BATRANUL CU 7 VIETI, PARINTELE ADRIAN FĂGEŢEANU: “Românii sunt cu adevărat urmaşii geţilor pentru că NU SE POT UNI. Avem şi cel mai mare defect care poate să aibă un neam, DEZBINAREA”

16-11-2008 Sublinieri

1fageteanu.jpg

“Pe vremuri, oamenii aveau cruce de lemn si inima de aur. Acum, au cruce de aur si inima de lemn”.

***

– Extrase din articolul aparut in nr. 611/2004 al revistei “Formula AS”:

Asa a vrut Dumnezeu – sa ma intorc de unde am plecat“, zice parintele, amintindu-si cum, eliberat din inchisoarea Aiudului (20 de ani de temnita grea, pentru ca facuse parte din miscarea ortodoxa “Rugul aprins”), a vrut sa intre in obstea monahala de la Crasna Gorj, in chiar schitul in care fusese arestat Sandu Tudor, sufletul si initiatorul “Rugului aprins” de la Antim. Staretul Crasnei nici nu a vrut sa auda. Nu numai ca nu a vrut sa-l primeasca, dar l-a si amenintat strigand: “Daca in cinci minute nu pleci, iti ramane capul pe tocator“. Bolnav si slab ca o stafie, parintele s-a clatinat. Viata era pentru el o fundatura, un tunel fara capat. Nu stia incotro sa o apuce. A strigat in gand ajutorul lui Hristos, cand un calugar mai batran s-a apropiat de el si, tragandu-l deoparte, i-a soptit la ureche: “Du-te la Manastirea “Lainici”. Acolo e omul lui Dumnezeu“.

Dupa o zi petrecuta in tren, a ajuns. La manastire nu a trebuit sa caute pe nimeni. Omul lui Dumnezeu i-a iesit in cale, de parca l-ar fi asteptat de cand lumea. Era staretul Calinic Caravan – un sfant si un munte de smerenie. Vazandu-l pe parintele Adrian cum arata, staretul nu l-a intrebat nimic. L-a primit ca pe un frate, cu dragoste si cutremur. I-a dat bani de haine si de medicamente, l-a oblojit cu mana lui vreme de un an de zile, l-a pus apoi la muncile cele mai usoare, sa-i invete pe cei tineri tainele istoriei si ale limbilor straine, literatura si gramatica. Om simplu, cu doar doua clase, Calinic Caravan nu avea lecturi filocalice. El le traia doar, le punea in fapta. Desi era staret, el muncea la gradina, el zidea sobe, el pregatea masa, bucurandu-se ca un copil cand fratii ii laudau bucatele. In tot acest timp, le cerea calugarilor sa invete, sa urmeze studii teologice, dandu-le bani de carti sau bani de tren, pentru a-si sustine examenele la Craiova.

Ceea ce m-a impresionat la parintele Calinic era bunatatea fara margini si, mai ales, rugaciunea necontenita. Se ruga mereu, oriunde, zi si noapte. Se ruga pentru noi, pentru toata tara, pentru cei prigoniti pentru dreptate. Se ruga chiar si pentru dusmanii vazuti si nevazuti, pentru comunisti, spunand: “Toti sunt fratii nostri. Dragostea noastra o sa le inmoaie inima. Roaga-te si tu pentru ei”. Sincer, am zambit in sinea mea, dupa cate patimisem de pe urma lor. As fi facut orice, dar sa ma rog pentru comunisti era peste puterile mele. Staretul Calinic nu a zis nimic – doar a zambit. Nu a trecut mult timp si in fata manastirii a oprit un alai de masini negre si luxoase. Era mare agitatie grozava la poarta si din masina a coborat Nicolae Ceausescu. Indreptandu-se spre mine, m-a intrebat: “Dumneata esti preot?… Am venit cu parintii mei si as vrea sa le citesti niste rugaciuni pentru sanatate”. Cine ar fi putut crede asa ceva? Cautand a nu ma pierde cu firea, am intrat in biserica impreuna cu ei si mi-am implinit menirea de preot. M-am rugat pentru Ceausescu si, deci, pentru comunisti. Atunci, am inteles zambetul parintelui Calinic. Parintele stia totul. Avea rugaciunea vazatoare.”

id25_avvacaliniccaravan01a_2.jpg

De sapte ori declarat mort

(…) De sapte ori a trecut parintele pe langa moarte. De sapte ori i-a simtit rasuflarea grea, urata, de necuprins in cuvinte. O data, a murit la modul cel mai concret cu putinta. Avea cinci ani si era in timpul refugiului din Bucovina. Suit intr-o caruta impreuna cu parintii si tot avutul lor de tarani mijlocasi, se purta de parca ar fi plecat la targ, intr-o excursie. Copil si fara minte, nu intelegea ce se intampla, ce tragedie traiau familia si oamenii din satele invecinate. Avea chef de joaca si, atras de zgomotul prundisului peste care calcau caii, s-a aplecat mai mult peste coviltirul carutei. O clipa de neatentie si nenorocirea s-a produs: “Fara sa-mi dau seama ce se intampla, roata carului mi-a trecut peste burta“, povesteste parintele. “Am murit pe loc. Spre groaza parintilor, nu mai suflam. Aveam abdomenul spart si mi se vedeau intestinele risipite pe prundis. Mama, saraca, era disperata. Plangea tanguindu-se de durere, in timp ce ceilalti refugiati, oprind carutele in dreptul nostru, o acuzau ca totul se petrecuse din vina ei, ca nu avusese grija de mine. Tot ei au sfatuit-o sa nu mai poarte cadavrul cu ea, ci sa ma inmormanteze in primul sat. Satul se numea Hlinita. Asa a facut. Ravasita de durere, a oprit in dreptul bisericii, dar pentru ca preotul paroh de acolo era plecat, m-a lasat in seama unui diacon si a platit o baba sa ma spele, sa faca toate cele necesare pentru inmormantare, ea plecand mai departe, de teama sa nu piarda convoiul refugiatilor. Intr-adevar, batrana s-a apucat de treaba dupa datina. M-a spalat, m-a imbracat in straie curate, m-a asezat pe masa, mi-a pus lumanarea sub forma de colac pe piept si a inceput sa-mi citeasca din Psaltire. Trecuse deja o zi, noaptea se instapanea peste incapere si, cum batrana continua sa citeasca rugaciunile pentru mort, cineva a zis: “Babo, inchide fereastra”. Femeia s-a mirat. Fereastra era inchisa, usa, la fel. “Atunci de ce clipoceste lumanarea pe pieptul mortului?”, a mai intrebat omul care priveghea in incapere. Apropiindu-se de mine, a vazut ca respiram. Nu stiu daca a fost cu adevarat o minune sau ca baba, frecandu-ma apasat, mi-a pus inima in miscare. Stiu doar ca oamenii au trimis vorba prin alti refugiati sa o gaseasca pe mama si sa-i transmita ca baiatul ei a inviat. Sa nu va spun ce bucurie au trait parintii mei. Pentru ca nu puteau intoarce caruta din cauza puhoiului ce venea din spate, s-au intors in Hlinita pe jos, m-au dus la Suceava si, la spital, un medic m-a cusut, spunand ca in viata lui nu mai vazuse asa ceva.”

* O alta moarte clinica avea sa-l astepte pe parintele multi ani mai tarziu, la Stalingrad. Plecase voluntar pe front si, plin de elanuri tineresti, dorea recastigarea Basarabiei. Tot voluntar s-a prezentat la generalul Dragalina, oferindu-se pentru o actiune plina de primejdii. Nu a mai revenit la unitate. Din nou, viata lui a ramas suspendata de un iluzoriu fir. Explozia unui srapnel l-a ranit grav. Era plin de sange si toata falca de jos abia se mai tinea intr-un rest de cartilaj. Era desfigurat si cu greu mai respira din cauza hemoragiei. Medicii ii dadeau doua-trei ore de supravietuire. Nu aveau cum sa-l ajute. Nu aveau cu ce. Singura sansa erau un spital si un chirurg priceput. Acolo, in camp deschis, nu se putea face nimic. Atunci, s-a petrecut minunea. In aer s-a auzit un zgomot intrerupt, de motor cu probleme si, cateva secunde mai tarziu, un avion nemtesc de vanatoare a aterizat, oprind chiar langa parintele. Avionul nu mai putea zbura. Avea o defectiune la rezervorul de benzina. Nu era ceva grav, caci neamtul a surubarit o vreme pe sub burta avionului si motorul a pornit. Vazand ca vrea sa plece, un ofiter roman, Ciurea (maramuresean), l-a rugat pe pilot sa ia ranitul, sa-l duca la un spital. Neamtul a refuzat. Nici un regulament din lume – nici omenesc, nici militar – nu-l putea obliga sa transporte un ranit. Era un avion de doua locuri (pentru pilot si observator) si orice kilogram in plus reprezenta o catastrofa. Atunci, fara sa mai stea pe ganduri, ofiterul Ciurea a scos pistolul si l-a pus la tampla aviatorului. Ori il lua si pe parintele, ori il impusca. Situatia era pe muchie de cutit. Cei doi nemti s-au tras deoparte si s-au sfatuit. Voiau sa suie ranitul in cabina, sa ruleze cateva sute de metri si apoi sa-l arunce din mers. Intr-adevar, ranitul a fost urcat cu chiu cu vai in carlinga, observatorul s-a chircit (numai el stie cum) pe scaunul din dreapta si avionul a pornit. Dupa cateva minute, parintele l-a auzit pe observator spunandu-i pilotului sa nu-l mai abandoneze pe camp. Avionul isi recastigase stabilitatea si motorul functiona bine. Zborul a decurs fara probleme. In doua ore, avionul a parcurs 600 de kilometri, dupa care ranitul a fost dus repede la un spital, unde astepta deja pregatita sala de operatie si toate cele necesare. “In tot acest timp, m-am gandit la multe“, isi aminteste parintele. “Mi-am revazut viata, mi-am pus intrebari. Nu era vorba de frica mortii, de durere fizica sau altceva. Era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama ca si daca as fi fost imparat sau celebru sef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva in pustietatea campiei ruse. Aceasta intamplare mi-a schimbat viata din temelii. Dupa ce am iesit din spital, in concediu fiind, primul meu drum a fost la Putna, unde in fata altarului mi-am inchinat viata lui Dumnezeu, salvatorul meu.”

fageteanu_puscarie1.jpg

“Hristos a inviat!” in temnita

Parintele Adrian a trecut prin multe. Isi aminteste, dar nu insista. Despre suferinta si moarte vorbeste cumva in treacat, ca despre o prietena din copilarie. Arestat in 1958, la interogatoriul de la Suceava, un securist pe nume Blehan (fiu de cantor bisericesc) l-a batut cu bocancul in cap, incat cheagurile de sange i-au afectat iremediabil nervul optic. La Aiud, gardienii nu s-au multumit sa-l pedepseasca bagandu-l la carcera. Desi era un ger de crapau pietrele, au turnat doua galeti cu apa peste trupul lui plapand. In cateva ore, apa a inghetat transformand pielea intr-o coaja, pana la os. Din toate, parintele isi alege amintirile cele mai frumoase: figura serafica a parintelui Sofian, finetea absoluta si de neegalat a parintelui Ghius, tinuta morala si fara cusur a taranului Ilie din Sacele (pe care parintele il pomeneste si astazi la rugaciune, dimpreuna cu sotia, Pauna, si copilul, Toader), darzenia teologica a lui Sandu Tudor, care a murit asasinat chiar in celula.

Nu o sa ma crezi, frate, dar in inchisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu“, zice parintele Adrian. “Acolo, pretuiai tot darul lui Dumnezeu. Pretuiai aerul, pe care, intr-o celula suprapopulata, il cautai cateva secunde, cu randul, stand cu nasul sub crapatura usii. Pretuiai painea (doua felii prin care intrezareai lumina soarelui), alaturi de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam intre noi. Lui Vasile Voiculescu i-am dat din portia mea. Firav si abia tinandu-se pe picioare, era pus sa duca niste hardaie mai mari decat el. Nu putea sa le ridice si atunci gardienii il pedepseau taindu-i ratia de mancare… In inchisoare, aveai nevoie de hrana, dar, mai presus de toate, de cuvantul lui Dumnezeu. Prin El ne-am aratat puterea. Imi amintesc ca la Aiud imi facusem un calendar pe degete, dupa metoda Gauss. Am calculat data Pastelui si mi-am dat seama ca era exact in acea noapte. Fara sa ma mai gandesc la urmari, am inceput sa strig: “Hristos a inviat!” si imediat din toate celulele a inceput sa razbata spre cer cantarea cea minunata: “Hristos a inviat din morti cu moartea pre moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le!“. Rasuna Aiudul de chemarea sperantei, de strigatul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor, care credeau ca am inceput o revolta. Alergau nebuneste prin curte si trageau focuri de avertisment, dadeau telefoane si cereau intariri. Erau speriati de glasurile noastre reunite, de forta spirituala a credintei, pe care nici o fereastra zabrelita nu o poate opri. Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate intelege. Taria pe care ti-o da Dumnezeu ar fi una din ele… Cand am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gat si a aruncat-o in lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a batut crancen si a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lasat. Iarasi, am ridicat crucea si el m-a calcat in picioare. Dupa 8-9 incercari, ofiterul a cedat. M-a lasat in pace… Fiind in camera de tortura, imi spuneam: “Rezista! Nu-L face de ras pe Hristos” si poate nu o sa ma crezi, frate, dar dupa 60 de lovituri nu mai simteam nici o durere. Corpul singur lucra fara voia mea, parca se autoanestezia. In inchisoare incetezi sa existi, doar Hristos te tine in viata. La iesirea din Aiud, am aflat ca sarmana mea mama, atunci cand scria acatistul pentru preot, imi trecea numele si la vii, si la morti, nestiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – in puscarie, eram si viu, si mort, deopotriva.”

***

fageteanu.jpg

“Sa nu ne facem noi planuri despre cum sa scapam”

(fragment din: “În chilia unui mare duhovnic român: părintele Adrian Făgeţeanu”– un interviu mai puţin cunoscut realizat în mai 2004 de revista “Cuvântul Românesc”):

Acuma la noi în ţară a intrat o stare de criză, de deznădejde pentru că nici un teolog, nici un călugăr nu ia o atitudine fermă împotriva apostaziei generalizate […] şi nici unul nu are curajul să repete ce ne-a învăţat Mântuitorul şi sfinţii Apostoli. Unii caută să-şi salveze viaţa şi viitorul retrăgându-se undeva la munte, aşa cum m-am retras eu, ceea ce nu este o soluţie creştină. Eu spun cumva în glumă sau mai mult decât în glumă, în bătaie de joc, cel ce vrea să se salveze singur, face ca baronul von Münchausen, luându-se singur de chică. Scriptura pe de altă parte ne spune clar: nu vă puneţi nădejdea nici în oameni, nici în căpeteniile năimite.

Starea de frică, de deznădejde şi mai ales de dezbinare este de acum generalizată şi duce la lipsă de ascultare. Nu mai găseşti ca înainte, ca fiecare să asculte de căpetenia supremă, de ierarhul său. Herodot şi toţi istoricii antici ne spun care era specificul geţilor: ascultau de regi. Nimeni în lume n-ar fi ascultat [de porunca n.n.] să desfiinţeze viile, cum au ascultat geţii de regele lor Burebista. Dar mai avem o caracteristică moştenită de la geţi, care lor le-a fost nefastă, aceea că suntem dezbinaţi, aşa cum erau şi ei. Spunea Herodot că dacă geţii ar fi fost uniţi, nici Alexandru Macedon, nici romanii, nici perşii, nimeni nu i-ar fi biruit.

Acum a apărut una dintre cele mai mari erezii, lumea este dezorientată, crede mai degrabă în semne decât în Biserică, mai mult în semne care falsifică adevărul, decât în adevărul dat de Mântuitorul. Acum sunt chemători de spirite, de duhuri, lumea a început să creadă că sunt icoane care lăcrimează, icoane care scot mir [nu ca nu ar fi multe astfel de minuni adevarate, dar nu toate cele despre care vorbeste lumea sunt astfel si nu este de incurajat cautarea febrila a unor asemenea semne si minuni, n.n.], la înmormântarea unor clerici au văzut semne în soare, or toate astea nu sunt de la bunul Dumnezeu.

Un credincios n-are nevoie de semne. Singura nădejde trebuie să o avem numai şi numai în bunul Dumnezeu. Deci să nu ne facem noi planuri despre cum să ne scăpam. Dumnezeu are grijă de toţi cei care cred în El şi care nădăjduiesc în El şi care-L cheamă“.

***

p-adrian.JPG

“Sa ne rugam pentru toti!”

Fragmente din interviul cu Parintele Adrian din “Glasul monahilor”, publicat si pe site-ul Lumea credintei:

“- Părinte Adrian, ce înseamnă monahul? Ce face un monah? Ce produce un monah?

– Monah înseamnă „însingurat“. Ăsta-i sensul cel mai uşor de înţeles. “Însingurat“… Mântuitorul vorbeşte de mai multe ori despre acest cuvânt şi cel mai clar a explicat acest cuvânt când a vorbit cu samarineanca Fotini, la fântână. Când Mântuitorul a venit la ea, nu ea la El. Mântuitorul a venit să-i ceară apă de băut. Samarineanca ştia că iudeii niciodată nu cer nimic de la samarineni pentru că îi dispreţuiesc. Întâi Hristos a cerut apă, ea s-a mirat. Mântuitorul i-a spus: „cheamă pe bărbatul tău“, iar ea a răspuns „nu am bărbat“. Mântuitorul i-a clarificat mai bine ce înseamnă „n-am bărbat“: „cinci ai avut fără binecuvântarea lui Dumnezeu şi ăsta al şaselea, la fel“. Ea ţinea totu-n  secret; nu ştia nici o rudă, nici prietenii, nici vecinii, nici nimeni, că trăieşte fără binecuvântarea lui Dumnezeu. Când a văzut că Mântuitorul îi spune ceea ce ea ţinea cel mai secret, şi-a dat seama că e proroc. Însă când a continuat discuţia Mântuitorul cu ea, şi i-a vorbit de apa cea vie, ea şi-a dat seama că nu e numai prooroc, că este însuşi Mesia. Ea a întrebat: „voi, iudeii, spuneţi că rugăciunea e primită când ne rugăm în Ierusalim, nu aici în Garizim“. Mântuitorul i-a spus: „va veni vremea…“, şi s-a referit la vremea pe care o trăim acum, „…când nu ne vom putea ruga în comun, de obşte“, nici în Ierusalim, nici în Garizim, nici în Bucureşti, nici în Lainici, nici într-o biserică, ci numa’ în Duh şi în Adevăr. Or tocmai asta înseamnă „însingurat”, monah. Mult poate rugăciunea dreptului! Dacă mult poate, înseamnă că-i atotputernică rugăciunea. Şi chiar dacă ai fi de un milion de ori mai bogat ca Becali, nu poţi să dai hrană la toţi săracii; dacă a-i fi de o mie de ori mai savant decât domnu’ doctor în teologie, nu poţi să dai sfaturi, că nu ai timp şi putere ca să dai sfaturi la toţi dar ca să te rogi pentru toţi, asta poate oricine.

– Şi asta poate să facă mai ales monahul?

– Şi monahul, şi bătrânul, şi tânărul, şi bolnavul, şi muribundul. Mântuitorul chiar precizează: „cine se roagă numai pentru mântuirea lui, o va pierde“. Numai cine se roagă pentru toţi, pentru că sunt în aceaşi osândă cu el, acela se va mântui. Hristos de aceea e Mântuitorul Lumii pentru că S-a jertfit pentru mântuirea tuturor. De ce e El capul Bisericii, că S-a jertfit pentru toţi! Tot El este capul familiei şi al mânăstiri şi tot El este capul pentru cei care se adună în numele Lui: „unde sunt doi sau trei în numele Meu“. Acela e cap care se jertfeşte pentru mântuirea celorlalţi.

– Părinte, faţă de cine face monahul „ascultare”?

– Numai de Dumnezeu. Şi de cei care sunt puşi de Dumnezeu peste el.

– Şi poate să se împotrivească vreodată?

– Poate să se împotrivească nu o dată, ci ori de câte ori ceea ce îi spune superiorul lui, nu e de la Dumnezeu.

– Şi cum îşi dă seama că e de la Dumnezeu?

Sf. Atanasie ce era la sinoade? Un diacon, nu? Şi nu s-a împotrivit? Şi celor mari. Un sfânt adevărat are mai mare putere, decât cel mai mare şef din toată lumea. Sf. Atanasie a fost mai mare decât toţi, decât sinodali, decât toţi vlădicii.

– Părinte, cum află monahul voia lui Dumnezeu?

– Dacă tot ce află, gândeşte sau se roagă, îl duce la smerenie, e de la Dumnezeu. Tot ce-l îndeamnă să-şi facă voia lui şi la mândrie, nu-i de la Dumnezeu. Au ajuns antihriştii să spună: „eu nu-s antihrist, eu nu-s francmason, eu nu-s ateu…” Diavolul spune „eu nu exist, voi de unde l-aţi inventat”. Dumnezeu, singurul care spune Adevărul, spune „Eu Sunt Cel Ce Sunt”, adică evidenţa cea mai puternică şi în timp, în veşnicie, şi în spaţiu, „Sunt Cel Ce Sunt“. Diavolul ar vrea să nu ştii că există. Francmasonii de astăzi, toţi spun: „domnul Virgil Cândea a dus o viaţă minunată, a făcut bine, bine, bine, numai bine; acuma este în neant”. În nefiinţă! Dumnezeu vorbeşte de existenţa cea mai evidentă! Iar antihriştii şi francmasonii vorbesc de nefiinţă, non-existenţă.

– Părinte, monahul află voia lui Dumnezeu şi prin citire?

– Nu ne interesează citirea! Odată cineva mi-a spus că „eşti cel mai de compătimit, părinte, că ai ajuns să nu mai vezi, că omul trebuie să fie atent la ochii lui mai mult ca la orice, ochii din cap!” şi eu i-am spus că nu-i adevărat, „cât timp mai aud cuvântul lui Dumnezeu, nu-s cel mai necăjit, cel mai nenorocit, pentru că credinţa vine prin auz“. Şi Sf. Apostol Pavel spune şi mai clar: „tot ce-ţi voi spune pe înţeles, e mai de folos decât dacă ai vorbi în limbi!“.

id235_pradrian3.jpg

Românii sunt cu adevărat urmaşii geţilor pentru că nu se pot uni

– Dar ce trebuie să facă monahul? Cum să facă?

– Noi, în Mărtusirea de credinţă, spunem un lucru mare, mare de tot: că “Duhul Sfânt a grăit prin prooroci“. Deci n-a învăţat carte nici proorocul David, nici Isaia, nici Ieremia! Chiar s-au mirat toţi bătrânii din sinagogă, când un tânăr de 12 ani, Iisus, le-a tâlcuit din Scriptură. Şi spuneau: „neînvăţat fiind, cunoaşte Adevărul“. Noi, românii avem o virtute nativă de a putea înţelege uşor Adevărul; avem şi cel mai mare defect care poate să aibă un neam sau omenirea, dezbinarea. Eu am studiat, cam mult, pe Herodot şi pe istoricii antici, şi ei spun că dacii, geţii, dacă ar fi fost uniţi,  nici un împărat roman, nici Alexandru Macedon, nici orice alt împărat pe lume, n-ar fi putut să-i biruiască, să-i dezbine. Asta-i cea mai bună dovadă că suntem descendenţii lor, suntem dezbinaţi. Nu ne putem uni românii nici în credinţă, nici în alte idei care ar putea să unească. În schimb am înţeles mai bine decât toţi traducerea rugăciunii pe care Mântuitorul, la cererea Apostolilor, i-a învăţat rugăciunea domnească: Tatăl Nostru. Toate popoarele din lume au tradus: „şi ne izbăveşte de cel rău“, să ne izbăvească Dumnezeu. Românii sunt singurii care au înţeles cel mai bine adevărul: „de cel viclean“, că cel viclean” e mult mai rău decât „răul“.

– Şi viclenia e mai rea?

Mai rea decât răutatea în sine! Mântuitorul, când i-a făcut observaţie lui Iuda, nu i-a făcut că „de ce M-ai vândut?“. „De ce prin vicleşug, de ce prin sărutare, vinzi tu pe Fiul Omului“?… De ce ai viclenit?

id235_pradrian3.jpg

Când vrei să ajuţi un om cu adevărat, roagă-te pentru el

– Părinte Adrian, aţi vorbit de rugăciune. Cât de mult îl ajută rugăciunea pe un monah?

– Mai mult ca orice. Eu am mai multe preocupări aici, vin mulţi să-mi ceară sfat, chiar au venit preoţi, au venit cu vlădicii lor cu tot să îmi ceară nişte sfaturi. Nu ne potriveam în convorbiri la sfaturi, dar când mă rog pentru cineva, n-am nici o contradicţie niciodată cu nimeni.

– Trebuie să te rogi într-un anumit fel sau oricum?

– Nu, cel mai simplu este să nu bravezi. Să nu faci ca Petru: „dacă toţi Te vor părăsi, eu nu“. Prima dată a sporit numărul creştinilor în Antiohia Mare, atunci s-au numit „cristiani“. Pe urmă, în Miazănoapte, când Imperiul Roman de Răsărit a avut în Miazănoapte conducerea. În Apus nu propovăduirea a sporit numărul creştinilor, cât exemplul martirilor. Fiindcă în martiri a fost sămânţa creştinismului. În Sud, pentru că Imperiul Roman cucerise demult Sudul, nu-i mai interesa ce se întâmplă acolo. Şi atunci creştinii s-au înmulţit fără prigoană. Dar ei şi-au spus: “noi n-avem nici un mucenic“, au bravat, s-au dus singuri la Roma să declare că-s creştini, iar Biserica din Răsărit, care conducea atunci toată creştinătatea, nu numai că nu i-a recunoscut ca martiri, dar i-a excomunicat pentru bravadă. S-au dus la sinucidere. Nu i-a prigonit nimeni! Deci nu bravăm la rugăciune, dar nici nu ne lepădăm de rugăciune. Şi n-avem voie să spunem ca Petru: „dacă toţi Te vor părăsi, eu nu“, ci „Doamne, ajută-mă, învaţă-mă, înţelepţeşte-mă, luminează-mă, întăreşte-mă, să nu Te părăsesc!“. (…)

– Şi cum ar trebui să sune rugăciunea?

– Păi, să ne rugăm pentru toţi. Cine vrea să se mântuiască numai el, nu se mântuieşte. Numai cine se roagă pentru toţi se mântuieşte. Să vă spun o întâmplare hazlie de la Aiud. Odată ne-a adunat pe mai mulţi într-o cameră mare, cu paturi de fier, suprapuse. Şi eram doi cu acelaşi nume: Popescu Victor, doi cu acelaşi nume. Şi unul se roagă aşa într-o seară: „Doamne, Tu poţi să faci ce voieşti. Eliberează-mă de la Aiud, să merg acasă, să am şi eu un salar, să-mi văd de muncă şi de treburile mele. Dar Doamne, îţi atrag atenţia, eu sunt ăla care dorm jos, nu în patul de fier de sus…“. E hazlie, dar e foarte de plâns: un creştin care habar n-are că Dumnezeu e atotştiutor. Evreii au spus lui Pilat: „noi n-avem voie să omorâm pe nimeni. Dar tu trebuie să-L omori, că dacă nu-L omori tu, te spunem Împăratului că eşti prieten cu Împăratul Iudeilor şi te omoară Roma, dacă nu-L omori tu pe Iisus“. Deci nu omori om, dar te silim să-L omori. O fi logică a unui om sănătos?! Spune: dacă tu nu omori, dar pui pe altul să omoare, ai aceeaşi osândă. Aşa-i şi la rugăciune. Să te rogi pentru toţi, dacă ei nu se roagă, roagă-te tu pentru ei şi vor avea şi ei dar de la Dumnezeu. Roagă-te pentru toţi. Deci, , cum ne-a învăţat Mântuitorul la cererea apostolilor: „învaţă-ne să ne rugăm“, Tatăl Nostru e pentru toţi. E mult mai completă Tatăl Nostru decât rugăciunea inimii.

id235_pradrian3.jpg

Cei din singurătate iubesc mai mult pe oameni

– Părinte, ce mântuieşte: singurătatea sau comunitatea? Cum te mîntuieşti?

– Cei din singurătate iubeau mai mult pe ceilalţi, decât cei care erau în lume. Dar pentru binele tuturor, rugăciunea celui din singurătate e mai primită decât cea de comunitate. Cu cât e mai plină biserica, eşti mai puţin atent la cuvântul slujbei, la rugăciune. Şi nu muzica şi alte lucruri fac înţelesul, ci atenţia la fiecare cuvânt.

– Şi monahul trebuie să aleagă locul unde se mântuieşte?

– Nu, nu, în orice loc. „Omul sfinţeşte locul”, nu?!

– Fie de e Bucureşti, fie de-i pădure?

– Fie de-i oriunde… O să vă spun ceva care poate o să vă pară un paradox. Dacă cineva merge acuma, aşa cum ne învaţă, cum ne sfătuiesc Părinţii de la Athos, să ne-alegem undeva loc într-o pădure, într-un loc singuratic, să ne facem undeva o groapă sau un loc sigur. Pe vremea comuniştilor îi trimiteau pe jandarmii peste tot să întrebe cine ne-a autorizat să mergem în pădure. Cel mai des codru acuma ştiţi că e Bucureştiul, Timişoara, Clujul… Vecinul nu ştie cine eşti. Poţi să mori şi el habar n-are cine eşti şi ce faci. Dacă eşti în altă parte, în pădure, retras, te întreabă toată lumea: cine-i asta, de ce a venit şi ce face el, de ce a venit aici? Dar să ştiţi că nu locul mântuieşte.

– În privinţa luxului, părinte, cât îi trebuie unui monah să trăiască şi să se roage?

– Eu am fost în puşcărie cu un filosof, care a scris o carte: „Îndemn la simplitate. Diogene a fost socotit filosof nu pentru că a făcut mare filosofie ca Aristotel sau ca Platon, ci pentru că trăia în simplitate. Singurul lucru pe care îl avea în proprietate era o cană de lut pentru băut apă, şi când a văzut odată un copilaş că merge la un izvor şi ia apă în mâini şi bea aşa, a trântit cu ciudă cana, „uite copilul ăsta e mai înţelept ca mine”. Şi când a venit împăratul să-l întrebe ce să-i facă, când a văzut că trăieşte într-un butoi, şi i-a zis: „cere-mi ce vrei să-ţi fac, şi-ţi fac”. „Dă-te deoparte din soare, eu vreau să mă folosesc de razele soarelui” i-a spus Diogene. (…)

– Părinte, un monah mai visează uneori şi la funcţii mai mari. Episcopii, stareţii sunt tot dintre monahi.

– Asta este îndrăzneală cu osândă! (…)

– Părinte, care este rânduiala de chilie a unui monah cu rugăciunea? Cum şi-o stabileşte? Cine i-o hotăreşte?

– La noi, în ortodoxie, s-a lăsat la discreţia fiecărei mânăstiri să-şi facă rânduiala ei. În Apus sunt acele ordine călugăreşti, care nu sunt după tradiţia primei Biserici. Hristos nu s-a împărţit în mai multe feluri. Însă nici asta nu-i bună: că fiecare mânăstire îşi face regulamentul ei. De aceea mulţi părinţi, printre care şi părintele Daniel, fostul Sandu Tudor, mulţi părinţi, şi fostul Mitropolit al Olteniei – Firimilian, au vrut de mai multe ori să ne adunăm toţi monahii din ţară, să stabilim, un singur regulament monahal. N-au reuşit pentru că pentru că v-am spus mai înainte: românii sunt descendenţii geţilor şi dacilor; nu se pot uni în numele unei idei, cât ar fi de bună.

– Şi ce rânduială să aibă un monah? O stabileşte mânăstirea în care intră?!

– Da… De aceea e foarte grea tunderea în monahism: tăierea voii.

– În faţa cui? A stareţului şi a lui Dumnezeu?!

– A lui Dumnezeu. Pentru că „făgăduinţele”, voturile monahale nu s-au făcut stareţului.

– Sunt făcute înaintea lui Dumnezeu. Părinte, între duhovnic şi stareţ, cine primează?

– Eu cred că duhovnicul. El răspunde mai mult de mântuire decât stareţul. De multe ori unii călugări n-au acceptat să fie numiţi stareţi – spun „eu nu mă pricep la gospodărie, la cancelarie, la relaţiile cu oamenii, să merg mereu la episcopie, eu mă pricep numai la duhovnicie şi la rugăciune, la altar”. Deci în ce priveşte mântuirea, are mai mare rol duhovnicul decât stareţul.

– Şi dacă ascultarea faţă de stareţ intră în conflict cu cea a duhovnicului? Cine rezolvă problema?

– Aici poate n-o să vă placă ce răspund – unele probleme rămân în „rezervaţia lui Dumnezeu”. Aşa cum după dispariţia zimbrilor din pădurile Moldovei şi întregii ţări, avem numai o rezervaţie de zimbri la noi. De exemplu, pentru copiii avortaţi, n-are voie nici preotul care slujeşte la proscomidie, nici alţii să se roage pentru ei.  Ei sunt în „rezervaţia lui Dumnezeu”. Aici a greşit chiar cel mai bun prieten al meu, părintele Arsenie Papacioc, când a afirmat odată că el se roagă la proscomidie pentru cei avortaţi. N-are voie! Orice am face, n-are valoare ce ne rugăm noi.

– Mă întorc, părinte, la stareţ şi la duhovnic: ce face ucenicul când se află între cei doi? Ce face monahul când se află între cei doi?

– Aşa cum s-a dat dispoziţie: dacă un episcop nu respectă rânduiala lui Dumnezeu, atunci preotul  nu e obligat să-l asculte, aşa nici călugărul nu e obligat să asculte de stareţ, dacă nu e în rânduiala lui Dumnezeu. Să vă citesc un canon. Am să deschid unde vorbeşte Mântuitorul către Apostoli, înainte de Înălţarea la Cer. Ce le spune? „Rugaţi-vă, rugaţi-vă aici în Ierusalim până veţi primi putere de Sus, de Sus, cel mai Sus. Luaţi Duh Sfânt, celor ce le veţi ierta păcatele, se vor ierta şi în Cer, iar pe care le veţi ţine, vor fi ţinute, şi în Cer…“.  Cine e autorul canoanelor? Duhul Sfânt, nu Apostolii. Deci în Ziua Cincizecimii sau a Rusaliilor, Duhul Sfânt a venit în chip de limbi de foc peste fiecare Apostol şi le-a spus cât canon să se dea pentru fiecare păcat. Aici spune un lucru foarte important, foarte important: „dacă vreun episcop sau preot va boteza a doua oară pe cel ce era botezat adevărat sau nu va boteza pe cel botezat de eretici, care nu se botează în numele Sfintei Treimi, să se caterisească ca unu ce-şi bate joc de Crucea si de moartea Domnului nefăcându-se demn de preot adevărat, ci popă mincinos“. Deci cine spune cuvântul ăsta „popă mincinos“? Duhul Sfânt! Poate să fie stareţ, episcop, patriarh, sau orice ar fi. Atunci poţi ieşi de sub ascultarea lui.

id235_pradrian3.jpg

Niciodată locul nu mântuieşte omul

– Părinte, aţi fost vreodată la Ierusalim?

– Nu.

– Să ştiţi că sunt mulţi monahi care îşi doresc să ajungă acolo. Se pot folosi?

– Se pot folosi, dar nu Ierusalimul le foloseşte. Dacă ei sunt aici şi gândul, şi inima lor ajunge la Ierusalim să se închine la locurile, unde s-a închinat să spunem, de exemplu, mama împăratului Constantin, Elena, nu-i primită rugăciunea ca şi când ar fi acolo? Eu cred că da! Asta am făcut şi eu să merg la Ierusalim cu inima, cu închinăciunea, cu evlavia, cu gândul Şi are acelaşi efect.

– Dorul acesta de pelerinaje al monahilor, să-şi ia concediu şi să plece la alte mănăstiri şi locuri sfinte? E folositor?

– Şi s-au îndreptat toţi? Şi cei care merg numai până la Sf. Munte, se întorc şi nu-şi schimbă viaţa. Ce le-a folosit? Mai bine să stea în chilia lui şi să se schimbe aici.

– Îl ajută mult chilia?

– Da, îl ajută. Eu, ca student, am dus o viaţă de Heidelberg. Între colegii mei, am avut tot un student în Drept, coleg cu mine, care nu mergea nici la bere, nici la alte distracţii, nici la dans, nici la nimic. Îl chema Gherasim. S-a căsătorit dar după ce a văzut că fata lui îl ascultă, a ajuns şi ea într-o rânduială creştină bună, educată bine, şi a pus o rânduială şi pe soţia lui, şi pe fata lui, s-a dus la  mănăstirea Sitaru. S-a rugat, s-a rugat, s-a rugat tot timpul. Avea cele mai mari înfăptuiri pe plan administrativ: altare, biserici, renovări, de toate. La sfârşit, când a simţit că-i slăbesc puterile, a dorit să meargă la Cernica, la Sf. Calinic, s-a dus acolo, s-a împărtăşit; după Împărtăşanie, a murit. A murit ca un sfânt adevărat. Fără să-l doară nimic, fără nimic. El îmi spunea cum îl ajută chilia. Pentru că te apără ca şi cum ai închide ochii. Când închizi ochii nu vezi nici femeie, nici alte lucruri să te ducă la ispită şi zidul chiliei te apără să nu vezi toate fărădelegile făcute în afară. Şi tu să-l chemi tot timpul pe Dumnezeu şi mai ales pe Îngerul Păzitor. Mai e ceva ce te ajută mult în mănăstire: strana. Eu când m-am dus prima dată la Putna, m-au pus părinţii să citesc la strană. Am citit în ziua când era prăznuit Moise: „tu, Moise, n-ai supt de la mama numai laptele, ci şi înţelepciunea lui Dumnezeu“. Eu cred că la strană se învaţă mult mai multă teologie decât Facultatea de Teologie şi la doctorat. Şi sunt date adevărate învăţături de credinţă în cărţile noastre de tipic. Înainte de a merge la mânăstire eu credeam că Arhanghelul Mihail e cel mai mare strateg din Ceruri. Dar nu e aşa! Maica Domnului e. Pentru că spune că „Ocrotitoare neînfricată şi nebiruită“. „Ceea ce eşti bună, întăreşte viaţa de obşte a creştinilor, mântuieşte pe cei ce i-ai rânduit să conducă şi biserica, şi pe creştini, dă-le biruinţă din Cer, că Tu ai născut pe Dumnezeu, ceea ce eşti una, unica în binecuvântare…” că nu există mai binecuvântată ca ea… Deci nu-i mai mare ca Arhanghelul Mihail ca strateg, ca biruitor al iadului? Că ea a biruit pe tot iadul pentru că tot iadul a vrut să o ispitească, când a văzut-o. Un diavol când vede că nu poate singur să te biruiască, cheamă alţi şapte diavoli, mai răi ca el. Or, la ea a chemat tot iadul şi n-au biruit-o. Singura care n-are păcat personal. (…)

– Monahul află, din Pateric, de la Avva Arsenie „fugi de oameni şi te vei mântui”. Să fugă?

– Am spus: să fugă de lume în ceea ce are lumea atractiv, toată civilizaţia lumească să o lepădăm ca să ne mântuim. Să nu fugă de durerea oamenilor, din contră, să se roage pentru toţi. Să-i primească pe oameni atîta timp cît nu-i prejudiciază lui pacea şi echilibrul.

– Cum se face privegherea, părinte? Cu cafea?

– Nu. Aici am avut o discuţie cu un pseudo-teolog care a venit să-mi spună că icoanele nu trebuiesc sfinţite şi mi-a citat din mai multe locuri că ele se sfinţesc prin faptul că pictezi pe cel sfînt. Şi i-am spus nu! Nu, pentru că pictorii vechi, ca Sfîntul Luca şi alţi pictori, pictau cu penelul Duhului Sfînt. Pe când pictorii moderni dacă pictează picior peste picior, cu ţigara în gură şi cu ţuică lângă el nu mai e sfântă lucrarea lui şi trebuie sfinţită. Cafeaua nu sfinţeşte omul la priveghere ci stăruinţa lui. Rugăciunea şi străduinţa lucrează mai mult decât a face şi biserici şi orice ar face, şi case pentru alţii, şi – să spunem – azile de bătrâni sau pentru fel şi fel de copii părăsiţi, sau alte lucruri pentru săraci, pentru neputincioşi, pentru bolnavi orice ai face (…)”.

padrian2.jpg

Alte resurse online:

pradrianfageteanu.jpg


Categorii

Calugaria / viata monahala, Parintele Adrian Fageteanu, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?)

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

17 Commentarii la “BATRANUL CU 7 VIETI, PARINTELE ADRIAN FĂGEŢEANU: “Românii sunt cu adevărat urmaşii geţilor pentru că NU SE POT UNI. Avem şi cel mai mare defect care poate să aibă un neam, DEZBINAREA”

  1. Pingback: Război întru Cuvânt » Parintele Daniil (Sandu Tudor), un sfant al Gulagului romanesc - 46 de ani de la trecerea la Cer
  2. Pingback: Război întru Cuvânt » Parintele marturisitor Adrian Fageteanu intareste cugetele indoielnice: “AM AVUT SI VOM AVEA, CU MILA LUI DUMNEZEU, MEREU EPISCOPI VREDNICI”!
  3. Pingback: PARINTELE ADRIAN FAGETEANU IMPLINESTE 98 DE ANI: "Vor fi vremuri cand tacerea va fi mai de folos decat vorba". DESPRE VREMURILE DIN URMA, LEPADARE, PLANURI OMENESTI, DEZORIENTARE, DEZBINARE, JERTFA... (video)
  4. Pingback: A PLECAT DINTRE NOI SI PARINTELE ADRIAN FAGETEANU...
  5. Pingback: FERICITUL MARTIR DANIIL TEODORESCU (SANDU TUDOR), creatorul "Rugului Aprins" de la Antim - biografia unui "NUNTAS AL CERULUI" (†17 nov. 1962, Aiud)
  6. Pingback: …SI NU NE DUCE PE NOI IN ISPITA! Ce ne spune invatatura ortodoxa despre mucenicie, ispitirea lui Dumnezeu si bravada (I). Si: CINE (NU) ASCULTA DE PARINTELE ADRIAN FAGETEANU? -
  7. Pingback: PARINTELE ADRIAN FAGETEANU – 1 an de la adormire. VINE TIMPUL RABDARII SI AL CERNERII! NUMAI RUGACIUNEA NE MAI SCAPA… -
  8. Pingback: INTERVIU CU PARINTELE ADRIAN (Oltenia TV, 2004) -
  9. Pingback: PARINTELE ADRIAN – DE 2 ANI LA DUMNEZEU. “Dumnezeu vrea ca unul sa nu moara, sa spuna la altii ce s‑a intamplat. Nu e rezistenta mea” -
  10. Pingback: 17 noiembrie – Pomenirea Parintelui Daniil (Sandu Tudor), sufletul MISCARII “RUGUL APRINS” DE LA MANASTIREA ANTIM. Reportaj “Memorialul durerii” (VIDEO) - Recomandari
  11. Pingback: Arhim. Mihail Stanciu despre SANDU TUDOR (CUVIOSUL DANIIL DE LA RARAU) – intelectualul isihast si nou mucenic al inchisorilor comuniste (†17 nov. 1962) -
  12. Pingback: IADUL ROMÂNILOR – “bancul” spiritual tragic de adevărat spus de PĂRINTELE IUSTIN DE LA OAŞA: “Când vrea unul să se ridice, ăilalţi imediat îl trag de picioare în jos. Şi aşa rămân toţi acolo jos, în iad” | Cuv
  13. Pingback: “Măi, fraţi români, noi n-am ieşit încă din PĂGÂNISMUL nostru, care se manifestă astăzi prin VRĂJITORII la nesfârşit, prin BLESTEME la nesfârşit!” | Cuvântul Ortodox
  14. Pingback: IADUL ROMÂNILOR – un “banc” spiritual, tragic de adevărat, spus de PĂRINTELE IUSTIN DE LA OAŞA: “Când vrea unul să se ridice, ăilalţi imediat îl trag de picioare în jos. Şi aşa rămân toţi acolo jos, în iad” |
  15. Pingback: PARINTELE ADRIAN FAGETEANU (†27 septembrie 2011) (audio, inedit): “Eu mandrie, tu mandrie, dragoste un` sa mai fie? SA NU OSANDIM PE NIMENI!”. Plus: “Sa va rugati cu rugaciunea… românului!”. Care e aceea? | Cuvântul Ortod
  16. Pingback: PARINTELE ADRIAN (inedit, audio) despre MARILE STRAMTORARI ALE VREMURILOR DIN URMA si caracteristica timpului antihristic: “EPOCA HAOSULUI SI A DEZNADEJDII, CAND NU MAI POTI DESLUSI ADEVARUL DE DEZINFORMARE” | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: PARINTELE ADRIAN FAGETEANU – Ultimele zile, ultimele cuvinte (FOTO INEDIT) | Cuvântul Ortodox

Comentariile sunt inchise.

Formular comentarii

Articole Recomandate

Carti recomandate