Parintele Calciu despre “dorul” de AIUD, RUGACIUNEA DIN INCHISOARE si despre PITESTI

– Am citit o poezie intitulata “Mi-e dor de Aiud…” Unii din fostii detinuti spun ca in inchisoare se simteau mai aproape de Dumnezeu, aveau mai multa nadejde. Aveti astfel de stari?

– V-am mai spus despre lucrul acesta… Am fost împreună cu Marcel Petrişor într-o corabie a morţii, aşa-i spuneam noi. Eram la şapte metri sub pământ, la Jilava, unde într-un tunel semicilindric s-au făcut cinci celule, pe ai căror pereţi curgea apa, uşa era închisă, iar aerul intra numai prin trei găuri mici şi aveam permanent lumina aprinsă. Noi ziceam că suntem într-o corabie ce duce spre moarte. In celula de alături toţi patru au murit în decurs de un an de zile. In celula noastră a murit numai unul. In alta au murit doi. In decurs de un an au murit jumătate din toate celulele. In fiecare celulă era cineva care trebuia să distrugă viaţa noastră, fie că era un bolnav pe moarte, fie că era un nebun care-ţi făcea viaţa imposibilă, care bătea în uşă şi cerea să fie pedepsit cel care închidea ochii sau se aşeza pe pat. Noi, prin Costache Oprişan, care a fost un adevărat sfânt, ca şi Gafencu, am avut liantul prin care să ne susţinem unul pe altul şi să supravieţuim. Adică, el îmi dădea pâinea când eram bolnav, eu îi dădeam pâinea când era el bolnav, şi nu atât lucrul acesta a contat, cât mai ales faptul că eram în comuniune, comunicam între noi, că eram un grup de oameni care ne iubeam, ne ajutam. Noi am fost celula cea mai unită.

Apoi am ieşit din închisoare. M-am întâlnit din nou cu Marcel, ne plimbam foarte mult, vorbeam, ne simţeam foarte bine că suntem liberi şi ne simţeam fericiţi, dar să ştiţi că ne-a bântuit nostalgia închisorii! Şi este un sentiment general! Nostalgia închisorii... Poate pentru că, pe de o parte, timpul îndulceşte contururile faptelor şi memoria selectivă, dă la o parte ceea ce-ţi aduce suferinţă şi-ţi aduce în minte lucrurile bune şi chiar hazlii.

Şi totuşi vorbeam cu Marcel şi ne întrebam de ce ne este nouă dor de închisoare?! Şi vorbeam şi cu ceilalţi tineri, care se uitau la noi ca la nişte nebuni… Căci cum poate să-ţi fie dor de închisoare, cum poţi să ai nostalgia închisorii?! Dar este un fenomen adevărat. Adică nu este meritul nostru, al tău sau al meu, că avem nostalgia închisorii. Ci pentru că, aşa cum am spus, acolo era ceva mai mult decât viaţa! Nu ştiu ce era! Că şi pe urmă, în libertate, noi ne-am ajutat tot timpul, ne-am iubit tot timpul. Când am fost arestat a doua oară, Marcel m-a susţinut tot timpul, nu m-a părăsit. Am avut o relaţie de prietenie şi dragoste tot timpul între noi.

Dar era atunci altceva, pe langa acestea. Nu as putea sa explic ce… Cred ca era un mod de viata pe care nu-l puteam avea afara, chiar daca am fi prieteni pana la moarte, chiar daca ne-am iubi unul pe altul pana la moarte. E ceva, un element care lipseste.

Sa fi fost opresiunea, perspectiva mortii…? Nu stiu.

RUGĂCIUNEA DIN ÎNCHISOARE

“Trebuie să afirm că cele mai multe discuţii pe care le-am purtat despre rugăciune şi care au pus temelia vieţii mele spirituale au avut loc în închisoare. Acolo am discutat cu o serie de oameni, pe care detenţia mai îndelungată îi deschisese pentru o relaţie mai adâncă şi mai personală cu Mântuitorul Iisus Hristos, oameni care nu erau neapărat clerici sau monahi, dar care, în urma suferinţelor îndelungate şi a introspecţiunilor asupra propriei lor cunoaşteri, ajunseseră la trăiri de adâncă duhovnicie, apropiate de ale marilor părinţi duhovniceşti. Gafencu, Oprişan, Virgil Maxim şi atâţia alţii sunt modele de sfinţenie şi de referinţă pentru cei care am trecut prin închisori şi i-am cunoscut, sau măcar am auzit despre ei.

Îmi amintesc de când am intrat a doua oară în închisoare… Intrasem în preoţie din ’72. În ’78 am fost scos din şcoală, din învăţământ, din Biserică, aşa că am fost dat, am fost livrat Securităţii fără nici o protecţie eclezială. Nu mai aveam Biserică, nu mai aveam şcoală, nu mai aveam protecţie de nicăieri, nici un arhiereu nu-şi asuma răspunderea pentru mine şi am simţit că sunt pierdut. Am fost arestat şi pus în închisoare. Multă vreme făcusem rugăciune cu elevii mei de la Seminar. Ne întâlneam seara, citeam un text din Biblie, rosteam nişte rugăciuni. Dacă Dumnezeu punea în gura cuiva lucruri noi, cuvânt pentru explicarea textului biblic citit, îşi spunea cuvântul; dacă nu, plecam fiecare acasă, gândindu-ne la cele ce am citit. Şi ajunsesem să cred că ştiu cu adevărat să mă rog…

Am ajuns în închisoare şi am văzut că nu ştiam să mă rog, pentru că trăiam într-o atmosferă de spaimă în închisoare. Eram totdeauna tulburat. Când mă rugam, gardienii mă tulburau sau chiar mă băteau, ca să încetez rugăciunea şi nu reuşeam să depăşesc această încrâncenare din mine. Nu reuşeam să-mi fac rugăciunea mea. Nu reuşeam să zic: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Nici atât nu reuşeam… Era o încrâncenare in mine. Şi mi-am adus aminte de ceea ce spune Sfântul Maxim Măr­turisitorul despre rugăciune şi, într-adevăr, veneam cu rugăciunea, cu rugăciune adâncă, aşa... încercam să-mi golesc mintea de toate răutăţile, de tot ce era rău în mine, de tot răul ce venea din afară, şi ajungeam până la un moment dat, şi acolo se deschidea o prăpastie… O prăpastie îngrozitoare… Nu ştiam ce e acolo. Era îngrozitor şi mă trăgeam speriat înapoi.

Până când, la un moment dat, am ajuns să mă arunc în prăpastie şi, aşa cum diavolul i-a spus lui Iisus că Dumnezeu va trimite îngerii Săi pentru ca să nu se lovească piciorul Lui de piatră, citând de fapt din Psalmi, aşa s-a întâmplat şi cu mine... Dumnezeu a trimis îngerul care m-a salvat şi nu s-a rănit piciorul meu de piatră.

DESPRE PITESTI

În privinţa celor ce s-au întâmplat la Piteşti, cred că Dumitru Bordeianu a sesizat singur, dintre cei care au scris despre Piteşti, sensul mistic al celor petrecute acolo, mistic în sens satanic. A sesizat că acolo a fost teatrul de război a două forţe, forţa demonică şi cea dumnezeiască, divină. Toţi ceilalţi care au scris netrecând pe acolo, toţi au scris povestea aceasta, a Piteştiului, ca pe ceva exotic, senzaţional. Şi ce poate fi mai senzaţional decât bătaia, tortura, căderea şi ridicarea? Acestea sunt elemente senzaţionale pe care oamenii le caută în general.

Dar ca să te duci adânc în Piteşti şi să vezi acest război între bine şi rău, care s-a dat acolo nu pe un câmp de bătaie inert, ci pe câmpul inimii noastre, şi că inima noastră a decis victoria satanei sau victoria lui Dumnezeu şi prin asta ne-am condamnat sau ne-am salvat, atunci înţelegi că acolo a fost într-adevăr un experiment demonic. Toate celelalte s-au adăugat nouă, cum spune Mântuitorul: „Căutaţi împărăţia Cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga vouă!”. Toate celelalte s-au adăugat nouă. Aşa că dacă am căzut şi ne-am ridicat, nu noi am fost absolut vinovaţi, nu noi am fost absolut merituoşi. Pentru că am căzut printr-o slăbiciune – dar în acea slăbiciune a lucrat dia­volul cu o forţă aşa cum aici, în condiţii normale, diavolul nu lucrează – şi am fost ridicaţi printr-o virtute, printr-o bărbăţie – dar dincolo de această bărbăţie a fost îngerul Domnului care ne-a ridicat, adăugând la slaba noastră putere, puterea lui Dumnezeu.

Teroarea în Piteşti s-a instaurat de Crăciunul lui 1949, când într-o cameră mare au început reeducările şi noi auzeam din celulele închisorii urletele celor care erau bătuţi, care erau terorizaţi, ucişi. Şi s-a instaurat o teroare generală în închisoare, pentru că nu ştiam exact ce se întâmplă. Şi această incertitudine, această necunoaştere a consecinţelor la care se va ajunge făcea dezastrul de mii de ori mai mare şi înmulţea teama de mii de ori. Teama aceasta era metodic extinsă în Piteşti de către autorităţi şi urmărea subminarea rezistenţei noastre. Sigur, toţi am încercat rugăciunea, ne-am rugat lui Dumnezeu să ne apere… Pe unii ne-a apărat, dar toţi am intrat acolo, unii mai devreme, alţii mai târziu…

Fenomenul Ţurcanu luase o proporţie gigantică, o proporţie monstruoasă chiar. Era un tip foarte voinic. Sigur că era un posedat, sigur că era... Pentru că bătaia a fost tot timpul… Când apărea el era un surplus de spaimă, un surplus de dominaţie extraordinară. Şi mă întreb acum dacă era el realmente aşa, sau proiectarea legendară a spaimelor pe care noi le trăiam înainte de întâlnirea lui îi dădeau această forţă şi această opresiune puternică împotriva noastră…

Noi eram într-o celulă mare de patruzeci de persoane, în care erau introduşi băieţi care fuseseră torturaţi şi care au încercat să ne prevină ce se întâmplă. Toate prevenirile sunau aşa: „Nu vă împotriviţi. Spuneţi tot, că altfel muriţi!”. Ei spuneau aşa pentru că probabil li se băgase în cap lucrul acesta. Dar în acelaşi timp o făceau dintr-un sentiment de bunătate, pentru că după ce au făcut asta şi s-a auzit, ei au fost torturaţi iar în rând cu noi.

Şi-mi aduc aminte că a intrat Ţurcanu cu gardienii, şi era cu noi Dumitrescu Marin, student la Geografie. El spusese că dacă vine Ţurcanu, o să moară de gât cu el, iar el era un pirpiriu, aşa… Când a intrat Ţurcanu, a început discursul că „de acum s-a terminat”, că „trebuie să devenim oameni noi” – sigur, deveneam în mod involuntar – şi apoi i s-a adresat direct: „Hei, Dumitrescule, vrei să te iei de gât cu mine?!”. Atunci el a îngheţat şi a spus: „Nu, nu vreau să mă iau cu dumneavoastră…”. Ţurcanu a venit şi i-a tras un pumn în falcă. Era un bărbat foarte puternic. Şi i s-a dus falca în partea cealaltă, rămânând până la sfârşitul închisorii cu un gol mare în partea aceasta…

Desigur e un element pitoresc, dar vreau să ilustrez ce teroare era. Pentru că noi eram acolo patruzeci de inşi şi puteam să sărim la el. Dar n-a mişcat nimeni nici un deget, nu i-a luat nimeni apărarea lui Dumitrescu, nu a întrebat nimeni „Domnule, de ce-l baţi?”… Eram de-acum ca nişte pui care puteam fi puşi la frigare. Iar cei care ne-au prevenit pe unii dintre noi au avut de suferit, pentru că ne-au întrebat de unde ştim, ne-au bătut şi atunci am spus că ştim de la cutare. In felul acesta s-a rupt orice relaţie cu aproapele nostru. Şi am fost singuri. Eu am fost singur în faţa a patru sau cinci torţionari, şi toţi aceşti torţionari fuseseră oameni de mare cinste. Adică acţiunea a fost aşa de puternică şi aşa de perfid a lucrat, că a luat pe cei mai buni, pe cei pentru care aveam un respect deosebit, care aveau grade superioare legionare şi toţi aceştia au fost frânţi, doborâţi, au fost făcuţi cârpe. Iar ei ne ziceau: „Vedeţi pe şefii voştri, vedeţi pe dumnezeii voştri?!”... Aşa spuneau.

În felul acesta, sub presiunea de zi cu zi, de săptămână cu săptămână, de lună cu lună, mintea noastră a cedat, sufletul nostru a cedat. Ne întrebam: „Unde este Dumnezeu?!”… Şi deşi în sinea noastră bănuiam că adevărul e cu Dumnezeu, totuşi instinctul de conservare ne ducea tot mai mult spre satana. Şi aşa s-a spulberat în Piteşti cea mai promiţătoare generaţie, elita României, pentru că toţi eram studenţi buni, oameni de credinţă, că nu intrau în mişcările studenţeşti oameni fără credinţă sau care nu erau buni.

Şi încet-încet viaţa noastră a fost distrusă, au trebuit ani şi ani de zile ca să ne refacem, pentru că mai uşor cazi decât te refaci sufleteşte. De aceea spuneam că aici, în inimă, a fost lupta cea mare. Aici a fost Dumnezeu şi aici a fost şi îngerul. Şi inima noastră a dat câştig de cauză demonului şi îngerul ne-a părăsit, dar Dumnezeu ne-a adus înapoi. Treptat-treptat au mai încetat bătăile, sau am intrat în celulă cu oameni normali şi încet-încet ne-am normalizat şi noi. Nu vreau să mai adaug detalii pitoreşti, câtă bătaie, sau călcări în picioare, sau altele…

Aţi avut esenţa Piteştiului în ceea ce v-am spus, iar toate cele­lalte vi se pot adăuga, vi le puteţi imagina singuri, dar procesul acesta al cernerii sufletului meu tânăr de atunci a avut loc în inima mea. Iar Dumnezeu a făcut din păgâni, martiri şi din păcătoşi, creştini”.

(din: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos inseamna suferinta”, Editura Bonifaciu, 2009)

***

Legaturi: