NE PUTEM IMBOLNAVI DACA NE IMPARTASIM SAU DACA SARUTAM ICOANELE DIN BISERICA? Cum trebuie sa procedam cu gandurile de indoiala?

16-09-2011 Sublinieri

Pentru ca am fost solicitati sa luam atitudine fata de hulele proferate de ziarul anticrestin Evenimentul Zilei – care este totodata, deloc intamplator, si “oficina” de propaganda, anti-nationala, a puterii tradatoare care ne conduce actualmente spre o dictatura si o dezintegrare vadita (pentru multele noastre pacate!) – am decis sa publicam, drept raspuns, cateva articole lamuritoare pentru cei, eventual, indoiti sau slabiti in credinta de catre smintelile diabolice ale vrajmasilor lui Hristos din mass-media.

Nu am dorit sa ne referim la aceasta in ziua in care a fost publicat articolul (14 septembrie), ca sa nu intinam praznicul mare al Inaltarii Sfintei Cruci, dand satisfactie tocmai blasfematorilor si dand pricina de tulburare si murdarire a gandurilor celor care, poate, tocmai se impartasisera sau, oricum, tuturor celor care voiau sa traiasca Sarbatoarea in pace bucurie duhovniceasca, fara sa intre deloc in dialog cu hulele interminabile ale mass-media. De altfel Sfintii Parinti asa ne si sfatuiesc: atacurile demonilor de tip hule, erezii, blasfemii sa fie pe cat posibil, de catre credinciosii obisnuiti, ignorate, dispretuite, iar scrierile [despre care stim ca sunt] ratacite nu trebuie citite, si numai cand ele pot sa ajunga pana la o vatamarea colectiva mai mare, cei care sunt chemati trebuie sa dea raspunsurile necesare pentru a nu lasa sminteala sa prolifereze si sa ucida suflete. Ne-a ingrijorat faptul ca linkul cu materialul anti-ortodox se raspandea, “contagios”, cu mare viteza, pe calea e-mailului, ajungand si la noi de cateva ori, de la persoane diferite, prin urmare nu era in situatia de a sminti doar pe cei deja smintiti si de a da apa la moara ateilor si anticrestinilor. Ca urmare, pentru a nu lasa si mai departe sminteala sa se intinda ca o pegra, am publicat mai intai aceasta reactie:

De ziua Sfintei Cruci, anti-ortodocsii de la Evenimentul Zilei au lansat UN NOU ATAC IMPOTRIVA CINSTIRII ICOANELOR, SFINTELOR MOASTE SI IMPARTASANIEI

Iar acum dorim sa intarim cugetele slabe – si care, din pacate, PLEACA PREA USOR URECHEA, adesea din curiozitate patimasa si paguboasa, la toate mizeriile presei sau televiziunilor – infatisand viziunea ortodoxa asupra acestei probleme, prin cateva noi articole gasite in publicistica ortodoxa accesibila pe internet. Chiar daca ele se refera numai la problema Sfintei Impartasanii (mai precis a folosirii linguritei), se aplica, practic, la fel de bine si in privinta sarutarii icoanelor si a sfintelor moaste, daca aceastea se fac cu evlavie, cu credinta si cu dragoste de Dumnezeu.

Va invitam mai intai sa (re)cititi articolele noastre de anul trecut, din timpul Postului Mare, cand sminteala a fost chiar cu mult mai “fierbinte” si mai mare cu… multe “grade”, pentru ca a fost lucrata “profesionist” de catre un preot “ortodox” – dintr-o eparhie… “cu stea in frunte” – preot care nu se stie nici acum pentru cine face(a), acele servicii:


– Despre credinţă, Euharistie şi ceva îndoială –

Într-o vreme în care “Avatarurile” copleşesc prin efectele speciale, dezvăluind o lume derutată existenţial, iar filmele teziste se căznesc să arate cât de rău e creştinismul pentru lume, nici presa scrisă nu se lasă mai prejos. De ceva timp, blogurile şi forumurile părinţilor vuiesc, luând în discuţie împărtăşirea cu Sfânta Euharistie. Spiritele s-au încins după apariţia unui articol dintr-un ziar central, în care câţiva medici şi chiar un preot se arătau îngrijoraţi de practica împărtăşirii din acelaşi Potir, cu aceeaşi linguriţă.

Nu mi-am propus să descriu evoluţia practicii liturgice legate de împărtăşire, ci doar să semnalez acest nou val care ar putea să deruteze sau să-i înstrăineze pe oameni de adevărata credinţă. Se vede de la o poştă că limbajul jurnalistului în chestiunea amintită este ironic, imprecis teologic şi, deşi nu prea ştie cu ce se mănâncă, vrea să condamne practica Bisericii, apelând la mărturia unor medici atei sau a unui preot care seamănă îndoiala şi sminteala.

De ce îi numesc atei? Pentru că ei nu cred în prefacerea Darurilor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Domnului.

Înainte de momentul împărtăşirii, preotul rosteşte rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur:

“Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Celui viu (…) Cred de asemenea că Acesta este Însuşi Preacurat Trupul Tău şi Acesta este Însuşi Scump Sângele Tău.”

Este inept să creadă în acelaşi timp că Împărtăşania devine sursă de îmbolnăvire şi chiar de moarte, câtă vreme el ştie că ea se dă “spre tămăduirea sufletului şi a trupului”.

Biserica se roagă în toate slujbele sale pentru sănătatea, luminarea şi mântuirea credincioşilor. Dintotdeauna în Biserică s-au apropiat de Sfânta Euharistie atât cei bolnavi, cât şi cei sănătoşi, iar slujitorii nu au dezinfectat niciodată linguriţa sau Potirul. Orice slujitor al lui Hristos este chemat să aibă cea mai mare grijă când se apropie sau atinge Sfintele Daruri. Se ştie că preoţii şi diaconii, după terminarea Sfintei Liturghii, consumă tot ceea ce a rămas în Sfântul Potir după împărtăşirea credincioşilor. Dacă logica plină de îngrijorare a “scepticilor de serviciu” ar fi îndreptăţită, ar fi trebuit – iertaţi-mă! – să nu mai avem slujitori în viaţă, ci toţi să fi căzut răpuşi de viroze, infecţii şi alte boli prin năprasnica linguriţă, cu care au împărtăşit pe credincioşi.

Temerea acelora nu este câtuşi de puţin confirmată de realitate: mergeţi, oameni buni, la multe biserici din Bucureşti şi din alte locuri, unde se împărtăşesc frecvent zeci de copii alături de părinţii lor, fără a se îmbolnăvi sau a transmite altora vreo boală! Nu ştiu asta jurnaliştii şi medicii cu pricina, pentru care Sfânta Împărtăşanie nu este decât pâine şi vin. Însă pâine şi vin, simple, pot consuma acasă fără nicio panică, în timp ce la Sfânta Liturghie, primind binecuvântarea duhovnicului şi după o anumită pregătire sufletească şi trupească, pot primi Trupul şi Sângele lui Hristos, “medicament al nemuririi” (Sf. Ignatie Teoforul).

O viaţă lipsită de repere spirituale şi înstrăinată de etosul Bisericii ajunge să vadă astfel lucrurile, îndoindu-se de lucrarea şi prezenţa Duhului Sfânt. Marea problemă nu sunt viruşii, ci necredinţa. Împărtăşirea nu poate fi asimilată administrării unei injecţii cu o seringă de unică folosinţă, care se aruncă apoi la gunoi: aici e vorba de o Taină a Bisericii şi de credinţa vie a omului.

Rezolvarea nu vine nicicum din secularizarea practicii Bisericii şi adaptarea ei alienantă la duhul lumii, ci din recâştigarea unui mod de a înţelege şi de a crede în puterea lui Dumnezeu, de a cunoaşte bine învăţătura Bisericii şi de a o urma deplin. (…)

Putem constata astăzi, deşi numai în situaţii izolate, solicitarea exagerată a unor credincioşi ca pentru împărtăşirea lor cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului să fie întrebuinţate mai multe linguriţe, sterilizate succesiv în timpul întrebuinţării lor. Aceasta, pornind de la frica pe care ei o manifestă, aceea de a nu se contamina cu unele boli transmisibile, prin împărtăşire.

Împotriva acestei frici, trebuie în primul rând subliniat faptul că Sfânta Împărtăşanie ni se dă “spre sănătatea sufletului şi a trupului” şi că în nici un caz primirea ei nu ne poate îmbolnăvi. Acest fapt este accentuat în repetate rânduri în rugăciunile cuprinse în Canonul de pregătire pentru primirea Sfintei Împărtăşanii.

În faţa unor astfel de pretenţii nefundamentate, preotul trebuie, cu răbdare, să-i lămurească pe credincioşi asupra faptului că Sfânta Împărtăşanie o primim spre viaţă, şi încă spre viaţă veşnică, şi în nici un caz spre boală sau spre moarte. Prin urmare, atingerea linguriţei de buzele noastre ni-L dăruieşte pe Hristos în chip euharistic, ori aceasta trebuie să genereze în inimile noastre bucuria şi dorinţa neîncetată de a ne împărtăşi cu El, şi în nici un caz frica de îmbolnăvire. Dacă prin această folosire succesivă a linguriţei ne-am putea îmbolnăvi, atunci cei dintâi pasibili de contaminare ar fi preoţii, pentru că ei potrivesc, adică consumă după fiecare Sfântă Liturghie tot ceea ce a rămas în Sfântul Potir, după împărtăşirea credincioşilor. Or, că lucrurile nu stau aşa, ne-o demonstrează realitatea, pentru că nici un preot nu s-a îmbolnăvit ca urmare a potrivirii Sfintelor Taine din Potir.

Sfânta Împărtăşanie nu este cauză a îmbolnăvirii noastre, ci izvor de viaţă şi de sănătate. Or, acest fapt trebuie ştiut de către credincioşii noştri, ei fiind învăţaţi despre roadele minunate ale Sfintei Împărtăşanii în viaţa lor, în cadrul programelor catehetice desfăşurate în parohie.

Trebuie să precizăm de asemenea faptul că o astfel de solicitare, aceea de a fi împărtăşiţi cu linguriţe separate, vine întotdeauna din partea credincioşilor puţin integraţi în viaţa liturgică a Bisericii, aceştia necunoscând realităţile credinţei creştine.

Astfel de solicitări nu trebuie niciodată încurajate şi nici îndeplinite, pentru că a accepta folosirea mai multor linguriţe pentru împărtăşire, fie şi numai pentru a-i menaja pe cei mai slabi în credinţă, înseamnă mai degrabă a le spori mereu susceptibilitatea în ceea ce priveşte posibilitatea îmbolnăvirii lor prin împărtăşire. De asemenea, pentru cei credincioşi, care niciodată nu şi-au pus problema îmbolnăvirii lor prin împărtăşirea cu aceeaşi linguriţă, această practică devine smintitoare sau chiar poate introduce şi în inima lor aceeaşi îndoială şi teamă.

În concluzie, o astfel de solicitare, pe lângă faptul că este absurdă, vădeşte şi necredinţa în realitatea împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos. Aceasta întrucât, cei care cred că primirea Sfintei Împărtăşanii cu aceeaşi linguriţă poate îmbolnăvi, nu ştiu şi nu cred de fapt că ea ne dăruieşte sănătate şi viaţă, pentru că ni-L dăruieşte, de fapt, pe Însuşi Hristos-Viaţa noastră.

Sfanta Impartasanie Hristos in potir

Este vorba de o dispută desfăşurată în Grecia, în momentul în care un deputat (Agorastis) a pus la îndoială metoda Sfintei Împărtăşanii şi descris întregul fenomen ca ceva foarte anacronic, foarte detestabil deoarece susţinea că aceeaşi linguriţă care intră în gura oamenilor bătrâni, posibil a celor care nu au dinţi sau nu au dinţi sănătoşi, intră apoi în gura tinerilor, a copiilor etc. Şi a continuat afirmând că poate este de ajutor sufletului dar poate fi dăunător trupului şi aceasta este inacceptabil în zilele de astăzi, ale progresului ştiinţific!

Redau mai jos restul textului, aducând calde mulţumiri sursei! În consecinţă, Parlamentului i s-a răspuns de către Asociaţia Medicală Ateniană (A.M.A.), deoarece era una dintre moţiunile procedurii parlamentare cerută de un deputat şi trebuia să primească un răspuns oficial.

Vicepreşedintele Asociaţiei, Athanasios Avramidis, Profesor la Facultatea de Medicină a Universităţii din Atena, a adus la cunoştinţa Parlamentului răspunsul următor:

„Am primit scrisoarea dumneavoastră referitoare la Sfânta Împărtăşanie şi pericolele transmiterii bolilor contagioase. Domnule Preşedinte, în legătură cu întrebarea dumneavoastră referitoare la Sfânta Împărtăşanie oferim următoarele informaţii pentru aducerea la cunoştinţă publică:

În Parlament, dl. Agorastis ridică o chestiune referitoare la metoda Sfintei Împărtăşanii unde se pronunţă împotriva „tristului şi inacceptabilului fenomen kutalaki, adică a linguriţei care intră în gura bebeluşilor cât şi a oamenilor foarte bătrâni cu dinţi cariaţi”! Este foarte evident că Dl. Agorastis nu ştie că acest subiect este foarte, foarte vechi şi că această întrebare a fost pusă de multe ori de-a lungul secolelor, toate părţile specificându-şi poziţiile faţă de acest subiect.

Aceasta are de a face în principal cu credinţa şi nu cu ştiinţele medicale având în vedere că ne aventurăm pe tărâmul puterilor spirituale şi metafizice care se întinde dincolo de scopul cercetărilor şi al ştiinţei.

Credinciosul se apropie „cu frică, cu credinţă şi cu dragoste” de El care a spus: „cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne întru Mine şi eu întru El” Şi credinciosul este convins că se împărtăşeşte cu trupul şi sângele lui Hristos. Se apropie cu căinţă de Sfântul Potir, cupa vieţii, pentru a-L primi pe Hristos, Mântuitorul şi Viaţa din fântâna vieţii şi nu a morţii!

În numele credinţei sale şi cinstei Dumnezeului său, este de neconceput pentru el ca Atotputernicul Dumnezeu, care este dragoste, şi datorită dragostei Sale pentru om S-a urcat pe Cruce, este deci de neconceput ca El să permită vreodată ca vreo boală să se transmită celor ce se împărtăşesc cu propriul Său Trup şi Sânge mai ales că îi sfinţeşte cu acestea! Deci pentru cel ce crede, pentru credincios, nu există nici o problemă!

De aceea, cei ce se îndoiesc şi se tem să nu contracteze vreo boală, toţi cei ce nu cred în esenţa Sfintei Împărtăşanii, cei ce nu au nici un motiv să se împărtăşească, şi ăsta-i dreptul lor, pot să stea departe!

Cu toate acestea trebuie să-i lase în pace pe ceilalţi mai ales că se observă în general că cei fără de credinţă, toţi ateii sunt cei ce, mai mult decât probabil, vor crea o problemă vis-a-vis de pericolele ce se ivesc din Sfânta Împărtăşanie pretinzând a fi foarte îngrijoraţi de bunăstarea credincioşilor. Şi asta include pe cei porniţi împotriva credinţei ortodoxe.

Medical vorbind totuşi, nu există nici măcar un singur caz documentat al vreunui creştin ortodox contractând o boală prin Sfânta Împărtăşanie! Nici măcar cazul vreunui preot care trebuie să consume ceea ce rămâne în Sfântul Potir după ce se împărtăşesc toţi credincioşii, şi el înghite toate rămăşiţele Sfintei Împărtăşanii, chiar ultima picătură, până la fund, împreună cu orice ar fi căzut din gura credincioşilor în Sfântul Potir.

Nici măcar în vremurile în care tuberculoza măcina populaţia, când sifilisul era o plagă a societăţii şi când lepra scăpase de sub control şi bineînţeles asta este valabil şi în cazul SIDA. Nu există aici nici un motiv care să necesite implicarea ştiinţelor medicale. Fără a mai menţiona faptul că, în privinţa Tainelor creştineşti, nu este uşor şi nici nu se cade să implici ştiinţele medicale deoarece Tainele sunt posibile prin energia forţelor spirituale care se plasează în afara dinamicii ştiinţei cât şi a medicinii.

De aceea acest subiect rămâne strict o problemă a Bisericii şi numai Ea poate alege metodologia prin care îşi îndeplineşte misiunea. Nu există contradicţie între Biserică şi ştiinţă, numai cei ce au motive să lupte împotriva Bisericii susţin acest lucru!

  • Vezi si:

Comentarea articolului aparut in EVZ cu privire la “dilema linguritei”

Legaturi:

  • Cu cat traiesti mai atent si mai aspru, cu atat mai salbatic te ataca vrajmasul. Incearca sa te traga in pacat mai ales in sarbatori. Sa le astepti pe toate. Sa fii pregatit pentru toate… Domnul este indurator. Sarbatorile pricinuiesc daruri. Si voi veti lua ceva si va veti incredinta de asta dupa multi ani, poate chiar dupa 40 de ani… Atunci veti intelege ce dar v-a trimis Domnul in sarbatoarea cutare.
  • Gandurile indoielii, precum si cele rusinoase si de hula, trebuie sa le dispretuiti. Sa nu le dati nici o importanta! Dispretuiti-le! Si atunci vrajmasul diavol nu va mai rezista, ci va fugi. Diavolul nu rezista dispretului, deoarece a fost calcat. Dar daca incepeti totusi acest dialog cu gandurile (nu uitati ca gandurile aceste nu sunt ale voastre, ci ale vrajmasului, venite din afara), diavolul va va aduce atatea ganduri, incat va vor incovoia si asa va vor “intuneca”.
  • Să nu dati importanta faptului ca dupa Sfanta Impartasanie va vin multe ganduri urate şi dorinte rele. Satana va lupta mai tare in aceasta zi, ca sa va pierdeti folosul ce l-ati primit. (…) Si sa nu spuneti niciodata: “Maine ma voi impartasi“, ci: Daca Domnul se va milostivi si ma va invrednici, ma voi impartasi“.

(…) Mie mi se pare ca diavolul, care intotdeuna ispiteste pe om prin ceea ce are la indemana, in veacul acesta dominat in general de un spirit rationalist, il ispiteste pe om potrivit formarii lui, prin rationalism. Si anume cum face lucrul acesta? Stand ascuns, sa zicem asa, in spatele ratiunii, trimite sagetile gandurilor de indoiala si-i da omului impresia ca aceste ganduri vin din ratiunea lui, pentru ca omul, intrand in panica, sa inceapa sa aduca contra-argumente la gandurile de indoiala si astfel, fara sa-si dea seama sa intre intr-o discutie launtrica cu cel rau, discutie in care cel rau va arunca o plasa de ganduri aupra omului, din care omul nu va iesi fara vatamare.

De unde poate omul sa-si dea seama ca aceste ganduri nu sunt ganduri simple? – adica gandurile de indoiala care ii vin nu sunt ganduri simple, izvorate in chip natural din ratiunea lui, ci sunt gandurile vrajmasului? Cum poate sa-si dea seama de lucrul acesta? Cred ca poate sa-si dea seama din aceea ca gandurile se simt a fi unite cu o energie rea, au o incarcatura rea si de multe ori ataca cu violenta sufletul. Revin intr-un fel obsesiv si aduc sfasiere launtrica si multa tulburare, care este semn al unei prezente straine – lupta insasi este semn al unei prezente straine, al prezentei dracesti.

Ce trebuie sa faca omul atunci? Cred ca omul nu trebuie sa intre in panica si mai ales nu trebuie sa se apuce sa aduca contra-argumente la gandurile de indoiala, adica nu trebuie sa pastreze problema intr-un plan rational, pentru ca nu va avea sanse de reusita acolo – pentru ca lupta cu un dusman mai puternic decat el; ci omul, atunci trebuie sa alerge la Dumnezeu cu rugaciunea, si diavolul cu gandurile lui va fugi. Nu de argumente rationale se sperie diavolul, ci de credinta si de rugaciune“.

***


Categorii

Biserica la ceas de cumpana, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Marturisirea Bisericii, Portile Iadului, Spovedanie si Impartasanie (Sfintele Taine)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

46 Commentarii la “NE PUTEM IMBOLNAVI DACA NE IMPARTASIM SAU DACA SARUTAM ICOANELE DIN BISERICA? Cum trebuie sa procedam cu gandurile de indoiala?

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: Agresiune ASUR impotriva unui preot care a refuzat sa impartaseasca din lingurita adusa de acasa | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: Patriarhia Română CEDEAZĂ LAȘ în fața presiunilor activiștilor #rezist anticlericali. ÎMPĂRTĂȘIREA LA ACELAȘI POTIR și cu aceeași linguriță pusă în dubiu chiar de către cei care ar fi trebuit să le afirme
  3. Pingback: “SFINTELE TAINE sunt realități, nu simboluri. Este o PROFANARE să ne gândim sau să ne apropiem de ele ca și cum ar fi realități biologice obișnuite, perisabile” – Marturisirile limpezi si puternice ale unor EPISCOPI ROMÂNI (PS
  4. Pingback: “SFINTELE TAINE sunt realitati, nu simboluri. Este o PROFANARE să ne gandim sau sa ne apropiem de ele ca si cum ar fi realitati biologice obisnuite, perisabile” – Marturisirile limpezi si puternice ale unor EPISCOPI ROMÂNI (PS MACARIE,
  5. Pingback: PATRIARHUL DANIEL REVINE CU PRECIZARI DESPRE REGULA IMPARTASIRII, dar PRECEDENTUL "LINGURITELOR PERSONALE" ESTE CREAT, in numele grijii pentru "cei mai slabi in credinta"/ PS IGNATIE: "Biserica se conduce nu prin comunicate, ci pr
  6. Observ ca totuși ca s-au mai luat măsuri in vreme de epidemii.

    Remarc tonul lipsit de compasiune fata de noi, credincioșii slabi in credință care ne-am bucurat de sugestiile făcute pentru limitarea epidemiei.

    https://altarul-banatului.ro/?page_id=547

    O arhivă bisericească bănățeană – izvor inedit privind istoria Dreptului (1780-1886)

    (continuare din numărul trecut)

    Preot prof. dr. Alexandru Stănciulescu Bârda

    ELEMENTE DE MEDICINĂ LEGALĂ

    6.1. Reglementări privind asistenţa sanitară:

    6.1.1. Medicul în viaţa comunităţii. Încă de la sfârşitul veacului al XVIII-lea, medicul îşi face prezenţa în documentele analizate, atât la nivel de sta, cât şi la nivel de oraş. În 30 noiembrie 1783, episcopul Vichentie al Vârşeţului îndemna pe preoţii şi pe enoriaşii săi să urmeze şcoli mai înalte, şcoala fiind elementul de bază, care ar fi putut să le schimbe viaţa în bine. Le recomanda în acest sens Universităţile din Pesta şi Viena, unde se putea studia medicina, dreptul şi filozofia. Absolvenţii acestei universităţi devin apoi prezenţi în mase, contribuind asigurând, pe cât se putea, asistenţa sanitară. E posibil ca medici să fi existat la început doar în oraşele mari, după care, înmulţindu-se cadrele, s-au răspândit şi-n orăşelele de provincie. Din documente aflăm că în fiecare sat medicul avea datoria să vină o dată sau de două ori pe an, în mod obişnuit, să facă consultaţii celor bolnavi, să le prescrie medicamente sau alte remedii pentru bolile de care sufereau. În caz de epidemii, precum variola, medicii trebuiau să meargă în fiecare sat din zonele afectate şi să ,,oculeze”(vaccineze) copiii cu ,,bube de vacă”, pentru a-i face imuni la epidemie. Medicii erau ajutaţi în sate şi mai ales în zonele grănicereşti de către moaşe. Acestea asigurau asistenţa medicală femeilor care năşteau. Ele nu aveau şcoală propriu-zisă, ci erau doar îndrumate, instruite, probabil de medicii, care le şi controlau, apoi, activitatea. Nu cunoaştem cum erau retribuite, dar se pare că satele contribuiau la susţinerea lor. Medicul avea datoria să se prezinte la casa fiecărui mort, să-l vadă, să constate decesul, să stabilească apoi cauza morţii şi să elibereze certificatul de deces, fără de care preotul nu avea voie să oficieze înmormântarea şi nici să treacă pe cel decedat în registrul de stare civilă al decedaţilor. În realitate, se pare că nu se ducea medicul la domiciliul mortului, ci doar elibera certificat de constatare a morţii. Este interesant de constatat că în octombrie 1819, protopopul Nicolae Stoica de Haţeg comunica hotărârea împărătească, prin care stabilea că pe teritoriul Imperiului Habsburgic nu au voie să profeseze decât medicii care erau absolvenţi ai facultăţilor de medicină de la Universităţile din Viena şi Pesta. Era interzisă activitatea celor care obţinuseră ,,diplomă de doctorie de la universităţile al(tor) ţări streine”[1].

    6.1.2. Măsuri profilactice. Preoţii erau folosiţi de către administraţia statului la lupta de prevenire a răspândirii unor boli molipsitoare, precum ciuma, holera sau altele de acest gen necunoscute. Pentru aceasta li se transmiteau ordine ale conducerii de stat privitoare diferite slujbe, în cadrul cărora trebuiau introduse anumite reguli menite să schimbe unele practici intrate în obişnuinţa poporului. Dintre acestea amintim următoarele:

    A. La înmormântări:

    Interzicere de a ţine mortul descoperit de la deces până la înmormântare. Se interzicea în mod categoric de a se transporta mortul de acasă până la biserică, respectiv la cimitir, cu sicriul descoperit. Dimpotrivă, cei care fuseseră bolnavi, trebuiau acoperiţi în sicriu cu var nestins, după care li se fixa capacul la sicriu şi nu mai era desfăcut[2]. Această dispoziţie nu se respecta însă întru totul întotdeauna(II, f. 64 v. -65 r.). Faptul că epidemiile secerau nenumărate vieţi la vremea aceea, este un motiv în plus ca regulamentele, deciziile şi ordinele să fie numeroase în acest sens. Medicina la vremea respectivă se arăta neputincioasă ca să facă faţă unor epidemii precum ciuma sau holera. Totuşi, se insista pe măsuri preventive. Uneori dispoziţiile veneau direct de la împăratul de la Viena sau de la regele maghiar şi erau transmise în teritoriu prin organele bisericeşti, civile şi militare. În 27 martie 1778, spre exemplu, venise ordin de la rege, de la ,, ce sfinţită chesaro-crăiască şi apostolicească mărire” , ordin care era actualizat în primăvara lui 1784, care interzicea ca morţii să mai fie ţinuţi de la deces până la înmormântare cu faţa descoperită. Astfel, ei trebuiau puşi imediat în sicrie şi acestora trebuia să li se aşeze capacul şi să se fixeze în cuie, pentru a nu se mai răspândi microbii. În 1835, ca urmare a plângerii comenduirii militare a Banatului către episcopul de Vârşeţ, acesta dădea ordin preoţilor din eparhie ca să interzică oamenilor a mai duce morţii în coşciuge închise sau deschise la biserică şi de acolo la cimitir, prilej cu care se puteau transmite multe boli. Se reglementa ca slujba înmormântării să se facă acasă la mort, după care se acoperea coşciugul şi-l duceau direct la cimitir. Se putea face slujba şi la cimitir[3]. Documentele analizate ne ajută să înţelegem că restricţiile de genul acesta erau valabile doar pentru popor, în timp ce autorităţile le încălcau fără jenă. Aşa, bunăoară, în 1819, în plină epidemie de ciumă, a murit episcopul Petru Vidac(9 decembrie 1819). Zăcuse nouă zile şi nimeni nu-i putuse diagnostica sau vindeca boala. Trupul mort al episcopului a fost ţinut ,,şapte zile întregi la priveliştea norodului zăcu, cât să făcu în firea sa ce-au fost şi de atâta mult norod, fără deschilinirea legii, ziua – noaptea neîntrerupt s-au cercetat şi cu lacrămi l-au sărutat, iar a şaptea zi, ce fu a 15 – a a (lunii) aceştia, cu petrecanie a unui fără de număr norod după cum să cuvine arhiereşt(e)i persoane, în ceasta de aicea catedralnică biserică, pre lângă binecuvântatele oasă a răposatului domn ep(is)cop de Şacabent (Iosif Şacabent-n.n.) în pământ s-au aşezat”[4]. Dacă vom observa cu atenţie, multe dispoziţii de ordin bisericesc şi penal, ce fuseseră date preoţilor şi poporului a le pune în practică sunt încălcare la moartea acestui episcop. Nici populaţia nu a respectat întru totul ordinele stăpânirii de acest . Dovadă este faptul că în 1878, episcopul Ioan Popasu se plângea într-o circulară că a găsit localitîţi în care toate legile şi regulamentele privitoare la înmormântări erau călcate fără remulcări[5].

    Obligaţia ca decesul să fie constatat de medic şi acesta să elibereze certificat după 48 de ore de la deces. Obligaţia de a chema ,,dohtorul” să constate decesul şi cauza morţii şi să elibereze ,,carte -ţertificat” înainte de a face înmormântarea [6]. În cazul în care nu exista medic în localitate sau în zonă, preotul trebuia să cheme ,,dregătoriul stăpânirii pământeşti, sau spre aceia rânduitului comisariu, sau mai pre urmă natoriul(notarul-n.n.) locului î(m)preună cu cei bătrâni ai locului”, care să constate că mortul nu prezintă semne că decesul s-ar fi datorat ciumii[7]. În 1833 se admitea ca această constatare a morţii, în caz de forţă majoră, s-o poată face şi comandantul companiei din zonă[8]. Înmormântarea nu trebuia să se facă decât după trecerea a 48 de ore de la deces, pentru a se evita situaţia morţilor aparente[9] .

    Obligaţia e a dezinfecta trupurile celor morţi de boli contagioase. Dacă cineva murea de boală contagioasă, precum lepra sau holera, ori dacă ,,trupurile s-au umflată după ieşirea sufletului , sau va arăta faţa lui groaznică şi urâtă şi dintr-însul iasă zăduvă pucioasă”, astfel de trupuri trebuie tratate în mod special, cu multă grijă, pentru a nu se mai răspândi boala. În acest sens, trupurile respective ,,îndată cu var nestins să se presere şi încă în casă să se acopere sicrinul şi cu cuie să se ţintuiască sicrinul şi la locul de îngropare să se aşază. Aşijderea şi la bisearică ducându-l să nu-l descopere la faţă”. Ordinul era repetat de câte ori apărea câte o epidemie de ciumă, holeră, variolă etc.[10] Pentru cei care nu ar fi respectat această dispoziţie se menţiona că vor primi pedepse drastice ,,de la a lor cesaro-crăiască măriri orânduieli, acela unde să va întâmpla supt pedeapsă mare va fi de la domni varmeghişti”[11]. Varmegiştii erau poliţiştii statului din teritoriu. Ei aveau ca for suprem de conducere ,,înaltul conţilium”. Le este trimisă preoţilor şi ordinul varmeghiei în acest sens[12].

    Interzicerea de a transporta morţii dintr-o localitate în alta. Era interzisă categoric de către lege şi de către comenduirea militară a Banatului transportarea morţilor dintr-o localitate în alta, pentru a nu se răspândi bolile molipsitoare[13]. Chiar ofiţerii şi militarii, care ar fi decedat în spitalele militare nu mai erau transportaţi acasă, la familiile lor şi erau înmormântaţi în localitatea unde era spitalul respectiv, iar slujba înmormântării era obligat preotul locului în care era spitalul s-o oficieze[14].

    Anunţarea organelor de stat cu privire la decesele datorate unor boli contagioase. Preoţii erau obligaţi că, în caz că cineva murea de boală molipsitoare, să anunţe solgăbirăul în termen de paisprezece zile de la decesul respectiv, precizând în raport denumirea bolii şi câte zile a fost ţinut mortul în casă[15]. Această obligaţie a fost extinsă apoi, preoţii fiind obligaţi ca să dea asemenea rapoarte din două în două săptămâni cu privire toate cazurile de deces din parohie şi cauza morţii fiecăruia[16]. Preoţii raportau atât solgăbirăului locului, cât şi protopopului, iar protopopul era obligat să raporteze lunar episcopului la Vârşeţ[17].

    Obligaţia de a evita adunările de rude, cunoscuţi şi prieteni la casa mortului. Această măsură urmărea protejarea populaţiei de a cădea victimă microbilor bolilor molipsitoare. Se recomanda ca la priveghiu să participe doar rudele foarte apropiate şi în număr cât mai mic. Arhimandritul Sinesie Radivoevici, locţiitorul episcopului de Vârşeţ scria într-o circulară din 1827: ,,Cunoscut iaste cum că trupurile cele moarte omeneşti în graniţa militărească de multe ori de faţă spre vedere să scot, din carea nebună lucrare multe vătămătoare beteşuguri au tras rădăcină. Iar fiindcă scoaterea aceasta a morţilor din cauza strâmtori(i) lăcaşurilor, mai cu seamă în mici căsulii, prin adunarea nemoteniilor şi altor iubitori de ştire mai toată zioa plângând, de unde vătămătoare adunări să nască.[18]

    Obligarea parohiilor de a construi capele şi case unde să fie ţinuţi morţii înainte de înmormântare. Dacă era posibil, se recomanda a se construi o capelă specială, unde să fie duşi morţii, pentru ca trupurile să nu fie ţinute acasă la mort, unde pot să fie încăperi mici şi lumea să se înghesuie, ceea ce ar fi fost o sursă sigură de răspândire a microbilor. ,,Drept aceea, întru urmarea poruncii de la înaltele locuri purcesă bine încuvinţăniei voastre şi toatei parohialnicei preoţimi să porunceaşte, ca pre norod despre aşa vătămătoare obiceaiuri cu cuvănt în isărică să încuvinţaţ(i) şi cătră aceia să-l sfătuiţi , ca mai cu seamă obştile mai mari şi unde e de lipsă şi putinţă să vede a fi încet, adică casă de obşte pentru morţi sau la bisărică sau la alt credincios loc cătră mormintele de obşte să se facă, în carea casă trupurile cele moarte pănă la îngropare, carea după eşirea (celor) 48 de ceasuri are de a fi să să poată aşăza”[19].

    Interzicerea de a mai construi morminte în curţile bisericilor. În 1789 se interzice a se săpa mormintele pe lângă biserici şi în curţile bisericilor. Se puteau construi morminte, se puteau zidi, dar numai ,, afară din sat, să se scoaţă şi de va vrea cineva acolo poate luişi groapă să-şi zidească”[20]. Este interesant că această lege a lui Iosif al II-lea este abrogată, de îndată ce la cârma imperiului ajunge succesorul său, împăratul Leopold al II-lea. Acesta ,,defaimă” legea lui Iosif al II-lea şi dă o alta, care este transmisă preoţilor de către episcopul Iosif Ioanovici Şacabent la 7 mai 1790, deci la un an distanţă, prin care se permitea să se facă înmormântări pe lângă biserici, ,,însă mormintele deosăbi să fie zidite cu cărămidă bine întărită, iar aşa feliu de mormânturi, întru carele de curând trupul vreunui mort sau pusă nu va fi slobod a să deşchide cel mormânt nou cu zid întărit să se zidească”[21]. În 1820, protopopul Mehadiei, Nicolae Stoica de Haţeg îşi anunţa preoţii că se permite a se face înhumări, în morminte zidite şi în curtea bisericii, dar trebuie mai întâi plătită pentru aceasta o taxă de 100 de florinţi pentru susţinerea bisericii respective[22].

    Interzicerea de a înmormânta morţii în grădinile, curţile caselor sau în alte locuri în afara cimitirelor rânduite pentru fiecare localitate[23].

    Evitarea aglomeraţiilor la slujbe. În acest sens, din porunca autorităţilor ungare, li se interzicea preoţilor de a mai primi bolnavii în biserică: ,,având grijă pentru cea desăvârşită sănătate a supuşilor săi, pohteşte (regele – n.n. Al. S.) şi voeşte şi aceasta din credinţa ce pănă acum au fostă la noi obiceaiu, care iaste norodului de leagea noastră vătămătoriu a să dezrădăcina (…), adică ce betegi în biserică să nu să aducă şi acolo peste ei obicinuitele rugăciuni să nu să cetească din aceea pricină fiindcă mulţi fiind cu be(te)şug lipitori(molipsitori – n.n. Al.S.) şi alţi oameni ce vor fi în biserică acela beteşug poate să treacă. Li se permitea preoţilor să oficieze Sfântul Maslu şi celelalte molitve şi rugăciuni legate de sănătatea bolnavilor, însă numai la casele bolnavilor, ci nu acasă[24].

    Evitarea împărtăşirii celor bolnavi împreună cu cei sănătoşi.Era considerată o sursă importantă de contaminare administrarea Tainei Sfintei Împărtăşanii tuturor enoriaşilor în biserică, din acelaşi potir. Având în vedere că unii puteau fi bolnavi de boli molipsitoare, li se interzicea preoţilor această practică. Bolnavilor li se administra numai acasă Sfânta Împărtăşanie[25].

    Izolarea bolnavilor de boli contagioase. Epidemiile de variolă, de ciumă şi de holeră din veacul al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea din Europa şi nu numai, au determinat autorităţile austriece să ia măsuri drastice de izolare a tuturor celor cu boli molipsitoare. Izolarea nu era definitivă, în sensul alungării a celor bolnavi din domiciliul sau localitatea lor, ori exterminarea lor fizică, ci evitarea pe cât posibil a introducerii acestora în aglomeraţii. Astfel, la 12 noiembrie 1787, episcopul Iosif Şacabent înştiinţa preoţii , că ,,împărăteasca crăiasca mărire, cu părintească purtare de grijă pentru cea desăvârşită sănătate a supuşilor săi” interzice accesul ,,cealor beteagi” în biserică pentru a beneficia de rugăciunile preoţilor. Aceasta pentru că mulţi dintre cei bolnavi sunt purtători de boli molipsitoare şi pot să contamineze întreaga adunare aflată în biserică. Fără îndoială, că ordinul viza în mod special Sfântul Maslu, Sfânta Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, fiindcă episcopul găseşte până la urmă o formulă de compromis, în sensul că sfătuieşte preoţii ca unor astfel de bolnavi să le oficieze rugăciunile cuvenite acasă[26]. Pentru prevenirea molipsirii de ciumă existau în unele locuri şi lazareturi, adică locuri de izolare, fie pentru bolnavi, fie pentru cei sănătoşi[27].

    Incinerarea obiectelor care au aparţinut ori care au fost folosite de către cei afectaţi de boli molipsitoare[28].

    Denunţarea fără întârziere a celor ce dădeau semne de boală[29].

    Raportarea oricărui caz de boală sau de deces suspect de către preoţi autorităţilor[30].

    Interzicerea dezhumărilor în vederea ,,spălării oaselor”. Se interzicea, în 1815, dezhumarea osemintelor şi spălarea oaselor la împlinirea unui oarecare timp de la deces, aşa cum era obiceiul în Banat[31].

    Interzicerea deshumărilor de oseminte ale celor bănuiţi că ar fi strigoi sau moroi. Se interzicea categoric să se dezgroape morţii bănuiţi că ar fi strigoi sau moroi. Preoţii erau sfătuiţi ca ,,prin folositoare învăţături şi povăţuiri împotriva celor proşti(simpli-n.n.) a lucra şi poporul de către întunericul deşartei credinţă deşteptându-l a-l aduce, fiindcă acelea adevărata sufleteasca măntuire(…., indescifrabil) vatămă cu tut(l) vârtutea şi făr(ă) de aceasta datori fiind a să sârgui li să cade”[32]. În 1820 era citat preotul din Marga, care ,,la scoaterea de strigoni mari slujbe a se face trebuie, cu care norodul spăimântând în cea credinţă deşartă mai tare au întărit şi pedeapsă ş-au încărcat. Deci, noao, ca păstor(i ai) lor, ni să cade norodul de cătră aşa credere(credinţă – n.n.) cu dogmele legi(i) sfintei pravile a abate , îndreptând a întări îngropăciunile ştiind morminţi(i) obştei[33]. La 13 februarie 1836, episcopul Iosif Raiacici din Vârşeţ era intrigat de o adresă a comandamentului militar al Banatului, prin care se reclama că locuitorii din Voislova au dezgropat un trup de mort, care se făcuse ,,moroni” sau ,,strigoni” şi ,,l-au puşcăşit”, ca numărul celor morţi ,,prin sugrumările sale” să se diminueze. Episcopul face o lungă pledoarie pentru a-şi convinge clericii şi credincioşii de deşertăciunea acestei credinţe[34]. Cazurile se repetau, din păcate, în 1853[35], în 1856[36], în 1860, la Buchin, unde mortul ,, a fost ciopârţit”[37].

    Autorităţile erau interesate pentru cunoaşterea izbucnirii oricărui focar de infecţie şi de aceea porunceau preoţilor, prin circulara episcopului Iosif Şacabent din 22 august 1788, ca în termen de paisprezece zile de la decesul celui decedat de moarte molipsitoare, să anunţe pe solgăbirăul locului nu numai de deces, ci şi de cauza morţii, mai cu seamă dacă aceasta este ,,boală lipicioasă”(contagioasă-n.n.)[38].

    (va urma)

  7. @Andreea

    Remarc tonul lipsit de compasiune fata de noi, credincioșii slabi in credință care ne-am bucurat de sugestiile făcute pentru limitarea epidemiei.

    Tonul cui? Care credinciosi slabi in credinta? Postarea de fata e un raspuns unor atacuri grosolane la credinta din presa.

    Din punctul meu de vedere, acum nu e vorba de credinciosi slabi in credinta, ci de falsi credinciosi sau de credinciosi ”alintati”, ca sa nu zic „fițosi” sau ca sa nu zic de-a dreptul smecheri si obraznici.

    Cat despre citatul dvs., poate incercati, inainte de URMARE, sa il cititi si dvs. si sa vedeti despre ce este vorba.

    Observ ca totuși ca s-au mai luat măsuri in vreme de epidemii.

    1.

    Preoţii erau folosiţi de către administraţia statului la lupta de prevenire a răspândirii unor boli molipsitoare, precum ciuma, holera sau altele de acest gen necunoscute. Pentru aceasta li se transmiteau ORDINE ALE CONDUCERII DE STAT [Statul fiind Imperiul Habsburgic – n.n. ] privitoare diferite slujbe, în cadrul cărora trebuiau introduse anumite reguli menite să schimbe unele practici intrate în obişnuinţa poporului. Dintre acestea amintim următoarele:

    .

    S-au luat de către statul austriac, după cum se precizează în articol. Nu de către vreun sinod. Și sunt prezentate doar directivele de stat, nu și cum erau ele aplicate (ba se și menționează că unele reguli erau încălcate „fără remușcări” de către cei din popor). Deci nu vorbim despre reglementari ale Bisericii privitoare la impartasire (acela singurul paragraf care merita discutia aici).

    2. Vorbim de ciuma, holera si majoritatea reglementarilor sunt absolut de bun-simt si se refera mai ales la inmormantari.

  8. Pingback: PREDICI DE ÎNTĂRIRE A CREDINȚEI ÎN VREMEA ISTERIEI CORONAVIRUSULUI: “Vă rog să nu vă lăsaţi intimidaţi! Şi, mai ales, SĂ NU VĂ LĂSAȚI ÎNDEPĂRTAȚI DE SFINTELE TAINE din pricina provocărilor evidente pe care unii şi alţii le arunc
  9. Pingback: Parintele Vasile Ioana: CUVANT LAMURITOR DESPRE SFANTA IMPARTASANIE in contextul ”INFODEMIEI” CORONAVIRUSULUI. Explicatii privitor la cele doua comunicate ale Patriarhiei: “PRIMUL A FOST LA PRESIUNE. Numai Patriarh sa nu fii in vremurile astea!
  10. Pingback: CORONAVIRUSUL, ÎMPĂRTĂȘANIA și CREȘTINII. “Să ne privim în oglindă, punându-ne întrebarea cu toată sinceritatea: de ce ne împărtășim?” | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: MITROPOLITUL NEOFIT: “Vreti sa va spun un Sfant care se va arata ca mare aparator impotriva acestei molime? SFANTUL NICHIFOR LEPROSUL”/ Avva Anania Koustenis: “SA LE TRANSMITI OAMENILOR SA NU SE TEAMA DE CORONAVIRUS!” (video) | Cuv
  12. Pingback: RECOMANDARILE INJOSITOARE ALE I.N.S.P. PENTRU BISERICA si reactii MARTURISITOARE ale corpului eclezial. IPS TEODOSIE: "E o imixtiune în cultul bisericii. Nu facem compromisuri". PREOTI SI MIRENI INDIGNATI pentru tentativele de modificare brutal
  13. Pingback: RECOMANDARILE INJOSITOARE ALE I.N.S.P. PENTRU BISERICA si reactii MARTURISITOARE ale corpului eclezial. IPS TEODOSIE: "E o imixtiune in cultul bisericii. Nu facem compromisuri". PREOTI SI MIRENI INDIGNATI pentru tentativele de modificare brutala
  14. Pingback: IPS TEODOSIE despre VANAREA SFANTEI IMPARTASANII PUBLICE si apropierea momentului implinirii proorociei lui Daniel despre "URACIUNEA PUSTIIRII IN LOCUL CEL SFANT". "Iata, au venit cei de la presa sa ma vada ca impartasesc. Ati venit degeaba
  15. Pingback: IPS TEODOSIE despre VANAREA SFINTEI IMPARTASANII PUBLICE si apropierea momentului implinirii proorociei lui Daniel despre "URACIUNEA PUSTIIRII IN LOCUL CEL SFANT". "Iata, au venit cei de la presa sa ma vada ca impartasesc. Ati venit degeaba
  16. Pingback: Parintele Emil Jurcan despre LUPTA IMPOTRIVA IMPARTASANIEI, ca inceput al razboiului total cu Biserica: “Lui Hristos nu poti sa-i pui conditii medicale. NU CEDATI! Daca astazi veti ceda povestea cu Lingurita si sa nu impartasiti, maine vor veni cu a
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate