Sf. Macarie de la Optina: NUMAI SA NU PARASESTI PE “DOCTOR”!
Doua scrisori ale Sfantului Staret Macarie de la Optina catre un frate mirean, dar care ar fi putut fi adresate, la fel de bine, multora dintre noi:
SCRISOAREA A CINCEA
Sfântul Petru Damaschinul scrie:
„Dar nu trebuie să deznădăjduim, dacă nu suntem cum se cuvine să fim. Rău este că ai păcătuit, omule! Dar de ce nedreptăţeşti pe Dumnezeu şi-L socoteşti neputincios din neştiinţă? Oare nu poate să mântuiască sufletul tău Cel ce a făcut pentru tine lumea cea atât de mare, pe care tu o vezi?Iar de zici că mai degrabă şi aceasta îmi este spre osândă, precum şi pogorârea Lui, pocăieşte-te şi-ţi va primi pocăinţa ta, ca şi pe a fiului risipitor şi pe a păcătoasei. Dacă însă nici aceasta nu o poţi si greşeşti din obişnuinţă chiar în cele ce nu vrei, ai smerenie, ca vameşul, şi-ţi va ajunge ţie spre mântuire.Căci cel ce păcătuieşte fără puterea de a se pocăi, dar nu deznădăjduieşte, neapărat se va socoti pe sine mai prejos decât toată zidirea şi nu va îndrăzni să osândească sau să ocărască pe vreun om, ci mai degrabă se minunează de iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi e plin de recunoştinţă faţă de Făcătorul de bine şi poate avea şi alte bunătăţi. Acesta, măcar că se supune diavolului întru a păcătui, dar iarăşi, de frica lui Dumnezeu, nu-l ascultă pe vrăjmaş, care-l împinge să deznădăjduiască şi prin aceasta este parte a lui Dumnezeu“(Filocalia, vol. V, pag. 134-135).
Iar mai departe, în „Mare bine este pocăinţa adevărată“, scrie:
„Dar dacă cineva vrea, pune iarăşi început prin pocăinţă“. “Dacă ai căzut, zice, ridică-te; şi dacă iarăşi ai căzut iarăşi ridică-te”, nedeznădăjduind nicidecum de mântuirea ta, orice s-ar întâmpla. Nu te preda pe tine de bunăvoie vrăjmaşului. Îţi ajunge ţie spre mântuire răbdarea aceasta, împreună cu osândirea de sine” (Filocalia, vol. V, pag. 147).
„Şi tu deci să nu-ţi pierzi nădejdea uitând de ajutorul lui Dumnezeu. Căci El poate face câte vrea. Ci nădăjduieşte în El, şi va face una din acestea: sau îţi va pregăti îndreptarea prin niscai ispite şi alte mijloace, precum El ştie, sau îţi va dărui cu iubire de oameni o altă cale pe care nu o ştii pentru a mântui sufletul tău umilit. Numai să nu părăseşti pe Doctor. Fiindcă altfel vei suferi jalnic moartea cea îndoită, pentru că nu cunoşti scopul cel ascuns al lui Dumnezeu” (Filocalia, vol. V, pag. 147).
Se pare că aceasta ar trebui să te ridice din prăpastia deznădejdii. Îţi aduc aminte că tulburarea ta provine din mândria cugetului. Sfântul Avva Dorotei zice:
„Chiar de am fi supăraţi de vreo patimă, tot nu trebuie să ne tulburăm, căci cine se tulbură de supărarea patimii, nu o pătimeşte din altceva decât din nebunie şi mândrie: pentru că nu-şi cunoaşte starea sa şi nici nu vrea să se ostenească, precum zic Părinţii” (Avva Dorotei din Gaza, Cuvinte şi învăţături).
Îţi doresc să sporeşti cu înţelepciune în lupta cea duhovnicească, să cunoşti cursele vrăjmaşului şi, mai ales, să te smereşti. Smerenia e cea mai puternică armă împotriva vrăjmaşului şi a săgeţilor sale.
Domnul să te întărească în acest război şi El să te încununeze în ziua aceea, dar acum nu-ţi căuta răsplata: cel smerit nu se socoteşte pe sine vrednic de aceasta, dar el e mare înaintea lui Dumnezeu. Sfinţii se socoteau în sinea lor mai răi decât toată zidirea, dar Dumnezeu i-a proslăvit.
SCRISOAREA A ŞASEA
Slavă lui Dumnezeu care ţi-a dăruit odată cu viaţa şi putinţa de a te bucura de bunurile ei. Simţind o negrăită recunoştinţă pentru purtarea Lui de grijă, trebuie să te străduieşti, împlinindu-I poruncile, să dobândeşti dragostea Sa, după cuvântul spus de buzele Lui sfinte: Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu (Ioan 14, 23).
Te plângi de lipsă de timp, de valurile vieţii şi despre neputinţa, prin urmare, de a purta grijă de sufletul tău. Dar în mijlocul valurilor, în legăturile noastre cu oamenii, ni s-au dat mijloacele de a purta grijă de suflet, adică, de a împlini poruncile lui Dumnezeu. Cum le-am putea împlini dacă nu am trăi între oameni?
Încă nu te afli pe treapta de la care să poţi duce o viaţă cu totul însingurată şi izolată şi să lupţi de unul singur cu demonii sau să te desfătezi în vederea duhovnicească a tainelor celor ascunse, despre care deja ai citit în Cuvântul 55 şi Cuvântul 2 din Sfântul Isaac Sirul, în vreme ce Sfântul Ioan Scărarul nu îngăduie celui care mai are oarecare părere de sine să cuteze a păşi pe calea liniştirii.
Pentru împlinirea poruncilor lui Dumnezeu trebuie să suferi multe din partea lumii, a trupului şi a diavolului, căci toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi (II Timotei 3, 12) spune Apostolul Pavel şi cine va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu (Iacov 4, 4). Dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu (Romani 8, 7). Diavolul umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8). Iată că, din pricina acestor trei potrivnici, apar şi piedicile noastre în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.
Aceşti potrivnici sunt lumea (adică, patimile), trupul nostru, şi diavolul.
Tot ei ni se împotrivesc şi în mănăstire, dar aici sunt mai puţine ispite, iar traiul într-un grup de oameni e mult mai priincios la împlinirea poruncilor lui Dumnezeu (vezi la Avva Dorotei, „Despre lepădare”).
Dar încă nu ai găsit puterea de a părăsi lucrurile acestei vieţi. Ce să faci? Urmează Sfântului Petru, când se cufunda în valuri: Doamne, scapă-mă! (Matei 14, 30) şi Sfântului David, care striga: Doamne, arată-mi calea pe care voi mergeşi depărtează de la mine calea nedreptăţii (Psalmul 142, 8 ) (Psalmul 118, 29).
Pricina tuturor căderilor tale este mândria: vlăstarele ei – înălţarea de sine, părerea înaltă despre tine însuţi, dispreţul faţă de alţii şi osândirea lor. Oricât ne-am strădui să facem fapte bune, ţinând cont însă de aceste lucruri, descoperim că ele sunt stricate şi nu au nici un folos, întrucât sunt faptele păcatului şi în făţişă împotrivire faţă de voia lui Dumnezeu.
Învăţătura Domnului şi viaţa Lui sunt blândeţea şi smerenia, pe care ne-a îndemnat să le învăţăm de la El (Matei 11, 29). Pricina tuturor răutăţilor noastre este mândria, iar ca mijlocitoare a tot binele stă smerenia!
Şi dacă chiar când facem fapte bune trebuie să avem inimă înfrântă şi smerită, pe care Dumnezeu nu o va urgisi (Psalm 50, 19), cu cât mai mult ar trebui, în sărăcia stării noastre de acum, să ne aruncăm în adâncul smereniei…
***
Citeşte cărţile patristice, însă pe cele care vorbesc despre viaţa activă, întrucât în starea ta contemplaţia mai mult te-ar păgubi decât folosi. Din aceste scrieri despre viaţa activă îţi vei afla propria ta slăbiciune şi-ţi vei smeri inima, iar atunci Dumnezeu, privind către tine, îţi va trimite ajutor ca să Îi împlineşti voia.
Deşi s-ar putea să ai o cunoaştere cuprinzătoare a Scripturii, totuşi cu părerea de sine nu vei avea nici un folos. Căci vrăjmaşul ştie cum să atace şi să înşele pe astfel de oameni, cu false mângâieri ale harului. După cum se preface în înger al luminii (II Corinteni 11, 14), aşa şi în lucrarea minţii şi în lucrarea sufletului poate pricinui el însuşi anumite mişcări, de care Domnul să te izbăvească (vezi II Tesaloniceni 2, 4).
* * *
Domnul poartă grijă de zidirea Sa şi le rânduieşte pe toate prin înţeleaptă lui Pronie şi atotştiinţă, mustrând pe unul, răsplătind pe altul. Căile Sale sunt de nepătruns pentru noi.
Tot de la Cuviosul Macarie de la Optina citire:”Noi suntem inca departe de dragostea lui Dumnezeu;sa va smeriti in cugetul dumneavoastra,cerand ajutorul Lui cel atotputernic in cautarea Lui.Mai demult mi-ati scris ca Il iubiti pe Dumnezeu,insa aceasta a luat nastere din faptul ca nu va cunoasteti pe sine.Poate ca o oarecare induiosare sau bucurie a inimii vi s-a parut ca este dragoste,dar dragostea de Dumnezeu este incercata prin cele opuse lor si trebuie neincetat sa se lupte cu cei trei vrajmasi ai nostri: LUMEA, TRUPUL si DIAVOLUL.”…daca veti citi Cuvantul 55 al Sfantului Isaac Sirul,veti putea intelege mult mai bine in ce consta dragostea de Dumnezeu…ne spune tot Avva Macarie,iar Cuviosul Anatolie al Optinei zice:”Dragostea nu numai ca intrece rugaciunea noastra,dar este mai presus si decat toate jertfele.”
Doamne,Bunule,scapa-ne pe noi de duhul uraciunii pamantesti, spre dragostea vietii Ceresti,in numele Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.Amin.
Lumea de azi
Lumea de azi, scoate din suflet
Şi cugetări şi gânduri bune,
Rapid, total, în orice clipă,
Şi nu-ţi permite rugăciune.
Duhul lumesc i’atât de iute,
De logic şi convingător,
Încât domină şi’nrobeşte
Cu forţă , mintea tuturor.
Şi-n oamenii credinţei noastre,
Cu mare foţă a pătruns,
Şi-ades îi dăm întâietate,
Cu mult în faţa li Iisus.
Duplicitatea în credinţă
Adesea e un monolit,
Zidit subconştient în suflet
Şi foarte greu de biruit.
Din anii fragezi ai prunciei
Omul e smuls din cele bune,
Şi din gândirea ortodoxă
Trăită-n post şi rugăciune.
Omul modern gândeşte numai
În duhul lumii şi-i supus
De lanţurile dependenţei
Ce-l rup cu forţa de Iisus.
Din grădiniţă şi din şcoală
Subconştientul se zideşte
Doar pentru lume şi ispite,
În care ,,totul’’ se trăieşte.
Imaginea scoate din suflet
Tot ce ,,Cuvântul’’ a zidit.
Lectura e tot mai puţină,
Iar dependenţa ne-a’nrobit.
O viaţă fără de ,,rigoarea’’
Pe care timpul o impune,
Prin muncă, prin limbaj, prin viaţă
Şi dependendenţa ei de lume,
Este-o povară care pare,
Şi fără sens şi fără rost,
O goană după o himeră
Ce şi-o alege omul prost.
Să duci o viaţă izolată
Fără ce astăzi nea adus,
Comod ,frumos, plăcut şi logic,
Consumul, viaţa din apus,
Pare curată nebunie.
Pare absurd ca să trăeşti
Exact opusul vieţii lumii
Şi-a bucuriilor trupeşti.
Lumea-i atât de dominantă
În foarte mulţi şi în credinţă,
Încât e compomis în toate,
-Şi-n adevăr şi-n conştiinţă-.
Slujim subconştient şi lumii,
Şi –credem că- şi lui Iisus.
Prin compromis le’avem pe toate
-,, Duhovniceşte’’ ca’n apus-.
Duhul în schimb ni-i fără viaţă.
Fără lumină şi voinţă.
Doar căldicel, ,,mindruţ’’ şi critic
La tot ,,execesul’’ de credinţă.
Mintea şi logica umană
Se adaptează la Iisus,
Şi curge zilnic, compromisul
Şi dependenţa de apus.
Omul modern greu se întoarce,
-Şi’adesea doar pe jumătate-
La Adevăr şi la credinţă,
Cînd lumea ne-a tâtrât departe,
De viaţa cea adevărată,
De Adevăr şi de lumină,
De fecioria din lăuntru,
De conştiinţa fără vină.
Când compromisul este-n toate
Şi-n orice faptă ne conduce,
Mai suntem ortodocşi lăuntric
Şi mai purtăm sincer vre-o cruce ?
Cum mai conduce în noi Duhul
Când nu îl creşte pocăinţa,
Când postu’adânc şi rugăciunea
Nu ne curăţă conştiinţa ?
Când spovedania-i pe fugă
Şi-mi motivez ce e mai rău,
Apoi fac iarăşi compromisuri,
Oare slujesc lui Dumnezeu ?