PACATUL TRUFIEI versus LEPADAREA DE SINE

17-09-2011 Sublinieri

A fi caldicel (cf. Sfanta Scriptura) = a fi autosuficient, plin de sine

“Stiu faptele tale; ca nu esti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte!

Astfel, fiindca esti caldicel – nici fierbinte, nici rece – am sa te vars din gura Mea.

Fiindca tu zici: Sunt bogat si m-am imbogatit si de nimic nu am nevoie! Si nu stii ca tu esti cel ticalos si vrednic de plans, si sarac si orb si gol!

Te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur lamurit in foc, ca sa te imbogatesti, si vesminte albe ca sa te imbraci si sa nu se dea pe fata rusinea goliciunii tale, si alifie de ochi ca sa-ti ungi ochii si sa vezi.

Eu pe cati ii iubesc ii mustru si ii pedepsesc; sarguieste dar si te pocaieste.

Iata, stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine. (Apoc. 3, 15-20)

“(…) Din aceasta tragem concluzia ca nici nu suntem atat de sinceri (cu noi insine si cu Dumnezeu) pe cat ne place sa credem despre noi, dar si ca, intre noi si voia Dumnezeu sta zidul “avutiei” fiecaruia, la care nu poate renunta. Avutia asta poate insemna “parere de sine” sau chiar trufie orbitoare, mai inseamna multimea de prejudecati, de idei proprii, de vise, dorinte, inchipuiri, ambitii, incapatanari, “iubiri” sau ‘indragostiri” irationale pentru cate ceva sau cineva… Bogatia inseamna toata minciuna si tot iadul voii proprii care ne stapaneste ca un demon launtric, este tot ceea ce ni se pare ca “avem”, ca “suntem”, ca “stim”… Si din cauza acestei “pareri” riscam sa nu ajungem niciodata sa avem, sa fim, sa stim cu adevarat.

Nu intamplator a spus Mantuitorul ca prima conditie a celui care vrea sa vina dupa El este “sa se lepede de sine”. Reala convertire launtrica, autentica pocainta cu aceasta incep, cu predarea si rastignirea acestei voi proprii, cu parasirea increderii in omul cel vechi, in “eul” tau, in propria ratiune, cu refuzul de a te mai supune poftelor si capriciilor mintii, inimii sau trupului tau, de a le mai cauta indreptatire si de a le mai da intaietate absoluta.

 

Multi parinti de astazi au spus si spun ca omul contemporan nu mai “stie” sa asculte si sa se smereasca nefatarnic. Crestinul de astazi este mult prea plin de sine, prea incantat de acumularile si de constructiile mintii sale, prea indragostit, pana la orbire, de ceea ce simte intr-un anumit moment dat sau de o dorinta care il mistuie, tine cu dintii prea mult de un plan sau de un scop pe care si le-a propus si pe care le-a cultivat, poate, obsesiv si irational, ca sa mai poata sa devina efectiv un om innoit intru Hristos.

Suntem bogati pana la refuz de patimi ale mintii si ale inimii care vin din omul nostru cel vechi… si pe care nu dorim in ruptul capului sa le lasam in pragul Bisericii. Nu ne convine sa renuntam la convingerile dobandite din formarea noastra lumeasca, la toate parerile preconcepute si ideile fixe, la idealurile si proiectele vietii noastre, la toate criteriile si reperele de valoare dupa care ne orientam, la toate obiceiurile care ne-au devenit “a doua natura” si nu admitem sa le mai punem in discutie. Incercam sa altoim credinta pe firea noastra veche, schimbata numai pe la suprafata, si facem apoi din minte o “desfranata” care este chemata sa justifice prin cuvinte ale credintei tot ceea ce ne serveste persistentei in patimile si in modul nostru de a fi de pana atunci.

Cum scriam si altadata, niciodata pana in vremea noastra omul n-a fost mai mandru, mai autosuficient, mai indaratnic, mai inchinator la idolul mintii proprii. Desteptaciunea si cultura (sau doar faptul de a fi “versat” prin experienta vietii) l-au dus pe omul contemporan pana la culmi nebanuite de rafinament si subtilitate in gasirea unor modalitati de a se pacali pe el insusi, de a inventa justificari sofistice (dar teologice, duhovnicesti!) verosimile pentru toate, de a se refugia in victimizari si de a face in asa fel incat “sa cada mereu in picioare” si sa nu se lase “(in)frant” niciodata. De a se strecura mereu profitabil si oportun(ist), de a se descurca in toate, de a aluneca mereu pe langa adevar.

Cand ne ciocnim in viata cu oglindirea reala a imaginii noastre, cu adevarul despre noi, nu acceptam sa ne oprim din drum, nu vrem sa ne trezi, ci schimbam directia, “intoarcem capul” si… fugim…

  • INTEGRAL LA:

Fuga de Dumnezeu si tanarul bogat din noi


***

Pericolul duhului luciferic

(…) Nu e de ajuns sa stim multe, sa avem o minte buna sau sa credem ca intuitia sau trairile noastre nu ne insala niciodata (ceea ce deja este o mare inselare!). Dimpotriva, cu cat suntem mai bogati in toate acestea, cu atat suntem mai in primejdie si cu atat trebuie sa ne smerim mai mult, ca sa nu cadem prada cumplitelor boli ale ego-ului umflat.

Insa astazi sunt in voga alte principii decat cele evanghelice ale ascunderii virtutilor, astazi diavolul deghizat in inger de lumina ne sopteste: daca ai niste daruri, niste “talanti” (cat de mult s-a pierdut si intelesul duhovnicesc al “talantilor”, redusi la simplele daruri naturale…), foloseste-i din plin si spuune-le, arata-le si celorlalti; vezi ca esti valoros, esti inzestrat, poti mai mult, meriti mai mult!

Cata parere de sine avem, atata minciuna zace in noi fara sa stim, atata iad al necredintei ne stapaneste pe nesimtite. Cu cat ne cultivam mai mult duhul demonic de ambitie, “desteptaciunea” si patima dreptatii proprii, cu atat ne vom cunoaste pe noi insine mai putin si vom pierde orice sansa la discernamantul duhovnicesc (care vine numai prin smerenie si ascultare in adevar).

Din toate aceste cauze, si poate si multe altele, crestinului de azi ii este tot mai straina smerenia, credinta si inima plina de iubire a sutasului din Evanghelie. Din aceste cauze, noi, ortodocsii cei mai ortodocsi, tocmai noi putem sa fim cei mai vrednici de plans apostati, pentru ca vietuim dupa un duh strain, mandru, eretic, luciferic si, astfel, ne inchinam, prin viata noastra, altor dumnezei. Tocmai noi, cei care traim usuratic si suficient ca si cum am primit deja calitatea de “fii ai imparatiei”, vom risca sa auzim – sa nu fie! – aceste cuvinte ale Judecatorului:

Si zic voua ca multi de la rasarit si de la apus vor veni si vor sta la masa cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov in imparatia cerurilor. Iar fiii imparatiei vor fi aruncati in intunericul cel mai din afara; acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor.

  • INTEGRAL LA:

OARE NOI AVEM CREDINTA?

***

Etapele si simptomele bolii trufiei

(…) Prinzand putere, slava desarta naste mandria. Mandria este increderea in sine extrema, ca­re respinge tot ce „nu-i al meu”; izvor al maniei, cruzimii si rautatii, refuz al ajutorului dumnezeiesc, „fortareata demonica”.

Ea este „perete de arama” intre noi si Dumnezeu (Ava Pimen); ea este vrajmasie fata de Dumnezeu, inceput a tot pacatul; ea e in fiecare pacat, pentru ca fiecare pacat inseamna ca te lasi de bunavoie prada patimii tale, ca incalci in mod constient legea dumnezeiasca, inseamna ca te obraznicesti impotriva lui Dumnezeu, cu toate ca „tocmai cel supus trufiei are nevoie neaparata de Dumnezeu, pen­tru ca oamenii nu-l pot scapa pe unul ca acesta” (Scara).

Dar de unde vine aceasta patima? Cum incepe? Cu ce se hraneste? Ce trepte strabate in dezvoltarea sa? Dupa ce semne poate fi recunoscuta? Aceasta ultima problema este deosebit de importanta, fiindca cel mandru nu-si vede, de obicei, pacatul. Un oarecare batran iscusit il povatuia pe un frate sa nu se mandreasca, insa acela, orbit de mintea sa, i-a raspuns:

Iarta-ma, parinte, in mine nu se afla trufie.

Inteleptul batran i-a raspuns:

Cu ce puteai, fiule, sa-ti dovedesti trufia mai bine decat cu acest raspuns?...”

In orice caz, daca omului ii este greu sa-si ceara iertare, daca este suparacios si banuitor, si pomeneste raul si ii osandeste pe altii, toate astea sunt fara indoiala semne ale mandriei.

Despre aceasta scrie minunat Simeon Noul Teolog:

Despre cel pe care, atunci cand il necinsteste ori il supara cineva, il doare inima, cunoscut sa fie ca-l poarta in sanurile sale pe sarpele cel vechi (trufia). Daca va incepe sa rabde in tacere supararile care i se fac, il va face pe acest sarpe neputincios si lipsit de vlaga; dar daca se va impotrivi cu amaraciune si va vorbi cu obraznicie, ii va da sarpelui putere sa verse otrava in inima lui si sa manance fara mila maruntaiele lui.”

In Cuvantul impotriva paganilor al Sfantului Atanasie cel Mare exista pasajul urmator:

Oamenii au cazut in poftirea de sine, preferand contemplarea de sine contemplarii celor Dumnezeiesti“.

In aceasta definitie scurta este surprinsa insasi esenta mandriei: omul, pentru care pana atunci centru si obiect al dorintei era Dumnezeu, I-a intors Acestuia spatele,  „a cazut in poftirea de sine”, s-a dorit si s-a indragit pe sine mai mult decat pe Dumnezeu, a preferat contemplarii celor dumnezeiesti contemplarea de sine. In viata noastra, aceasta recurgere la „contemplarea de sine” si „poftirea de sine” a devenit pentru noi o a doua natura si se manifesta cel putin prin puternicul instinct de conservare, atat in viata trupului, cat si in cea sufleteasca.

O tumoare maligna incepe adesea de la o contuzie sau de la iritatia de lunga durata a unui anumit loc: si boala mandriei incepe adeseori fie de la un cutremur neasteptat al sufletului (de pilda de la o mare amaraciune), fie de la autoaprecierea indelungata provenita, de exemplu, din succes, reusita, manifestarea permanenta a propriului talent.

Adeseori este vorba de un asa-numit „temperamental”, „entuziast”, „patimas”, talentat. Este un fel de gheizer in eruptie, care prin activitatea neintrerupta nu-L lasa pe Dumnezeu, nu-i lasa nici pe oameni sa se apropie de el. El este plin, inghitit, imbatat de sine insusi. El nu vede si nu simte nimic in afara arderii sale, talentului sau, de care se delecteaza, de la care primeste deplina fericire si satisfactie. Greu de facut ceva cu asemenea oameni pana cand vulcanul lor nu se va stinge. In aceasta consta pericolul oricarei inzestrarii oricarui talent. Aceste calitati trebuie echilibrate de o duhovnicie completa, profunda.

(…)

Vom incerca sa punem in evidenta etapele principale ale dezvoltarii mandriei, pornind de la usoara multumire de sine pana la extrema intunecare a sufletului si pierzarea deplina.

La inceput era vorba doar despre o preocupare de sine aproape normala, insotita de o buna dispozitie care se transforma adeseori in usuratate. Omul e multumit de sine, deseori hohoteste, fluiera, fredoneaza, pocneste din degete. Ii place sa para original, sa uimeasca cu tot felul de paradoxuri, sa faca spirite; manifesta gusturi aparte, este capricios la mancare.

Da cu placere sfaturi si se amesteca „prieteneste” in treburile altora. Isi da in vileag, fara sa vrea, exceptionalul sau interes fata de sine insusi prin fraze de genul: „stati sa va spun eu”, „nu, eu stiu mai bine”, „am obiceiul sa…”, „de regula, eu…” (sau, cum gasim Turgheniev, „am obiceiul sa prefer”…).

Vorbind despre necazul altuia, vorbesc, fara sa-si dea seama, tot despre sine:

„Am fost atat de zguduita, ca pana acum nu-mi pot reveni”.

(…)

Apare convingerea sincera de propria intaietate, aceasta se exprima printr-o logoree neinfranata caci ce este flecareala decat, pe de o parte, lipsa de modestie, iar pe de alta delectare de sine prin procesul primitiv al descoperirii de sine?

Natura egoista a logoreei nu se imputineaza deloc in urma faptului ca ea atinge uneori o tema serioasa: omul mandru poate vorbi despre smerenie si tacere, poate ridica in slavi postul, poate dezbate problema: ce este mai presus, faptele bune sau rugaciunea?

Increderea in sine se transforma rapid in patima de a comanda; el atenteaza la libertatea altora (fara sa suporte nici cel mai mic atentat la libertatea sa), dispune de atentia, de timpul, de puterile altora, devine obraznic si tupeist. Treaba lui este importanta, treaba altuia e un fleac. De toate se apuca, in toate se baga.

In stadiul acesta, dispozitia celui mandru se strica. In agresivitatea sa, el intampina, bineinteles, rezistenta; apare irascibilitatea, incapatanarea, artagul; este convins ca nimeni nu-l intelege, nici macar duhovnicul; ciocnirile cu „lumea” se acutizeaza, si cel mandru face alegerea definitiva: „eu” impotriva oamenilor, insa deocamdata nu si impotriva lui Dumnezeu.

Sufletul devine mohorat si rece; in el se instaleaza ingamfarea, dispretul, rautatea, ura. Mintea se intuneca, distinctia dintre bine si rau devine tulbure, intrucat ea e inlocuita cu distinc­tia dintre „ceea ce e al meu” si „ceea ce nu-i al meu”. El iese din orice ascultare, este insuportabil in orice societate; scopul lui este sa iasa ca el, sa-i impresioneze, sa-i faca sa se simta inferiori pe ceilalti; el cauta cu sete notorietatea – fie aceasta si de scandal -, razbunandu-se astfel pe lume pentru ca nu-l recunoaste si luandu-si revansa in fata ei. Uneori, aceasta forta de auto-afirmare este orientata spre castigul material, spre cariera, spre activitatea sociala si politica, iar uneori, daca exista talent, spre creatie – iar aici cel mandru poate repurta, datorita energiei sale, unele succese. Pe acest teren se dezvolta, de asemenea, schismele si ereziile.

(…)

 

Cel mandru ramane si in aceasta viata in stare de izolare deplina („intunericul dinafara”). Uitati-va cum discuta si cum poarta disputele: fie ca nu aude deloc ceea ce i se spune, fie ca aude doar ceea ce coincide cu parerile lui; iar daca i se spune ceva nepotrivit cu parerile lui, se supara ca si cum ar fi fost jignit personal, devine batjocoritor si neaga cu inversunare. La cei din jur vede doar insusirile pe care el insusi le atribuie in mod arbitrar, asa ca si atunci cand lauda este mandru, inchis in sine, inabordabil pentru cel obiectiv. Caracteristic este faptul ca doua dintre formele cele mai raspandite de boala psihica mania grandorii si mania persecutiei – decurg in mod direct din „autoaprecierea sporita” si sunt absolut de neconceput la cei smeriti, simpli, ca­re uita de eul lor.


De altfel, si psihiatrii conside­ra ca la paranoia duc in primul rand sentimentul exacerbat al propriei personalitati, atitudinea dusmanoasa fata de oameni, pierderea capacitatii normale de adaptare, pervertirea aprecierilor. Paranoicul clasic nu se ataca niciodata pe sine in­susi, el are totdeauna dreptate in proprii sai ochi si este acut nemultumit de cei din jur si de conditiile sale de viata.

(…)

In incheiere, se ridica in mod natural problema: cum sa ne luptam cu boala, ce sa opunem pierzarii care-i ameninta pe cei ce merg pe aceasta cale? Raspunsul decurge din esenta intrebarii: smerenia, ascultarea fata de cel obiectiv; ascultarea pe trepte – fata de oamenii indragiti, fata de apropiati, fata de legile lumii, fata de dreptatea obiectiva, fata de tot ce e bun in noi si in afara noastra, ascultarea fata de Legea lui Dumnezeu si, in fine, ascultarea fata de Biserica, de randuielile ei, de poruncile ei, de lucrarile ei de taina.

Iar pentru asta este nevoie de ceea ce se afla la inceputul caii crestine:

cine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine.

Sa se lepede… sa se lepede zi de zi; zi de zi, cum se spune in manuscrisele cele vechi, sa-si ia omul crucea sa – crucea rabdarii necazurilor, a punerii de sine pe ultimul loc, a indurarii amaraciunilor si a bolilor si a acceptarii tacute a ocarilor, a ascultarii depline si fara rezerve, neintarziate, de buna-voie, bucuroase, neinfricate, statornice. (…)”

  • INTEGRAL LA:

Parintele Aleksandr Elceaninov: FORTAREATA DEMONICA DIN NOI


Legaturi:


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Egoismul, voia proprie, Mandria, trufia, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Meditatii duhovnicesti, Razboiul nevazut, Vamesul si fariseul

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

81 Commentarii la “PACATUL TRUFIEI versus LEPADAREA DE SINE

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 3 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. … sunt si cei ce citesc despre durerea ta si nu scriu nimic si ii doare pentru tine si ei nu se vad…

    Nu se vad pt ca..nu au cuvinte… au lacrimi si rugaciuni.
    ana fi binecuvantata, Domnul sa iti binecuvanteze familia, casuta ta, munca ta, dragostea ta, rabdarea ta.. Harul fie cu tine.

  2. Sa ma iertati, Ana, mangaiere va doresc si eu!

    Mi-am dus si eu copil la groapa.
    Nu am eu cuvinte spre ajutor dar stiu cum doare.
    Si totusi acestea toate ce le traiti acum sunt o trecere. Pasiti prin aceste porti astfel deschise!
    Spunem la rugaciune : copiii pe care Tu ni i-ai dat, Tie ii incredintam, Doamne!
    As spune asa ca vindecarea nu vine din ratiuni si intrebari ci din asumare.Aceasta durere ni se poate face si trebuie sa ni se faca rugaciune si indraznire la Dumnezeu.
    Primiti puterea ce se da prin marturisire si rugaciune privind inainte. Stiu cum pare ca nu se mai vede nimic. E doar o parere inselatoare. Nu va lasati!

    Cu pogorararea darului ce se face de Sus, sa va invete si sa va intareasca Domnul!

  3. m.c.
    Va multumesc!Aici e problema,greutatea…asumarea sau acceptarea durerii, a suferintei.Ideea de timp -trecut si mai ales viitor, ma inspaimanta…ma gandesc la toate etapele trecutului si cum ar fi putut fi viitorul…copii cu ghiozdane in spate, tineri, plini de viata…oameni ajunsi la maturitate ,cu familii ,cu copii,bunici cu nepoti…si prezentul dur,implacabil,dureros pana la intunecare,trecerea de la o stare la alta si marele regret ca nu am descoperit decat in acest mare necaz ,atatia oameni buni, atatia preoti buni, atatia copii care au nevoie de ajutor…ma bantuie amintirile si nu mai pot discerne…mi se pare ca toata viata mea nu am facut nimic bun sau ca tot ce am facutnu a fost de bun augur.De obsesia asta mi-e teama ca n-o sa ma vindec…parintii sunt responsabili pentru copiii lor.

  4. @ana
    Am trei copilasi pe care Dumnezeu mi i-a daruit sanatosi.Daca urgia care bate la usa va matura si batatura mea, voi fi la fel de trist ca tine,caci nu le voi putea explica de ce se intampla toate acestea si voi suferi sa-i vad cum se chinuie.
    Poate ca Dumnezeu a hotarat ca e mai usor pentru tine asa,sa treci singura aceste vremuri de restriste…
    Inima buna si bucurii!

  5. @ Ana

    E totdeauna mai usor sa spui altuia ce sa faca…dar va trebui, asa cred eu, sa lasam cele ce deja s-au facut asa cum s-au facut.
    Inainte, privind doar inainte! Luand aminte sa nu repetam de acum ce am gresit sau am inteles ca e gresit.
    Cuvinte multe, rasunatoare…dar pe care trebuie sa le patrundem. Sau sa me lasam patrunsi de ele. De adevaratul lor sens. De incarcatura de bine a oricarui necaz. Nu avem necazuri. Traim consecinte. Si conteaza mult cum vom trece prin toate.

  6. m.c.
    Intr-adevar traim consecinte,cum bine spuneti…dar e atat de greu,mai ales cand nu mai ai pe nimeni.Nu stiu cum voi trece…luand aminte…nu mai am alt copil…si nici timpul nu-l mai pot da inapoi.

  7. @ Ana

    Da…Privind inainte desi nu se vede nimic!Acceptati. Doar acceptati.
    Credeti-ma ca stiu cum e. Eu ma straduiesc sa nu vreau altceva decat ceea ce am. Si ma musca depresia, ma musca sentimentul de singuratate, ma musca sentimentul de inutilitate…
    Dar noi nu ne-am pierdut de copiii ce nu-i mai vedem. Le putem vorbi. Ii iubim in continuare. Inima ramane de mama. Rugaciunea mamei are putere multa!

  8. @Ana

    “Timpul este măsura văzută a bunătăţii dumnezeieşti împărtăşită şi pământului,
    E o scară spre veşnicie care a fost aşezată de însăşi mâna iubitoare a Cuvântului.
    E măsura pământească a tainei lui Hristos, e umbra dincolo de lumina veşniciei,
    Care râvneşte unirea Sa deplină cu nemărginitul ce are stabilitatea bucuriei.”

    Poezii crestin-ortodoxe: FĂGĂDUINŢA PUSĂ SUB SEMNUL RUGĂCIUNII

  9. m.c.
    Le putem vorbi…atat, rugaciunea mi-a mai ramas.Nici eu nu vreau nimic altceva…decat copilul meu,pe care nu-l mai am langa mine.Viata mea parca s-a oprit in acest punct…vise,sperante,aripi frante…

  10. @ Ana

    Nu stiu ce vi s-a spus acolo unde va marturisiti si nici cum au lucrat toate cele ce spuneti ca ati aflat in ultima vreme.
    Eu am citit mai mult despre necazuri, despre infruntarea lor, despre legatura duhovniceasca intre parinti si copii. Aceea care dainuie. Si in general intre oameni. Si mai ales legaturile dupa moartea cea trupeasca.

    Randuiala tuturor lucrurilor se face cu voia Domnului Dumnezeu. Si trebuie sa vedem in toate dragostea Sa, care se da tuturor. Mai devreme sau mai tarziu veti intelege ceva din toate prin cate treceti. Dupa cum ni se poate face darul. Asa pot eu sa va spun ca este o usa deschisa prin care trebuie sa pasiti…
    Visele astea cum le dam noi voie sa ne ocupe inima si mintea, sperantele omenesti duc degraba la aripile cele frante…Nu stiu eu sa va spun dar sa cautati sa faceti sperantele nadejde crestineasca. Asa va indemnam cu dragoste cu totii, sa nu va lasati! Nadajduiti in Domnul!

  11. m.c.
    Ma iertati ca revin obsesiv cu ale mele…
    Se implinesc curand 9 luni de cand copilul meu nu mai este…imi este tare greu…citesc din scrierile SFINTILOR PARINTI dar acum parca nimic nu-mi mai aduce alinare.Cand spun de aripi frante ma refer la faptul ca nu mai am cu cine sa impart visele si sperantele,ca totul s-a naruit.Tot ce mi s-a spus pana acum mi-a mers la suflet dar am caderi zi de zi ,mai rau decat in primele luni dupa ceea ce s-a intamplat.Poate ca trebuie sa treaca timp ,sa ma obisnuiesc cu suferinta,sa accept consecintele,sa-mi accept noua viata ,noua conjunctura in care ma gasesc.Imi dau seama cat de mult gresesc,desi lupt, nu cred ca ma aflu nici pe prima treapta…
    Incerc sa fac fata vietii cotidiene, dar fiecare anotimp frunza,floare,culoare…imi aminteste de ceva legat de copil…strazile,parcurile,drumurile pe care le colindam impreuna,carti,desene,diplome obtinute la scoala,inceputul scolii…totul este legat de el…in fiecare nopate mi se deruleaza imagini cu el de cand era mic,lucruri marunte care nu ma pot lasa indiferenta.Mi-e atat de greu sa gandesc ca ,,asa a ingaduit bunul DUMNEZEU,,.Era normal sa am si ,,sperante omenesti,,avand un copil.Nu va ganditi ca aveam sau am vreo situatie stralucita din punct de vedere material…doar pe el il aveam si gandeam sa-si depaseasca conditia prin talantii daruiti de bunul DUMNEZEU.Deci la toate acestea nu ma pot gandi decat cu durere.

  12. @ana,

    Incearca sa gasesti o preocupare care sa iti absoarba atentia, in afara de cele de zi cu zi, ceva nou. Poate e mai bine acum sa iti gasesti refugiul in munca sau intr-o preocupare, eventual ceva placut sau captivant, pe care sa te concentrezi si care sa iti solicite atentie, sa de abata de la ganduri si amintiri. Iar cand durerea amintirilor revine, gandeste-te la momentul reintalnirii, care va fi, la bucuria pe care o vei simti atunci… Traieste cu speranta!

  13. @ Ana

    Ati scris frumos cum am citit deunazi intr-o carte:”Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui DUMNEZEU miluieste-ma!” E cu litere MARI. Daca El in plinatatea puterii si atotcunoasterii a lasat sa se deruleze asa viata noastra, noi ce putem zice? Doar: Amin!
    Stiti ca viata ca si moartea sunt doar in puterea Lui. Nu lipsiti sufletul dumneavoastra si nici al celui plecat de mangaierea dumnezeiasca prin deznadejde…Este o rugaciune care cere de la Dumnezeu pentru cel ce are necazuri intelegerea sensului acestora. Asa si noi. Incercati sa vedeti dragostea si voia Domnului Dumnezeu peste toate.
    In prestiinta Sa Domnul ne-a ingaduit sa ducem aceasta povara, stiti, spre iertarea pacatelor noastre. Alta Cale nu este!

  14. @ Mariana:

    Iertati-ne, nu ar fi potrivit mesajul, poate rani mai mult, fiindca situatia e mai delicata si nu se potriveste ceea ce recomandati aici. Nu va suparati pe noi, va rugam!

  15. @admin
    Da, da, da! OF!

  16. Pingback: Sfantul Tihon din Zadonsk: VEZI-TI, OMULE, SARACIA!
  17. Pingback: PUBLICITATE SAU DISCRETIE? IMAGINE SAU TRAIRE? Cine are nevoie de Hristos? "In loc sa evanghelizeze lumea, Biserica risca sa fie secularizata de duhul lumii"
  18. Pingback: DUMINICA VAMESULUI SI FARISEULUI. “Incepe Triodul, incepe sa adie a post”. Predici puternice si zdrobitoare de inima ale SFANTULUI TEOFAN ZAVORATUL -
  19. Pingback: Despre REFUZUL DE A NE PRIVI IN OGLINDA CONSTIINTEI si de A NE ASUMA RESPONSABILITATEA PACATULUI. Antidotul iubirii de sine: jertfa -
  20. Pingback: Arhimandritul Lazar: “LUMEA INCLINA CATRE UN CRESTINISM FALS, ISTERIC”. Cand inselarea si fanatismul devin normalitate in viata bisericeasca… -
  21. Pingback: Talcuire evanghelica actuala despre cei care AU PRETENTII DE LA DUMNEZEU si isi insusesc CU OBRAZNICIE drepturi si rasplati -
  22. Pingback: Predici si cateheze audio la NASTEREA SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL si la DUMINICA GRIJILOR VIETII: “Sa ne coboram la omul nostru launtric, acolo unde vine Imparatia lui Dumnezeu!” -
  23. Pingback: “TAINA MANTUIRII”: PREDAREA IN MANA LUI DUMNEZEU. “Sistemul” din care trebuie sa iesim daca vrem sa ne mantuim. Sa daramam idolul din noi! -
  24. Pingback: Doua caderi: Petru si Iuda. O singura ridicare. MANDRIA NU NE LASA SA PRIMIM IERTAREA SI NE DUCE LA DEZNADEJDE -
  25. Pingback: TAMADUIREA FEMEII GARBOVE – Predici si talcuiri de mare actualitate. FATARNICIA SI RAUTATEA DEGHIZATE IN RAVNA “INTRANSIGENTA” PT. ADEVAR -
  26. Pingback: VAMESUL SI FARISEUL sau o inima care plange. PREDICA PARINTELUI GHEORGHE CALCIU (si audio) -
  27. Pingback: Predica puternica a Parintelui Longhin de la Banceni (2011, video): LUATI-L PE HRISTOS IN VIATA VOASTRA, IN FAMILIA VOASTRA, IN DUREREA VOASTRA! -
  28. Pingback: CUM NE PUTEM MINTI SI CUM NE PUTEM RATA SALVAREA PRIN POCAINTA? -
  29. Pingback: Predica audio (si text) a parintelui Dosoftei de la Putna in duminica vindecarii lunaticului: CREDINTA LUCRATOARE = SMERENIA LEPADARII DE NADEJDEA IN SINE -
  30. Pingback: Ceausescu "razbunat": OMUL NOU, REEDUCAT FACE LEGEA ASTAZI. E delator si calomniator, lingusitor cu cei mai puternici si tiranic cu cei mai mici - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate