproapele. De multe ori când îi telefonam să o întrebăm ce mai face, o aflam cugetând la vreun verset din Evanghelii, ori la vreun cuvânt al Sfinţilor Părinţi. La 90 de ani citea cu mare sete, în franceză, tâlcuirile la Apostolul fiecărei zile, pe care le avea într-o ediţie veche, de pe vremea când astfel de cărţi erau inexistente în limba română…
Ultima dată, am văzut-o pe doamna Lucia cu o săptămâna înainte de plecarea ei la Domnul… Deşi ţintuită la pat, cu dureri înfiorătoare (avea o fractură pe coloană), ne-a primit cu toată bucuria şi lepădarea de sine ce o caracterizau atât de mult, vorbindu-ne timp de două ore, cu însufleţire, despre trecutele vieţi ale „fetelor” şi „băieţilor” de odinioară. Doamna Lucia era numai zâmbet şi efervescenţă, sfidând moartea şi legile firii… Avea lângă cap, pe perna destrămată de trecerea anilor, cartea de rugăciune, pentru care se mustra aspru pe sine: Ar fi trebuit să ştiu pe de rost rugăciunile, şi chiar credeam că le ştiu, dar uneori îmi mai scapă câte una… şi tot trebuie să mă mai uit în carte!
Discretă, tăinuindu-şi cu modestie suferinţele vieţii, doamna Lucia a lăsat în urma paşilor săi mireasma unui suflet îngeresc. Demnă, dârză şi plină de dăruire, a împlinit prin viaţa sa un cuvânt pe care îl iubea nespus demult: A fi liber înseamnă a fi în stare de jertfa.
***
Din amintirile unei prietene dragi
Prima arestare a Lucicăi a avut loc în februarie sau martie 1939. Fără nici o condamnare, a fost dusă în lagărul de la Sadaclia, din sudul Basarabiei, unde a găsit închise prietene de acelaşi crez cu ea: Lucia Trandafir, Nataliţa Nicolicescu, Titi Gâţă, Lenuţica Bagdad, Zizi Ghenea şi încă câteva, vreo opt la număr, între 20 şi 22 de ani. Lucia era cea mai tânără, având pe atunci doar 18 ani… Sub conducerea Luciei Trandafir, fetele aveau în lagăr un program foarte bine organizat. Citeau pe rând şi comentau texte din Sfânta Scriptură, expuneau subiecte de istorie naţională şi universală, lucrau broderii şi cusături, încondeiau ouă de Paşti, şi toate acestea mai mult pe ascuns, de teama gardienilor. Noaptea întrucât erau încuiate, unele dintre fete, printre care Lucica, săreau pe geam pentru a se aduna la rugăciune de noapte.
Nu mult înainte de cedarea Basarabiei din iunie 1940, lagărul a fost desfiinţat iar fetele s-au întors la casele lor, scăpând ca prin minune de primejdia deportării în stepele ruseşti.
Revenită la Bucureşti. Lucica a urmat Facultatea de Drept, primind si răspunderea de a conduce activitatea cetăţuilor de eleve din Bucureşti. Inspira seriozitate, demnitate, hotărâre, fiind o prezenţă care impunea la numai douăzeci de ani, căci Dumnezeu o înzestrase din belşug. În jurul anilor 1944-1945 s-a căsătorit cu Alexandru Popşor, uniţi fiind de acelaşi ideal naţional şi creştin. El era şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Destul de curând a apărut pe lume şi micul Laurenţiu,de care însă prea puţin timp s-au putut bucura. La nici un an de zile de la naşterea sa, tatăl Alexandru a fost arestat. Îşi va revedea fiul abia peste 16 ani… Apoi, când Laurentiu avea doar câţiva anişori, a fost arestata şi Lucica. A rezistat la toate anchetele. Ea care cunoştea toate fetele cu care lucrase, nu a dat in vileag numele niciuneia din ele..! Pe baza altor mărturii a fost condamnată la opt ani de închisoare, pe care i-a executat în cea mai mare parte la Mislea. Acolo a avut parte de un regim aspru, fiind deseori izolată de celelalte.
După eliberare, şi-a dăruit toată dragostea educaţiei lui Laurentiu, care fusese îngrijit în acest răstimp de părinţii ei. Copilul crescuse şi moştenise toată zestrea cea bună a sufletului de la părinţii săi. Îl avea de duhovnic şi povăţuitor pe Părintele Constantin Sârbu. Apoi s-a întors din temniţă şi tatăl Alexandru, însă bucuria reîntâlnirii a ţinut scurt timp… Dumnezeu le-a mai cerut o jertfa: pe unul-născut fiul lor… În timpul unei excursii în Munţii Făgăraş, fiind vijelie, Laurentiu a căzut într-o prăpastie şi a murit.
Cu mult eroism, Lucica a depăşit şi această ultimă grea încercare, încredinţându-se voii lui Dumnezeu şi continuând să-şi îngrijească soţul şi să se dăruiască celor din jur.
Ea a rămas aceeaşi. Pentru ea, cinstea, dârzenia, sacrificiile pentru a-şi ajuta semenii deveniseră un mod de a fi. O caracteriza lipsa totală de a judeca şi condamna faptele şi caracterul celorlalţi, găsind pentru toţi o justificare, o circumstanţă atenuantă a slăbiciunilor şi scăderilor lor. Găsea în fiecare om partea cea bună, pe care ştia să o scoată la lumină. Îşi manifesta afecţiunea cu discreţie, dar cu o profunzime statornică.
Până în ultima clipă şi-a minimalizat suferinţele trăind în lume mai presus de cele ale lumii…
Material realizat de obstea Manastirii Diaconesti
articol publicat in revista Familia ortodoxa, nr. 7/2011
– pentru abonare vezi aici;
– pentru procurarea ultimului numar vezi aici.
- Din acelasi numar al revistei: Suflete… schimbate la fata (2): POVESTEA UNEI TINERE MAME VINDECATE IN MOD MINUNAT DE CANCER SI TBC, DUPA CE A RAMAS SI INSARCINATA…
Legaturi:
- “Sa-ti tii sufletul curat, asa cum iti este camasa de duminica”. Marturiile impresionante ale regizorului ortodox NICOLAE MARGINEANU la “Profesionistii” si filmul sau, “BINECUVANTATA FII, INCHISOARE!” (video)
- 26 iulie – ziua in care s-a nascut in cer unul din cei mai mari sfinti ai inchisorilor: COSTACHE OPRISAN: “Niciodata n-a acuzat pe nimeni pentru ceea ce i s-a facut. Pe toti i-a iertat si mereu ne vorbea de iertare si dragoste”
- NUMAI CEL CARE VA AVEA INIMA BUNA VA REZISTA
- IMNURI VII PENTRU CRUCEA PURTATA
- Virgil Maxim despre CHEMAREA NOASTRA SI DESPRE PUTEREA INFRICOSATA A SFINTEI IMPARTASANII. Parintele Arsenie Papacioc: “E bine sa umplem sufletul nostru cu cele dumnezeiesti ca sa nu mai aiba loc si cele lumesti”
- CE CREDINTA, CE OAMENI, CE PARINTI… Din amintirile lui Virgil Maxim de dupa eliberare. “Noua Dumnezeu ne-a dat rabdare. Voi sa cereti sa va dea indurare”
- LA MARGINEA EXISTENTEI – Interviu cu Parintele Arsenie Papacioc
- PARINTELE NICOLAE STEINHARDT – cuvintele unui om nobil intr-o lume a celor smecheri, turnatori, nemilosi…
- TESTAMENTUL SFANTULUI MARTIR VALERIU, OMUL IN CARE VIA HRISTOS: Paziti neschimbat Adevarul, dar sa ocoliti fanatismul! Duceti Duhul mai departe!
- SFANTUL MARTURISITOR VALERIU – OMUL IN CARE VIA HRISTOS
- PARINTELE GHERASIM ISCU – marturie cutremuratoare despre sfantul inchisorilor care A MURIT IN NOAPTEA DE CRACIUN impreuna cu tortionarul sau pocait
- Filocalicul intemnitat – CUV. VALERIU DESPRE CURATIREA LAUNTRICA
- Evanghelia vie din inchisorile comuniste
- “OBSTEA” DUHOVNICEASCA DIN INCHISOAREA AIUDULUI SAU MICA FILOCALIE A TEMNITEI
- SFANTUL MARTURISITOR VALERIU GAFENCU sau EVANGHELIA SCRISA IN DUH SI IN CARNE PANA LA ULTIMA SLOVA
- “Va veni o zi cand inima ta va canta rugaciunea” – MARTURII TUBURATOARE DESPRE HARISMA INAINTE-VEDERII SI DESPRE MINUNILE SAVARSITE DE FERICITUL VALERIU GAFENCU, MARTURISITORUL
- “Lui I-au dat fiere şi tu îmi dai miere?!” – marturii despre starea inalta de sfintenie a Fericitului Valeriu Gafencu
- Ucenicii sfinti ai Sfantului Inchisorilor: Gheorghe Nitescu si Gheorghe Jimboiu
Nimeni nu va iubi pe lume
Total și sincer Adevărul,
Și nimeni nu-l trăiește-n viaţă
Fără Hristos, Mântuitorul.
Fără Hristos, nimeni pe lume
Nu poate împlini dreptatea,
Fără de vină personală
Și făr’să’ncalce bunătatea.
Fără Hristos și mila noastră,
Și dragostea și vrednicia
Sunt vanitate, sunt orgoliu,
Și fapte ce hrănesc mândria.
Că nici un bine fără Dânsul
Nu-i sincer, dezinteresat,
Nici fără scop și consecinţe
Ce vin și duc către păcat.
Fără Hristos nimeni nu scapă
De ură, nici de narcisism,
Nimeni nu scapă de minciună
Nici de mizerul egoism.
Fără Hristos cultura lumii
E cultul minţii în mândrie
Al “eu”-lui care-și slăvește
În eu (primit-a) vrednicie
Fără Hristos viaţa nu-i viaţă.
Fără Hristos nimic nu-i sfânt.
Fără Hristos nimic nu-i vrednic
Din tot ce facem pe pământ.
Tot ce zidim în lut și-n cuget,
Tot ce trăim este doar “eu”
Fără de viul, de’Adevărul
Și dragostea lui Dumnezeu.
Hristos Iisus este și viaţa,
Și sensul ei adevărat,
Fără de El, totu-i zadarnic
Și totul duce în păcat.
Tot ce pe lume pare nobil,
Înalt și vrednic și frumos,
E fals și fără de valoare
Când este fără de Hristos.
Prin El și cel din urmă lucru
E viu, e sfânt, e bucurie,
E dar și dragoste divină,
În care nu-i vinovăţie.
Mândria nu’acceptă însă
Nimic smerit, nimic din cer,
Fiindcă nu vine de la ceruri
Ci din trufașiul Lucifer.
Mândria nu va recunoaște
Că totu-i de la Dumnezeu,
Ci spune’n orice formă poate
Ca tot ce-i merit este’n “eu”.
Hristos și astăzi e pe cruce
Fără de vină răstignit,
De “eu-l” și mândria noastră
Deși e cel desăvarșit.
Tot ce trăim fără de Dânsul
Trăim prin “eu” cu Lucifer,
Străini de tot ce-i sfânt și vredic,
Și despărţiţi pe veci de cer.
Multumim pentru acesti sfinti necunoscuti ai neamului romanesc, pt. ca cine a suferit cu atata frumusete este imposibil sa nu fie sfant. Este de apreciat ce face manastirea Diaconesti. Poate atunci cand scrieti un articol despre ei ne scrieti si unde isi afla odihna, sa putem sa le punem o lumanare si o floare.
Doamne ajuta.
http://www.familiaortodoxa.ro/2011/08/01/mucenici-ai-zilelor-noastre/
Frumoasa poezia. Mi-a placut. Mai scrie! Doamne ajuta!