ORBUL DIN IERIHON. “Pentru ca a ascultat de glasul constiintei, el a intrat in lucrarea lui Dumnezeu. Daca el pierdea acest moment, nu stim daca s-ar mai fi intalnit a doua oara cu Iisus-Domnul”. PREDICI AUDIO TREZITOARE de la Manastirile Putna si Sihastria Putnei: CAND SI IN CE FEL NE AJUTA DUMNEZEU? CE AR TREBUI SA VEDEM SI LA CE AR TREBUI SA INCHIDEM OCHII?

Cuvant al Parintelui Dosoftei Dijmarescu (Man. Putna) la Duminica a 31-a dupa Rusalii (2 decembrie 2012):

“Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, miluieşte-mă!” (Luca 18, 39)

[…] Unii cred ca atunci cand cineva Il roaga pe Dumnezeu ceva, aceasta ar fi o cersetorie. Si nu o data auzim pe unii spun [nesincer]: “Nu il mai rog pe Dumnezeu, ca stie El de ce am nevoie” (…) Si exista si o urmare vizibila acestei atitudini fata de Dumnezeu, si anume a nu-l mai cauta pe duhovnic intr-o problema complicata, sub pretextul de a nu-l deranja. Caci daca cineva nu mai cauta ajutorul lui Dumnezeu, va urma in chip firesc ca nu va mai cauta nici ajutorul parintelui duhovnicesc si ramane cu acea problema si cu altele nerezolvate. Dumnezeu asteapta sa cerem nu pentru ca nu ar sti ceea ce avem nevoie, ci pentru ca El doreste ca si noi sa fim partasi la bine. Nu vrea sa ne dea asemenea unor cersetori, ci ca unor impreuna-lucratori cu El, ca unor fii.

In viata noastra de zi cu zi exista de multe ori riscul sa uitam sa cerem ajutorul lui Dumnezeu, atat in lucrurile marunte – care ni se par prea marunte -, cat si, uneori, in lucrurile mari – care, poate, ni se par imposibil de rezolvat, deci ce rost are sa mai cerem? Daca am sti insa ca Dumnezeu asteapta mereu sa-I cerem ajutorul, probabil am uita mai putin. Aceasta uitare e cauzata, poate, si de faptul ca nu intelegem prea bine aceasta mare si smerita dorinta a lui Dumnezeu, de a vrea sa ne faca mereu partasi lucrarii Lui. Si nu intelegem pentru ca, noi, adesea, procedam contrar. De multe ori, nu vrem sa fie si altii partasi la o reusita a noastra. E greu sa nu recunoastem obisnuinta noastra de a face lucruri bune, dar egocentric: “Eu am facut, eu am reusit, eu iti dau si tie…”. Si cand acceptam si pe altii sa lucreze acel bine, ii acceptam cel mult ca mana a a doua, ca tot noi sa culegem laurii reusitei. Desigur, nu totdeauna si nu toti oamenii fac asa. La manastirea noastra, la Putna, in 1871, a fost o mare serbare a românilor de pretutindeni, prima de acest fel. Initiatorul acestei serbari a fost Mihai Eminescu, insa el nu s-a batut cu pumnul in piept. Abia dupa ani multi de la aceasta serbare, cand altii si-au pus aceasta intrebare, si-au dat seama ca Eminescu a fost, dar nu s-a falit deloc cu aceasta. Acest mod de a proceda, de a-i face pe ceilalti partasi intru totul la binele pe care incercam sa-l lucram este o normalitate. Modelul acestei normalitati este modul in care Dumnezeu a lucrat zidirea omului: ne-a chemat sa fim partasi la slava Lui si dupa aceasta chemare-model, intreaga noastra existenta este chemata sa fie o impreuna-lucrare cu Dumnezeu. Chemarea se potriveste si modului in care Dumnezeu a facut omul: nu ne-a facut despartiti si separati de El, ci ne-a facut distincti, dar inruditi cu El: in noi este o farama din energiile Sale cele necreate.

Ei bine, de la cersetorie, care inseamna, intr-adevar, lipsa unei relatii adevarate, a unei legaturi [personale], Hristos-Domnul il ridica pe acest nevazator la impreuna-lucrarea cu El. Si asa cum am spus, unele persoane nu se roaga, pentru ca spun ca nu vor sa cerseasca lui Dumnezeu ceva: “Daca o sa merit, Dumnezeu o sa-mi dea, daca nu, nu”. Acest mod de gandire insa nu are legatura cu adevaratul nostru Dumnezeu. Caci lui Dumnezeu nu-I cersim ca unui strain care ne da mila, ci lui Dumnezeu Ii cerem ca Tatalui, ca Tatalui nostru, ca celui din adancul inimii noastre, ca rasuflarii noastre duhovnicesti si nu ca unui strain care trece mai departe. Iar Dumnezeu nu trece niciodata mai departe atunci cand ne da ceva, nu trece pe drum pe langa noi, ci prin acest bine pe care ni-l da sau pe care ne ajuta sa-l facem, El Insusi vine inauntrul nostru si darul pe care il primim o salasluire a harului Duhului Sfant intru noi. Asadar, tot timpul cand Ii cerem ceva lui Dumnezeu, noi, sa stiti ca de fapt, Il chemam pe El. I-am cerut, bunaoara, sa ne ajute sa ne impacam cu cel cu care suntem suparati, dar, de fapt, noi Ii cerem sa vina El alaturi de noi cu pacea Sa, caci aceasta sterge, vindeca supararile.

Al doilea gand pe care vreau sa vi-l pun la inima este legat de motivul pentru care orbul actioneaza astfel. (…) In aceasta situatie ne aflam si noi de multe ori: cand stim prea bine ca avem o nevoie, o lipsa, ca Hristos-Domnul poate sa ne ajute, dar de la stiinta pana la rezultat este un drum pe care uneori nu il strabatem si ramanem cu parerea de rau ca nu am facut asa cum am stiut ca trebuie. Acest orb a simtit inlauntrul sau impulsul: cere lui Iisus sa vezi! Si l-a ascultat, a cerut. Mai mult, a strigat si inca repetat! Credeti dvs. ca celor din jurul lui nu le-a spus Dumnezeu in constiinta lor sa faca loc acestuia, sa il lase sa mearga la Iisus? Cu siguranta ca le-a spus. Dar, pe cand orbul a luat aminte la glasul dinauntrul lui, acestia nu au luat aminte la ce le spunea Duhul in taina inimii lor si de aceea ii spuneau sa taca. Ziua de astazi a fost un moment esential al vietii acestui om. El a luat aminte la invapaierea duhului din sufletul sau si nu a trecut pe langa ea. De aceea, nici Hristos nu a trecut pe langa el, caci deja cel nevazator si-l aprop[r]iase pe Hristos. Daca el pierdea acest moment, daca nu asculta atunci vocea constiintei, nu stim daca s-ar mai fi intalnit a doua oara cu Iisus-Domnul. Si chiar daca s-ar fi intalnit, (…) vocea constiintei ar fi palpait si mai slab in el, căci nu a ascultat-o prima data. Ca o candela care, daca nu o “faci” la timp, este din ce in ce mai slaba si, in cele din urma, se si stinge.

Pentru ca a ascultat de glasul constiintei in acel moment esential, el a intrat in lucrarea lui Dumnezeu. Atat este necesar omului: sa aiba buna vointa de a raspunde. Căci Dumnezeu ne stie si putinta, si neputinta si nu ne cere mai mult decat putem, dar ne cere mereu sa ne exprimam voia cea buna si sa facem aceasta liber – pentru ca suntem liberi. Adica Dumnezeu ne-a facut liberi si ne cere rodul libertatii, nu este deloc nedrept cu noi aici. Orbul intra in lucrarea lui Dumnezeu si o vedem desfasurandu-se: puterea creatoare a lui Hristos il vindeca, ii da vederea. Si, odata cu vederea, prin usa bunei lui vointe, orbul Il primeste pe Hristos in suflet. Asa ca, atunci cand Mantuitorul ii spune: credinta ta te-a mantuit!, constata ca orbul Il avea deja in suflet si lucra de acolo.

(…) Atunci cand cerem lui Dumnezeu ceva, desi plecam din pozitia de cersetori, El ne inalta la cinul Imparatesc. Acest “credinta ta te-a mantuit” este ca si cum acest om a dobandit [a primit] si el capacitatea de a porunci materiei, ceea ce numai Creatorul al materiei si al intregii existente poate.

Ultimul cuvant al Evangheliei pecetluieste ceea ce a inceput in mod tainic in constiinta orbului. “Şi îndată a văzut şi a mers după El, slăvind pe Dumnezeu.“ Pentru ca Il purta deja inauntru, pe cat era atunci posibil, L-a urmat pe Domnul. Pentru ca stia ca de la Dumnezeu ii venise imboldul de a cere ajutor, acum ii multumea lui Dumnezeu. De multe ori, si noua constiinta ne spune clar si raspicat cate ceva – uneori o ascultam, alteori nu. Astfel de momente, in care glasul constiintei este destul de limpede, dar noi stam inca in dubiu daca sa-l ascultam sau nu, sunt adesea in viata noastra. Cu cat il vom asculta mai mult, cu atat vom sesiza mai bine atunci cand ne vom afla in fata unei chemari tainice a lui Dumnezeu.

Intre aceste momente exista insa trei care au o influenta deosebita asupra noastra si asupra celor din jurul nostru si in aceste momente trebuie numaidecat sa ne ascultam constiinta. Acestea sunt: aparitia unei noi vieti – zamislirea, nasterea – apoi casatoria sau in cazul monahilor, tunderea in monahism si cel de-al treilea, trecerea din viata aceasta pamanteasca. Cand noi sau cei din jurul nostru trecem prin astfel de momente, trebuie sa avem multa luare aminte si cu multa staruinta sa strigam dupa ajutorul lui Dumnezeu, cerandu-I impreuna-lucrarea, caci nu trebuie sa gresim in acestea.

Astfel, cand Dumnezeu cheama o familie, un barbat si o femeie, sa-I fie impreuna-lucratori la crearea unei noi vieti, acestia sa nu refuze, caci altfel se lipsesc ei si copilul pe care nu-l vor lasa sa traiasca de un viitor care poate fi spre mantuirea lor si a neamului lor. In ceea ce priveste casatoria ori intrarea in monahism, o chemare ratata nu reprezinta, intr-adevar, sfarsitul vietii persoanei respective, dar omul o ia pe alt drum decat cel pe care i l-a pregatit dragostea lui Dumnezeu si atotstiinta Sa. In pragul mortii, de asemenea, omul trebuie sa-si incordeze toate puterile pentru a asculta glasul constiintei. Sa vada ca uneori ii spune ca nu a reusit poate sa spovedeasca ceva, ori ca a nedreptatit pe cineva, candva, si nu a rezolvat, ca nu a dat fiecaruia ce se cuvine, ca e certat inca cu cineva ori ca nu s-a spovedit si nu s-a impartasit de mult. Si uneori, tocmai aici in acest moment al incheierii vietii noastre si al ducerii in fata lui Hristos, omul face niste greseli de intelegere. Unii zic: “ei, cate pacate am facut, nu ma mai iarta nimeni“. Dar Hristos, Domnul, a dat preotilor darul iertarii spunand “cate veti ierta, va vor fi iertate” fara sa mentioneze cantitati or gravitati, ci cerand marturisirea lor sincera si cu parere de rau. Si oare numai un talhar a intrat in Rai pentru ca si-a ascultat constiinta in ultimele clipe ale vietii? Nu, nu numai unul, ci mai multi [oameni foarte pacatosi].

Si tot despre aceste momente esentiale din apropierea mortii este o situatie care pentru un om cu gandire intreaga este de neinteles. De multe ori preotii sunt solicitati: rugati-va pentru cutare ca e la spital, e pe moarte, nu se stie daca mai traieste sau nu. Si preotul spune: sigur, o sa ma rog, o sa spun si la altii si asa va face. Dar, inchip firesc, el intreaba: este spovedit, este impartasit? Nu, Parinte. Bine, atunci vorbiti cu el, vorbiti cu familia, pot sa vin eu, pot sa rog un preot din apropiere cunoscut sa vina sa-l spovedeasca si sa-l impartaseasca. Si de multe ori raspunsul este: Parinte, nu se poate. Dar de ce, nu vrea? Nu, Parinte, nu ca nu vrea, dar cum sa-i spunem de preot, o sa creada ca moare. Si este o lipsa de normalitate teribila. Tatal tau, mama ta, prietenul, colegul, moare si tu stii ca moare. Dar nu il ajuti aducandu-i un preot ori macar pomenindu-i, de teama ca el se gandeste la moarte. Oare este un copil mic care nu are minte si nu-si da seama unde se afla? Cum putem oare sa ne prefacem ca nu se intampla nimic intr-o situatie atat de teribila? Desigur, trebuie multa delicatete cu un om aflat in pragul trecerii in vesnicie ori cu un om bolnav ori cu cineva care nu s-a spovedit de ani de zile, dar trebuie o delicatete dupa Dumnezeu, adica sa faci ceva si sa fii delicat, cu atentie, fara agresivitate, nu sa nu faci nimic – chipurile pentru a-l proteja, căci nu l-ai protejat, ci l-ai lipsit de un colac de salvare a sufletului pe care puteai sa i-l dai tu si uneori numai tu. Si sa stiti ca dragostea pentru cel aflat in suferinta si smerenia fata de Dumnezeu vor face intotdeauna sa fie gasita o solutie. Desigur, celalalt are libertatea sa o refuze, dar noi avem constiinta impacata ca am facut ce trebuie.

Frati crestini, am vorbit despre cum orbul din Ierihon si-a ascultat constiinta, in pofida gurii lumii care ii cerea sa nu o asculte. Taria aceasta nu se dobandeste usor si uneori cel care Il cauta pe Dumnezeu si cauta sa faca voia lui Dumnezeu in fiecare zi a vietii sale are de trecut mari ispite de la cei din jurul lui. Sa stiti insa ca solutia pentru a le trece nu este sa le abandonezi zicand ca sunt prea grele incercarile, ci solutia pentru a trece incercarile si a face binele este smerenia. Unde aflam noi la acest orb smerenie? De exemplu in faptul ca nu le raspunde inapoi celor care il impiedicau, nu se cearta cu ei. Omul mandru se impiedica de toata lumea, omul smerit merge catre Hristos neabatut. De unde mai cunoastem noi ca acesta era smerit si ca avea aceasta barbatie duhovniceasca si nu o obraznicie patimasa atunci cand striga? Daca ar fi fost tocit sufleteste, i-ar fi fost suficient sa ceara bani si nu ar fi voit mai mult, căci la omul tocit sufleteste incercarea i se face prilej de ingustime, de cadere. Cand ne prabusim intr-o ispita, nu ne prabusim din cauza greutatii ispitei, ci din lipsa aceasta de smerenie. Omului smerit incercarea insa ii da prilej de inaltare, de largire a orizontului vederii, caci Il vede pe Hristos si in acea greutate.

Si sa nu uitam, frati crestini, ca Dumnezeul nostru, Caruia Ii cerem ajutorul, este Dumnezeul care a facut cerul si pamantul, este Hristos care a inviat din morti si care aceeasi putere o are si astazi si in veci si nu este cu nimic mai putin decat atat. Deznadejdea ne cuprinde atunci cand, intre altele, am uitat cu adevarat cui ne inchinam si cui ii cerem ajutor si rea este uitarea, ca si amanarea, ca si nestiinta. In astfel de cazuri, cand ni se pare ca nu mai putem, de fapt vederea lui Dumnezeu ne-a fost opturata de larma gandurilor rele, de gandurile acestea care seamana cu vocile opritoare de bine ale celor de astazi. Dar asa cum orbul vindecat a strigat cu multa staruinta, cu atat mai staruitor cu cat era oprit de ceilalti, cu atat mai mult sa strigam si noi. Si fata de el noi stim si avem inca un mare ajutor, avem o mama. Si daca simtim ca ne lipseste taria de a striga a orbului vindecat, barbatia aceasta duhovniceasca, sa o cerem de la Hristos si de la Maica Domnului. Daca simtim ca ne lipseste credinta orbului sa o cerem, pe credinta, de la Hristos si de la Maica Domnului si daca simtim, in sfarsit, ca ne lipseste dragostea orbului, caci acesta nu s-a dus la Domnul ca la un strain, ci ca la un parinte iubit, sa o cerem si pe aceasta de la Hristos si de la Maica Domnului. Si atunci, precum el, vom auzi si noi “vezi-ul” de care avem nevoie adica: ai tarie, indrazneste, vezi, crede ori iubeste si vom slavi pe Dumnezeu, lumina lumii acum si in veci, Amin!”

***

Predică în Duminica a 31-a după Rusalii (vindecarea orbului din Ierihon)

“[…]

Să ne gândim la trei lucruri pe care ar fi bine să le vedem mai bine şi la trei lucruri faţă de care ar fi mai bine să fim orbi. Să le luăm invers.

Oare la ce credeţi că ar trebui să închidem ochii, să nu vedem, să fim orbi, spre ce n-ar trebui să se îndrepte ochii noştri? Cel mai simplu răspuns, toată lumea care are ar cât de cât cunoştinţă duhovnicească, este că ar trebui să închidem ochii la tot ceea ce intră prin ei şi ne urâţesc, ne deformează, ne întinează sufletul, ne oboseşte mintea. Toţi Părinţii au spus că ochii sunt porţile principale ale sufletului. Dacă vreţi să asemănaţi sufletul cu o cetate care are mai multe porţi, cea principală, pe care intră si lucrurile bune şi cele rele, sunt ochii.

De aceea Domnul Iisus Hristos, vă aduceţi aminte ce a zis la un moment dat, cuvinte grele: Dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l, aruncă-l de la tine, că e mai bine să intri în viaţă fără un ochi decât cu amândoi ochii să fii în pierzanie. Tâlcuirea acestui cuvânt, evident, nu înseamnă că trebuie să ne scoatem ochii afară, ci să ne păzim în aşa fel ochii încât e ca şi cum nu l-am avea dacă prin acel ochi poate să intre ceva care să urâţească, să întineze sufletul nostru. Au fost, însă, vă zic un lucru adevărat, din Proloage, oameni care au luat lucrul ăsta foarte în serios şi Dumnezeu a văzut râvna lor pentru a-şi păstra curăţia sufletului şi i-a răsplătit cu mari daruri. Un tânăr frumos la chip fusese vizat de o tânără cu moravuri uşoare, tânărul era credincios şi ea a venit şi, prin cuvinte dulci, încerca să-l atragă spre păcat. Tânărul, întărit fiind în voia lui Dumnezeu, în legea cea bună, cea dreaptă, la un moment dat o întreabă: Dar ce-ţi place cel mai mult la mine? Şi ea, cum se zice de obicei: Ochii! Şi el spune: Aşteaptă puţin! Și a intrat în casă, şi-a scos ochii, a ieşi şi i i-a pus în mână: Poftim, dacă ăştia îți plac, ţi-i dau. Şi în ţinutul acela fuseseră puşi creştinii să dea un semn foarte mare, să mute un munte. Şi atunci femeia aceea le-a spus preoţilor din cetatea respectivă: Dacă vreţi ca Dumnezeu să vă asculte rugăciunile, degeaba vă rugaţi voi. Chemaţi-l pe omul acesta, că pe acesta îl va asculta Dumnezeu.

Noi nu avem puterea să facem lucrul acesta şi Dumnezeu nu ne cere lucrul acesta, dar trebuie să fim atenţi ce facem cu ochii noştri, ce lăsăm să intre printr-înşii, lucruri bune sau lucruri rele. Căci tot ce intră prin ochi se întipăreşte nu în minte, nu în suflet, ci în fiecare fibră a existenţei noastre. Fiecare celulă păstrează în ea amintirea fiecărei imagini, a fiecărui chip, a fiecărui zvon, a fiecărui lucru depozitat acolo, lucru dovedit ştiinţific, ceea ce spuneau Părinţii cu foarte mult timp înainte. Deci, dacă ar trebui să nu lăsăm să intre ceva, dacă ar trebui să închidem ochii la ceva este pentru tot ceea ce urâţeşte sufletul, îl întinează, îl oboseşte. Încercaţi să vă rugaţi la scurt timp după ce aţi stat la un buletin de știri. Este o ştire principală pusă pe ecran, mai este o bară pe care circulă alte ştiri şi, din când în când, în colţul din dreapta sus spune ceea ce urmează. Cum poate să fie mintea atentă la toate astea? Ce ţineţi minte după ce a trecut o jumătate de oră cu avalanşă de noutăţi? Mintea oboseşte atunci. Eu nu spun să vă lepădaţi cu totul, că nu veţi puterea aceasta, dar triaţi! Păstraţi-vă întreagă mintea, păstraţi-vă lucrul cel dinlăuntru și mult mai important pentru existenţa noastră.

Ar mai trebui să închidem ochii la ceva sau să nu ne uităm atât de mult: la păcatele celor de lângă noi, la greşelile celor de lângă noi. Avem aşa un dar să ţinem ochii deschişi şi cu faruri spre viața altora si nu spre viața noastră. Si a zis Domnul Iisus Hristos: De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău si bârna din ochiul tău nu o vezi? Cu cât vom vedea mai mult greşelile, scăpările, neorânduielile altora, cu atât este semn că nu ni le vedem pe ale noastre. La un moment dat în pustia Egiptului în secolul IV un frate greşise şi se adunase un consiliu acolo ca sa dea o pedeapsa fratelui respectiv. Şi a fost chemat şi un avvă, Pior cu numele, să vină şi el să judece. Şi, pentru a le da o lecţie celor cu dreptatea în mână şi cu prea puţină milă şi îngăduinţă încercau să pedepsească pe fratele respectiv, părintele Pior a venit purtând în spate un sac şi în faţă un coşuleţ. Și, când l-au văzut ceilalţi, l-au întrebat ce vrea să zică cu aceasta. Şi el a zis: Vreau să vă spun că păcatele mele le-am pus în spate, ca să nu le văd, şi păcatele mele le am în faţă şi le văd totdeauna. Şi s-au ruşinat părinţii atunci şi au fost mai îngăduitori cu fratele.

Bine ar fi să nu stăm cu ochii aţintiţi asupra lucrurilor pe care le fac fraţii noştri. Să nu mai judecăm atât, să nu mai purtăm vorba rea de aici pe colo. Auzim un lucru rău despre cineva, să moară în inima ta. De ce trebuie să-l duci mai departe, pe la colţuri de stradă, pe la porţi, pe la vecini, pe la rude? Suntem înmulţitori de rău mai degrabă decât înmulţitori de bine. Spunem altora că ne dau lucruri rele, dar noi cei dintâi suntem care copiem modelul televiziunilor, al ştirilor, al ziarelor, care, de cele mai multe ori, lucruri rele ne dau. dar noi tot aşa facem! Asta ne satisface, asta ne place. Dacă noi n-am avea în noi lucruri de felul celor pe care ne place să le dăm mai departe sau să le vedem la alţii, nu le-am spune şi nu le-am vedea.

Şi mai este un lucru la care ar trebui să închidem ochii: la ce fac şi ce au ceilalţi. De aici apare invidia, judecata mare, nemulţumirea, nerecunoştinţa, dorinţa de a avea tu mai mult prin comparaţie. De ce nu e bine să ne uităm la ce fac şi au ceilalţi? Pentru că nu-i privim cu ochi buni. Ochii noştri sunt murdari. Şi nu ştim să evaluăm ce face celălalt şi de unde a avut şi ce a făcut. Într-o staţie de autobuz, la ora 5 dimineaţa era cineva. Îl vede altcineva şi zice: Sigur se duce la furat – cel care a zis lucrul acesta avea deprinderea asta a furatului. Ce făcea el, asta a proiectat şi pe cel pe care îl văzuse. Altul îl vede şi zice: Sigur vine după o noapte pe care n-a trăit-o acasă. N-a dormit în patul lui, ci în alt pat – el era obişnuit să facă lucrul acesta. Şi un altul, când l-a văzut, a zis cu inima deschisă şi cu faţa senină: Poate a fost o priveghere de toată noaptea – pentru că şi el avea obiceiul să mai petreacă cu Domnul. Fiecare, ce avea înlăuntrul lui, aceea a văzut în celălalt. De aceea, câtă vreme nu avem ochii curăţiţi, bine ar fi să-i închidem, să nu-i proiectăm pe ce fac şi ce au ceilalţi. Că imediat o să spunem: Păi poate cu un salariu de 2500 de lei să-şi ia Audi 8? Păi poate cu ce câştigă el să-și facă vila aceasta? Imediat, dacă mintea este bolnavă, începe să judece, să critice… Şi lucrurile astea nu fac decât să spulbere frumosul din noi şi să-l urâţească.

Şi acum trei lucruri la care bine ar fi să deschidem ochii mari. Primul dintre ele, pe care vreau să vi-l pun la inimă şi m-aş bucura să lucrăm cu toţii mai mult în direcţia asta: să deschidem ochii mari la lucrurile lui Dumnezeu pe care le face El cu noi şi cu lumea întreagă. Dacă am vedea noi la sfârşitul vieţii noastre în câte locuri a fost Dumnezeu mai aproape de noi decât am simţit noi, am spune: Oare aşa de orb am fost eu în viaţa mea?! Câte lucruri minunate nu face Dumnezeu cu viaţa noastră! Din câte ne-a scăpat! Dar câte lucruri minunate sunt în lumea asta pe care nu avem ochi, nu avem timp, nu avem vreme să le vedem, pentru că ochii noştri sunt ocupaţi cu altceva. Și nu mai au vreme copiii noştri să pună mâna pe o piatră, să pună mâna pe lemn, pe lut, grâul nu-l mai vede omul. Înainte se secera grâul cu secera, inul cu secera, se făceau snopi, oamenii erau în contact direct cu darurile minunate pe care le dădea Dumnezeu şi erau mai mulţumitori faţă de Dumnezeu. Acum totul e mecanizat, totul face maşina, totul face calculatorul. Se creează o distanţă între darul lui Dumnezeu şi omul care-l primeşte şi nu mai ştim să mai fim cu alţi ochi faţă de lumea întreagă pe care Dumnezeu ne-a dat-o.

Al doilea lucru pentru care ar trebui să deschidem ochii mari, ochii cei dinlăuntru: au cântat părinţii acum Psalmul 50; ce a zis acolo? Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Nu să le vedem pe ale altora, ci pe ale noastre. Căci, atunci când le vedem pe ale noastre, se smereşte inima. Te duci la Dumnezeu cu altfel de suflet, cu altfel de simţire, cu altfel de aplecare lăuntrică. Când ochii noştri sunt orientaţi spre păcatele noastre, viaţa noastră se schimbă, dar nu într-un fel în care să deznădăjduim, ci, cerând mila lui Dumnezeu, facem ca orbul din pilda de astăzi, care a strigat: Iisus, Fiul lui David, ai milă de mine! Acesta este strigătul care vine în urma deschiderii ochilor mari asupra păcatelor noastre. Nu rămânem doar la vederea păcatului, ci chemăm pe Acela, Singurul care poate să curăţească păcatele şi să ne lumineze ochii!

Şi al treilea lucru asupra căruia ar trebui să deschidem ochii mari, și mai ales în zilele noastre, este să vedem cât mai limpede, cât mai serios şi mai profund decât o facem, ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Deci nu doar ce se întâmplă cu viaţa mea în părţile ei rele, când ne vedem păcatele. Nu numai ce se întâmplă cu viaţa mea când Dumnezeu ocroteşte şi ne dăruieşte daruri mari şi trebuie să-I fim recunoscători. Ci ceea ce se întâmplă cu viaţa mea şi cu viaţa lumii în general. E de mare trebuinţă să ştim să citim semnele vremurilor. N-o să putem în totalitate. Suntem minţiţi, suntem manipulaţi, ni se bagă pe gât ceea ce vor alţii, nu adevăruri, totuşi ar trebui să fim oleacă deasupra a ceea ce oamenii vor să ne dăruiască ca adevăr şi să ştim să citim semnele vremurilor. Ştiţi prea bine şi v-am mărturisit nu o dată că nu sunt adeptul teoriilor conspirațiilor, teoriilor apocaliptice şi aşa mai departe. Lucrul acesta nu înseamnă că nu trebuie şi nu vă sfătuiesc să fiţi atenţi, să fiţi cu ochii mari, să fiţi cu privirea limpede asupra lucrurilor care s-au petrecut, care se petrec şi care ni se pregătesc. Pentru că, dacă nu suntem atenţi, vom fi luaţi prin surprindere de multe lucruri asupra cărora, dacă eram cu mai multă atenţie, nu treceau aşa uşor peste noi.

Aţi auzit ce s-a întâmplat în Grecia. Țară majoritar ortodoxă. Ce lege poate să treacă de Parlament, care reprezintă un popor peste 90% ortodox. N-au fost atenţi, n-au văzut ce se întâmplă, n-au ieşit în stradă pentru asta. Ies în stradă când sunt salariile mici sau când vor să facă cine ştie ce. dar când sunt atacate principiile de viaţă creştină, normele de viaţă creştină, atunci oamenii nu sunt atenţi, n-au ochi pentru asta, toţi sunt îndreptaţi asupra altora.

Un singur fapt vă mai prezint, un exemplu de când nu suntem atenţi şi nu ştim să punem stavilă, să ne oprim, când nu ştim să spunem nu unor evoluţii din societatea noastră. Am văzut un material filmat din 2005, în America. Nu ştim dacă era făcut de creştini sau de necreştini. Oricum, era făcut de oameni care aveau o privire mai departe decât imediatul. Un şofer conducea o maşină fără să ţină mâinile pe volan; avea în dreapta lui un sistem mult mai sofisticat decât GPS-ul, era un sistem care îi coordona inclusiv viteza, virajele, îi spunea că va ajunge acasă în 15 minute şi la 14 minute şi 55 secunde se deschidea poarta şi uşa de intrare. Omul doar vorbea, nici nu era nevoie să apese pe ceva. – Vă daţi seama că totul era o viziune asupra a cum va fi societatea în viitor, când nu va mai fi nevoie de bani să-ţi cumperi benzină. Ajunge la o benzinărie. Nu doar că nu te duci tu să deschizi rezervorul, ci el se deschide singur şi a venit pompa şi ţi-a încărcat cu benzină câtă doreai. Ce fericire, nu? Nu te murdăreşti, nu trebuie să te speli, ştiinţa ne ajută! Era şi un hoţ acolo. El a ieşit din maşină iar hoţul i-a furat cardul de acces. A vrut omul să intre în maşină, dar maşina era blocată, se putea deschide doar cu cardul. A vrut să dea un telefon, dar nu putea, căci nu avea cardul. Voia să-l roage pe cel de la ghişeu, dar cel de la ghişeu nu vorbeşte decât cu cel care are un plastic care să-l reprezinte. Iritat, omul sparge fereastra, doar e maşina lui, nu? Dar porneşte alarma. Omul, oricum, bucuros că a intrat în maşină; dar în 30 de secunde era poliţia alături. N-are timp omul să explice de ce şi cum, că i s-a furat cardul, că e legat la spate şi dus la secţia de poliţie. Cu chiu, cu vai, dă nişte explicaţii, apoi vine reprezentantul firmei care i-a dat sistemul acesta cu care putea să facă foarte multe lucruri fără să se implice personal şi îi spune: – Bine, am înţeles că vrei să renunţi la card pentru că ţi-ai dat seama că nu îţi este de folos sau te îngreunează sau poţi ajunge în situaţii în care nu te poate ajuta. Te ducem noi acasă. Unde stai? – Păi nu ştiu, scria pe GPS. – Bine, hai să dăm un telefon soţiei. Ce număr are? – Păi nu ştiu, scria acolo. Tot aşa, până la urmă omul nostru se convinge de noua ofertă a celui care îi dăduse un card şi crede că e mult mai avantajoasă: – Dar să ştiţi că noi avem o ofertă mai bună, mai sigură, mai avantajoasă; pui asta aici şi te duci la maşină şi ai intrat, te duci la casă şi ai intrat, ai cumpărat de la supermarket şi ai plătit direct..!

Nu ştiu dacă oamenii aceia au citit Apocalipsa. Ei au dat în ultima parte a filmului ce se poate întâmpla omeneşte, nu ca trădare sufletească. Filmuleţul acesta se încheia arătând acelaşi om şi acelaşi hoţ. Omul nostru era jos, in aceeaşi benzinărie unde îi fusese furat cardul, într-o baltă de sânge, şi hoţul, acelaşi hoţ, avea în mână palma lui cea dreaptă tăiată şi, cu acea mână, deschisese şi uşa de la maşină, plătise şi benzina, şi omul acela atât de bucuros de evoluţia ştiinţei, stătea jos fără mâna lui cea dreaptă.

Nu zic mai mult. Mă rog lui Dumnezeu să vă lumineze şi să ne lumineze, să ne dăruiască ochi deschişi şi minte luminată şi vedere duhovnicească, să ştim să citim lucrările lui Dumnezeu cu noi, să ştim să ne vedem păcatele noastre şi să ştim să citim ce se întâmplă în jurul nostru şi cu noi, să ştim să citim semnele vremurilor ca să nu fim la un moment dat cu sentimentul regretului că am fost orbi şi am ţinut ochii închişi. Amin.”

ORBUL DIN IERIHON. Predici audio si video la Duminica a 31-a dupa Rusalii: “DOAMNE, IISUSE HRISTOASE, MILUIEȘTE-MĂ!”. Ne lasam GASITI DE DUMNEZEU, fara sa ne predam MOLICIUNII si sa dam inapoi din calea spre Lumina? “Când ţi-ai întors faţa de la lumină, atunci întunericul te cuprinde”

“Dintru adancuri am strigat catre Tine, Doamne…”. LUMEA NE ORBESTE SI NE FACE SA NU-L PRIMIM PE HRISTOS. “Pentru cele duhovnicesti n-avem ochi… Sa ne interiorizam, sa ne sondam adancurile si sa vedem cine suntem. SA INCEPEM PRIN A NE SMERI” (VIDEO, TEXT)

STRIGATUL SALVATOR

Vindecarea orbului din Ierihon: DISPERAREA – SCOALA RUGACIUNII ADEVARATE

Orbul din Ierihon. PREDICA PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei: CINE SUNT ORBII? Ce avem de invatat de la un om dispretuit de toti?

Orbirea duhovniceasca: INDARATNICIA IN REFUZUL ADEVARULUI si NEPASAREA FATA DE DUREREA ALTORA. Grozavia de a nu vrea sa vezi si a nu vrea sa iubesti

VINDECAREA ORBULUI DIN IERIHON. Predicile Parintelui Cleopa si Mitropolitului Augustin de Florina: CREDINTA CARE LUCREAZA SI STRIGA LA CER IN CIUDA CELOR MULTI… CARE IMPIEDICA BINELE SI ITI PUN CALUS IN GURA

PARINTELE NICOLAE STEINHARDT: “Doamne, sa vad!”

Sfantul Teofan Zavoratul despre NECRUTAREA DE SINE SI VENIREA HARULUI. Ce asteapta Dumnezeu de la noi? Unde si cum sa cautam ajutorul lui Dumnezeu?

Predici audio la VINDECAREA ORBULUI DIN IERIHON (BARTIMEU). IPS Bartolomeu Anania despre STARUINTA IN RUGACIUNE si ORBIREA SUFLETEASCA A CELOR NECINSTITI SUFLETESTE: “Cata ipocrizie exista in vremurile noastre!”

FEMEIA CANANEEANCA – Predici audio de la Manastirea Putna: “Neascultarea constiintei este cea care ne impiedica sa fim oameni duhovnicesti”. LECTIA GANDIRII SI ATITUDINII DUHOVNICESTI DE CARE NE-AM INSTRAINAT

CUM A AJUNS IROD SA ACCEPTE TAIEREA CAPULUI SFANTULUI IOAN? Legile duhovnicesti ale luptei cu patimile si tragedia sufletului slab, sovaielnic sau: DE CE NU SUNT SUFICIENTE BUNELE INTENTII PENTRU MANTUIRE?

CARTURARII FATARNICI SI VADUVA SARACA. Viciile ascunse ale inimii care falsifica si fac neroditoare viata noastra crestineasca. SA NU FIM CONCESIVI FATA DE PROPRIILE PACATE “MARUNTE” CARE NE SLABESC VOINTA SI NE TOCESC SENSIBILITATEA CONSTIINTEI

PSIHOLOGIA DUHOVNICEASCA A PACATULUI “MIC” SI A PATIMILOR ASCUNSE IN INIMA, care au nevoie doar de un “bun prilej” pentru a rodi alegeri grave ireversibile. Viata noastra ca FUGA PERMANENTA DE CONSTIINTA si ASCUNDERE DE GLASUL LUI DUMNEZEU in “carnavalul asurzitor” al lumii

CONSTIINTA si NESIMTIRE

SA NU FIM PRICINA DE SMINTEALA… – Cuvant al Parintelui Episcop IGNATIE MURESEANUL la Manastirea Paltin (AUDIO): “Daca eu il batjocoresc pe un semen, daca eu il judec, atuncea Il judec pe Hristos, Il batjocoresc pe Hristos”. “DRACUL CONTABIL”, “SUFLETUL – INSECTAR” si “MEMORIA MALEFICA”

CA ALBINA SAU CA MUSCA? Cuviosul Paisie Aghioritul: “Mi-au spus unii ca se smintesc pentru ca vad multe lucruri strambe in Biserica…”

CUM NE PUTEM ASEMANA CHIPULUI DIAVOLULUI? “Asa cum cel demonizat umbla fara nicio haina pe el, asa si noi… DACA AVEM UN GAND RAU DESPRE CINEVA, II DAM DRUMUL CU USURINTA, nu mai acoperim cu nimic”. RACNETUL TERORIZANT AL DEMONULUI si “limbuția muştei care vede numai cele rele”

“Ce faci, te face” (II). EȘTI CEEA CE TRĂIEȘTI! Conferința de la Cluj a Diaconului SORIN MIHALACHE (2017, video si text). “Toate experiențele pe care le facem se înmagazinează în noi ca dispoziții și LASĂ URME”. Despre NEUROPLASTICITATE ca temei și probă că NE PUTEM SCHIMBA VIAȚA ORICÂND și despre FORȚA EXTRAORDINARĂ A EXPERIENȚELOR, mai ales a celor REPETATE și exercitate cu DEDICAȚIE sau PASIUNE

Parintele Serafim Rose: SEMNELE SFARSITULUI LUMII (I). De ce sa studiem semnele vremurilor? Cum sa ne formam discernamantul duhovnicesc?

Predica audio la DUMINICA DUPA NASTEREA DOMNULUI a Arhim. Nichifor Horia: Cum lucreaza Dumnezeu in lume si cui Se descopera? CUM SA NE RUGAM, INCREDINTANDU-NE DOMNULUI, INCA DE DIMINEATA? Cum ni se deschid ochii?

DUMINICA ORBULUI – Predici audio si video. LECTIA ORBULUI MARTURISITOR CARE A BIRUIT DUHUL “PROFITOR” AL LUMII vs. LEPADARILE NOASTRE DE FIECARE ZI. Ce minuni face Dumnezeu cu noi, ce vrea sa ne dea Dumnezeu prin incercari? Avem ochi sa mai vedem LUCRAREA LUI DUMNEZEU IN NOI?