PACATUL TRUFIEI versus LEPADAREA DE SINE
A fi caldicel (cf. Sfanta Scriptura) = a fi autosuficient, plin de sine
“Stiu faptele tale; ca nu esti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte!
Astfel, fiindca esti caldicel – nici fierbinte, nici rece – am sa te vars din gura Mea.
Fiindca tu zici: Sunt bogat si m-am imbogatit si de nimic nu am nevoie! Si nu stii ca tu esti cel ticalos si vrednic de plans, si sarac si orb si gol!
Te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur lamurit in foc, ca sa te imbogatesti, si vesminte albe ca sa te imbraci si sa nu se dea pe fata rusinea goliciunii tale, si alifie de ochi ca sa-ti ungi ochii si sa vezi.
Eu pe cati ii iubesc ii mustru si ii pedepsesc; sarguieste dar si te pocaieste.
Iata, stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine“. (Apoc. 3, 15-20)
“(…) Din aceasta tragem concluzia ca nici nu suntem atat de sinceri (cu noi insine si cu Dumnezeu) pe cat ne place sa credem despre noi, dar si ca, intre noi si voia Dumnezeu sta zidul “avutiei” fiecaruia, la care nu poate renunta. Avutia asta poate insemna “parere de sine” sau chiar trufie orbitoare, mai inseamna multimea de prejudecati, de idei proprii, de vise, dorinte, inchipuiri, ambitii, incapatanari, “iubiri” sau ‘indragostiri” irationale pentru cate ceva sau cineva… Bogatia inseamna toata minciuna si tot iadul voii proprii care ne stapaneste ca un demon launtric, este tot ceea ce ni se pare ca “avem”, ca “suntem”, ca “stim”… Si din cauza acestei “pareri” riscam sa nu ajungem niciodata sa avem, sa fim, sa stim cu adevarat.
Nu intamplator a spus Mantuitorul ca prima conditie a celui care vrea sa vina dupa El este “sa se lepede de sine”. Reala convertire launtrica, autentica pocainta cu aceasta incep, cu predarea si rastignirea acestei voi proprii, cu parasirea increderii in omul cel vechi, in “eul” tau, in propria ratiune, cu refuzul de a te mai supune poftelor si capriciilor mintii, inimii sau trupului tau, de a le mai cauta indreptatire si de a le mai da intaietate absoluta.
Multi parinti de astazi au spus si spun ca omul contemporan nu mai “stie” sa asculte si sa se smereasca nefatarnic. Crestinul de astazi este mult prea plin de sine, prea incantat de acumularile si de constructiile mintii sale, prea indragostit, pana la orbire, de ceea ce simte intr-un anumit moment dat sau de o dorinta care il mistuie, tine cu dintii prea mult de un plan sau de un scop pe care si le-a propus si pe care le-a cultivat, poate, obsesiv si irational, ca sa mai poata sa devina efectiv un om innoit intru Hristos.
Suntem bogati pana la refuz de patimi ale mintii si ale inimii care vin din omul nostru cel vechi… si pe care nu dorim in ruptul capului sa le lasam in pragul Bisericii. Nu ne convine sa renuntam la convingerile dobandite din formarea noastra lumeasca, la toate parerile preconcepute si ideile fixe, la idealurile si proiectele vietii noastre, la toate criteriile si reperele de valoare dupa care ne orientam, la toate obiceiurile care ne-au devenit “a doua natura” si nu admitem sa le mai punem in discutie. Incercam sa altoim credinta pe firea noastra veche, schimbata numai pe la suprafata, si facem apoi din minte o “desfranata” care este chemata sa justifice prin cuvinte ale credintei tot ceea ce ne serveste persistentei in patimile si in modul nostru de a fi de pana atunci.
Cum scriam si altadata, niciodata pana in vremea noastra omul n-a fost mai mandru, mai autosuficient, mai indaratnic, mai inchinator la idolul mintii proprii. Desteptaciunea si cultura (sau doar faptul de a fi “versat” prin experienta vietii) l-au dus pe omul contemporan pana la culmi nebanuite de rafinament si subtilitate in gasirea unor modalitati de a se pacali pe el insusi, de a inventa justificari sofistice (dar teologice, duhovnicesti!) verosimile pentru toate, de a se refugia in victimizari si de a face in asa fel incat “sa cada mereu in picioare” si sa nu se lase “(in)frant” niciodata. De a se strecura mereu profitabil si oportun(ist), de a se descurca in toate, de a aluneca mereu pe langa adevar.
Cand ne ciocnim in viata cu oglindirea reala a imaginii noastre, cu adevarul despre noi, nu acceptam sa ne oprim din drum, nu vrem sa ne trezi, ci schimbam directia, “intoarcem capul” si… fugim…
- INTEGRAL LA:
Fuga de Dumnezeu si tanarul bogat din noi
***
Pericolul duhului luciferic
(…) Nu e de ajuns sa stim multe, sa avem o minte buna sau sa credem ca intuitia sau trairile noastre nu ne insala niciodata (ceea ce deja este o mare inselare!). Dimpotriva, cu cat suntem mai bogati in toate acestea, cu atat suntem mai in primejdie si cu atat trebuie sa ne smerim mai mult, ca sa nu cadem prada cumplitelor boli ale ego-ului umflat.
Insa astazi sunt in voga alte principii decat cele evanghelice ale ascunderii virtutilor, astazi diavolul deghizat in inger de lumina ne sopteste: daca ai niste daruri, niste “talanti” (cat de mult s-a pierdut si intelesul duhovnicesc al “talantilor”, redusi la simplele daruri naturale…), foloseste-i din plin si spuune-le, arata-le si celorlalti; vezi ca esti valoros, esti inzestrat, poti mai mult, meriti mai mult!
Cata parere de sine avem, atata minciuna zace in noi fara sa stim, atata iad al necredintei ne stapaneste pe nesimtite. Cu cat ne cultivam mai mult duhul demonic de ambitie, “desteptaciunea” si patima dreptatii proprii, cu atat ne vom cunoaste pe noi insine mai putin si vom pierde orice sansa la discernamantul duhovnicesc (care vine numai prin smerenie si ascultare in adevar).
Din toate aceste cauze, si poate si multe altele, crestinului de azi ii este tot mai straina smerenia, credinta si inima plina de iubire a sutasului din Evanghelie. Din aceste cauze, noi, ortodocsii cei mai ortodocsi, tocmai noi putem sa fim cei mai vrednici de plans apostati, pentru ca vietuim dupa un duh strain, mandru, eretic, luciferic si, astfel, ne inchinam, prin viata noastra, altor dumnezei. Tocmai noi, cei care traim usuratic si suficient ca si cum am primit deja calitatea de “fii ai imparatiei”, vom risca sa auzim – sa nu fie! – aceste cuvinte ale Judecatorului:
Si zic voua ca multi de la rasarit si de la apus vor veni si vor sta la masa cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov in imparatia cerurilor. Iar fiii imparatiei vor fi aruncati in intunericul cel mai din afara; acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor.
- INTEGRAL LA:
***
Etapele si simptomele bolii trufiei
(…) Prinzand putere, slava desarta naste mandria. Mandria este increderea in sine extrema, care respinge tot ce „nu-i al meu”; izvor al maniei, cruzimii si rautatii, refuz al ajutorului dumnezeiesc, „fortareata demonica”.
Ea este „perete de arama” intre noi si Dumnezeu (Ava Pimen); ea este vrajmasie fata de Dumnezeu, inceput a tot pacatul; ea e in fiecare pacat, pentru ca fiecare pacat inseamna ca te lasi de bunavoie prada patimii tale, ca incalci in mod constient legea dumnezeiasca, inseamna ca te obraznicesti impotriva lui Dumnezeu, cu toate ca „tocmai cel supus trufiei are nevoie neaparata de Dumnezeu, pentru ca oamenii nu-l pot scapa pe unul ca acesta” (Scara).
Dar de unde vine aceasta patima? Cum incepe? Cu ce se hraneste? Ce trepte strabate in dezvoltarea sa? Dupa ce semne poate fi recunoscuta? Aceasta ultima problema este deosebit de importanta, fiindca cel mandru nu-si vede, de obicei, pacatul. Un oarecare batran iscusit il povatuia pe un frate sa nu se mandreasca, insa acela, orbit de mintea sa, i-a raspuns:
„Iarta-ma, parinte, in mine nu se afla trufie.”
Inteleptul bat
ran i-a raspuns:
„Cu ce puteai, fiule, sa-ti dovedesti trufia mai bine decat cu acest raspuns?...”
In orice caz, daca omului ii este greu sa-si ceara iertare, daca este suparacios si banuitor, si pomeneste raul si ii osandeste pe altii, toate astea sunt fara indoiala semne ale mandriei.
Despre aceasta scrie minunat Simeon Noul Teolog:
„Despre cel pe care, atunci cand il necinsteste ori il supara cineva, il doare inima, cunoscut sa fie ca-l poarta in sanurile sale pe sarpele cel vechi (trufia). Daca va incepe sa rabde in tacere supararile care i se fac, il va face pe acest sarpe neputincios si lipsit de vlaga; dar daca se va impotrivi cu amaraciune si va vorbi cu obraznicie, ii va da sarpelui putere sa verse otrava in inima lui si sa manance fara mila maruntaiele lui.”
In Cuvantul impotriva paganilor al Sfantului Atanasie cel Mare exista pasajul urmator:
”Oamenii au cazut in poftirea de sine, preferand contemplarea de sine contemplarii celor Dumnezeiesti“.
In aceasta definitie scurta este surprinsa insasi esenta mandriei: omul, pentru care pana atunci centru si obiect al dorintei era Dumnezeu, I-a intors Acestuia spatele, „a cazut in poftirea de sine”, s-a dorit si s-a indragit pe sine mai mult decat pe Dumnezeu, a preferat contemplarii celor dumnezeiesti contemplarea de sine. In viata noastra, aceasta recurgere la „contemplarea de sine” si „poftirea de sine” a devenit pentru noi o a doua natura si se manifesta cel putin prin puternicul instinct de conservare, atat in viata trupului, cat si in cea sufleteasca.
O tumoare maligna incepe adesea de la o contuzie sau de la iritatia de lunga durata a unui anumit loc: si boala mandriei incepe adeseori fie de la un cutremur neasteptat al sufletului (de pilda de la o mare amaraciune), fie de la autoaprecierea indelungata provenita, de exemplu, din succes, reusita, manifestarea permanenta a propriului talent.
Adeseori este vorba de un asa-numit „temperamental”, „entuziast”, „patimas”, talentat. Este un fel de gheizer in eruptie, care prin activitatea neintrerupta nu-L lasa pe Dumnezeu, nu-i lasa nici pe oameni sa se apropie de el. El este plin, inghitit, imbatat de sine insusi. El nu vede si nu simte nimic in afara arderii sale, talentului sau, de care se delecteaza, de la care primeste deplina fericire si satisfactie. Greu de facut ceva cu asemenea oameni pana cand vulcanul lor nu se va stinge. In aceasta consta pericolul oricarei inzestrarii oricarui talent. Aceste calitati trebuie echilibrate de o duhovnicie completa, profunda.
(…)
Vom incerca sa punem in evidenta etapele principale ale dezvoltarii mandriei, pornind de la usoara multumire de sine pana la extrema intunecare a sufletului si pierzarea deplina.
La inceput era vorba doar despre o preocupare de sine aproape normala, insotita de o buna dispozitie care se transforma adeseori in usuratate. Omul e multumit de sine, deseori hohoteste, fluiera, fredoneaza, pocneste din degete. Ii place sa para original, sa uimeasca cu tot felul de paradoxuri, sa faca spirite; manifesta gusturi aparte, este capricios la mancare.
Da cu placere sfaturi si se amesteca „prieteneste” in treburile altora. Isi da in vileag, fara sa vrea, exceptionalul sau interes fata de sine insusi prin fraze de genul: „stati sa va spun eu”, „nu, eu stiu mai bine”, „am obiceiul sa…”, „de regula, eu…” (sau, cum gasim Turgheniev, „am obiceiul sa prefer”…).
Vorbind despre necazul altuia, vorbesc, fara sa-si dea seama, tot despre sine:
„Am fost atat de zguduita, ca pana acum nu-mi pot reveni”.
(…)
Apare convingerea sincera de propria intaietate, aceasta se exprima printr-o logoree neinfranata – caci ce este flecareala decat, pe de o parte, lipsa de modestie, iar pe de alta delectare de sine prin procesul primitiv al descoperirii de sine?
Natura egoista a logoreei nu se imputineaza deloc in urma faptului ca ea atinge uneori o tema serioasa: omul mandru poate vorbi despre smerenie si tacere, poate ridica in slavi postul, poate dezbate problema: ce este mai presus, faptele bune sau rugaciunea?
Increderea in sine se transforma rapid in patima de a comanda; el atenteaza la libertatea altora (fara sa suporte nici cel mai mic atentat la libertatea sa), dispune de atentia, de timpul, de puterile altora, devine obraznic si tupeist. Treaba lui este importanta, treaba altuia e un fleac. De toate se apuca, in toate se baga.
In stadiul acesta, dispozitia celui mandru se strica. In agresivitatea sa, el intampina, bineinteles, rezistenta; apare irascibilitatea, incapatanarea, artagul; este convins ca nimeni nu-l intelege, nici macar duhovnicul; ciocnirile cu „lumea” se acutizeaza, si cel mandru face alegerea definitiva: „eu” impotriva oamenilor, insa deocamdata nu si impotriva lui Dumnezeu.
Sufletul devine mohorat si rece; in el se instaleaza ingamfarea, dispretul, rautatea, ura. Mintea se intuneca, distinctia dintre bine si rau devine tulbure, intrucat ea e inlocuita cu distinctia dintre „ceea ce e al meu” si „ceea ce nu-i al meu”. El iese din orice ascultare, este insuportabil in orice societate; scopul lui este sa iasa ca el, sa-i impresioneze, sa-i faca sa se simta inferiori pe ceilalti; el cauta cu sete notorietatea – fie aceasta si de scandal -, razbunandu-se astfel pe lume pentru ca nu-l recunoaste si luandu-si revansa in fata ei. Uneori, aceasta forta de auto-afirmare este orientata spre castigul material, spre cariera, spre activitatea sociala si politica, iar uneori, daca exista talent, spre creatie – iar aici cel mandru poate repurta, datorita energiei sale, unele succese. Pe acest teren se dezvolta, de asemenea, schismele si ereziile.
(…)
Cel mandru ramane si in aceasta viata in stare de izolare deplina („intunericul dinafara”). Uitati-va cum discuta si cum poarta disputele: fie ca nu aude deloc ceea ce i se spune, fie ca aude doar ceea ce coincide cu parerile lui; iar daca i se spune ceva nepotrivit cu parerile lui, se supara ca si cum ar fi fost jignit personal, devine batjocoritor si neaga cu inversunare. La cei din jur vede doar insusirile pe care el insusi le atribuie in mod arbitrar, asa ca si atunci cand lauda este mandru, inchis in sine, inabordabil pentru cel obiectiv. Caracteristic este faptul ca doua dintre formele cele mai raspandite de boala psihica – mania grandorii si mania persecutiei – decurg in mod direct din „autoaprecierea sporita” si sunt absolut de neconceput la cei smeriti, simpli, care uita de eul lor.
De altfel, si psihiatrii considera ca la paranoia duc in primul rand sentimentul exacerbat al propriei personalitati, atitudinea dusmanoasa fata de oameni, pierderea capacitatii normale de adaptare, pervertirea aprecierilor. Paranoicul clasic nu se ataca niciodata pe sine insusi, el are totdeauna dreptate in proprii sai ochi si este acut nemultumit de cei din jur si de conditiile sale de viata.
(…)
In incheiere, se ridica in mod natural problema: cum sa ne luptam cu boala, ce sa opunem pierzarii care-i ameninta pe cei ce merg pe aceasta cale? Raspunsul decurge din esenta intrebarii: smerenia, ascultarea fata de cel obiectiv; ascultarea pe trepte – fata de oamenii indragiti, fata de apropiati, fata de legile lumii, fata de dreptatea obiectiva, fata de tot ce e bun in noi si in afara noastra, ascultarea fata de Legea lui Dumnezeu si, in fine, ascultarea fata de Biserica, de randuielile ei, de poruncile ei, de lucrarile ei de taina.
Iar pentru asta este nevoie de ceea ce se afla la inceputul caii crestine:
cine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine.
Sa se lepede… sa se lepede zi de zi; zi de zi, cum se spune in manuscrisele cele vechi, sa-si ia omul crucea sa – crucea rabdarii necazurilor, a punerii de sine pe ultimul loc, a indurarii amaraciunilor si a bolilor si a acceptarii tacute a ocarilor, a ascultarii depline si fara rezerve, neintarziate, de buna-voie, bucuroase, neinfricate, statornice. (…)”
- INTEGRAL LA:
Parintele Aleksandr Elceaninov: FORTAREATA DEMONICA DIN NOI
Legaturi:
- Arhimandritul georgian Lazar Abasidze: „TRUFIEI II PLACE SA-I INVETE PE ALTII”
- SFANTUL IOAN SCARARUL: “Unde s-a intamplat o cadere, acolo s-a salasluit mai inainte mandria”
- Eu, eu, eu…
- PARINTELE CLEOPA DESPRE PAZA MINTII: “Sa nu iesi la razboi fara Mine!”
- PARINTELE CLEOPA despre dreapta masura, sfatuire, smerenie, despre ispitele calugarilor si ale celor ce nazuiesc spre daruri mari: “Cate oleaca, incet…”
- PARINTELUI ARSENIE BOCA. Roadele iubirii de sine si ale ravnei fara sfatuire si fara ascultare. Cum iti poti “taia mintea” in Scripturi si pana unde se poate ajunge? Cum sa recunosti inselarea?
- FARISEUL (1)
- Sfantul Ignatie Briancianinov despre BOALA MORTALA A FARISEISMULUI SI SIMPTOMELE EI MAI GRAVE: smintirea prefacuta, osandirea, ravna vicleana (2)
- Sfantul Ignatie Briancianinov despre diverse forme de INSELARE si despre cauza lor esentiala: LIPSA POCAINTEI, A INIMII INFRANTE (1)
- Sfantul Ignatie Briancianinov despre diverse forme de INSELARE si despre cauza lor esentiala: LIPSA POCAINTEI, A INIMII INFRANTE (2)
- Orbirea sufleteasca – minciuna din noi
- VLADICA BARTOLOMEU DESPRE TARELE OMULUI CONTEMPORAN: instrainarea prin Internet si TV, paranoia egocentrista, lingusirea si senzualitatea. “Cand va fi sfarsitul lumii?”
- Smerenia paruta este odrasla a mandriei
- Sfantul Grigorie Teologul: “Boala de a te crede invatat cand nu esti e vrednica de lacrimi si de suspine mai mult decat orice alta boala”
- Sfantul Nil Ascetul mustra pe cei care cauta sa devina invatatorii altora pentru a dobandi slava de la oameni si putere poruncitoare asupra acelora
- CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL: “CU MANDRIA LUCIFERICA OMUL SE POATE INDRACI”
- SA NE CUNOASTEM BOALA NOASTRA – Cuv. Paisie Aghioritul
- Avva Dorotei: NU TREBUIE A SE INCREDE CINEVA IN INTELEPCIUNEA SA
- Indreptatirea de sine – izolatorul cel mai puternic intre om si Dumnezeu
- “Oare si noi suntem orbi?” – DESPRE SMERENIE SI PARERE DE SINE LA DUMINICA ORBULUI
- Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”: PAREREA DE SINE
- DESPRE “SECTARISMUL ORTODOX” SI INSELAREA “DREPTILOR” HIPERCRITICISTI
- Ispitirea lui Dumnezeu. DRACUL-TEOLOG si inselarile care dezbina Biserica “in numele Domnului”
- Fericitul Seraphim Rose despre ORTODOXIA MILEI SI A DURERII INIMII si “SUPER-ORTODOXIA” INIMILOR RECI
- Vamesul-Fariseu – sau cum ne pre-facem in farisei crezand ca suntem vamesi
- Cat de dulce trebuie sa fie rautatea cea veche…
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Cât de adânci și adevărate sunt cele spuse aici admin. Nu-i zi, nu-i clipă în care sa nu le întâlnesc în mine însumi, să nu-mi fie dușmanul cel mai de temut, cel mai șiret și mai subtil. Cel care îmi dă cele mai adânci și mai greu de descoperit lovituri, cele mai greu de recunoscut și de asumat vinovăţii. Mare câștig are cel ce ia aminte la ele și grea și ucigașa înșelare cel ce le ignoră. Mulţumesc lui Dumnezeu și fraţiilor voastre pentru cele dăruite de fiecare data, cu dragostea, dorinţa și grija de a fi cât mai bine și mai adânc înţelese și mai viu și sincer folosite. Dumnezeu să vă ocrotească și sa vă dăruiasca, roadă sfână ostenelilor și dăruirii.
http://teologie.do.am/publ/sfaturi_duhovnicesti/despre_slava_desarta_si_trufia/7-1-0-3436
Foarte bun articolul! Mi-a placut mult.E atat de ascunsa mandria, incat cu greu o poate vedea cineva in el insusi; trebuie sters foarte mult praf de pe ochiii sufletului ca sa se poata vedea. Este cea care da lovitura mortala sufletului si ascunsa in toate actiunile si activitatile. Ferice celui care si-o vede si se ia la tranta cu ea.
Crucea rabdarii necazurilor e cea mai grea.Cine poate fi ca neprihanitul IOV?Eu cum sa rabd crucea grea pe care o duc?Mi-am pierdut tot ce aveam pe lume-copilul.Nu mai imi trebuie nimic.Ma gandesc la moarte.Preotul imi spune ca trebuie sa traiesc pentru a ma ruga pentru sufletul lui…simt ca sunt in cadere libera…Citeam intr-o carticica scrisa de PARINTELE MITROFAN,,VIATA NOASTRA DUPA MOARTE,, ca ,,vai de cei pentru care nu se roaga nimeni,,.Care o fi adevarul?Nu mai pot face deosebirea dintre uitare si iertare…Ce inseamna mai concret ,,lepadarea de sine,, ?Oricum mi-am vandut locuinta,traiesc cu si mai putin decat inainte,vad cat de putin imi e de folos…dar nu mai am sufletul drag mie.M-am lipsit si de putinul ,,material,, pe care il aveam .Am cautat sa-mi canalizez gandurile spre alti copii… dar e atat de greu…observ ca acei copii nu vor decat sa-i ajuti material…sau poate nu am intalnit pe cine trebuie…simt ca sufletul meu nu mai are putere sa lupte.
@ ana:
Ne pare tare, tare rau… Maica Domnului sa va dea putere inca sa luptati… si mai multa nadejde si biruinta asupra indoielii! Trebuie sa va rugati pt. fiul dvs., intr-adevar… Nu are cum sa fie usor, e ca o mucenicie, dar poate fi unicul drum mantuitor. Fiindca viata adevarata abia dupa aceasta de aici incepe. Si veti mai gasi, sigur, si alti copii, cum ziceti, daca va rugati si daca Domnul stie ca va este de folos. Sunt cu siguranta! Nu va lasati prada deznadejdii! Lasati lacrimile sa vina, plangeti inaintea Domnului si… mergeti mai departe! Domnul sa va ajute! Daca doriti sa dam vreun anunt sau sa corespondati cu unii dintre cei care citesc aici, va rugam sa ne spuneti.
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2007/04/21/parintele-rafail-noica-nu-i-nevoie-sa-deznadajduim/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/12/08/parintele-rafail-noica-cuvant-despre-implinirea-poruncilor-si-pentru-tamaduirea-deznadejdii/ (pentru partea a doua mai ales)
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/03/14/tine-ti-mintea-in-iad-si-nu-deznadajdui/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2007/10/29/ce-sa-facem-atunci-cand-ne-simtim-incercati-la-maximum/
Nu stiu cum ar trebui sa sune anuntul…Sau nu stiu ce sa cer.Stiu ca sunt oameni care trec prin aceeasi situatie ca mine.Am citit din sfaturile parintelui RAFAIL NOICA si din multi alti parinti…primul meu gand dupa nenorocire a fost sa ma retrag la un schit,dar citind cate ceva despre asta, nu stiu daca pot trece testul cu ,,taierea voii,, in sensul ca acum sunt lipsita de putere si la propriu si la figurat,iau multe medicamente pentru starea mea,insa pentru suflet nu exista, vad bine asta.Va multumesc!
@ ana
si pe mine m-a intristat pierderea ta. trebuie sa-ti fie nespus de greu, m-am gandit sa vin cu
cuvinte de mangaiere ale Parintelui Iosif isihastul intr-o scrisoare pentru cineva care a trait o suferinta tot foarte mare, a facut un accident de circulatie in care a murit un tanar.
Dumnezeu sa-ti dea puterea sa treci acest calvar, Ana!
parintele Iosif explica putin si de ce ni se intampla mari necazuri…
“Venerabila mea doamna ! De multe zile am vrut sa va scriu pentru a va mangaia sufletul intristat de accidentul care vi s-a intamplat, dar am asteptat sa primesc vreun raspuns dupa cum scrieti parintelui. Vazand ca intarzie – si simtind durerea sufletului dumneavoastra – va implor sa ascultati de smeritul meu glas si sa alungati tristetea din suflet, deoarece tristetea multa aduce cu sine si alte rele.
Voile Domnului, care lucreaza pentru mantuirea noastra, nu le cunoaste nimeni. Dar,in orice fel s-ar savarsi, ele sunt folositoare; indiferent daca noi ne intristam si ni se pare ca am fost parasiti de Dumnezeu.
Nu pentru ca am pacatuit sau am cazut ni s-a intamplat raul, ci pentru ca prin intermediul tristetii ni se iarta pacatele noastre din frageda copilarie si pana acum. Poate ca erati stapanita de putina mandrie. Prin suferinta se naste in noi multa smerenie. Este posibil ca Hristos sa vrea sa ne incerce, pentru a vedea daca si dupa accident Ii mai suntem credinciosi. Doreste sa vada rabdarea si dragostea pe care o avem pentru El.
Poate ca acela a fost rau, dar parintii lui pot fi buni. Parintii poate ca au fost ajutati de dumneavoastra prin aceasta. Dumneavoastra ati fost pagubiti din punct de vedere material, dar v-ati folosit sufleteste. Poate ca altfel nu ajungeati sa faceti un atat de mare bine. Dumnezeu poate ca dorea sa faceti mai multa milostenie.
Poate ca era bun, si s-a intamplat asa pentru a-l mantui Dumnezeu prin durere. Dumnezeu putea sa ingaduie a se face prin altcineva acest accident, nu prin dumneavoastra. Dar prin dumneavoastra se fac si lucrurile bune pe care vi le-am descris mai sus. Smerenia aceea de a plange ca socotindu-va parasiti de Dumnezeu nu se putea obtine altfel, chiar daca v-ati fi nevoit multi ani.
Omul pacatuieste de mic; cu cuvantul, cu privirea, cu cugetul, cu vointa, cu fapta. Si printr-o sperietura neasteptata, printr-un accident, printr-o mare paguba i se iarta toate pacatele si devine tare ca un diamant, din sticla fragila ce era pana atunci.
In afara de toate acestea, se mai intampla rele si din ura diavolului. Vazandu-ne ca vrem sa ne mantuim, devine piedica si piatra de sminteala pentru a ne descuraja, pentru a ne arunca in deznadejde, necredinta, delasare sau slabiciune din pricina prea multei intristari si dureri, pentru a ne ofili precum se ofilesc florile cand bate pe neasteptate Crivatul.
Pentru toate acestea despre care va scriu, daca avem rabdare, dobandim multa rasplata. Nu va intristati peste masura, pentru ca intristarea peste masura aduce cu sine nebunie.
Sfantul Ioan Botezatorul si Inaintemergatorul nu va lasa; nu poate uita binele pe care l-ati facut. Veti primi rasplata insutita. Biserica pe care am zidit-o este inchinata Inaintemergatorului.
Va rog mult sa alungati intristarea. Sa dobanditi din nou buna dispozitie pe care o aveati inainte. Sa aveti multa dragoste, si toate va vor fi iertate. S-a intamplat fara voia dumneavoastra si cu Pronia lui Dumnezeu, care singur stie care este interesul nostru adevarat si mantuirea noastra.
Astept sa-mi scrieti doua randuri si sa-mi spuneti ca ati facut asa cum v-am spus si ca v-ati gasit linistea.
Ne-am intristat si noi pentru tot ceea ce s-a intamplat, de aceea asteptam sa ne scrieti pentru a ne linisti.
Toata obstea va doreste numai bine, Vom savarsi Liturghie pentru sanatatea si linistea sufletelor si trupurilor voastre. Vom face si pomenire de fiecare data pentru odihna sufletului celui care a pierit de moarte napraznica.”
Felicitari pentru articol! Foarte bun si era nevoie (pentru cine are urechi de auzit si ochi sa vada).
@ana,
Nu sunt cuvinte pentru a alina asa o mare durere… Dar, exista speranta! Sa nu uitam ca, chiar si in cele mai mari suferinte si necazuri, daca ducem aceasta cruce a durerii, crucea despre care Mantuitorul a spus “Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie”, vom fi rasplatiti cu mari bucurii, “caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.”, Dumnezeu ne iubeste, fiind copiii Lui, si doreste sa fim fericiti, dar fara jertfa nu exista inviere, fara suferinta, nu exista mantuire. Hristos, care nu a avut niciun pacat cat a suferit, si Maica Domnului cat de mult a suferit… Numai prin suferinta ne putem spala pacatele si putem scapa de sub robia celui rau. Unora li se pare nedreapta suferinta (caci de multe ori asa simtim foarte multi), dar Dumnezeu este drept si cativa ani de suferinta ni se va parea nimic fata de vesnicia care ne asteapta, si care, spun Sfintii, nu se compara cu nicio alta fericire. Desi suna ca o placa, dar sa ne straduim sa ne ducem aceasta viata, cu suferintele ei, implinind poruncile lui Dumnezeu, prin rabdare, smerirea cugetului, iubirea fata de ceilalti, pentru a ajunge acolo unde ne vom putea intalni cu cei dragi, in Cer, caci desi suntem separati de cei plecati dintre noi, aceasta este doar temporar. Ii vom revedea si vom putea fi din nou cu ei, doar sa ne straduim sa ajungem acolo, si sa ne rugam pentru cei plecati, sa dam sarindare (mai ales) pentru sufletele lor, pentru mantuirea lor.
Referitor la lepadarea de sine, ea presupune anularea ego-ului, smerirea de sine. Este inversul celui plin de sine, care isi da importanta sau care doreste sa atraga atentia si aprecierile celor din jur, care se crede cineva si se gandeste numai la binele sau, cel cu … ‘mare’ personalitate. Daca suntem plini de noi insine, Hristos nu mai are loc in inima noastra, de aceea ne cere sa ne golim de sine, sa ne facem ‘mici’. Pierderea unei fiinte dragi, daca nu avem cu cine o inlocui, cu El sa o inlocuim, cautandu-l mereu, cu mintea, cu inima, chemandu-l pe El in ajutor, in rugaciune, in gand, si nu va trebui sa asteptam mult, dar pentru asta sa luptam cu patimile, sa renuntam cat putem la ele (restul ne ajuta Dumnezeu). Iar cand vom ajunge sa simtim Imparatia Cerurilor in inima noastra, multa alinare vom avea, iar suferinta va fi mult mai usoara.
“Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi.”
Rugaciune
Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine! Amin.
(Rugaciunea Sf .Filaret al Moscovei)
@ana
Trebuie sa fii practica.Sfaturile si mangaierile celor din jur te ajuta foarte putin.Ca si medicamentele,psihologii…
Cauta un duhovnic renumit la o manastire din zona.Legatura permanenta cu un duhovnic iscusit e singura sansa.
Doamne ajuta!
Nadejdea in Bunul Dumnezeu Ana, asculta-ti duhovnicul, va randui Domnul restul!
vezi tristetea si pustiul din sufletul ei, da-i Doamne Iisuse o farama cat de mica din harul tau , sa n-o copleseasca tristetea ci putin cate putin sa revina la lumina, cu harul Tau.
http://www.ingeriidelamanastire.blogspot.com/
Stiu ca nu va veti supara ca am decis sa promovez acest blog, dar:
“Mâine, începând cu orele 9.00 la Târgul de produse natruriste care se desfăşoară la Facultatea de Agronomie (B-dul Mărăşti nr. 59, Sector 1) o veţi găsi pe Maica Stareţă Serafima de la Mănăstrirea Mărcuş împreună cu fetiţele orfane aflate în grija Mănăstirii, încercând să strângă fonduri pentru mănăstire. Dacă doriţi să le cunoşteţi pe fete şi pe Maica Stareţă, sunteţi invitaţi la eveniment. Duminică vor participa la Sfânta Liturghie la Biserica Mihai Vodă – Izvor. Bineînţeles şi acolo se vor strange donaţii pentru mănăstire.”
Tot mai multi oameni au binevoit sa promoveze acest mic eveniment, sa o ajute Bunul Dumnezeu, Maica Domnului si Sfanta Iustina pe maicuta Serafima sa stranga suma de bani necesara pentru a depasi iarna alaturi de ingerasii pe care-i creste!
Te iubesc, ana! Si sunt sigura ca toti cei care prin sfaturile lor au vrut sa te ajute, au facut-o dintr-o mare iubire. Sper ca simti iubirea noastra tamaduitoare. Te iubim mult, ana!
SCRISOAREA PĂRINTELUI SOFRONIE DE LA ESSEX
CĂTRE O DOAMNĂ DIN CIPRU
Sunt cincizeci şi şapte de ani de când port rasa şi, pe cât îmi pare, nu am dorit a-mi neglija mântuirea, ci totdeauna cu mare teamă şi lacrimi am rugat pe Dumnezeu să se milostivească de mine, să-mi ierte toate păcatele şi să nu mă lepede de la aşternutul picioarelor Sale.
Am încercat, cred, după puterile mele, să nu nedreptăţesc nici o persoană de pe Pământ; mai mult chiar, să-mi dea Dumnezeu bărbăţia de a sluji cât mai multor oameni cu putinţă, fără să aştept de la ei nici o plată materialnică sau duhovnicească, ci aşteptând doar de la Dumnezeu darul iertării păcatelor mele.
Şi totuşi, în tot acest răstimp de mai mult de jumătate de veac, nu am cunoscut perioade de pace sau siguranţă, ci totdeauna am simţit în jurul meu ameninţări ori cel puţin stări potrivnice. În tot ceea ce încerc să fac, chiar şi în cel mai mic lucru, întâlnesc totdeauna piedici de netrecut. Aproape toate porţile lumii acesteia sunt mereu închise pentru mine. Am îmbătrânit şi nu am înţeles sensul acestor încercări.
Adică: sunt ele semnul urgiei lui Dumnezeu faţă de mine, păcătosul, sau altceva se întâmplă? De nenumărate ori am rugat pe Dumnezeu să-mi descopere pentru ce merg lucrurile aşa, iar Dumnezeu îmi răspunde necontenit cu tăcere.
De aici veţi înţelege că nu sunt în măsură să vă dau explicaţii la dramatica încercare prin care treceţi. Dar vă avem totdeauna în rugăciunile noastre, cu durere şi dragoste.
Greu este nouă să învinovăţim pe Dumnezeu şi să ne îndreptăţim pe noi înşine, dar iarăşi, nu este uşor să facem nici invers, ca prietenii lui Iov, care doreau să se facă apărătorii dreptăţii lui Dumnezeu, uitând de înfricoşatele chinuri prin care a trecut Iov.
Astfel, tace Dumnezeu, tacem şi noi.
Arhimandritul Sofronie, 1984.
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/03/03/parintele-savatie-crestinismul-este-dragoste-izvorata-din-durere/
..”Arhimandritul Sofronie Saharov, scriindu-i unei femei bolnave, căreia îi murise fiul în vârstă de opt ani, povesteşte această întâmplare. Zice: „Eram odată împreună cu Sf. Siluan şi priveam de lângă chilia noastră din Sfântul Munte o corăbioară nimerită în furtună. Oamenii panicaţi aveau de ales între a rămâne în corabie, aşteptând terminarea furtunii sau a veni cu luntrea până la mal. Amândouă variantele erau la fel de primejdioase. Atunci unul din călugări a suspinat şi a zis: „Ah, cum mă doare sufletul meu pentru ei!“ Sf. Siluan i-a răspuns: „Dacă sufletul tău s-a îndurerat pentru ei, înseamnă că ei sunt salvaţi“. Şi-ntr-adevăr, oamenii aceia au ajuns toţi la mal. Aşa şi eu, îşi continua fericitul Sofronie scrisoarea, cred că boala în care vă aflaţi vă va lăsa, pentru că sufletul meu mă doare pentru dumneavoastră”.
@ ana, ne rugam pt fratia ta ca Domnul sa-ti dea putere sa iti duci aceasta cruce grea fara sa cadeti in deznadejde.
In ac. cu cele spuse mai sus, Sf Ioan Casian scrie undeva in filocalie, ca eu-ul personal este f greu de invins.
Cand nu il poate seduce pe om cu haine scumpe, incearca sa-l atraga cu cele ieftine. (deci inima mea se poate lipi si de cele ieftine…) Cand nu-l poate flata cu onoarea lumeasca, il face sa se madreasca indurand ceea ce pare neonoare…Cand nu-l poate determina sa fie mandru de elocventa sa, il atrage prin tacere sau injosire ca sa-l faca sa creada ca a atins despatimirea.
Si orice discurs, orice activitate da acestui demon (egoismul din om) o sansa de lupta.
Intradevear o lupta f grea ce trebuie dusa cu noi insine pana la ultima noastra suflare.
@ ana
Pierderea copilului tau, si faptul ca, in mod evident, tu nu ai fi vrut sa se intample asa, nu inseamna ca, in acest caz, nu poti sa “iti tai voia”. Este firesc sa doresti viata. Ba, mai mult, trebuie sa stii ca moartea omului nu este nici voia lui Dumnezeu, Care “nu doreste moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu“. Dumnezeu nu l-a creat pe om ca sa moara, si moartea este contrara firii. Totusi, inca de la nastere cu totii, mai devreme sau mai tarziu vom muri, pentru ca facem parte din aceasta lume cazuta, si in care, asa cum spunea Bartolomeu Anania, moartea este singura certitudine. (Vezi, te rog, predica sa de la Invierea fiului vaduvei din Nain: http://corortodox.blogspot.com/2011/01/incredere-si-speranta-predica-ips-lui.html)
Momentul mortii fiecaruia, nu este voit, dar este ingaduit de Dumnezeu din ratiuni mai presus de noi, si pentru care bine ar fi sa nu cerem socoteala, desi se poate intampla ca tainic, in inima, sa intelegem ceva intr-un tarziu.
Crucea ta nu este deloc usoara, si as putea spune cu siguranta ca este una din cele mai grele. Adu-ti aminte de Maicuta Domnului care a plans la piciorul Crucii, si, fiind atat de indurerata, spune Evanghelia, sabie a trecut prin inima ei. Oare tu crezi ca aceasta i-ar fi fost voia? Oare nu este Maica Domnului cea care s-a ridicat deasupra tuturor prin smerenia, si taierea voii ei? Si cu toate acestea a trebuit sa treaca prin aceasta mare durere de a-si vedea Fiul rastignit.
Sigur, dureroasa este despartirea, si inca cum, cand acasta sta sub numele mortii, dar nadejdea poate sa vina si din intelegera faptului ca este doar pentru un timp, iar timpul este trecator… Si, pe de alta parte sunt sigura ca tu iti porti copilul in suflet si nu esti despartita de prezenta lui, chiar daca aceasta este intr-o alta forma. Fii incredintata ca Maicuta Domnului ii este mai aproape si nu este singur. Iar tu incearca sa imparti afectivitatea ta celor din jurul tau, care va fi primita ca milostenie, caci Domnul cauta la inima omului, dar nu te astepta, in schimb, la un raspuns pe masura, caci fiecare intelege lucrurile diferit. Iarta si iar iarta si mergi inainte. Si, cu siguranta, lucrul care te va ajuta cel mai mult este rugaciunea. De poti, spune Rugaciunea lui Iisus, si sunt sigura ca te va ajuta sa gusti pacea. Domnul sa se milostiveasca, iar Maicuta Domnului sa iti aduca mangaiere!
Multumesc tuturor pentru cuvintele de mangaiere care mi-au fost adresate.Dumnezeu sa va miluiasa si sa va binecuvanteze!As fi dorit sa merg la targul respectiv pentru a o intalni pe MAICA STARETA SERAFIMA,dar din pacate nu sunt din BUCURESTI.
Doamne ajuta tuturor si faca-se voia ta!
spune Parintele Iosif isihastul – tristetea pierderii celui drag e o incercare teribila caci si PERICOLELE ce vin odata cu ea sunt la fel de mari. sunt de la cel rau – invinovatirea pentru pierderea celui drag si deznadejdea— care pot duce la lucruri foarte rele, la nebunie.
– prin tristete Dumnezeu ne curata de toate pacatele si ne aduce la smerenie, pe care nici prin multi ani de nevointe n-am fi dobandit-o.
– in acelasi timp tristetea TREBUIE ALUNGATA, sa stie omul ca daca are multa dragoste toate ii sunt iertate ,sa recupereze incet incet buna dispozitie, un zambet, un pic de lumina, Dumnezeu nu ne lasa.
de-abia sfintii adevarati si duhovnicii adevarati stiu sa mangaie cu adevarat, pentru ca aici e aici, “predicile” nu mai folosesc, explicatiile detaliate nu ajuta, multele cuvinte tac si-s nefolositoare la momentul adevarului . sfintii adevarati si duhovnicii adevarati sunt ca “AL DOILEA HAR ” cand simti ca lumea s-a prabusit peste tine si Dumnezeu te-a parasit.
CE AJUTA? durerea altui suflet pentru durerea ta si lumina extrem de delicata a intelegerii durerii celuilalt, pe scurt harul, atat. fie si cel mai mic cuvant bun si cea mai mica rugaciune pentru el sau ea, izvorate din durerea sufletului, cum ne invata sa intelegem Sfantul Siluan si Parintele Sofronie.
Slava lui Dumnezeu intru sfintii Sai ! pentru rugaciunile lor, ajuta-ne Doamne sa trecem peste toate !
Moartea atinge cu tristete si pe cei mai tari, Noaptea m-a despartit de cel mai dulce frate, taind lumina netaiata a iubirii
@Ana
Am un prieten care a trecut prin ce treceti dumneavoastra. N-am stiut ce sa-i spun atunci, nici acum nu as sti; el imi vorbea, eu doar ascultam. Discutia era intre el si Dumnezeu. Ce stiu e ca Dumnezeu l-a auzit, cum ne aude pe toti si dupa un timp numai de El stiut a vindecat rana si i-a dat pacea sa si un alt copil.
E mucenicie. Doamne, Tu stii ce ii trebuie roabei Tale, da-i ei in mare Ta mila!
E mucenicie.Eu simt ca nu mai am nici un scop in viata,nici un rost.Am iesit din ritmul vietii pe care o aveam.Singurul lucru bun pe care il fac acum si care simt ca imi aduce alinare e faptul ca merg in fiecare duminica la biserica,ceea ce inainte nu se intampla…adica mergeam sporadic.
Tot ce cer de la Dumnezeu e pentru sufletul copilului meu…pentru mine nu indraznesc sa mai cer nimic…las totul la voia bunatatii si intelegerii LUI.
Cel putin asa simt, ca daca as fi stiut sa-l caut mai mult pe DUMNEZEU, sa alerg la el cand sunt impovarata, nu as fi ajuns aici…cat despre alt copil, nu stiu…e de neinlocuit…e legatura de suflet indestructibila…e dincolo de moarte…si apoi daca am esuat odata, ce ar mai putea fi a doua oara?
Ana, asa simti cand este vorba de o durere mare. Doar timpul mai alina putin din durere, o face mai suportabila.
“…si apoi daca am esuat odata, ce ar mai putea fi a doua oara?” – da, asa vrea diavolul sa gandesti, sa te arunce in deznadejde.
“Eu simt ca nu mai am nici un scop in viata,nici un rost.” – vrei sa il revezi si sa fii cu el? Trairea in Hristos prin pocainta si renuntarea la patimi, spre mantuire sufleteasca, aceasta te va duce in Cer, unde iti vei revedea copilul, de care nimeni niciodata nu te va mai desparti si unde te vei bucura vesnic. Aceasta sa fie scopul.
“Ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde”[5]
Moartea copiilor
– Părinte, o mamă al cărei copil a murit acum nouă ani vă roagă să faceţi o rugăciune ca să-l vadă cel puţin în somn, pentru a se mângâia.
– Câţi ani avea copilul? Era mic? Aceasta are importanţă. Dacă copilul a fost mic, i-ar fi apărut în vis dacă mama ar fi fost pregătită duhovniceşte, astfel încât să nu se tulbure la vederea lui. Aşadar mama este pricina că nu i se arată copilul.
– Părinte, în loc să i se arate copilul mamei care cere acest lucru, se poate să se arate altcuiva?
– Cum nu se poate? Dumnezeu rânduieşte aceasta numai dacă vede că va exista folos duhovnicesc. Atunci când aud despre moartea vreunui tânăr, mă mâhnesc, dar omeneşte. Pentru că dacă vom cerceta lucrurile mai în profunzime, vom vedea că, cu cât creşte cineva, cu atât mai multă nevoinţă trebuie să facă, căci adaugă şi mai multe păcate. Mai ales atunci când este mirean, cu cât trec anii, în loc să-şi îmbunătăţească starea duhovnicească, o înrăutăţeşte cu griji, cu nedreptăţiţi, etc. De aceea omul este mai câştigat atunci când îl ia de tânăr.
– Părinte, de ce îngăduie Dumnezeu ca să moară atâţia oameni tineri?
– Nimeni nu a făcut învoială cu Dumnezeu când va muri. Însă El îl ia pe fiecare om în clipa cea mai potrivită a vieţii lui, cu o moarte prin care să-i aducă iertare de păcate şi mântuirea sufletului său. Dacă vede că cineva va deveni mai bun, îl lasă să trăiască. Iar dacă vede că va deveni mai rău, atunci îl ia ca să-l mântuiască. Pe unii care duc o viaţă păcătoasă dar au dispoziţia de a face binele, îi ia lângă El mai înainte de a apuca să-l facă, deoarece Dumnezeu ştie că ar fi făcut binele de îndată ce li s-ar fi dat ocazia. Este ca şi cum le-ar spune: “Nu vă osteniţi! Ajunge buna voastră intenţie”. Pe un altul, deoarece este foarte bun, îl alege şi îl ia lângă El pentru că Raiul are nevoie de boboci de floare.
Fireşte, pentru părinţi şi rude este puţin cam greu să înţeleagă aceasta. Vezi, moare un copil şi Hristos îl ia ca pe un îngeraş, însă părinţii plâng şi se tanguiesc, în timp ce ar fi trebuit să se bucure. Pentru că de unde ştiu ei ce ar fi devenit el atunci când ar fi crescut? Oare s-ar fi putut mântui? În 1924, când am plecat din Asia Mică cu corabia pentru a veni în Grecia, eu eram prunc. Corabia era plină de refugiaţi şi, aşa cum eram înfăşat de mama mea, un marinar a călcat pe mine. Mama crezând că am murit a început să plângă. O consăteancă însă a desfăcut feşele şi a văzut că nu păţisem nimic. Dacă aş fi murit atunci, sigur aş fi mers în Rai. Acum, însă, când am atâţia ani şi am făcut atâta asceză, nu sunt sigur că voi merge în Rai.
Dar şi pe părinţi îi ajută moartea copiilor lor. Trebuie să ştie că din clipa aceea au un mijlocitor în Rai. Iar atunci când vor muri, vor veni copiii lor cu ripide în mâini la poarta Raiului pentru a întâmpina sufletul lor. Iar aceasta nu este un lucru mic. Copiilor care au fost chinuiţi aici de boli sau de vreo infirmitate, Hristos le va spune: “Veniţi în Rai şi alegeţi-vă locul cel mai bun”. Atunci aceia îi vor spune: “Este frumos aici, Hristoase al nostru, dar o vrem şi pe mămica noastră lângă noi”. Iar Hristos îi va asculta şi o va mântui într-un chip oarecare şi pe mamă.
Desigur, mamele nu trebuie să ajungă în cealaltă extremă. Unele mame cred despre copilul lor care a murit că a devenit sfânt şi astfel cad în înşelare. O mamă a vrut să-mi dea drept binecuvântare un lucru de la fiul ei care murise, deoarece credea că a ajuns sfânt. “Este binecuvântare să dau din lucrurile copilului?”. “Nu, i-am spus. Este mai bine să nu dai”. Alta, în seara Joii Mari, a lipit de Crucea Mântuitorului fotografia fiului ei pe care îl omorâseră germanii şi spunea: “Şi copilul meu a pătimit ca Hristos”. Femeile care stăteau şi privegheau lângă Crucea Celui Răstignit au lăsat-o, ca să nu o rănească. De vreme ce era rănită sufleteşte ce puteau să-i spună?”
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/10/10/duminica-invierii-fiului-vaduvei-din-nain-cuviosul-paisie-aghioritul-despre-infruntarea-mortii/
Eu am dat lucrurile copilului meu unor copii nevoiasi care chiar aveau nevoie.Oare am gresit?Pastrasem din lucrurile lui, din diferite perioade ale varstei, unele lucruri…gandeam sa le arat nepotilor…dupa aceea m-am gandit sa le dau, sa se bucure cei care au nevoie de ele.Ma intreb de ce nu m-am revoltat in primele luni dupa nenorocire,iar acum nu-mi mai pot gasi linistea si nu pot scapa de intrebarea ,,de ce,,?Acum caut fel de fel de raspunsuri…stiu ca gresesc,dar simt cum ma macina nerabdarea…nu mai am rabdare nici in lucruile marunte pe care le fac.Multumesc inca odata celor ce administreaza acest site…si tuturor celor ce mi-au scris cuvinte de mangaiere.DOAMNE AJUTA!
@ Ana:
Nu ati gresit deloc facand asta. Acum probabil va ataca vrajmasul, dandu-va tot felul de ganduri si de stari. Tineti-va de rugaciune si de marturisire, vorbiti cu Maica Domnului si cu Domnul Hristos despre tot ce va doare si va revolta si nu va lasati!
@ana
Poate nu-ti dai seama, dar faptul ca ai stat de vorba cu noi, prin aceste comentarii este un semn ca Dumnezeu te vindeca si copilul tau drag a contribuit la asta. Pentru ca el are inca nevoie de tine, aici pe pamant, are nevoie de rugaciunile tale la sfanta liturghie. Te iubesc, ana!
Ana,
CU SIGURANTA te-ai folosit sufleteste dand lucrurile copilului tau copilului tau unor copii nevoiasi care chiar aveau nevoie
CU SIGURANTA NU pentru pacatele tale s-a intamplat raul, tu n-ai nici o vina
CU SIGURANTA prin tristetea grea pe care o induri pe picioare Dumnezeu iti iarta TOATE pacatele, din copilarie pana acum
CU SIGURANTA Dumnezeu te aduce aproape de El.acum mergi la biserica duminica de duminica, si uite, ai venit aici sa vorbesti cu necunoscuti. dar sunt si cei ce citesc despre durerea ta si nu scriu nimic si ii doare pentru tine si ei nu se vad…
CU SIGURANTA faptul ca nu ai liniste nici rabdare in cele mai mici lucruri pentru ca ITI VINE intrebarea “de ce?” e un atac dur al duhurilor intunericului, care te vad in mare tristete si vor sa te doboare in deznadejde si nebunie, tu nu vrei asta Ana, nu?
pe cat poti alunga intrebarea “de ce” de fiecare data cand iti vine in minte sau roaga-l pe Dumnezeu s-o alunge El din mintea ta, caci nu e de la tine nici de la Dumnezeu, e de la cel rau si ti-o da in minte ca si cum ar fi de la tine. Doamne intareste puterea sufletului ei chinuit si da-i Tu rabdare !